> News of the day <
august 2010
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Clorul … inamic public (extrase)

Clorul a fost descoperit în 1774 de chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, dar numele i-a fost dat de Sir Humphrey Davy. În 1904 clorul a devenit metoda standard de dezinfecţie a apei. Acestă metodă este eficace şi ieftină. Înainte de utilizarea sa, milioane de oameni au suferit de boli transmise de apă cum ar fi holera, febra tifoida, dizenteria  precum şi alţi agenţi patogeni iar clorinarea apei a favorizat dezvoltarea marelor oraşe.  Clorul a fost astfel considerat o minunată binecuvantare iar clorinarea apei cel mai mare act de prevenire a bolilor mortale din întregul mileniu.

În anii 60, Dr Joseph Pret a observat o rată neobişnuit de mare de îmbolnăviri de inimă la militarii americani care luptau în Vietnam; aceştia prezentau şi niveluri foarte crescute ale colesterolului la vârste de 20-30 de ani. După multe observaţii şi cercetări el a concluzionat că vinovat este clorul care se adăuga la apa pe care militarii o beau. A făcut studii pe loturi de pui de găină şi porumbei şi a constatat că cei care primeau apă cu clor aveau la autopsie arterele îngustate de la plăcile de aterom şi cu peste 50% mai ridicat nivelul colesterolului comparativ cu loturile de păsări care au primit doar apă distilată (nici una nu a prezentat vreo boală de inimă sau căderi ale penelor ca păsările care primeau clor în apă). La finanul cercetărilor care s-au desfăşurat în orşelul Fullerton, Pennsylvania şi care au durat peste 10 ani el afirmă:  „clorul din apă este cauza unor epidemii de boli fără precedent în istorie, care includ infarct miocardic, accidente vasculare cerebrale, senilitate, cancer şi impotenţă sexuală. Riscurile de cancer în rândul persoanelor cu apă potabilă clorurată este cu 93% mai mare decât în rândul celor a căror apă nu conţine clor.” El a mai observat că populaţia din Fullerton care bea o apă fără clor, avea un indice de îmbolnăviri de inimă foarte scăzut comparativ cu alte oraşe care clorinau apa.

Clorul utilizat ca gaz de luptă  a fost folosit ca o armă chimică în primul război mondial de către Germania la 22 aprilie 1915, în a doua bătălie de la Ypres. Un savant german (care a fost şi laureat al Premiului Nobel!), Fritz Haber de la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin, în colaborare cu conglomeratul chimic german I.G.Farben au dezvoltat metode perfecţionate pentru gazarea cu clor. Rolul lui Haber în utilizarea clorului ca  armă mortală a determinat sinuciderea soţiei sale, Clara.

În ce mod suntem afectaţi?

Cei mai mulţi dintre noi petrecem între 70 şi 90% din timpul nostru în interior (acasă, la birou, în maşină, în magazine, etc) unde  sistemele noastre imunitare sunt bombardate cu substanţe chimice de la covoare, produse de curăţare, mobilierul tratat chimic, perdele sintetice care elibererază COV (compuşi organici volatili) fumul de tutun, pesticide, praf, haine sintetice, materiale plastice, fibra de sticlă, azbest, eşapamentul de la automobile, la care se adaugă clorul, care este în mod curent amestecat cu apa în staţiile de tratare şi aprovizionare municipale. Toate aceste substanţe chimice periculoase (dar şi altele aflate în apă şi alimente) introduse în organism expun sistemul nostru imunitar la un imens stres chimic. S-a dovedit că el face faţă acestui “război chimic” aproximativ 40 de ani; după această vârstă suntem dispensarizaţi pentru una sau mai multe boli cronice, adică de aici înainte până la moarte ne împrietenim cu doctorii, vom sponsoriza şi vom avea grijă de conturile industriei medicale. Pentru cât timp? Răspuns: de câţi bani avem economisiţi.

“Oamenii de ştiinţă au descoperit o incidenţă mai mare a cancerului de esofag, rect, sân, laringe şi a bolii Hodgkins în rândul populaţiei care foloseşte surse de apă potabilă de suprafaţă clorurate.”
“Compuşii chimici organici volatili se pot evapora din apă când facem duş sau baie. Studiile indică faptul că expunerile prin inhalare pot fi la fel de importante ca expunerea la apă potabilă clorurată când consumăm 2 litri de apă de la robinet pe zi.”
“Oamenii care fac duş frecvent ar putea fi expuşi, prin ingestie/inhalare şi / sau absorbţia cutanată  a compuşilor cloruraţi periculoşi.”

Copii mici, persoanele în vârstă, precum şi bolnavii cronici sunt printre cele mai afectate persoanela expunerea la clor. Studiile raportează o creştere de 75% în cazuri de astm începând din 1984. – sursa – American Health Association.

“Un lung, duş fierbinte poate fi periculos. Substanţe chimice toxice sunt inhalate în concentraţii mari.” Dr. John Andelman

Dr. Lance Wallace professor of Water Chemistry at the University of Pittsburgh susţine că “expunerea la produsele chimice vaporizate din aprovizionarea cu apă prin intermediul scăldatului, duşului, şi prin inhalare este de 100 de ori mai mare decât prin intermediul apei potabile pe care o bem.”

În 1992, American Medical Association a publicat informaţii în care a declarat: “aproape 28% din toate formele de cancer al intestinului şi 18% din totalul de cancer al vezicii urinare au fost cauzate de consumul de apă cu clor. Clorul mai este factor cauzal pentru cancerul de pancreas, de colon, gastric, de rinichi şi de sân”

“Există o legătură între apa clorurată şi cancer iar consumatorii se pot apăra de expunerea la aceste riscuri prin folosirea de filtre casnice”- Donald Wigle  expert în Departamentul de Sănătate din Canada.

Cancerul de sân, care acum afectează una în fiecare opt femei din America de Nord, a fost recent legat de acumularea de compuşi ai clorului (trihalometani) în ţesutul mamar. Un studiu efectuat în Hartford, Connecticut, prima de acest gen din America de Nord, a constatat că “femeile cu cancer de sân au cu 60% mai ridicat nivelul de compuşi (subproduse clorurare –organochlorines) în ţesutul mamar decât femeile care nu au cancer de sân.

Una din informaţiile cele mai şocante a tuturor acestor studii este că până la două treimi din expunerile noastre nocive la clor este cauzată de inhalarea de aburi şi de absorbţia cutanată în timp ce facem duş. Un duş cald deschide porii pielii şi permite absobţia accelerată a clorului şi a altor substanţe chimice din apă. Aburul pe care îl inspirăm în timp ce facem duş poate conţine până la de 50 de ori nivelul de substanţe chimice din apa de la robinet, datorită faptului că clorul şi alţi contaminanţi vaporizează mult mai rapid şi la o temperatură mai mică decât a apei.  Inhalarea este un mijloc mult mai nociv al expunerii, deoarece derivaţii clorului inhalaţi merg direct în fluxul sanguin. Când  beam apă contaminată, toxinele sunt parţial filtrate de către rinichi şi sistemul digestiv în timp ce aburii toxici trec pe cale pulmonară direct în sânge.

„Clorul ar trebui interzis deoarece apa clorinată este factor major în apariţia cancerului şi senilităţii precoce” – Dr. Herbert Schwartz – Cumberland County College of Vineman.

El a mai spus: „clorinarea apei este o bombă în timp; cancerul, bolile carediace începând cu rigidizarea arterelor, senilitatea fizică şi psihică sunt atribuite clorului adăugat apei destinate populaţiei. Această apă ar trebui interzisă de către guverne”…

„Clorul este cel mai mare ucigaş al timpurilor moderne!” – Dr. Robert Carlson, doctor în medicină la Universitatea din Minnesota cercetător a cărui activitate este sponsorizată de EPA – Agentia de Protectie a Mediului din SUA

“Deşi a împiedicat apariţia unor epidemii infecţioase, a declanşat altele. Epidemia actuală de boli de inimă a început la două decenii după începerea clorinării apei în 1904.”- Unites States Council of  Environmental Quality.

„Pentru a se apăra de cei doi ucigaşi majori –bolile de inimă şi cancerul, fiecare persoană ar trebui să aibă în casă un filtru performant pentru clor” – Dr Martin Fox

Tableta cu …istorie – apa de la fântânile publice

Pe timp de pace un număr foarte mare de oameni erau ucişi în masă de molimele mizeriei

Miasmele din canal

De ani buni de zile îmi iau ziarele de la “mamaie” – o doamnă cumsecade şi mereu zâmbitoare care are chioşcul la Podul Gruii, imediat după staţia de autobuz. Ceeace m-a impresionat de fiecare dată la această Femeie a fost faptul că a reuşit să rămână amabilă şi zâmbitoare deşi a avut un soţ mereu bolnav şi care a murit după o lungă suferinţă (ulterior acestei nenorociri, şi-a găsit şi unicul copil spânzurat în uscătorul blocului). Dar, nu despre acest om încercat vreau să scriu azi, ci despre altceva care m-a sensibilizat neplăcut zile trecute când am fost să iau ziarele şi anume mirosul care ieşea din capacul metalic al canalizării situat chiar lângă chioşcul cu respectiv, miros care îţi întorcea brusc intestinele “pe dos”. Am întrebat-o cum de poate sta şi respira o zi întreagă acea duhoare şi mi-a răspuns că “vine de la blocuri şi că s-a obişnuit de nevoie cu alte rele mai mari!”. Conform zicalei – “Nu-i da omului cât poate să ducă”!..

Am văzut în ziarul pe care l-am luat şi am privit şi la televiziunile locale ştirile cu privire la apa de la fântânile din Severin şi în timp ce îmi ţineam respiraţia să nu vomit pe toneta bietei femei, mi-a venit atunci ideea de a readuce cititorilor noştrii câteva pagini de istorie britanică spre bună luare-aminte.

Epidemii londoneze

Pe la mijlocul secolului XIX, Londra era un oraş aglomerat (începuse epoca industrializării) insalubru plin de excremente de vacă, abatoare urât mirositoare, canalizări defectuoase şi case cu subsoluri inundate de gunoaie ce emanau miasme îngrozitoare (la fel ca unele subsoluri din blocurile noastre de azi). Această “bombă” purulentă urât mirositoare a explodat pentru prima dată în 1831 când a izbucnit prima mare epidemie de holeră ce a ucis peste 30 000 de englezi. În anii ce au urmat au mai fost episoade epidemice dar de o amploare mai mică (în 1853 au mai murit 10 675de oameni – după cifrele publicate în presa vremii). În anul următor epidemia reizbucneşte şi pare că se stinge, însă în 31 august  “loveşte cea mai teribilă epidemie de holeră care a avut loc vreodată în Regat” după afirmaţiile doctorului John Snow.  În următoarele trei zile au murit 127 de oameni în cartierul londonez Soho şi încă 500 în săptămâna următoare, ajungând ca 12,8% din populaţia Londrei să fie răpusă de această molimă. Dacă tragedia nu a fost mai mare acest lucru s-a datorat acestui om pe nume John Snow.

Cine a fost John Snow?

John a fost primul din cei nouă copii ai minerului William şi Francesei- o familie care a trăit într-unul din cele mai sărace cartierere. La 14 ani este angajat ucenic asistent la medicul  William Hardcastle – chirurg iar ulterior la George Stephenson unde învaţă arta îngrijirii bolnavului. Ulterior îl găsim “cârpind” rănile minerilor la fel de bine ca un chirurg veritabil iar în 1836 decide să se înscrie ca student la Şcoala de Medicină din Londra. Un an mai târziu el deja lucra ca asistent în Spitalul Westminster iar în anul următor (2 mai 1838) este admis în Colegiul Regal al Chirurgilor din Londra. Absolvă Universitatea din Londra şi în 1844 este admis în Colegiul Regal al Medicilor. Preocupat fiind de minimalizarea durerii la pacienţii care aveau răni foarte mari, el foloseşte pentru prima dată ca anestezic cloroformul şi eterul care întradevăr reduceau suferinţa bolnavilor. El este cel care a administrat personal Reginei Victoria cloroform atunci când aceasta a dat naştere prinţului Leopold dar şi Prinţesei Beatrice (în 1853 şi 1857).

John Snow a rămas în istoria medicinei şi ca “părinte al anesteziei” dar şi ca “părinte al epidemiologiei”.

Snow şi apa din Londra.

Încă de când era doar un asistent medical, obsedat fiind de calitatea apei (era vegetarian, antialcoolic şi nu bea decât apă de ploaie – pură fiartă şi răcită) el era fascinat de modul în care se transmitea holera şi nu i-a fost de loc greu să lege boala de apa pe care o beau londonezii. În acele timpuri oamenii nu aveau apă curentă în casă şi nici toalete sau canalizare, ei cărând apa cu găleata de la pompele sau fântânile din oraş (13 la număr) pentru băut, gătit şi spălat iar reziduurile menajere fiind deversate cel mai des, direct în Tamisa. Întrucât nu existau fose septice pentru reziduurile fecale ale oamenilor sau animalelor, acestea erau canalizate de întreprinderile sau abatoarele londoneze de asemeni în Tamisa aşa încât vara Parlamentul nu putea lăsa deschise geamurile din cauza mirosului pestilenţial ce venea dinspre fluviu. Tot în această perioadă apare afacerea aducătoare de profit imediat şi rapid a îmbuteilerii apei în recipiente ce erau livrate fabricilor de bere, şcolilor, închisorilor sau altor comunităţi.

John Snow a demonstrat autorităţilor că apa care e transparentă, n-ar gust şi miros nu înseamnă că e şi bună de băut.

Holera este o boală contagioasă digestivă care ucide în câteva ore de la apariţia vărsăturilor şi a diareei. Acest debut l-a determinat pe Snow să gândească o analogie cu posibila contaminare prin intermediul apei şi nu al aerului aşa cum se credea.

Prima anchetă epidemiologică

De când a izbucnit epidemia, el a plecat “în patrulare” pentru a culege informaţii de la familiile victimelor întocmind chiar şi o hartă foarte minuţioasă cu casele şi decedaţii. Este astfel printre primii medici care efectuează o adevărată anchetă epidemiologică.  Pe strada Polonă unde era o închisoare din cei câteva sute de deţinuţi (530), doar 5 s-au îmbolnăvit iar aceştia băuseră apă adusă de la o fântână situată în apropiere pe Broad Street. O fabrică de bere tot din apropiere nu a avut nici un caz de holeră pentru că muncitorii primeau bere şi lichior gratis de la Huggins – patronul în loc de apă. O altă fabrică nu a avut acelaşi noroc (aducea găleţi cu apă de la lăudata fântână de pe Broad Street pentru muncitorii care au fost apoi răpuşi de molimă. La fel ca şi un ofiţer de armată care a băut un pahar de apă de la aceeaşi fântână, şi a murit ulterior. O cafenea care oferea apă la masă adusă de la această fântână a îmbolnăvit 9 oameni (era la modă prepararea “şerbetului cu bulbuci” – o băutură efervescentă). În jurul acestei pompe sau fântâni publice de apă (de unde cărau o apă prea lăudată pentru gustul şi claritatea ei o mulţime de londonezi) s-au dezvoltat cele mai multe cazuri mortale de boală. Snow a aflat că în apropiere fusese un bebeluş bolnav care era spătat aici inclusiv scutecele pline de fecale. El a luat o probă de apă şi a observat la microscop “flocoane de culoare albă” concluzionând că asta era cauza molimei ce ucidea fără milă. El a demonat mitul conform căruia “dacă apa e limpede şi n-are culoare, n-are gust e bună de băut”.

Raport la autorităţi

În 7 septembrie, s-a dus cu toate observaţiile la conducerea Primăriei – în faţa Consiliului Gardienilor din St James’s Parish şi i-a rugat să ordone închiderea pompei, dar aceştia l-au privit cu neîncredere şi scepticism spunându-i că o femeie care locuia în alt cartier a murit fără să bea apă de pe Broad Street. El a încălecat calul şi a plecat în galop la casa femeii unde a aflat de la fiul supravieţuitor că mama lui locuise cu ani în urmă lângă fântână şi că ea a continuat să bea doar apă adusă cu căruţa de la fântâna preferată. Băiatul care îşi pierduse şi mama dar şi fiica, încă avea apă într-o sticlă pe care i-a dat-o lui John Snow. Acesta s-a întors în Broad Street şi a demontat mânerul pompei pentru ca lumea să nu mai poată scoate apă iar cazurile de boală au scăzut brusc după acest gest curajos. Nici asta nu i-a convins însă pe edilii oraşului care credeau că boala se datoreşte “miasmelor puturoase” şi lui Dumnezeu! şi au afirmat că teoria lui Snow este un “nonsens!”. Gropile de gunoaie şi canalizarea au rămas şi pe mai departe la fel de defectuoase. Consiliul de Sănătate al Primăriei a emis chiar un raport în care afirma că “ nu se vede nici un motiv pentru a adopta credinţa lui Snow” însuşindu-şi totuşi observaţiile lui ca simple “sugestii”. Pentru ca prostia să fie şi mai mare, ministrul Henry Whitehead – un reverend obtuz a afirmat că “nu apa este cauza holerei, ci intervenţia divină a lui Dumnezeu”! iar pe ziduri puteau fi citite “anunţuri” care cuprindeau sfaturi de genul: “fiţi temperaţi cu mâncarea şi cu băutura”, “nu consumaţi legume crude şi fructe crude “(!!!), “nu beţi apă rece când sunteţi încintaţi”, ”dormiţi mai mult”,  “îmbrăcaţi-vă cu haine călduroase”, “nu munciţi dacă e prea cald”, “nu dormiţi în aer prea cald”, “nu staţi uzi”, “nu luaţi medicamente fără … reţetă”, desigur.

“Părintele epidemiologiei”.

Cercetările viitoare au dat dreptate lui John Snow, clorinarea apei a devenit în scurt timp metoda adoptată de 98% din comunităţile omeneşti iar el a fost apreciat de urmaşi ca fiind fondatorul şi “părintele” epidemiologiei moderne. Mereu activ şi atent la cele ce se întâmplau în jurul lui, nemulţumit că nu este ascultat măcar de confraţii lui doctori, el moare la numai 45 de ani în urma unui accident vascular cerebral în biroul său din Londra. În anul 2003 britanicii îl votează, în urma unui sondaj, efectuat de Hospital Doctor Magazine  “the greatest Doctor of all time” “cel mai mare doctor al tuturor timpurilor” chiar înaintea lui Hipocrate “părintele Medicinei”. Institutul de Sănătate Publică din Marea Britanie îi poartă numele iar Colegiul Regal de Anestezie, de asemenea. Cercetarea epidemiologică europeană dar şi americană foloseşte şi azi teoria şi metodele lui John Snow. În prezent există o reproducere a celebrei pompe pe Broad Street (azi Broadwick Street) înconjurată de marmură de granit roşu unde membrii Societăţii John Snow anual ţin prelegeri de sănătate publică. Momentul cel mai emoţionant este îndepărtarea şi re-prinderea mânerului pompei – acelaşi pe care l-a îndepărtat Snow atunci când a îndepărtat de londonezi şi molima mortală.

Dr Pro: -locuitorilor din Drobeta Turnu Severin le place “ruleta rusească”!


Locuitorilor din Drobeta Turnu Severin le place să joace “ruleta rusească”!

“Apa de la robinet nu este bună de băut” – în sfârşit, sunt aproape toţi de acord. Dar să o înlocuieşti cu alta şi mai periculoasă, asta nu e semn de inteligenţă. Apa de la market pe care dau mulţi bani – munciţi cu greu, nu e mai brează, dimpotrivă ascunde alte pericole şi mai mari!

În loc să aleagă o apă care îi ajută să trăiască – aşa cum e Apa de Rouă Dr Pro, ei o aleg pe aceea care îi ajută să moară mai repede.

Glumă sau ironie ieftină?

Deloc!

În Turnu Severin sunt peste 7000 de canceroşi (la o populaţie de circa 100 000 de mii de locuitori asta înseamnă că la fiecare al 7-lea locuitor numărăm unu cu Cancer!) şi statistic în următorii ani numărul acestora va creşte – NU VA SCĂDEA!, 3 (TREI) staţii de Dializă renală, 2 (două) RMN-uri şi un spital sufocat de pacienţi şubrezi – (dar unii fuduli foc, pentru că “apa filtrată Dr Pro” e scumpă (!!!), nu are gust şi nu înţeapă la limbă!”).

Cum ar mai trebui procedat ca aceştia să înţeleagă înainte de a pleca pe lumea cealaltă că apa purificată osmotic Dr Pro  este cel mai simplu,   mai responsabil şi mai inteligent mod- instrument de apărare a sănătăţii?

Ei “ştie” că preţul medicamentelor în România  a crescut neruşinat de mult (farmaceuticele sunt vedetele Burselor – nu au nici o “greaţă” din cauza Crizei) iar şpaga la doctori s-a uitat a fi diminuată şi ea cu 25%?

Acum, pe timp de criză când banii sunt tot mai puţini şi mai greu de găsit şi mai ales când suntem “la mâna” celui mai ineficient, periculos şi corupt sistem medical din Europa ei încă îşi pun întrebări existenţiale cu privire la “gustul” Apei de Rouă (!!!)  sau Dumnezeu ştie la mai ce altceva!….

danny water

Despre viruşii mentali

Majoritatea oamenilor nu au minţile antrenate pentru a căuta informaţiile cele mai bune pentru ei şi atunci se abandonează întâmplării sau acţiunii viruşilor mentali. Noile adevăruri/paradigme pentru a fi acceptate trebuie să parcurgă trei etape: indiferenţa, opoziţia violentă şi abia apoi, acceptarea


Lucian Blaga spunea undeva că „un om care a călcat odată în străchini, când va vrea să se corecteze, va călca ulterior … tot în străchini”.

De ce facem mereu şi mereu aceleaşi alegeri greşite? De ce vedem aceeaşi oameni ineficienţi care ne „sfătuiesc” şi pe care îi ascultăm şi le acceptăm ideile „mătreţe” deşi timpul dovedeşte până la urmă că nu au avut dreptate? Cine îşi mai aduce aminte de exemplu de „profeţiile” unui anal-ist celebru – decedat între timp, şi care ne-a intoxicat ani de zile minţile din sticla televizorului doar cu informaţii defavorabile nouă dar pe care le-am crezut corecte la vremea respectivă?

Oamenii cred, sunt convinşi că au control asupra minţii şi gândurilor lor. De ce? Răspuns: Pentru că le place foarte mult să creadă asta! Ştiinţa care studiază mintea nu este însă de aceeaşi părere chiar dacă aceasta nu convine majorităţii oamenilor.

Despre viruşi.

Toată lumea ştie că gripa sau rujeola sau hepatita se transmit sau sunt cauzate de nişte virusuri. Şi un copil ştie că hardul calculatorului se poate strica din cauza viruşilor.

Virusul este o entitate care are puterea şi capacitatea de a pătrunde în sistemul reproducător al altor lucruri sau fiinţe pentru a se reproduce, autocopia, replica.

Există trei tipuri de viruşi: biologici, ai calculatoarelor (informatici) şi cei mentali. Virusul biologic este alcătuit dintr-o parte centrală alcătuită din ADN sau ARN şi un înveliş protector numit capsidă. La cei mai evoluaţi apare şi o structură proteică exterioară (tot de protecţie) numită peplos. Până să fie vizualizaţi cu ajutorul ultra-microscopului optic cu lumină ultravioletă, ei au fost doar intuiţi şi numiţi „fiinţe imaginare” generatoare de boală contagioasă / transmisibilă (Pasteur). Virusul calculatoarelor (un „vierme”) a fost inventat din greşeală de Robert Morris jr. student al Universităţii Cornell. Când şi-a dat seama de greşeala făcută a contactat un prieten de la Harward şi împreună, au trimis mesaje anonime cu soluţia/ antidotul dar răul era deja făcut: o întreagă reţea de calculatoare ale mai multor instituţii naţionale şi federale au fost blocate generând pagube foarte mari. El a fost acuzat de delict federal şi arestat. A treia formă de viruşi sunt cei mentali sau ai gândirii.

De ce unele culte sunt în stare să-şi determine adepţii să se sinucidă în masă cum s-a întâmplat în Guyana? De ce vedem zilnic la tv reclame la anumite produse (dovedit nesănătoase unele din ele) repetate până la exasperare? De ce vedem aceleşi feţe de politicieni pe care îi alegem periodic ştiind că au dovedit cu vârf şi îndesat că nu ne sunt NOUĂ utili?

Răspuns: Toate astea şi multe altele au legătură exact cu viruşii mentali.

Autocopierea – scopul oricărui virus

Toate cele trei tipuri de viruşi mai sus menţionaţi au în general aceleaşi caracteristici: se autocopiază. Definiţie: virusul este orice entitate fizică sau virtuală care preia un echipament extern pentru a se automultiplica / autoreproduce (pentru a-şi face copii lui însuşi). Cea mai puternică forţă din Univers nu este nici cea nucleară, nici gravitaţia şi nici alta, ci AUTOCOIPEREA!. Să nu uităm că Dumnezeu ne-a făcut „după chipul şi asemănarea Sa” adică … tot autocopiere!…

Oriunde există o instalaţie de copiere (celulele, calculatoarele sau minţile noastre) pot exista şi viruşi. Virusul profită de faptul că mecanismul de copiere nu are nici un sistem de protecţie iar instrucţiunile date de el înseamnă producerea de viruşi noi – în caz contrar el dispărând. De asemeni un virus de succes trebuie să îşi lase gazda să trăiască suficient de mult timp pentru a-l răspândi (adică să n-o ucidă prea repede). Un virus care şi-ar ucide instantaneu toate gazdele s-ar ucide şi pe el însuşi, deci nu ar fi bun, la fel ca şi viruşii care distrug calculatorul înainte ca acestea să-l răspândească. Scopul oricărui virus este să îşi facă, să îşi realizeze cât mai multe copii posibile. Cât priveşte mintea noastră, ea excelează în copierea informaţiei şi în urmarea/ respectarea instrucţiunilor. Minţile noastre sunt terenuri ideale pentru infectarea cu viruşi. Ei intră în mintea noastră excitată de noutate (dopamină) sub formă de informaţii, sunt copiaţi şi transmişi atunci când comunicăm. Viruşii mentali se întâlnesc în aproape orice compartiment al vieţii noastre.

Deşi au apărut de ceva timp şi există ca noţiune ştiinţifică, despre viruşii mentali se ştiu prea puţine lucruri. Ei există şi se transmit prin intermediul comunicării verbale, scrise (tuşul de ziar!), internet sau radio-tv. Ei sunt preţul pe care îl plătim pentru a avea acel dar minunat pentru care am luptat şi am „donat sânge” care este libertatea de a vorbi, de a comunica orice. Vectorii de infestare sau de propagare ai acestor viruşi extrem de periculoşi pot fi educaţia, religia, presa scrisă, televiziunea, internetul, părinţii, prietenii apropiaţi sau chiar partenerul de viaţă. Viruşii mentali au ca prioritate „agenda” LOR, nu fericirea familiei noastre sau bunăstarea ei materială. Ei acaparează o bună parte a creierului nostru şi induc comportamente bizare care merg de la gesturi/ alegeri ciudate/ neobişnuite până la sinucideri în masă. Imaginile bine lucrate şi abil diseminate/ propagate de o media extrem de eficientă ale politicienilor salvatori ai naţiei- sunt exemple de viruşi mentali care infectează societatea de azi din orice ţară. O marcă de băuturi răcoritoare de care ai făcut dependenţă, o marcă de haine sau o anume maşină, un gen de muzică sau un anume fel de filme preferate pot fi încadrate la capitolul „exemple de viruşi mentali”. Toată lumea se întreabă de ce viaţa noastră este din ce în ce mai complicată, mai confuză şi mai stresată de la an la an, deşi societatea evoluează, progresează, iar tehnica este din ce în ce mai performantă. Pentru că logic ar fi ca viaţa noastră să fie (din motivele expuse mai sus dar şi din multe altele) mai simplă şi mai plină de satisfacţii.

Răspuns: viruşii mentali creaţi şi propagaţi abil au alte priorităţi decât viaţa noastră. Ei ne infectează mintea programându-ne cu indicaţii, comenzi precise, inconştiente care ne îndepărtează de priorităţile reale ale vieţii noastre.

Evoluţie şi entropie

Viaţa este definită ca o posibilitate de receptare şi emitere de informaţie. Ea se opune principiului doi al termodinamicii – entropiei („entropia /dezordinea Universului creşte”). Un organism viu care nu mai are capacitatea de a primi informaţie, de a stoca şi de a se organiza pe baza ei, se dezintegrează şi dispare (moare). Evoluţia este un model ştiinţific ce presupune complexitate şi organizare pe bază informaţională iar entropia descrie modul în care lucrurile în Univers devin simple. Este diferenţa între/ dintre Creaţie şi Distrugere în Univers. Evoluţia presupune obligatoriu copii/ duplicate / reproduceri. Orice lucru care se autocopiază se numeşte replicator indiferent de mecanismul de copiere sau de intenţie. Dar pentru ca evoluţia să aibă loc sunt necesare greşeli altfel, copiile sunt perfecte cu originalul şi atunci nu se schimbă nimic (nu există evoluţie). Iar dacă aceste copii sunt prea proaste, replicatorul (de proastă calitate) va pieri iar evoluţia va înceta să mai existe. Evoluţia presupune aşadar replicare (fidelitate) dar şi inovare (infidelitate). Supravieţuirea înseamnă din acest punct de vedere adaptare, adică trăieşte mai mult acela care se replică sau care se pricepe cel mai bine să-şi facă copii. În cazul fiinţelor vii ADN-ul este cel care joacă jocul replicării iar uneltele lui se numesc gene. Din punctul acestora de vedere, fiinţa umană este doar calea prin care se pot produce mai multe gene sau cu alte cuvinte, noi existăm doar pentru a ajuta ADN-ul să se copieze („visul” ADN-ului nostru este să „plonjeze”, să trăiască în generaţiile viitoare prin intermediul spermatozoidului/ ovulului). Până la apariţia omului pe Pământ, ADN-ul era singura formă de stocare a informaţiei iar evoluţia a însemnat replicarea informaţiei stocate în ADN. Odată cu apariţia omului dotat cu creier care primeşte, stochează, modifică şi comunică informaţii sau idei, evoluţia a găsit un nou mediu mult mai interesant de perfecţionare – mintea noastră. Principalele informaţii vehiculate de creierele înaintaşilor noştrii s-au orientat spre cele referitoare la pericole (luptă sau fugă), hrană şi sex (reproducere). Aşa cum un calculator doar rulează un program, nu îl şi înţelege, tot aşa şi creierele noastre nu au evoluat (până azi) ca să îşi înţeleagă propria activitate ci doar pentru a îndeplini anumite sarcini precise legate de cele amintite mai sus (pericol, hrană, sex). Din această cauză ştiinţa este atât de dificil de înţeles de majoritatea oamenilor. Pericolul, hrana şi sexul au rămas principalele priorităţi ale creierelor majorităţii dintre noi iar atenţia noastră este atrasă mai ales de aceste zone instinctiv-reacţionale (animalice).

Cum scăpăm de aceşti viruşi?

Singura metodă de dezinfecţie eficientă a fost enunţată acum 2000 de ani de Iisus Christos: „Doar cunoaşterea Adevărului vă va elibera”. Ideile oamenilor de ştiinţă bazate pe cercetare, rigoare şi utilitate sunt greu de acceptat de oamenii obişnuiţi care se bazează aşa cum spuneam, pe instincte/reacţii deja consolidate timp de mii de ani (NU RĂSPUNSURI). Aşa că, până să fie acceptate, acestea parcurg/ trec obligatoriu prin cel puţin trei etape până să învingă vechile prejudecăţi: indiferenţa (la început noua teorie apare ca fiind excentrică sau cel puţin o ciudăţenie), opoziţia (dacă noua idee refuză să dispară ea este ridiculizată – uneori violent şi intens criticată) şi în sfârşit acceptarea (din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg valoarea ei şi o acceptă). Abia atunci ea începe să fie popularizată sau chiar predată în şcoli. Aşa s-a întâmplat când Galilei a anunţat că Pământul se învârte în jurul Soarelui, nu invers, cum se crezuse mii de ani sau când Einstein a aruncat în ridicol fizica clasică introducând noţiunile relativităţii cuantice unde TOTUL şi ORICE este posibil.

Afirmarea conştientă a ideilor importante este o  metodă eficientă de combatere a viruşilor mentali. Majoritatea oamenilor nu au minţile antrenate pentru a căuta informaţiile cele mai bune pentru ei şi atunci se abandonează întâmplării sau acţiunii viruşilor mentali. Viruşii mentali se luptă pentru un teritoriu cât mai mare din creierul, mintea, percepţia sau atenţia noastră. Lor nu le pasă de „binele” nostru, dimpotrivă, sporesc confuzia şi ne sabotează/ minimalizează succesul şi fericirea. Un exemplu edificator este ceeace se întâmplă cu afirmarea istoriei recente. În SUA, la fel ca în România, este cultivată ideea că majoritatea oamenilor sunt „victime” ale trecutului lor, ale unor  anume regimuri politice, ale unor rele tratamente sau a unei educaţii greşite. Parţial adevărat. Cei care acceptă însă acest tip de „virus mental” tipic şi se consideră în continuare victime ale trecutului, vor suferi în continuare de neputinţă. Terapiile, cursurile de autodepăşire, de reprogramare mentală sau neurolingvistică îi învaţă pe oameni să fie responsabili pentru TOATĂ viaţa lor chiar şi pentru evenimentele nedrepte din trecut. Această schimbare de atitudine (uneori dureroasă şi dificilă) este urmată de dizolvarea blocajelor emoţionale / psihice şi apoi de dorinţa de a merge mai departe. Un alt exemplu de virus mental este cel legat de investiţiile în fondurile piramidale (îmi aduc aminte că Brucan- unul dintre acei care sfătuiau românii la o emisiune duminicală, să investească „liniştiţi” – acuza în acelaşi timp românii că „nu ştiu ce e aceea o investiţie” sau că nu vor afla niciodată ce e acela „capitalism”). Românii au „investit” şi acum îşi numără „găurile” în buget!. Viruşii mentali se hrănesc cu convingerile noastre şi de aceea, oamenii îi apără uneori chiar cu preţul vieţii. Înţelegerea mecanismelor de producere şi propagare a viruşilor mentali ne dă o şansă de a înţelege programele după care funcţionează creierele şi mintea noastră şi ne ajută în acelaşi timp să-i recunoaştem mai ales pe cei propagaţi prin „sticlă”, ne ajută să ne reprogramăm, conştient de această dată, în aşa fel încât să ne conducem/ dirijăm singuri viaţa, aşa cum vrem NOI – viaţa care ne-a mai rămas de trăit. Pentru că deşi avem certitudinea că evoluăm spre o lume din ce în ce mai bună, mai civilizată şi mai „umană”, de fapt evoluăm spre o lume plină de viruşi mentali din ce în ce mai complecşi, mai sofisticaţi, mai greu de identificat, mai atent şi abil creaţi de specialiştii în manipularea creierului. Aceşti viruşi mentali din ce în ce mai performanţi se replică  mai repede, mai eficient şi mai bine iar ei, să nu uităm asta,  nu au aproape nimic în comun cu interesele, profitul, fericirea NOASTRĂ sau a copiilor NOŞTRII.

Greşeli … masculine

Gelozia este o stare, o caracteristică, un atribut al oamenilor slabi, necopţi, imaturi cărora le este frică de schimbare, de necunoscut, de pierderea controlului relaţiei.


Am asistat fără să vreau, aflându-mă pe o terasă severineană centrală la modul în care a fost abordată chiar fata care servea la masă (drăguţă!) de un individ plin de ifose şi suficienţă dar cel puţin retardat. Am avut certitudinea că fata va chema organele de ordine ca urmare a cuvintelor vulgare / obscene / mârâite şi stropite abundent cu salivă de animalul cu ochi de peşte dar cu pretenţii de mascul uman viril. Nu sunt un pudic dar nici nu agreez un astfel de comportament degradant pentru stirpea masculină. Pentru că am amintit într-un articol trecut de frustraţii care rămân singuri sau doar cu „sora lu stânga” ca partener de viaţă, am să continui cu punctarea principalelor greşeli pe care le fac aceştia în relaţia cu femeile (şi aşa puţine) din viaţa lor.

Nehotărârea, ezitarea, nesiguranţa.

Femeile adoră bărbaţii care ştiu ce au de făcut şi care acţionează. Siguranţa sexuală este cel mai puternic afrodisiac şi de o parte şi de cealaltă. Sunt masculi care investesc în cadouri costisitoare crezând că femeia pe care au pus ochii este de vânzare (greşit!). O plimbă, o vrăjesc cu voce gravă, studiată / tremurată, îi plătesc lăutari să-i zbiere manele la ureche, se dau „mari şi tari”, fabulează, dar nu îndrăznesc mai mult iar când constată că apare brusc un intrus care o sărută din prima, devin extrem de frustraţi şi de violenţi, uitând că femeia nu le aparţine nici acum şi nici măcar în viitorul îndepărtat. De ce? Răspuns: pentru că un astfel de individ nu poate mai mult (în termeni mai direcţi este mai mult decât timid, este impotent). Femeile apreciază enorm bărbaţii curajoşi care ACŢIONEAZĂ sau care măcar ÎNCEARCĂ. Asta înseamnă că EI POT,  spre deosebire de filfizonii evazivi, timizi, ruşinoşi, sfioşi dar extrem de violenţi în limbaj atunci când s-au pomenit eliminaţi, aruncaţi în tomberonul sau ghena din spatele blocului. Ca să dăm şi mai adânc cu „sapa” să precizăm că aceşti nefericiţi au o stimă de sine scăzută şi că le este o frică îngrozitoare de un refuz care i-ar demola / desfiinţa în proprii ochi. Şi pentru că nu pot gestiona colecţia de eşecuri şi regrete născute din nehotărârea / impotenţa lor organică, ei devin frustraţi şi agresivi încercând să dovedească (cui?) o altfel de „putirinţă” – cea de limbaj, efervescentă ca o şampanie ieftină dar, cel mult jalnică /deplorabilă. Ei înjură orice are legătură cu ea- părinţi, prieteni, colegi, cunoştinţe dovedind tuturor un singur lucru: că le lipseşte controlul dar că le prisoseşte orgoliul.

Cum ar trebui să procedăm.

Dacă avem o comunicare bună încă de la început cu EA, îi cerem numărul de telefon apoi o sunăm ca să stabilim o întâlnire, apoi dacă lucrurile evoluează pozitiv, o invităm la un film acasă, o sărutăm când e pregătită pentru asta şi în sfârşit ajungem şi la sex. Detaliile, scenariul şi regia filmului de „lung-metraj” de mai sus, sunt extrem de importante dar într-o propoziţie asta este maniera normală a derulării evenimentelor între doi oameni sănătoşi psihic. Este important pentru ea să o facem să se simtă SPECIALĂ, unică iar pentru asta e suficient să fim sinceri şi mai ales autentici. Dacă suntem refuzaţi în oricare din momentele de mai sus nu este absolut nici o nenorocire şi nu avem motive de frustrare decât dacă am avut o mamă prea exigentă când am fost mici. Cu alte cuvinte este foarte important cu care cap gândim şi luăm decizii.

Gelozia nejustificată.

Frustatul “de serviciu”, gelosul, ar trebui să ştie în primul rând că oamenii nu sunt obiecte, deci nu pot fi proprietatea cuiva chiar dacă există acte de stare civilă între ei. El stă “la pândă” luni de zile şi urmăreşte o femeie, îi face o curte subţire iar dacă aceasta “îndrăzneşte” să stea măcar de vorbă cu alt mascul desigur, mai curajos, EXPLODEAZĂ verbal şi vulgar rostogolindu-se nervos şi împroşcând în jur precum îmbelciugatul ce se scaldă în groapă, dejecţii urât mirositoare. Fanteziile cu  EA atent şi minuţios construite mental (acum spulberate) se transformă într-o tragi-comedie lugubră care stârneşte mila şi compasiunea spectatorilor (cu păstrarea distanţei cuvenite pentru a nu “beneficia” de dejecţiile verbale ale nefericitului râtan şubred la creier). ORICE femeie care va avea de-a face cu un astfel de “îndrăgostit” ţicnit, o va lua la fugă din calea lui, oricât de mari i-ar fi conturile sau pedigree-ul. De cele mai multe ori ea îl roagă – ca să liniştească situaţia, “să rămână prieteni” însă acest lucru înseamnă de fapt tradus, “NICIODATĂ CU TINE!”.  Gelozia mută sau verbal-violentă este o stare, o caracteristică, un atribut al oamenilor slabi, necopţi, imaturi. Lor le este frică de fapt de schimbare, de necunoscut, de pierderea controlului relaţiei. Femeile, după cum am mai spus, preferă de regulă, bărbaţii maturi, calmi, stăpâni pe emoţiile lor şi care ştiu întodeauna, în orice moment ce vor.

Este un adevăr simplu că femeile nu vor să facă sex cu geloşi instabili emoţionali şi lipsiti de curaj, şi că vor lângă ele un BĂRBAT care acţionează şi care ştie să îşi păstreze calmul în situaţiile limită. Un om matur şi cu o personalitate formată, “coaptă” are un comportament aproape identic în orice situaţie s-ar afla şi are acelaşi mod de comunicare indiferent de persoana interlocutoare care se află în faţa lui. Comunicarea cu o femeie nu este nici pe departe complicată sau complexantă ci doar insuficient cunoscută şi apreciată (savurată).

Poveste de dragoste plus …încă ceva

Omul devine matur doar atunci când înţelege că este mai important să iubească decât să fie iubit.


Îmi amintesc de o poveste pe care am citit-o când eram copil, o întâmplare adevărată şi după care cred, s-a „turnat” şi un film. Era vorba de doi tineri frumoşi din Japonia, studenţi eminenţi care atât de mult s-au iubit că după terminarea studiilor s-au şi căsătorit.

Dragoste sau minciună?

S-au angajat la două firme renumite pentru salarii foarte bune, aveau părinţi şi prieteni minunaţi, o casă frumoasă, totul era aşa cum speraseră. Până, într-o zi când el, care lucra într-un laborator are un accident care îi mutilează oribil faţa (i-a explodat un recipient cu o substanţă chimică în faţă). După întoarcerea din spital, era de nerecunoscut iar soţia, oricât se autosugestiona că nu e nici o problemă, tot avea reţineri în a se apropia de el datărită înfăţişării monstruoase. Într-o zi el o anunţă că va pleca trimis de firmă pentru câteva luni în Europa şi … pleacă. Rămasă singură, ea este, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, asaltată de diverşi masculi care adulmecă imediat o femelă singură. Rezistă tuturor tentaţiilor şi avansurilor, până într-o altă zi când apare un tânăr plăcut la vorbă, inteligent şi care o convinge până la urmă să îi cedeze. După ce se consumă noaptea de dragoste trupească, el o anunţă că de fapt este … soţul ei care îşi făcuse o operaţie de reconstrucţie a feţei în Europa!. Morala întâmplării? Ea înţelege atunci că iubirea lor a fost falsă, că ea nu l-a iubit niciodată cu adevărat şi că a iubit doar o mască, aşa încât decide să se despartă definitiv de el. Adevărată sau nu, povestea are multiple conotaţii extrase din realitate.

Dragoste de cerşetor

Oamenii nu ştiu să iubească. Iubirea lor este mai mult o cerşetorie jalnică a siguranţei şi confortului pe care … celălalt trebuie să îl ofere, de fapt un comerţ odios. Când îi ceri celuilalt iubire eşti doar un cerşetor iar celălalt procedează la fel. Doi cerşetori frustraţi care se simt la un moment dat …traşi pe sfoară. Înainte se simţeau mizerabil singuri acum se simt mizerabil împreună. Acum însă, pot arunca vina pe celălat: „din cauza ei mă simt nenorocit, nefericit”. Cei care se îndrăgostesc dintr-o nevoie de iubire, nu au iubire şi ca urmare nu pot dărui iubire. Sunt doi imaturi / prematuri pentru că doar doi imaturi se pot înţelege în acest mod.

Omul devine matur doar atunci când înţelege că este mai important să iubească decât să fie iubit. Atunci începe să împartă, să reverse, să dăruie necondiţionat iubirea sa. Doar o persoană matură dăruie pentru că … are de unde. Atunci nu mai eşti dependent de cineva sau ceva, atunci  poţi să iubeşti indiferent dacă celălalt te iubeşte sau nu. Atunci iubirea a devenit o stare interioară, şi nu o simplă relaţie. Iubirea înseamnă abundenţă; înseamnă să o împărtăşeşti pentru că o ai şi nu mai ştii ce să faci cu ea. Celălalt poate să simtă iubirea ta sau poate să nu o simtă, nu are importanţă; tu însă ştii sigur că ea există şi se revarsă. Aşa cum mai spuneam, florile nu înfloresc pentru ca noi să le lăudăm mirosul, isvoarele nu curg ca să ne potolescă nouă setea, soarele nu răsare ca să ne minunăm noi de el, ele pur şi simplu înfloresc, pur şi simplu curg, pur şi simplu există.

Am primit o altă poveste pe e-mail şi o reproduc integral pentru a înţelege toţi cei ce citesc aceste rânduri, că dragostea este … ceva mai mult.

Poveste de dragoste

„Părintii mei au trăit 55 de ani căsătoriţi şi într-o dimineaţă mama mea cobora scările ca să-i prepare tatei micul dejun. A făcut un infarct şi a căzut. Tatal meu a ridicat-o cum a putut şi în grabă a urcat-o în camionetă. Cu toată viteza, depăşind, nerespectând regulile, ajunse la spital, dar din nenorocire când a sosit, ea murise. In timpul înmormântării tatăl meu nu a vorbit şi avut o privire pierdută. Aproape nu a plâns deloc. In noaptea aceea noi copiii am stat alături de el. Intr-o atmosferă de durere şi nostalgie, ne-am reamintit frumoase anecdote. Tata i-a cerut fratelui meu, teologul, să-i spună unde este mama în acel moment. Fratele meu a început să-i spună ceva despre viaţa de după moarte, şi presupuse cum şi unde ar fi ea. Tatăl meu asculta cu mare atenţie şi deodată a cerut:
-Duceţi-mă la cimitir!.
-Tată, am răspuns, este 11 noaptea, nu putem merge la cimitir acum.
El a ridicat vocea şi cu o privire de sticlă, a zis:
- Nu discutaţi cu mine, vă rog. Nu discutaţi cu un om, care tocmai şi-a pierdut ceea ce a fost soţia sa timp de 55 de ani !
S-a produs un moment de linişte respectuoasă şi n-am mai vorbit nimic. Am plecat la cimitir, am cerut voie paznicului şi cu o lanternă am ajuns la mormânt.
Tatăl meu l-a mângâiat, a plâns şi ne-a spus nouă, copiilor lui, care vedeam aceasta scenă impresionaţi:
- Au fost 55 de ani buni…ştiţi ? Nimeni nu poate vorbi de dragostea adevarată, dacă nu are idee ce înseamnă sî împarţi viaţa cu o aşa femeie.
După o pauză, faţa i s-a luminat:
- Ea şi eu am fost împreună în acea criză când ne-am pierdut serviciul, am fost uniţi când am vândut casa şi ne-am mutat din oraş, am împărţit bucuria de a vedea copiii noştri terminand şcolile, am plâns unul alături de altul la pierderea fiinţelor dragi, ne-am rugat împreună în sala de aşteptare a unor spitale, ne-am sprijinit în durere, ne-am îmbrăţişat în fiecare Crăciun, şi ne-am iertat toate greşelile… Acuma a plecat şi sunt multumit. Ştiti de ce ? Pentru că a plecat înaintea mea. Ea nu a trebuit să trăiască agonia şi durerea de a mă înmormânta, de a rămâne singură după plecarea mea. Voi fi eu cel care va trece prin asta şi îi mulţumesc lui Dumnezeu. O iubesc atâta, că nu mi-ar fi plăcut să sufere. Când tata a terminat de vorbit, noi copiii aveam feţele pline de lacrimi. L-am îmbrăţişat şi el ne-a consolat:
- Totul e bine, putem merge acasă, a fost o zi bună. In noaptea aceea am înţeles ce înseamnă adevarata dragoste.”

A mai vorbi despre romantisme ieftine, despre erotisme sau alte fleacuri este inutil pentru că adevărata dragoste înseamnă cu mult mai mult decât atât…

Cum controlăm frustrarea

Oriunde te-ai duce, orice ai face, oriunde ai întoarce capul,  vezi sau auzi oameni frustraţi. Şoferi care claxonează şi înjură cu pumnii strânşi şi capul scos pe geam, părinţi nervoşi care smucesc copii din faţa rafturilor cu dulciuri sau jucării din market, soţi geloşi care îşi lovesc nemiloşi soţiile, soţii care îşi acuză soţii de tot felul de neputinţe, ghionturi la coadă la farmacie, vecini cu maxilarele înceştate sensibili la gălăgie care bat în ţeava caloriferului furioşi, copii care îşi acuză părinţii pentru neştiinţa/ neputinţa lor, subordonaţii care fac “spume” împotriva şefilor prea intransigenţi,o populaţie blocată în neputinţă şi care înjură cu patimă guvernul sau politiceinii, etc…

Am putea concluziona că suntem o naţiune de frustraţi, de oameni nervoşi, neputincioşi buni doar să critice, să înjure sau să acuze. Spuneam cu alt prilej că cel mai simplu mod de a părea “deştept” este să fii mereu “Gică-contra” şi dacă se poate “contra” la orice. Acesta este “sportul” preferat de oamenii care îşi compensează inferioritatea, neputinţa şi impotenţa căutând să domine, să acuze, să înjure pe ceilalţi (A.Adler – substituirea motivului).

Dar ce este de fapt frustrarea?

În accepţiunea lui S. Freud, “eu-l” are reacţii de apărare manifestate sub diverse forme cum ar fi de exemplu refularea (negarea conflictului sau motivului), consolarea neputincioşilor în fantezie sau visare (este de multe ori completată de consumul de alcool sau droguri), reacţia inversă (a acţiona în sens invers dorinţei), proiecţia (atribuim altcuiva neputinţa/impotenţa noastră pentru a-l putea acuza, reproşa, înjura, pedepsi, etc).

Frustrarea presupune împiedicarea realizării unei dorinţe, stare dublată de blocajul psihic consecutiv. Ea se caracterizează prin tensiune şi insatisfacţie datorită absenţei din situaţia finală a satisfacerii/ potolirii / împlinirii acestei necesităţi active. Frustrarea generală pe care o întâlnim azi este o atitudine, un sentiment cinic apăsător şi care este amplificat zilnic de o media agresivă, manipulatoare (care nu este interesată în realitate de nevoile noastre , de nerealizările noastre, de neştiinţa noastră, de eşecurile noastre).  A încerca să scapi de acest tip de frustrare indusă este totuna cu a lupta cu morile de vânt; sentimentul îţi este mereu şi mereu “aruncat” în faţă de personaje aparent docte, aparent preocupate, informate, atotştiutoare, des-interesate. Acţiunea lor manipulatoare se bazează pe faptul că oamenii, privitorii în general au o personalitate dublă. Una este dezamăgirea simţită acasă de lipsa banilor, de notele proaste ale copilului sau de reproşurile partenerului şi alta este “masca” (persona-litatea) oferită celorlalţi şi care ascunde abil toate aceste sentimente negative. Întrucât frustrarea nu poate fi uşor muşamalizată, pe acest teren sensibil sunt croite toate emisiunile negative, pline de venin, ură, sarcasm, ironii ieftine sau acuze justificate sau nu.  Spre deosebire de ură care este reversul iubirii şi care este un sentiment sincer în felul lui (ura se poate relativ uşor transforma în opusul ei adică în iubire), frustrarea atent întreţinută, cultivată, îţi abate atenţia de la vinovatul principal (de cele mai multe ori noi înşine) spre alte persoane. Acest tip de “salvare” (după cum istoria ultimilor 20 de ani a confirmat-o) este iluzorie, inexistentă şi doar punct de plecare pentru alte erori, eşecuri, frustrări viitoare.

Un alt tip de frustrare des întâlnită este cel care se naşte din dorinţa, atracţia irezistibilă de “a avea” altă femeie sau alt bărbat deşi partenerul tău este corect cu tine iar în familie nu este nici o problemă.  Frustrarea în acest caz alternează cu sentimentul de vinovăţie amplificându-se reciproc până când toleranţa scăzută sau chiar lipsa toleranţei la astfel de frustrări conduce la conflicte psihice grave traduse prin consum de alcool, droguri, dulciuri, cheltuieli inutile, agresivitate, depresie, tendinţe suicidale, etc.

Cum facem faţă frustrării

Ne autoeducăm să privim sentimentele negative pe care le trăim dintr-o altă perspectivă. Problemele, frustrările sunt exterioare sau interioare? Când vom realiza că aceste sentimente negative sunt interioare, adică ne aparţin, adică ele “stau în puterea noastră” vom şti că ceeace ne enervează acum, peste un număr de ani va fi doar o amintire sau nici măcar atât (câţi îşi mai aduc aminte de “prostiile”, de minciunile presei de acum 15-20 de ani sau de primele guverne “pricopsite” postrevoluţionare?). Să învăţăm să facem haz de necaz. Problemele nu vor fi mai uşor rezolvate dacă le luăm prea în serios şi cu siguranţă ceeace ne face să fim azi încrâncenaţi poimâne ne va face să zâmbim îngăduitori. Cerem ajutorul prietenilor. Problema care este extrem de frustrantă poate deveni acceptabilă atunci când ne oprim, luăm o pauză şi o discutăm cu prieteni buni. O problemă pusă corect (un prieten care o “vede” detaşat ne poate ajuta în acest sens) este pe jumătate rezolvată. În cercăm să vedem altfel realitatea, de preferat prin proprii noştrii ochi şi nu prin cei ai altora şi în nici un caz ai celor care ne incită în loc să ne ajute. Încercăm să redescoperim frumuseţea în partenerul pe care l-am ales în faţa lui Dumnezeu, cel care este cel mai aproapiat sprijin “la bine şi la greu” şi de ce nu să facem mai mult sex. Este o terapie naturală a frustrării care funcţionează impecabil.Şi să nu uităm: “Un pesimist vede dificultatea în fiecare oportunitate; un optimist vede oportunitatea în fiecare dificultate”. – Winston Churchill -

Tabletă cu …minte

Când vrei să te afirmi cu orice chip trebuie să ieşi în evidenţă cu ceva, cu orice- altfel, vei rămâne un simplu anonim uşor de confundat cu gloata

La treisprezece ani îşi jefuieşte mama şi fuge la Perugia unde stă la un legător de cărţi. Observă care sunt modelele de parvenire şi reuşeşte să intre sub pielea unui comerciant bogat – Agostino Chigi care îl ajută să se autopropulseze în lumea mondenă a Romei. Este când vagabond şi libertin, când “călugăr capucin” la Ravenna (sau cum se spune pe la noi – “după cum bate vântul”).

Cine a fost Aretino

Pietro Aretino, căci despre el este vorba, s-a născut în 1492 într-un spital din Arezzo, dintr-un tată curtezan extrem de frumos (model pentru sculptori şi pictori) dar care nu l-a recunoscut pentru că mama lui era deja căsătorită. Când Leon al X-lea a devenit Papă, îl regăsim la curtea acestuia ( unde s-au “aciuit” tot felul de “literaţi”, bufoni, actori, măscărici sau aventurieri ce profitau de bunăvoinţa pontificală). Amicul nostru învaţă să pună în versuri bufoneriile (bârfele) sale vulgare (unii îl consideră printre primii promotori ai pornografiei “moderne”) şi face din asta o afacere. La moartea Papei Leon al X-lea, scrie o broşură cu versuri care satirizau dragostea Papei pentru elefanţi. A ajuns astfel dintr-un ilustru anonim, pe buzele tuturor cetăţenilor. Lipsit de pudoare el şi-a completat studiile neterminate din “mers” mai mult la “şcoala vieţii”. Bârfa ridicată la rang de “artă” îi aduce tot felul de onoruri. Tiţian (cu care se împrieteneşte) îi face trei tablouri (portrete), Clement al VII-lea l-a făcut Cavaler de Rodos iar Iulius al III-lea, Cavaler de Sf. Petru (!). Aretino era un om energic cu voinţă de cunoaştere, cu un corp sănătos, “de fier” şi care, mai ales, ştia ce vrea.

Aretino pe monedele “tip” roman fabricate de el însuşi cu chipul său.

Gloria personală- unica pasiune

Pasiunea vieţii lui a fost doar gloria personală. Medalioane, titluri, diplome, insigne de aur sau argint cu chipul său, statui şi picturi, pietre preţioase, inele şi lanţuri de aur, le-a avut din belşug. A cheltuit în timpul vieţii mai mult de un milion de franci. La el acasă era mereu aglomeraţie de artişti, muzicieni sau valeţi. La intrare era un bust de marmură care îl reprezentat pe el cu o cunună de lauri pe cap, tablouri pe pereţi tot cu chipul lui, medalioane, vaze pictate,  desigur, tot cu el. Toată viaţa lui a rămas însă doar un “valet”, o slugă mediocră neîmplinită iar după moartea sa (la 75 de ani în 1577) s-a ales praful de reputaţia lui, lumea uitându-l, ba chiar ferindu-se să-i rostească numele (în prezenţa unei doamne era ceva foarte ruşinos ca cineva să-i rostească numele). În cele ce-a scris s-a remarcat ca un “maestru” al şantajului. Mai presus de orice el specula frica oamenilor, timiditatea, naivitatea sau vanitatea. Tonul lui era dispreţuitor şi metalic. A întâlnit însă şi oameni cărora nu le-a fost frică de el şi care l-au scuipat sau l-au ameninţat cu moartea (ambasadorul Angliei). Aretino nu înceta să afirme că “ce mă face să sufăr cel mai mult este vederea unui fricos!”…Îşi schimba des atitudinea de la cea a unui clovn, lăudăros, la aceea a unui sfânt calomniat şi desconsiderat. Prietenului său Tizian îi scria caracterizându-se: “ Sunt ca un om care este obosit de el însuşi, nu mai ştiu ce să fac cu mintea mea, cu gândurile mele, şi aşa, mă întorc ochii spre ceruri, spre Dumnezeu care a creat luminile şi umbrele, atmosfera de tipul aceleia pe care pictorii se străduiesc s-o exprime”, bla, bla-uri, mediocrităţi preţioase…

Ce ne învaţă această “istorie”?

Că abilitatea de a ieşi în evidenţă, de a ajunge în centrul atenţiei nu este înnăscută, ci una dobândită, învăţată şi se observă uşor la anumite personaje publice chiar din imediata noastră vecinătate. Pentru a nu rămâne o biată flacără anonimă, o persoană dornică de parvenire nu are voie să facă nazuri atunci când cineva o bagă în seamă şi când are astfel ocazia de a capta atenţia publicului. ORICE publicitate e bună, şi cine îşi doreşte cu adevărat faimă va primi cu bucurie atacurile, ba chiar le provoacă atunci când acestea nu există (unii plătesc bani grei pentru a fi atacaţi în presă). De ce ? Pentru că lumea “se dă în vânt” după excepţii, curiozităţi, oameni fenomenali (în alţi termeni, după orice iese din tiparul banalei ciorbe a mediocrităţii). Această persoană dornică de popularitate /reputaţie facilă nu are voie să rateze nici o ocazie sau situaţie care ar putea s-o facă scandaloasă sau măcar controvesată. Orice profesionist al marketingului (showbiz-ului sau politic) ştie aceste lucruri de bază şi are grijă să le cultive. Când vrei să te afirmi cu orice chip trebuie să ieşi în evidenţă cu ceva, cu orice (altfel vei rămâne un simplu anonim uşor de confundat cu gloata). Conflictele, scandalurile sunt instrumente abile care pot creea aura unei personalităţi puternice, notorii şi înjurăturile în acest context sunt la loc de cinste. Când se scrie “rău” despre tine sau când eşti înjurat, capeţi notorietate / celebritate (unele vedete sau politicieni plătesc pentru astfel de “trucuri”) tot aşa cum s-a întâmplat cu Aretino când l-a ridiculizat pe Papă. Notorietatea înseamnă putere adică tot bani. Sau, în alţi termeni – este de preferat să fii calomniat (impactul la public e mai mare decât atunci când eşti lăudat) decât să fii ignorat (când ignori pe cineva îl desfiinţezi, îl ucizi). Pentru că oamenii mediocrii– comozi şi iubitori de confort mental, apreciază totul după principiul “doar ceeace ochii văd – se egzistă!” iar istoria din păcate, mediocră prin excelenţă, este mereu aceeaşi…

Despre arta argumentării

Majoritatea oamenilor cred că doar ei au dreptate şi, din acest elementar şi simplu motiv, rareori se lasă convinşi de cuvinte.


Publius Crassus Dives Mucianus – Pontifex Maximus consul roman, fiul lui Mucius Scaevola, în anul 131 î.Ch, se afla sub zidurile cetăţii greceşti Pergamos condusă de Aristonikus. Dorind să dărâme porţile pentru a intra şi a o cuceri, el dă ordin să i se aducă cel mai mare buştean pentru a-l folosi pe post de berbece.

Puţină istorie

Meşterul corăbier la care a ajuns soldatul roman, i-a explicat că un buştean mic ar fi fost mult mai bun, însă soldatul îngrozit la gândul de a nesocoti ordinul comandantului, a insistat că îl vrea pe cel mai mare. Meşterul – specialist în catarge şi corăbii, a promis că o să-l trimită pe cel mare dar până la urmă l-a trimis tot pe cel mic, având convingerea că el are dreptate. Crassus s-a înfuriat teribil şi a trimis numaidecât să-i fie adus cu explicaţii cu tot. Specialistul a adus schiţe şi s-a apucat să explice principiile vectoriale ale forţelor compuse care sunt generate (mai mari în cazul unui buştean mai mic), însă consulul, după ce l-a ascultat cu răbdare până la capăt, a dat ordin să fie biciuit şi omorât, lucru care s-a şi întâmplat, lipsindu-se astfel de un foarte bun inginer constructor. Maistorul anonim nu ştia că vorbele nu sunt neutre aşa cum este ştiinţa sau raţiunea; el a ofensat orgoliul consulului contrazicându-l iar acest gest l-a costat viaţa. Aşa de rău l-a înfuriat nesupunerea corăbierului pe roman, încât acesta nu s-a mai putut concentra la asediul asupra grecilor iar aceştia l-au învins, consulul fiind urmărit de Aristonikus şi înjunghiat pe la spate (când a fost prins a refuzat intenţionat să-şi spună identitatea pentru a nu îndura umilinţa de a fi capturat viu).

Urechi care ascultă fără să audă

Majoritatea oamenilor cred că doar ei au dreptate şi, din acest elementar şi simplu motiv, rareori se lasă convinşi doar de cuvinte. Oricât de bune şi articulate ar fi argumentele noastre, oricât de buni oratori am fi, ele cad în nişte urechi surde. Acela care perseverează în dispută şi aduce argumente după argumente, de fapt îşi sapă singur groapa, aşa cum a făcut şi talentatul corăbier.

Ce facem când vrem totuşi să fim convingători?

Evităm citatele (mai ales cele religioase din Biblie) sau datele statistice greu de verificat (pentru urechile ascultătorului sunt doar „vorbe” care nu îl costă nimic pe cel ce le rosteşte). Expunem în cuvinte simple fapte pentru că  faptele sunt greu de contrazis şi de obicei au sens. Nimeni nu se va lua la trântă cu dovezile evidente.

Când argumentăm verbal, e ca şi când ne-am da într-un scrânciob: urcăm, coborâm, urcăm, coborâm dar nu înaintăm deloc. Când aducem argumente după argumente, nu putem şti ce ecou trezesc acestea în mintea celui din faţa noastră pentru că el are o cultură, o memorie a experienţelor diferită de a noastră şi chiar dacă este de acord amabil şi ne ascultă politicos, de fapt  s-ar putea să îi stârnim resentimente puternice independente de voinţa noastră. Mai bine îl lăsăm pe interlocutorul nostru să fie sus („deasupra”) unde are impresia că se află şi lăsăm apoi „gravitaţia” să îl aducă cu picioarele pe pământ, lângă noi, pentru a putea apoi înainta împreună…

Feminitate şi seducţie

Scriam într-un articol anterior că Femeia din zilele noastre este din ce în ce mai obosită de alegerea cremelor, culorii rujurilor, hainelor “la modă”, vopselelor de păr sau a culorii şi înălţimii tocurilor. Media care promovează modele / tipare de feminitate artificioase, artificiale, false reuşeşte doar să înnebunească “de cap” bărbaţii şi să deprime femeile care nu mai pot ţine “pasul” cu aceste “modele” create de fapt de nişte croitorese mult prea mediatizate. Reciteam zilele trecute o parte a lucrărilor lui Sigismund Freud şi un lucru interesant mi-a reţinut atenţia. Partenera sa într-ale psihanalizei, o femeie deloc frumoasă (chiar urâtă) a fost considerată la vremea sa o mare curtezană, o femeie care stăpânea la perfecţie arta seducţiei.

Cine a fost Lou Andreas-Salome

Luiza Gustavovna Salome fiică de general rus, s-a născut la St. Petersburg. La şaptesprezece ani îi “fură” minţile lui Hendrik Gillot – predicator olandez, profesor de religie, filosofie, teologie, franceză şi germană care intenţionează să-şi abandoneze soţia şi copii pentru a se căsători cu Lou. La 21 de ani, aflându-se la Roma, Paul Ree cunoscut filosof al moralei – doctor în filosofia lui Aristotel, se îndrăgosteşte nebuneşte de ea dar relaţia lor se fracturează din cauza dragostei nebuneşti pe care i-o purta Friedrich Nietzsche. Cu toate că era “dorită” de astfel de celebrităţi, ea se căsătoreşte cu savantul (lingvist) Carl Friedrich Andreas dar asta nu o împiedică să aibă o bogată corespondenţă cu jurnalistul german Georg Lebedour sau cu poetul Rainer Maria Rilke (ea îl învaţă pe acesta limba rusă pentru a-l putea citi mai uşor pe Tolstoi şi Puşkin).  Imediat după moartea ei Gestapo-ul a confiscat toate studiile ei cu privire la psihanaliza sexualităţii feminine (“a curăţat biblioteca de studiile evreieşti”) lucrări care l-au sedus aşa de mult pe Sigismund Freud. Pe lista ei de cuceriri au fost mulţi bărbaţi unii dintre ei sinucigându-se pentru că nu au putut ajunge la inima ei (însuşi Nietzsche a încercat să-şi ia viaţa din acest motiv). Uşor îmbătrânită, niciodată machiată, niciodată preocupată de aspectul ei fizic, această femeie plină de carismă s-a impus prin doar inteligenţa sa. Trucurile, artificiile seducţiei i-au fost complet străine.

O altă femeie celebră (dar nu prin frumuseţea ei!) a fost muziciana Violet Gordon Woodhouse care a trăit în aceeaşi casă până la moarte cu cinci (!!!) bărbaţi din care doar unul era legal (Gordon Woodhouse – soţul oficial, vicontele William Barrington, Max Labouchere, Dennis Tollemache). Cleopatra nu a fost deloc frumoasă dar a îngenunchiat cu uşurinţă mulţi bărbaţi şi când nu mai era deloc tânără. Şi exemplele de femei celebre / fatale pot continua la nesfârşit.

Seducţia – arta atracţiei

Seducţia, feminitatea nu presupune neaparat fuste ultra-scurte, ţâţe aproape goale şi tocuri lungi. O astfel de atracţie se adresează doar pantalonilor şi rămâne acolo. Femeia matură conştientă de feminitatea ei ştie să atâţe imaginaţia bărbatului, adică exact organul situat între urechi. Femeile din prima categorie incită, excită şi invită doar la sex, femeia Femeie stârneşte voinţa şi invită la ceva mai mult. Comportamentul ei sugerează independenţă fapt ce îl transformă pe mascul într-un bărbat dependent. Bărbaţii au nevoie de risc, de luptă, de cuceriri, de pradă pentru care să lupte, să-şi consume adrenalina. Femeia matură se acoperă în loc să se descopere, se joacă incitându-l să încerce mai mult şi convingându-l că niciodată nu o va cuceri în totalitate. Ea este regizor, scenarist şi actor în acelaşi timp. Este inteligentă, spontană, fermecătoare, cultă, seducătoare într-un cuvânt – o artistă.

Cum ştim că suntem “doriţi”.

Nu este deloc greu să-ţi dai seama că nici bărbaţii şi nici femeile din ziua de azi nu mai ştiu când şi mai ales dacă se plac. Ei “se agaţă” timid, stângaci sau apelând la trucuri penibile şi ridicole iar comunicarea între ei este dezastruoasă. Când doi oameni se plac, când ei “se întâlnesc”, creierele lor secretă dopamină – hormonul plăcerii. Acest lucru este evidenţiat în primul rând de dilatarea pupilelor atunci când ochii lor se întâlnesc.  Femeile îşi ating / aranjează sau îşi scutură părul, privesc mai ales ochiul stâng al bărbatului sau ţin capul înclinat spre stânga. Explicaţia ţine de specializarea emisferelor cerebrale (cea dreaptă este cea emoţională iar nervii se încrucişează la ieşirea din creier astfel că o emisferă va controla partea opusă a corpului).  Femeia care doreşte o apropiere mai mare va avea palmele deschise, încheieturile la vedere şi se va atinge involuntar pe gât (gâtul este o zonă intens erogenă la femei). Cei mai mulţi bărbaţi eşuează în realaţia lor cu femeile mai ales din cauza frustrărilor . Frustrarea de a nu avea bani destui, haine scumpe, de a nu avea maşină, vilă, convingerea greşită că femeile vor doar bani, că sunt c..ve, că nu vor avea succes la femei, etc.  Frustraţii devin agresivi, furioşi, violenţi, bădărani, mojici sau trişti şi depresivi iar femeile oricare ar fi ele, uşoare sau mature îi scot afară din viaţa lor lăsându-i pentru totdeauna la uşă…

Siliciul şi sănătatea

Organismul uman , la fel ca toate fiinţele vii, este un mecanism care primeşte şi emite informaţie aceasta fiind transmisă de structuri inteligente cristalizate hexagonal – apa şi siliciul

Încet-încet în peisajul populat şi poluat de tot felul de lucruri inutile sau (unele) chiar periculoase, îşi fac loc şi noţiuni sănătoase şi bune precum  „apa preventivă”, „apa structurată”, „apa osmotică”. Am arătat în numerele trecute aventura descoperirii „apei longevităţii” sau „apei vieţii” intuită de Henri Coandă şi consacrată pentru totdeauna de prietenul lui Patrick Flanagan – expert NASA, Pentagon, CIA, FBI una din cele mai complexe şi uluitoare minţi contemporane.

Aranjament cristalizat inteligent hexagonal

Apa structurată hexagonal (cristal coloidal) – se găseşte în toate fiinţele vii (fiind suportul informaţional ideal). Această structură geometrică cristalizată spaţial hexagonal (inteligent) o mai întâlnim în cristalul de cuarţ – elementul care alcătuieşte inima a tot ceeace ne ajută pe noi să comunicăm dar şi să aflăm informaţii: radio, televizor, calculator, telefon celular, etc. Cuarţul – dioxidul de siliciu,  al doilea element ca răspândire pe suprafaţa pământului, a fost folosit de oameni până să i se descopere proprietăţile extraordinare legate de transmiterea informaţiei (proprietăţi piezoelectrice), ca podoabă la bijuterii şi la fabricarea sticlei.

Siliciul şi plantele

În natură, plantele cresc, se ridică pe verticală spre soare datorită impulsurilor date de siliciul aflat în compoziţia lor. De exemplu, cenuşa plantei medicinale numită „coada calului” conţine 70% (!) siliciu. La păsări – cele care se ridică în zbor învingând aerul şi gravitaţia, siliciul se regăseşte în structura penelor atât de frumos etalate spre soare. Iar inteligentele şi harnicele albine oferă larvelor (puilor lor) în cupe hexagonale darurile plantelor  care sunt legate direct de lumina şi căldura soarelui – polenul sau mierea produsă din nectarul divin cules cu atâta sârg.

Tradiţia populară românească dar şi alte culturi au consacrat floarea cu şase petale ca fiind „floarea vieţii”.

Profesorul Adolf Butenant – laureat al Premiului Nobel a dovedit că viaţa nu poate exista în absenţa siliciului tot la fel cum nu poate exista în absenţa apei. El este mai puţin cunoscut întrucât a fost membru al partidului nazist dar a perfecţionat dispozitivele care ajută azi piloţii de aeronave să respire mai mult oxigen şi a descoperit hormonii sexuali feminini. Deşi toată lumea cunoaşte importanţa calciului, puţini ştiu că organismul nu-l poate absorbi şi folosi în absenţa siliciului (are rol catalizator). Dacă siliciul este deficitar în organism, 76 din cele 104 elemente chimice prezente în organism nu vor fi asimilate.

Cuarţul roz –cel mai folosit în cristaloterapie


Aranjamentul geometric hexagonal al cuarţului (dioxidului de Siliciu) identic aranjamentului apei structurate pure din organism semnifică direcţionarea/ canalizarea sublimării. Axa de simetrie a cuarţului este helicoidală (spirală verticală) simbolul vieţii şi a evoluţiei. Cuarţul dă direcţie şi sens evoluţiei persoanei şi şterge contururile care o izolează şi o rigidizează. Amplifică, transmite şi direcţionează energia subtilă. Cristalele de cuarţ pot fi încărcate cu mesaje de vindecare. Asigură un somn odihnitor, vise profetice şi iluminatorii. Masajul cu cuarţ pe locurile dureroase favorizează dizolvarea blocajelor şi stagnării energetice. Echilibrează psihicul emoţional instabil, reglează secreţiile hormonale.

Cuarţul roz – “piatra” cel mai des folosită în cristalo-terapie este util celor care se străduiesc să obţină aprobarea/dragostea  celorlalţi printr-un exces de amabilitate (celor care au suferit drame pierderi ale unor persoane dragi sau traume emoţionale). Ajută persoana care îl poartă să se accepte şi să se preţuiască. Este util celor care nu se pot iubi pe sine şi care caută mereu iubirea la ceilalţi. Ajută la demararea unei noi relaţii afective. Ajută persoana să–şi devină lui însuşi cel mai bun prieten. Dezleagă lanţurile vinovăţiei şi datoriilor emoţionale faţă de ceilalţi. Învaţă purtătorul să dăruiască iubire. Majoritatea oamenilor se folosesc de iubire ca de o cârjă (se ataşează, se sprijină pe altcineva). Cristalu de cuarţ dizolvă o mulţime de frici aducând pacea în suflet, senzaţia de acasă. Ne aduce starea fătului care soarbe din lichidul amniotic (apa maternă) îmbibându-se cu extazul vieţii. Este primul indicat în vindecarea traumelor emoţionale. Aduce blândeţea unei mângâieri calde, relaxarea, înţelegerea. Util în stări de extenuare, oboseală cronică, celor cu extremităţi reci, celor care răcesc uşor, anemicilor, celor paralizaţi. Ne protejează de cancer prin eliminarea resentimentelor şi durerilor acumulate în memorie.

Unde se află în organismul nostru siliciul?

Siliciul se întâlneşte cu precădere în cristalinul ochiului. Despre ochi, să ne amintim, Isus Christos a spus: “Luminătorul trupului este ochiul, deci dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecat.” (Matei 6 22-23). Când unghiile devin sfărâmicioase sau este redusă cantitatea de acid clorhidric din stomac este posibil să avem deficit de siliciu. Plămânul normal conţine 18% siliciu, plămânul tuberculos doar 0,009%!!!(lobul drept pulmonar – cel mai frecvent atins de bacilul Koch, este cel mai sărac în siliciu, iar pancreasul care conţine cea mai mare cantitate de siliciu din organism, este cel mai rar atins de tuberculoză). Siliciul este cel mai important factor de detoxifiere din economia internă a organismului. Populaţiile care ingeră siliciu în mod obişnuit sunt longevive , cancerul este rar întâlnit şi au performanţe intelectuale ridicate. Dar despre zonele din lume unde sunt întâlniţi cei mai mulţi centenari şi care au fost studiate de Henri Coandă şi Patrick Flanagan (cei care au descoperit apa structurată pe bază de microclusteri de siliciu), am mai scris.

Siliciul mai este prezent în structura tendoanelor, ligamentelor, cartilajelor (alături de glucozamină), în pereţii interiori ai vaselor de sânge, în lichidul sinovial al articulaţiilor, în valvele inimii sau în structura glandelor endocrine. Este componentă majoră a părului, unghiilor, pielii (colagenului, elastinei), oaselor şi dinţilor (smalţul) fiind pe drept numit şi  “mineralul frumuseţii”.

Care sunt sursele alimentare de siliciu?

Alimentele de origine vegetală (legume, fructe, seminţe) conţin siliciu şi favorizează absorbţia intestinală a lui (face parte din compoziţia, structura celulozei). Se găseşte în pleava cerealelor, în coaja fructelor (copii care consumă fructele cu coajă sunt mai rezistenţi şi mai sănătoşi), în usturoi, în polenul pe care ni-l oferă albinele cu generozitate (statistic, apicultorii trăiesc în medie 78 de ani faţă de “Marii Sfătuitori” – medicii care au o durată medie de viaţă de doar 58 de ani!). Siliciul se găseşte de fapt, în toate vegetalele, dar, mai ales în frunzele legumelor (un hectar de legume “smulge” solului 10 kilograme de siliciu pe an). Din 1970, de când a început să fie corect evaluată importanţa siliciului pentru sănătate, ovăzul a devenit o plantă esenţială în alimentaţia omului. Ovăzul este planta care conţine de câteva ori mai mult siliciu decât altele; siliciul mai este conţinut de pere, gutui, alte fructe, dar şi de frunzele pomilor respectivi.

Pentru tonifierea generală a organismului, în loc de apă se va bea o fiertură de ovaz şi tărâţe de grâu, care se lasă la fiert (se va folosi obligatoriu apă purificată osmotic cu capacitate mare de dizolvare) timp de o oră. Apoi, după ce se răceşte fiertura, se strecoară şi se stoarce bine lichidul. Se bea zilnic o cantitate de 400 ml. Se poate bea şi amestecând-o cu miere (o lingură de miere la 200 ml zeamă, după care se mai dă un clocot şi se răceşte, apoi se bea aceeaşi cantitate de mai sus).

Siliciul şi terapia homeopatică.

Siliciul face parte din cele 12 săruri Schusller pe care celebrul medic german le considera esenţiale şi care sunt constituienţii „cheie” ai celulelor. Întrucât cuarţul este marele rezervor de informaţii (la fel ca apa) din natură, Hahnemann, „părintele” homeopatiei a preparat celebrul remediu homeopatic „silicea” apreciat de marii homeoterapeuţi şi care se adresează persoanelor timide, celor care relaţionează greu (eternii studenţi refugiaţi în cărţi sau care se căsătoresc greu), celor care sunt permanent preocupaţi de gândul „ce cred ceilalţi despre mine?”, celor care au idei fixe, acţiuni fixe, egoiştii, rigizii (probleme de „flexibilitate” a informaţiei). Clarke a introdus în practica homeopatică remediul „silicea marina” preparat din nisipul de pe plajele marine iar în prezent toate laboratoarele homeopatice din lume produc remediul „silicea terra”. Profesorul român Bungetzianu caracteriza pacienţii “Silcea” ca persoane care “nu mai ştiu să se apere- nici psihic, nici fizic, nici imunologic”. “Pacientul pare să îşi fi pierdut încrederea în sine la toate nivelurile, de parcă ar sta cu spatele la zid”.

Ca semnificaţie subtilă, siliciul oferă stabilitate în relaţiile cu ambianţa. Omul este o fiinţă socială care se defineşte în relaţie cu ceilalţi. Siliciul reprezintă definirea de sine în raport cu ceilalţi pe când oxigenul reprezintă ego-ul. SiO2 înseamnă desprinderea de gregar, eliminarea confuziei. Majoritatea oamenilor sunt obosiţi şi rămân înţepeniţi în zona de confort, rigizi, încremeniţi oferind aceleaşi reacţii la evenimente sau împrejurări. Este o înstrăinare de esenţa divină, este scufundarea în noaptea uitării. Oamenii devin simple automate lipsite de luciditate. Siliciul ajută mentalul să se autodefinească în raport cu celalţi, dobândind cu ajutorul lui autonomie şi individualizare.

De la camera de gardă… adunate

Sâmbătă aflându-mă în Spitalul Judeţean, am asistat la internarea unui tânăr de 29 de ani cu infarct miocardic acut (al doilea pacient în numai o săptămână – precedentul – 27 de ani nu a mai putut fi salvat). Comentariile deloc optimiste ale medicilor de gardă susţineau observaţia unanimă că infarctul miocardic „atacă” vârste din ce în ce mai mici – sub 30 de ani (!!!). Cauzele sunt arhicunoscute: stil de viaţă dezordonat, alimentaţie dezechilibrată în principii sănătoase, stres psihic dar mai ales chimic ce afectează „conductele” extrem de fragile ale inimii şi creierului, fumatul, obezitatea, consumul de alcool, droguri, etc. Elicopterul SMURD chemat de la Bucureşti a venit ( a aterizat lângă spitalul judeţean) cu un minut (!!!) mai devreme decât ora anunţată (13.40 – comunicat de la Bucureşti, aterizare la 13.39). Şi totuşi, iată, există ceva care merge/funcţionează în România!…
Sunt de apreciat atât medicii de gardă (dr. Trocan sau dr. Stanciu) cât şi minunatele asistente care au „înviat” tânărul de cel puţin 4 ori cu ajutorul aparatelor (Gianina, Alina, Teodora) şi care au asistat pacientul ore în şir, până în clipa când acesta s-a ridicat cu elicopterul de pe platforma de beton. Am aflat stând ulterior de vorbă cu ele o mulţime de alte informaţii cel puţin năstruşnice despre pacienţi care ajung la camera de gardă. Iată câteva pe care le-am reţinut pentru cititorii Informaţiei de Severin. De exemplu, un pacient care ia tratament de ani de zile când este întrebat „ce pastile ia?” – răspunde: „nu ştiu!” sau „ nişte bumbi mici şi albi”. Altul este întrebat: „ce vă doare?” iar el răspunde: „staţi că vă spune soţia!”. Ascultă indicaţiile medicului, iau reţeta prescrisă, dar uită să ia şi medicamentele doar pentru că „s-au simţit mai bine!” după ce au plecat de la doctor. „De ce nu v-aţi luat tratamentul?” întreabă asistenta. „Pentru că prea multe pastile nu sunt bune!” – vine răspunsul. „Vi s-a spus să nu mâncaţi sărat, ce aţi mâncat în ultimele ore?” „Salam, brânză de oaie şi nişte răcituri!”… La urgenţă vin din ce în ce mai mulţi pacienţi doar pentru a-şi face o investigaţie anume. „ Vreau să fac şi eu o rază pentru că tuşesc!”. „Păi şi vă trece, o să vă vindecaţi dacă faceţi raze?” – întreabă medicul. „Da, că aşa a făcut şi cumnată’miu”. Există pacienţi care întrebaţi fiind „ce îi doare?” răspund senin:”nu ştiu!” sau alţii care răspund: „mă doare tot!”. Cei mai mulţi ajung la camera de gardă uitând toate documentele medicale care ar putea ajuta medicul să afle alte informaţii utile pentru stabilirea unui diagnostic corect (bilete de ieşire din spital, analize recente), iar alţii vor anume investigaţii/explorări şi anumite medicamente despre care ştiu ei cu siguranţă că „sunt bune!”. Alţii aşteaptă „să le treacă” ore sau chiar zile întregi, iar când ajung la „urgenţă” ar vrea ca doctorul să îi repare într-o oră – maxim. Există pacienţi depresivi care pleacă de acasă noaptea şi ajung la urgenţă văitându-se de boli care se dovedesc a fi inexistente dar care consumă enorm de multe resurse în special psihice din partea personalului medical. Noaptea trecută a fost un pacient care „nu a mai ieşit afară de la Sfânta Mărie!” – constipaţie cronică, iar altul având diaree s-a dus mai întâi la o sindrofie şi apoi a decis să vină la urgenţă când nu s-a mai putut ţine pe picioare din cauza deshidratării şi a alcoolului băut. Întâmplări multe dar unice în felul lor. Fetele mai spuneau că au avut şi 50 de cazuri doar într-o singură noapte. Mult? Puţin? Nu ştim. Înainte însă de a arunca prea uşor cu invective la adresa corpului medical e bine să alegem boabele de neghină. Sunt oameni care sunt dedicaţi acestei profesii şi care nu merită a le fi afectată imaginea doar de dragul de a se face audienţă. Pentru că se vorbeşte despre bebeluşi arşi să vorbim şi despre „arderea personalului medical”. Există o boală care „loveşte” în cadrele medicale şi care se numeşte „sindromul burnout” „a arde total/ complet pe dinăuntru”.
Ce este sindromul „burnout”?
Maslach si Jackson (1981) propun urmatoarea definiţie ale “burnout-ului”: un “sindrom de epuizare emoţională, de depersonalizare şi de reducere a realizării profesionale apărut la indivizii implicaţi profesional” (M. Zlate, 2007, p. 604). Termenul de “burnout” (“a arde complet”) denumeşte “sindromul stresului cronic la locul de muncă”. Este descris ca un proces ce se dezvoltă lent, fără simptome şi care duce la epuizare emoţională şi retragere socială. Este o stare de epuizare fizică, emoţională şi mentală cauzată de implicarea pe termen lung în situaţii suprasolicitante emoţional. “Sindromul burnout” este o noţiune nouă, utilizată tocmai pentru a insista asupra acelor situaţii în care individual apare consumat, slabit de munca sa, fiind vorba de o stare de epuizare, atât fizică cât şi psihică. Acest sindrom de epuizare profesională îi afectează mai ales pe aceia care au ales să-şi ajute semenul, care se dăruiesc pe sine mai mult decât să aştepte recompensa muncii lor. Este specifică acelor cadre medicale care se implică foarte mult în urmărirea îngrijirii unui pacient iar dorinţa lor sinceră şi intensă de a-l ajuta îi epuizează fizic şi psihic ducând la oboseală cronică, apatie, indiferenţă, neimplicare, deprofesionalizare.
Cum ne protejăm?
Am întrebat fetele din cardiologie cum fac faţă acestei suprasolicitări fizice (resuscitarea cardiorespiratorie – masajul cardiac înseamnă efort fizic şi coloană verebrală sănătoasă şi rezistentă) şi psihice (cum rezistă psihic acestei lupte brutale, zilnice cu Moartea?). Câteva răspunsuri: „ aşteptări realiste cu privire la evoluţia bolii, nu iluzii” îmi spune Gianina, „efort raţional, gândire pozitivă”, „familie şi prieteni care sunt suportul psihic cel mai eficient” adaugă Alina, „respectarea timpului de odihnă în special după turele de noapte, alimentaţie corectă şi bogată în principii nutritive mai ales pentru susţinerea neuronilor” completează şi frumoasa Teodora, „pauze de recreere, confort material”, etc…
Dintre toate acestea este necesară mai ales o remunerare corectă mai ales a acelor cadre medicale care se implică aşa cum o cere morala şi deontologia meseriei. Altfel vom avea parte fie de doctori şi asistente corupte, indiferente sau irascibile, fie de un personal medical epuizat sau ţicnit. Dar despre asistente şi mai ales despre ceeace s-a întâmplat la Giuleşti în numărul de mâine….

Blesteme la ivirea zorilor

Blesteme la ivirea zorilor

se strâng otrepe la palavre goale

alai de prăpădiţi, misiţi, păgâni, pociţi

nimic nu pot concepe dar plini de nevricale

surpă bătrâne vetre nerozi cu ochi clociţi


cenuşa din firidă o-mprăştie-n otcoş

nebun blestem pe neamul de smintiţi

crihalii păcurari înrouraţi frumoşi

odăjdii în dimii degeaba-n cer uniţi


colibe vii dorânge de firave surcele

crihală muruită pătule de rogoz

nimic nu mai e bun prescurile sunt rele

otravă şi osândă pe neamul caraghios


samsari imfami siniştrii scamatori

copii ţicniţi oribil malformaţi

istoria îi scuipă la ceas de sărbători

mârşavi împăunaţi ţârcovnici dezgustaţi


mărunta gărgăriţă se lasă pe buştean

şi sângele se-ncheagă în aripile moi

o câţă ţipă lung de după leuştean

sticletele anemic e-acum doar un strigoi


Dan Alexoae

Răscoala ciobanilor din Crihala

din volumul “Iubiri laterale”

SMURD-ul la Severin

Un tânăr de nici 29 de ani (al doilea în doar o săptămână) a suferit azi – sâmbătă 21.08. 2010 un infarct miocardic acut necesitând intervenţia SMURD-ului din Bucureşti pentru a putea fi transportat în condiţii de maximă siguranţă la Fundeni. Solicitarea a fost făcută de medicii severineni din cardiologie şi UPU întrucât cazul excede posibilităţile terapeutice locale. La institutul CC Iliescu îl aşteptă o sală operatorie şi medici cardiologi chirurgi care speră că o să îi salveze inima mult prea tânără pentru a se opri. Precedentul caz – 27 de ani nu a mai putut fi salvat. Din nefericire, infarctul de miocard, o boală care altă dată “ataca” vârste peste 50 de ani, acum a coborât sub 30, infarctele miocardice la vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani devenind din ce în ce mai des întâlnite. Stilul de viaţă dezordonat, poluarea chimică, stresul psihic, diabetul, obezitatea, fumatul sunt câteva din cauzele incriminate…

danny water

Profesiune şi iresponsabilitate

“Sentimentele care se risipesc în cuvinte ar trebui transformate în acţiuni care aduc rezultate”. – Florence Nightingale

Mi-am amintit în timp ce priveam la grozăvia din maternitatea bucureşteană de un articol premonitoriu publicat în paginile acestui ziar cu ceva timp în urmă, de un cunoscut jurnalist local, despre „profesionişti”.  În urmă cu câteva săptămâni un distins medic severinean – chirurg, şeful sănătăţii mehedinţene, afirma la o şedinţă cu prefectul că este nemulţumit, mâhnit şi îngrijorat de slaba pregătire a asistentelor medicale din spitalul judeţean –în special a celor angajate în ultimii ani. Premoniţie? Poate, sau poate doar o dovadă a spiritului anticipativ / intuitiv specific oamenilor ceva mai dotaţi. Am aşteptat atunci zile în şir o reacţie a celor care conduc profesional această breaslă. A lipsit sau poate nu am fost eu prea atent! Tăcerea lor mi-a sunat a confirmare a celor spuse de mult prea-delicatul doctor-şef. De ce s-a întâmplat ca asistentele să fie la chef în loc să supravegheze bebeluşii? Răspuns: pentru că iresponsabilitatea a devansat profesionalismul. Realitatea este aceasta care se vede – şcoli fără număr care scot pe bandă rulantă asistente contra-cost din ce în ce mai slab pregătite şi din ce în ce mai multe erori în spitale. Cine este vinovat? Răspuns: atitudinea  complice a noastră a tuturor! Corpul medical „in corpore” pentru că tolerează neisprăviţii, nechemaţii, îngâmfaţii posesori de „cartoane”  şi superficilitatea, corpul de politicieni pentru că au emis legi făcute şi votate în pripă în detrimentul profesionalismului – mai ales în acest domeniu unde avem de-a face, nu cu şaibe şi fitinguri, ci chiar cu viaţa noastră, şi nu în ultimul rând, corpul pacienţilor complici care asistă acum neputincioşi, umiliţi, îngroziţi, confuzi şi resemnaţi la tragediile născute de  incompetenţa şi nesimţirea unor personaje purtătoare de halat alb. Am fost şi sunt un admirator necondiţionat al acestei nobile meserii – îngrijirea şi recuperarea bolnavului. Am scris în paginile acestui ziar despre istoricul acestei profesii mult diferită de cea de medic şi prea puţin apreciată de pacienţi. Şi iată, pentru a înţelege mai bine şi pentru a avea un reper corect al celor întâmplate,  să ne reamintim cum a apărut şi care sunt vectorii de referinţă ai acestei nobile profesii.

Puţină istorie necesară

Primul spital modern, după mărturiile celebrului scriitor Charles Dikens, a fost creat de o asistentă medicală – Florence Nightingale (stabilimentul pentru femei de pe Harley Street pe care l-a dotat cu bucătărie, grupuri sanitare, farmacie, lifturi şi clopoţei pentru solicitarea ajutorului). Capacitatea ei de bună organizatoare a fost motivul pentru care a fost trimisă ulterior, în Crimeea în timpul războiului. Aici, nu gloanţele ucideau cei mai mulţi soldaţi ci complicaţiile rănilor care deşi erau cusute de medici, se suprainfectau, demoralizau şi ucideau trupele.  Aproape 5000 de soldaţi au murit din cauza holerei, dizenteriei şi lipsei condiţiilor de îngrijire. Florence s-a ocupat cu maximă rigurozitate de curăţenia din spitalul de campanie, sterilizarea instrumentarului, procurarea de feşe şi pansamente din tifon, precum şi de alimentaţia, până atunci cu totul improprie, a soldaţilor. In urma acestor măsuri puse în practică extrem de riguros, mortalitatea în rândul răniţilor s-a redus considerabil.

Florence s-a dovedit a fi în acelaşi timp şi un bun psiholog, ea încurajând şi redând speranţa, scriind scrisori care îi erau dictate de pacienţii incapabili să se mişte, veghindu-i întreaga noapte fără a accepta să fie înlocuită, şi reuşind astfel să aducă pe linia de plutire pacienţii care fuseseră consideraţi iniţial “fără speranţă”. Toate acestea i-au atras un respect enorm, admiraţie şi au făcut-o să fie îndrăgită de întreaga armată britanică. Florence Nightingale a fost cea care a ridicat asistenţa medicală la rang de profesie de sine stătătoare. Capacitatea de organizare şi contribuţiile sale din timpul războiului au recomandat-o, în acea perioadă, ea dobândimdu-şi numele de “Lady with the Lamp” (Femeia cu lampa), deoarece a impus ca regulă  personalului medical turul de noapte al saloanelor. Cursurile destinate asistentelor medicale concepute şi predate de ea au fost traduse în zeci de limbi străine, ea a înfiinţat prima Academie Medicală Militară dar şi prima Şcoală de infirmiere de pe lângă spitalul Sf. Thomas din Londra repere pentru toate şcolile sanitare viitoare.

Repere profesionale

Tuturor celor care au uitat ce înseamnă această profesie să le amintim câteva percepte ale acestei nobile meserii. ”Mă angajez solemn în faţa lui Dumnezeu să duc o viaţă integră şi să-mi îndeplinesc cu credinţă îndatoririle profesiei mele…” sună jurământul de credinţă… “Onorează pe bolnav de orice vârstă ar fi : copil, tânăr sau bătrân ; când a ajuns în mâinile tale este o fiinţă fără apărare care nu are altă armă de susţinere decât ştiinţa şi caritatea ta. Dă aceeaşi stimă şi atenţie săracului ca şi bogatului. În dragostea de oameni, săracul să se simtă bogat. Poartă-te demn, conştiincios, cu omenie. Nu specula pe bolnav, căci profesia ta nu e ca oricare alta. Sacrificiul tău , ajutorul tău pot fi preţuite ca o meserie obişnuită. Oboseala ta să fie luminată de credinţă şi de dragoste. Atunci când ştiinta nu mai poate face nimic, bunătatea ta, purtarea ta să susţină pe bolnav. Invinge greutăţile inerente profesiunii tale, stăpâneşte supărarea şi nerăbdarea ta , gândeşte-te că cel suferind este dezarmat,  fără putere şi că are nevoie de ajutorul şi îngrijirea ta. Să nu umileşti niciodată pe bolnav , care şi aşa e umilit de boala lui . Oricare ar fi boala sa, să nu pronunţi cuvântul deznădejde…


Ce este de făcut?

Toate aceste “texte” sunt poveşti frumoase dacă stăm să privim şi mai ales dacă încercăm să înţelegem ce se întâmplă azi în sectorul medical. Deficienţele nu sunt generate de ieri, de azi sau de luna trecută ci de ani de zile tot la fel ca o boală cronică ce trenează asimptomatic până devine dureroasă şi sângeroasă. Profesia de asistent medical este o profesie care cere dăruire şi pricepere în acordarea îngrijirilor. Este impardonabil ceeace s-a întâmplat la maternitatea din Capitală şi vinovaţii oricare ar fi ei, trebuie pedepsiţi exemplar. Nepricepuţi, nătângi, tonţi, hăbăuci care pot uita de dragul unei felii de tort că sunt copilaşi incapabili de apărare într-un salon de reanimare şubred, există cu siguranţă şi în alte spitale. Să nu aruncăm însă copaia cu copil cu tot. Există destule asistente eroine anonime care nu au timp să gândească şi să socotească miile de euro pe care le-ar primi “dincolo”, care nu numără bancnotele primite sau limuzinele altora, care îngrijesc cu devotament şi bolnavii dar şi familiile lor deopotrivă cu acelaşi sacrificiu de sine şi care îşi chivernisesc Dumnezeu ştie cum, bruma de agoniseală. Cunosc destule astfel de asistente chiar aici în Severin pentru că am lucrat împreună cu ele sute de ture de noapte în Reanimare sau la Urgenţă. Pentru a evita alte nenorociri, este necesară însă o regândire a acordării “cartoanelor” sau competenţelor profesionale, o reevaluare a cunoştiinţelor şi responsabilităţilor dar şi o corectă remunerare a nopţilor petrecute la capul suferinzilor. Altfel, vom avea parte doar de spectacole cu politicieni şi analişti care vor vorbi vorbe şi savura savant alte autopsii mediatice.

Amânarea un „sport” periculos pentru sănătate

Bunica mea care mai are puţin şi împlineşte 100 de ani îmi spunea cu câţiva zeci de ani în urmă: „Fă lucrurile la timpul lor. Amânarea este cel mai mare hoţ de timp, îţi fură viaţa.!” Amânarea la fel ca ignoranţa, nepăsarea, tărăgănarea, îndoiala, lenea, dezinteresul, impasibilitatea, indolenţa, neîncrederea sunt toiage,  cârje sau complici pe care se sprijină „Doamna cu Coasa”. Am încercat în urmă cu vreo patru ani s-o conving pe soţia unui coleg să renunţe la antipersipante (lucra şi promova o firmă renumită) şi să opteze mai bine pentru un sistem de purificare a apei care să o ajute să nu mai transpire abundent dar şi pe fetiţa lor alergică şi veşnic purtătoare de giardia (adică să rezolve o parte din problemele de sănătate- „la rădăcină”). I-am trimis prin soţ o mapă voluminoasă (eu când mă documentez sunt ca o cioară – adun orice are legătuă cu subiectul) cu informaţii despre Sodium Lauryl Sulfate(SLS), Sodium Laureth Sulfate(SLES), aluminiu, clor, bisfenol, plumb, compuşii organici persistenţi sau volatili, despre cum alterează ele sistemul nostru imunitar sau cum pot declanşa cancerul de sân, de colon, de pancreas, etc.  Am primit un refuz categoric şi am pierdut în acelaşi timp nişte prieteni pentru că s-au purtat ulterior cu mine de parcă i-aş fi jignit („uite cine mă învaţă pe mine!”). Azi lucrurile sunt complet schimbate faţă de acum patru ani. Ea a aflat în urma unui control de rutină că are cancer, a suferit mai multe operaţii (de extirpare a sânului, a ganglionilor axilari,  implant de sân artificial), a cheltuit câteva sute de milioane prin spitale, pe medicamente, pe analize, are mai multe împrumuturi bancare şi vieţuieşte de la o zi la alta murmurând rugăciuni. Această întâmplare nefericită m-a determinat să mă întreb de ce evită oamenii lucrurile importante, de ce le amână crezând că în fiecare zi va fi Vinerea Mare?

De această întrebare m-am lovit mai ales de când am decis să informez, să conştientizez populaţia cu o altfel de apă – preventivă, corectă şi sigură aşa cum e apa purificată osmotic. Spuneam că aceasta este o alternativă, un instrument puternic, eficient, cinstit la un sistem medical ineficient şi corupt. Majoritatea oamenilor însă preferă să amâne – de ce? Amânarea este un truc, o păcăleală a minţii noastre ignorante. Ea se eschivează, evită gândul la lucrurile importante care ar trebui făcute imediat şi se face că uită până când într-adevăr uită. Mintea noastră încă are o educaţie comunistoidă cu trăsături colectivist- cooperatiste – „are grijă statu’ sau politicianu’ să-mi fie bine!”.

Cum recunoaştem aceste trucuri mentale ipocrite în activitatea noastră de zi cu zi?

De exemplu pierdem nepermis de mult timp cu jocurile pe calculator când ar trebui să terminăm treaba începută. Plimbăm aceleaşi hârtii dintr-un loc în altul, dăm telefoane neimportante şi pierdem vremea cu discuţii sterile – (bârfa – „sport naţional românesc”) despre nimicuri neinteresante. Pierdem timp preţios cu persoane neimportante, ne ducem la întâlniri cu oameni care doar ne mănâncă timpul inutil, navigăm fără rost pe internet, muncim de cele mai multe ori fără scop şi fără priorităţi, facem mai multe lucruri deodată (şi de fapt niciunul), spunem cu uşurinţă „Da!” când era mai bine să spunem „Nu!”, ne pregătim de lucru într-un mod exagerat şi excesiv doar ca să pierdem timp şi să amânăm începerea activităţii propriu-zise, ne vizităm colegii prin birouri („ce mai faci?”), ne apucăm să le oferim sprijin şi ajutor chiar dacă aceştia nu au nevoie, facem lucruri pe care de fapt nu vrem să le facem sau cel mai adesea ne lăsăm să plutim în voia sorţii ca o navă în derivă. Consecinţa imediată va fi o acută senzaţie de eşec (treburile vor fi veşnic neîncepute sau neterminate) sau ne vom simţi pur şi simplu inutili şi rataţi. Consecinţa pe termen lung va fi o risipă mult prea generoasă de timp preţios care, aşa cum spunea bunica, alcătuieşte chiar viaţa noastră.

De ce nu facem ceace trebuie şi mai ales la timp?

Răspuns: de frică. Frica de necunoscut, de „ce crede lumea”, de a nu greşi, de a nu reuşi (există frica de a avea succes), de schimbare, de responsabilitate. Spuneam altă dată parafrazând un scriitor celebru, că moartea ne ucide o singură dată dar frica ne omoară în fiecare zi câte puţin. Mulţi oameni evită acţiunea şi aşteaptă să aibă fie dispoziţia potrivită (chef), fie condiţii necesare (bani), fie timp. Dacă nu au îndepliniţi aceşti parametrii „perfecţi” atunci deciziile, începuturile, mutările, relaţiile, carierele şi chiar vieţile lor sunt amânate. Este la mintea unui copil însă să înţelegem că aceste condiţii nu vor fi îndeplinite niciodată pentru că noi suntem imperfecţi şi pentru că trăim într-o lume imperfectă. Nu există momente şi condiţii „perfecte” ci doar momentul prezent. Acesta este momentul deciziei şi acţiunii. Aici şi Acum. Oamenii care nu şi-au propus mediocritatea ca scop în viaţă aleg excelenţa. Prietenii mei cei mai mulţi au ales de exemplu să renunţe la apa „bună” cu care au fost obişnuiţi ani de zile şi „să rişte” o alta mai sănătoasă – premium chiar dacă „se simţeau bine” şi înainte. Alţii au ales să amâne. Din păcate unii mor prea devreme iar asta se întâmplă destul de des. Majoritatea artiştilor au obiceiul de a crea opere imperfecte. De ce? Pentru a ne reaminti că doar Dumnezeu este perfect!. În marea Lui generozitate însă, a uitat să ne mai dea zile în plus pentru ceeace am amânat…

Mai există feminitate?

Am stat la o terasă din centru şi apoi la Casa Tineretului la un suc şi am admirat vreo două ore câteva zeci de femei care treceau în sus sau în jos pe stradă şi am avut atunci când am plecat o acută senzaţie de oboseală. Am avut impresia că femeile sunt din ce în ce mai obosite, mai chinuite. Prizoniere ale grijilor, a chivernisirii ultimului bănuţ, a neînţelegerilor de tot felul ele, mai trebuie să suporte şi capriciile unei mode care nu prea mai are legătură cu feminitatea.

Spuneam într-un articol anterior că “atracţia” dintre femei şi bărbaţi are la bază diferenţele existente în primul rând la nivelul chimiei creierelor. Bărbaţii sunt “prizonierii” unor scheme mentale, unor pattern-uri, stereotipii sau tipare înnăscute care îi determine să “întoarcă privirea” şi s-o dorească pe aceea care le-a atras atenţia. De ce se întâmplă aşa? De exemplu sânii plini şi decolteul îl trimite pe mascul cu gândul la fese şi la organul de sub ele, picioarele lungi înseamnă maturizare sexuală şi îi atrage atenţia la locul unde acestea se întâlnesc (fustele scurte, tocurile înalte creează/accentuează iluzia unor picioare mai lungi), fesele în formă de piersică îi sugerează instinctiv o femeie fertilă care poate susţine o sarcină (pui), talia subţire “îi spune” că nu este gravidă, deci poate fi disponibilă (însămânţată), gura senzuală, buzele roşii trezesc şi ele puternice ecouri genital/sexuale, nasul mic sugerează o faţă de fetiţă ajunsă la maturitate sexuală (20 de ani) dar trezeşte şi instinctele paterne protectoare, etc. Modelul feminităţii a fost diferit în funcţie de spaţiu şi timp. In Egiptul Antic erau la modă femeile cu nasul proeminent (azi nici un manechin nu are nasul mare) iar la începutul secolului XX, femeile purtau corsete pentru a-şi accentua dimensiunea cât mai redusă a taliei. În anii ’60, domina rotunjimea formelor (femeia cât mai grasă) şi voluptatea sânilor (cât mai mari), pentru ca în prezent să apară modelul femeii (foarte) slabe (“şnur”) şi cu sâni mici (“capace”).

Din perspectiva bărbaţilor, am fost obişnuiţi să privim sâni, funduri, picioare, buze însă rareori mai ştim să apreciem o femeie în ansamblul ei, rareori mai ştim să apreciem Femeia, eleganţa, ţinuta/atitudinea care o face specială şi care îi conferă acea calitate unică numită “feminitate”. Femeile pe care le-am văzut ieri erau obosite de alegerea culorii ojei, a rujului, a culorii vopselei de păr, a pantofilor, a cremelor hidratante antirid (toate acestea cât mai scumpe pentru că societatea ne învaţă că ce e ieftin aşa cum e apa de exemplu, nu e relevant!), a alimentelor care nu îngraşă, etc – lucruri care contează, desigur, dar care nu au legătură cu adevărata feminitate/senzualitate.  O femeie pe deplin “feminină” este o femeie eliberată de inhibiţii psiho-mentale, de complexe de inferioritate, de sugestii negative. Aceasta îşi exprimă natural şi spontan misterul ancestral, farmecul nativ, “eternul feminin” cel care a bulversat poeţii de-a lungul secolelor şi care înseamnă ceva ce nu se cumpără la tarabă sau din cataloage – sensibilitate, gingăşie, graţie, spontaneitate, dăruire, puritate, iubire, fragilitate, delicateţe, vulnerabilitate, ispită calităţi pe care toate femeile le au înscrise în gene. Feminitatea nu se cumpără, nu se serveşte ca desert ci se descoperă, se emană. Dar cum ai putea să îţi redescoperi/accentuezi feminitatea?

Când mergi pe stradă nu trebuie să te ondulezi prea mult, ţine capul drept, bărbia înainte (sunt prea multe femei încovoiate şi cu capul plecat). Fiecare mişcare trebuie să sugereze graţie/eleganţă. Păşeşte uşor şi legănat, sigură şi cu un uşor surâs în colţul gurii. Nu trebuie să mergi prea repede (senzaţie de corp dezordonat). Când stai, mâinile trebuie să stea liniştite pe masă sau pe genunchi fără să agite pixuri, pahare, batiste sau hârtii. Nici o femeie nu ar trebui să fumeze când merge pe stradă (am văzut aşa ceva – oribil!) sau ar trebui să evite să se scarpine în cap, să-şi aranjeze obsesiv fusta (uneori prea scurtă), să râdă strident (un zâmbet are efect mai intens), să vorbească prea repede (enervant că nu înţelegi tot ce spune), să îşi aranjeze excesiv părul, să fie mereu supărată (înfumurată), să înjure sau să-şi roadă unghiile. Părul nu trebuie să aibă culori extravagante pentru a atrage atenţia; e suficient să fie natural dar îngrijit. Tocurile nu trebuie să fie prea mari, comoditatea la mers înseamnă şi o coloană vertebrală mai sănătoasă. Femeile care şi-au descoperit feminitatea ştiu să şi-o păstreze/aprecieze. Zilnic trebuie ca în faţa oglinzii (de preferat goală) să te lauzi, să îţi faci singură complimente şi să îţi redescoperi acele părţi “bune” (a-ţi iubi corpul este esenţial). Dimineaţa înainte de a pleca de acasă priveşte-te încă o dată în oglindă şi spune: “sunt frumoasă, sunt inteligentă, sunt sănătoasă, am încredere în mine şi pot să realizez orice îmi propun în această zi”. Nu trebuie să spui niciodată tot ce ştii partenerului, prietenilor, colegilor– asta te va face şi mai frumoasă. Nu există femei urâte, există doar femei care se văd astfel. Şi pentru că feminitatea a devenit o noţiune uitată sau alterată de o media televizionistică agresivă care arată mereu bărbaţilor manechine semi-dezgolite, posesoare doar de chiloţi-şnur, auzim din ce în ce mai des de femei înşelate cu piţipoance, şantajate, tratate fără respect, abuzate. Din acelaşi motiv femeile renunţă la propria feminitate (o armă redutabilă care poate îngenunchea orice bărbat când îi cunoşti “manualul de folosire”) şi îşi doresc carieră, independenţă pe toate planurile accentuând diferenţele, fractura de sexul aşa-zis “tare”, problemele, grijile, necazurile, deprimarea, sentimentul ratării. Dumnezeu nu ne-a abandonat în acest colţ întunecat al Universului pentru a trăi complicat ci simplu şi ne-a dăruit, avem în noi înşine tot ce ne trebuie pentru a fi împliniţi atunci când vom fi chemaţi la El.

Cum tratăm ignoranţa

Despre modul în care industria alimentară ne condiţionează/fidelizează chimic creierele am mai vorbit. Despre industria medicală ce ne arată şi încearcă să ne convingă de exemplu că nişte oameni ar fi eliminat nişte “plăci”/depozite toxice sub formă de cârnaţi din intestinele groase şi de ce sunt acestea nişte aberaţii ce nu au legătură cu anatomia şi fiziologia (ci doar cu buzunarul pacientului prea-credul) am mai scris. Despre persoanele nevoiaşe care câştigă un ban înregistrând declaraţii (testimoniale) pentru te miri ce cabinete medicale care te freacă la tălpi şi te vindecă de tot felul de beteşuguri am să scriu în curând. Sportul acesta cu aplaudaci plătiţi (clienţi “fericiţi şi mulţumiţi de produsele arătate la tv”) se practică în toată lumea şi la toate televiziunile. Ca o paranteză, moda aplaudacilor a apărut în Anglia şi a fost inventată de un regizor care nu avea spectatori la piesele sale de altfel foarte mediocre.  A găsit nişte persoane disponibile contra cost să aplaude frenetic şi să “facă reclamă” pieselor sale iar ulterior succesul lui a fost uriaş. În cadrul tehnicilor de manipulare metoda se cheamă principiul dovezii sociale şi aceasta spune că avem cu toţii tendinţa de a acţiona ca o “turmă”. Am scris despre faptul că nivelul ignoranţei la pacienţi este uriaş (într-un articol trecut vorbeam  despre cei doi bătrâni din spitalul judeţean care işi recomandau unul altuia radiografia la plămâni ca fiind “foarte bună” – “te simţi foarte bine după ce faci raze la plămâni, să vorbeşti şi dumneata să-ţi facă, eu tare bine mă simt” şi “să vorbeşti să te pui şi la ecograf, şi la RMN”). Am fost însă realmente şocat să întâlnesc un medic care se duce la un alt medic unde acesta îi scoate toxinele din organism prin călcâie pur şi simplu ţinându-le într-un lighean!. Am văzut cum această absurditate este promovată şi de unii jurnalişti din Bucureşti mult prea atenţi la foşnetul hârtiilor semnate de Guvernator decât la interesele pacienţilor disperaţi. Despre ce este vorba?

Medicul respectiv, demn slujitor al Sfântului Profit te pune cu picioarele într-un lighean cu apă de la robinet, te înfăşoară cu un brâu care îţi încălzeşte spinarea şi după ce adaugă un pumn de sare introduce între ţurloaiele tale goale un dispozitiv care face electroliza apei. Când se colorează, el interpretează savant(!!!) culoarea apei murdare ca fiind plină cu “toxine de la ficat, de la articulaţii”, etc, etc. Dar pentru că Informaţia de Severin vă aduce informaţii corecte, să lămurim oamenii despre ce este vorba. În apa de la robinet, apă din Dunăre care a parcurs 2870 de km de la isvor până la robinetul din cabinetul d-nului Doctor, adunând mizerii din 19 ţări (cât are bazinul hidrografic),  se află dizolvate peste 180 de substanţe chimice. Atâtea a găsit  /identificat celebrul cercetător Jacques Yves Cousteau în 1991 când a analizat Dunărea la Cazane şi pur şi simplu s-a îngrozit! (iar noi o bem încă, şi gătim ciorba cu ea în anul 2010). Dacă introducem doi electrozi în această “apă”, conform manualului de fizică, se va produce electroliza acestei soluţii apoase adică substanţele dizolvate -sărurile se vor orienta datorită curentului electric spre anod sau catod modificându-şi culoarea (“electroliza este un fenomen ce se produce la trecerea unui curent electric printr-o soluţie cu electroliţi”). Aşadar culoarea soluţiei care apare în lighean este dată NU de toxinele eliminate aşa cum susţine doct domnul Doctor cu diplomă de medic, ci de poluanţii fără număr din apa de la robinet. Ca să îi dovedesc cu fapte că am dreptate l-am rugat “să-mi scoată toxinele“ dar în loc de apă de la robinet şi sare, să folosească apa mea personală purificată osmotic de la mine de acasă. Surpriză!!! Deşi a adăugat mai multe linguri de sare, apa purificată osmotic din lighean s-a încăpăţânat să rămână limpede ca lacrimile lui Iisus de pe cruce. Am fost acuzat că am spulberat speranţa în vindecare a oamenilor – în special a doctoriţei care îşi “trata” formaţiunile tumorale în ligheanul domnului Doctor!… Dar, pentru numele lui Dumnezeu, m-am săturat de impostori! – Tocmai Iisus Christos – cel care este atârnat pe peretele cabinetului cu “lighean vindecător” a spus: ”Cunoaşterea Adevărului vă va elibera!” sau cum spunea şi cel în numele căruia cei doi medici au depus un jurământ de credinţă – Hipocrate- “Cunoaşterea cauzelor bolii este începutul vindecării!”. Cum aş putea să tac şi să susţin prin tăcerea mea complice un astfel de act nemedical şi care are de-a face mai degrabă cu codul penal?. Mi-am permis să îi amintesc Doamnei Doctor că are asupra sa un “Doctor” mult mai eficient, mai sincer, mai credincios şi care are grijă de ea 24/24 şi care se numeşte Sistemul Imunitar. (“El a permis dezvoltarea tumorilor, el să le elimine!” i-am spus verde-n faţă!)  Şi i-am amintit că acesta are în apa pură (nu soluţia spurcată din Dunăre) instrumentul care îl  ajută cel mai bine să îşi îndeplinească menirea în această viaţă – suntem 80% apă (“imunitis”= “curat”). A alege simpla, modesta, banala aspiratoare de toxine din interior, prea curata şi bine-cuvântata apă -H2O ca partener al propriului sistem imunitar (“Să trăiţi Domnişoară Doctor Apă!”) este un gest simplu, responsabil, ieftin şi inteligent demn chiar şi de un posesor de diplomă de medic! Şi pentru că această minunată doctoriţă cu un suflet curat şi naiv ca apa din roua dimineţii trece prin încercări grele şi are nevoie mai mult decât oricând de sprijin, vă rog ca toţi cei care citiţi aceste rânduri să rostiţi în numele tuturor celor pe care o viaţă întreagă i-a ajutat să-şi găsească  vindecarea- o rugăciune scurtă. Nu e nevoie să îi ştiţi numele”- Dumnezeu ştie – şi va fi mândru de făpturile Lui!…

“Petele” de pe ochi

Myodes gr. – “asemănător unor muşte”,  opsis  – vedere, aspect

Uneori avem impresia că ne-a intrat ceva în ochi, dar  nu simţim nimic. Dacă încecăm să ne frecăm, nu numai că nu îndepărtăm acel ceva, dar uneori chiar înrăutăţim situaţia. Acel ceva nu este praf, şi nici alt obiect ci opacifieri sau condensări sau, în termini academici miodezopsii.

Particulele care plutesc pot fi pânze, pete, fire de păr, granule de praf, sau insecte care alunecă în câmpul vizual. Ele sunt aglomerări în umoarea vitroasă /apoasă– fluidul vâscos din interiorul ochiului. Ele sunt vizibile când privim la lumină sau o suprafaţă albă, sau cerul senin. Le vedem câteva secunde apoi dispar pentru a reapare când schimbăm poziţia capului. Explicaţia constă în aceea că pe măsură ce înaintăm în vârstă, corpul vitros se depărtează de retină şi fîşii minuscule de gel încep să se desprindă şi să plutească în câmpul nostru vizual. De obicei ele semnalează doar începerea îmbătrânirii.

Dacă însă încep să devină vizibile şi când privim suprafeţele întunecate, când se adună într-un loc, când devin mari, e semn de cataractă, inflamaţie oculară, hemoragie oculară sau mai grav, desprindere de retină.

Sunt mai frecvente la diabetici – persoanele care au o formă de diabet riscă să dezvolte retinopatie diabetică, boală care duce la pierderea vederii. Această afecţiune determină formarea unor vase de sânge care presează retina, provocând uneori dezlipirea acesteia şi apariţia glaucomului. Câteva dintre simptomele care ar trebui să alarmeze un bolnav cu diabet, fie de tip I, fie de tip II, sunt apariţia punctelor negre în câmpul vizual, privirea înceţoşată şi dificultăţile de a percepe culorile. Retinopatia diabetică este cu atât mai gravă cu cât bolnavul are hipertensiune arterială şi surplus ponderal (obezitate).
Miodezopsiile par a fi mai frecvente la persoanele stresate, cu alergii alimentare, candidoza, diabet zaharat, abuz de tutun. Aparitia lor brusca sau intensificarea fenomenului necesita examinare oftalmologica de urgenta, in aceste conditii miodezopsiile fiind semne ale unor afectiuni severe (dezlipire de retina, uveită posterioară).

În  viziunea medicinii complementare estice, mustele volante se coreleaza cu stresul si excesul de proteine în alimentatie, terapia fiind, in primul rand, nutriţională şi de schimbare a stilului de viaţă.

Când vedem stele… verzi

“Stelele verzi”, scânteile, fulgerele luminoase pe care le-am văzut când ne-am lovit la cap –se mai numesc fosfene.

Durează câteva secunde şi apar în vederea periferică. Senzaţia de a vedea astfel de flash-uri se numeşte fotopsie. Studenţii, scriitorii, lucrătorii care muncesc noaptea şi dorm puţin – ajung la fotopsie pentru că pierd nopţile. Frecatul puternic la ochi, căscatul, defecaţia  sau strănutul pot produce succesiuni de flash-uri.

Semnifică îmbătrânirea, tensiune arterială scăzută sau crescută, sau prevestesc o migrenă. Explicaţia ţine de contracţia bruscă a vaselor de sânge din creier.

Ce soluţie avem?

Relaxare,  meditatie, concomitent cu măsuri dietetice: dieta hiposodată, consumarea unei cantităţi mari de apă zilnic – ochii sunt supuşi unui bombardament luminos intens toată ziua aşa că hidratarea este crucială (de preferat cu apă, nu sucuri, nu bere, nu soluţie apoasă minerală plasticată).

Sucuri de fructe şi legume, scoaterea din alimentaţie a proteinelor animale.

Se pot consuma peşte, soia, seminţe de floarea-soarelui şi susan, cereale integrale; se evită cafeaua, ceaiul, alcoolul; alimentele vor fi fierte sau coapte, nu prăjite; se vor evita legumele din familia solanaceelor (vinete, roşii, cartofi, ardei).

Stropirea feţei cu ochii deschişi de şapte ori cu apă rece dimineaţa.

Tablete de Ginkgo Biloba din farmacie 2-3 /zi o lună.

Afinele (fructele de Vaccinium myrthillus) ocupa un loc aparte în îngrijirea oculară, prin conţinutul în vitamine şi antioxidanţi naturali: 3%-7,5% antocianozide (mirtilozida A si B), procianidoli (B1, B4), flavone, tanin catehic (catechol, epicatechol), zaharuri, acizi organici, vitamine (A, C), alcaloizi chinolizidinici (mirtina si epimirtina). Au acţiune capilaro- şi vasoprotectoare (factor P- antocianozide), antioxidantă, antiinflamatoare, inhibitoare a enzimelor implicate în degradarea matricei conjunctive (elastaza, colagenaza, hialuronidaza), inhibitoare a glicării proteinelor (cu rol în modificările generate de diabetul zaharat)

Antrenamentul muşchilor prin exerciţii specifice

vitamina C, vitamina A, luteina şi zeaxantina consumate pentru a avea o vedere foarte clară – se găsesc în varză crudă, spanac, lăptucă, ardei dulce roşu, ardei iute, mazăre, dovlecel, praz, sfecla, broccoli, mălaiul de porumb, alune, fistic, ceapa, morcov, curmale, pătrunjel, busuioc, tulpinile de păpădie crude, gălbenuş de ou

vit B1, vit B2, vit B6, vit B12,vit E, calciul.

Ce ar mai trebui să ştim despre … urechi

Ceara din urechi conţine cerumen, sebum, celule moarte plus încă alte 40 de substanţe. Femeile care au în urechi o ceară umedă, au risc mai mare de a face cancer de sân; acest fapt a fost evidenţiat în special la femeile japoneze care în mod normal, la fel ca toate asiaticele, au în urechi o ceară uscată.

Această ceară protejează urechile de apă, ciuperci, sau o mulţime de alţi microbi. În ea se opreşte praful, murdăria exterioară, musculiţele, furnicile care ajung accidental în ureche sau alte vietăţi.

Dacă reducem grăsimile din meniu, urechea va secreta mai multă ceară; sau dacă ne spălăm în urechi cu prea multă insistenţă. Curăţarea exagerată a urechii duce la o secreţie abundentă de cerumen.

În ureche nu introducem obiecte pentru curăţare, nici măcar acele beţigaşe cu vată. Singurul care are acces în canalul urechii este degetul mic pentru a înlătura excesul de ceară. De aceea i se mai spune auricular.

Când ne mănâncă urechile fie avem o alergie, fie ne spălăm prea mult în urechi. Mâncărimea de regulă semnifică o secreţie insuficientă de ceară (adică puţină). Scărpinatul stimulează secreţia de ceară. Dacă din ureche curge o secreţie gălbuie, urât mirositoare şi ne mânâncă tare, avem otită externă sau urechea înnotătorului şi trebuie mers la medic.

Când urcăm Stârmina sau mergem cu avionul ni se înfundă urechile; se numeşte barotraumă sau „ureche de avion”. Urechile înfundate pot fi semn al unei boli numite sindromul Meniere care mai dă ameţeală, hipoacuzie sau pierderea auzului.

Medicii legişti au observat de-a lungul timpului că urechile păroase au legătură cu bolile de inimă. Prezenţa unui inel alb în jurul irisului  (se mai numeşte arcus senilis) e semn că ai putea muri de o boală de inimă – afirmă Robert Superko – fondator al Laboratorului Inimii de la Universitatea Berkeley, California.

Sexologul Edwin Gregg susţine că urechea nu e numai o importantă  zonă erogenă la femei, dar e şi oglinda vaginului. Edwin Gregg a studiat problema timp de mai mulţi ani şi a ajuns la concluzia că, după ureche, poţi să afli şi cam care e atitudinea unei femei faţă de sex. De exemplu femeile care poartă cercei mari şi roşii sunt mândre de sexualitatea lor şi sunt foarte active. Cele care îşi ascund urechile în păr sunt foarte iritabile şi timide când e vorba de sex.

Ce mai auzim cu urechile

Când auzim zgomote în urechi fără să avem vreo sursă de muzică, se numeşte tinitus în latină, adică „a suna ca un clopoţel”.   Aceşti oameni aud sunete pulsatile, foşnete, vuite sau cârâituri de greier. Sunt în general semne de îmbătrânire şi toţi le vom auzi într-o zi. Sunt semne de afectare a nervului auditiv.

Pentru a evita aceste zgomote supărătoare putem păcăli creierul punând lână pat când dormim un ceas care ticăie, o muzică plăcută în surdină sau facem exerciţii de relaxare şi concentrare.

Mai pot apare ca reacţie la alcool, cafea, sau medicamente de tip aspirină, antibiotice, antiinflamatoare, ne mai pot anunţa o boală a tiroidei, o alergie, anemie, hipertensiune arterială, ateroscleroză, sau uneori pot indica prezenţa unei tumori cerebrale sau un anevrism cerebral.

Există oameni care îşi aud inima bătând în urechi atunci când stau în pat cu capul pe pernă. Semnul acesta este normal, însă dacă este auzită doar într-o ureche, şi atunci când nu suntem întinşi pe pat, se numeşte tinitus pulsatil sau obiectiv sau cenestopatie. Este semn de hipertensiune arterială, de rigiditate a vaselor de sânge; dacă apare însoţit de o durere bruscă de cap trebuie mers la Urgenţă pentru că poate anunţa un accident vascular cerebral.

Atunci când începem să ne pierdem auzul, această boală poate începe cu o ascuţire a acuităţii auditive (hiperacuzie). Cu alte cuvinte începem să credem că soacra vorbeşte prea tare sau colegii de serviciu şi îi rugăm să nu mai „ţipe” aşa tare. Această boală – surditatea poate fi consecinţa abuzului de aspartam de exemplu (un îndulcitor artificial folosit de diabetici), de antibiotice (kanamicină, streptomicină, etc) antialergice, antiinflamatoare, analgezice. Se întâmplă frecvent studenţilor care abuzează de băuturi răcoritoare acidulate, gazoase care conţin edulcoranţi.

Auzul slab mai poate însemna o lipsă de magneziu în organism, sau afecţiuni ale coloanei cervicale după o „smucitură” sau în cadrul sindromului de stres post traumatic.

Există oameni care se trezesc mai ales noaptea din somn cu senzaţia unei bubuituri; se numeşte sindromul capului care explodează. Deşi crează panică acestor oameni, nu are legătură cu nici o problemă medicală.

Când auzim voci sau cântece pe care nu le cântă nimeni, ar trebui să consultăm un medic pentru a stabili cauza.

Când ne trezim dimineaţa cu auzul dispărut brusc  trebuie mers la medic pentru e elimina posibilitatea existenţei unui neurinom sau a sindromului Meniere sau a unei boli autoimune a urechii interne.

Fumătorii au risc mai mare cu 70% de a-şi pierde auzul dar şi nefumătorii care stau în preajma fumătorilor (risc dublu).

Ce mai mâncăm?

„Spune-le dar: deseară carne veţi mânca, iar dimineaţă vă veţi sătura de pâine”…a spus Domnul către Moise. Tot Dumnezeu îi spunea să înveţe poporul să mănânce proteinele şi dulciurile la mese separate    (tot El a interzis consumarea împreună, la masă, a laptelui şi a cărnii).

Carnea şi proteinele animale se consumă doar împreună cu legume fără amidon cum sunt salatele, varza, etc.

Proteinele animale (carnea) trebuie consumate o singură dată pe zi, iar cele vegetale( soia, fasole, mazăre), mai des. Carnea poate fi înlocuită cu succes de un kilogram de nuci şi seminţe crude pe săptămână, care nu numai că oferă TOATE proteinele şi grăsimile necesare, dar elimină şi pofta metabolică de carne, ouă, sau alte tipuri de proteine animale.

Când mâncăm glucide (carbohidraţi) nu este bine să consumăm şi proteine (nici un fel). Evităm combinarea a două tipuri de glucide la o masă; cel mai prost mic dejun este acela care conţine cereale îndulcite cu zahăr rafinat şi lapte pasteurizat şi eventual pâine cu dulceaţă. Stomacului îi trebuie 12 ore pentru a se reechilibra enzimatic după un astfel de meniu.  Glucidele (dulciurile) trebuie atent amestecate cu salivă pentru o bună digestie; nu este indicat să bem lichide atunci când mâncăm dulciuri, altfel în stomac ajunge o compoziţie diluată care în loc să fie digerată de enzima salivară numită ptialină, va fermenta cu consecinţe neplăcute pentru stomac, ficat (rezultă alcool!), sistemul nervos, etc.

Ar fi mai bine să mâncăm dimineaţa doar o masă pe bază de glucide iar seara pe bază de carne, adică exact aşa cum i-a recomandat Dumnezeu lui Moise. Grăsimile pot fi consumate împreună cu glucide, legume şi fructe. Evităm margarina şi uleiurile „hidrogenate”. Acestea pentru a fi digerate ar trebui să avem în stomav o temperatură de cel puţin 270 de grade celsius, ceeace este imposibil, ca atare ele nu pot fi digerate. Cele mai bune grăsimi sunt cele provenite din unt şi uleiuri vegetale presate la rece.

Criză ne-bună

În anul 2008 în România erau în evidenţă 251 525 de pacienţi cu afecţiuni mintale (conform Centrului de Calcul şi Statistică Sanitară).

Odată cu venirea crizei numărul de pacienţi internaţi în spitalele de Psihiatrie a crescut dramatic (cu 520% – la Spitalul Socola din Iaşi de exemplu – iar la Spitalul 9 din Bucureşti numărul internărilor a depăşit 30 000!

Şomajul, lipsa veniturilor, imposibilitatea achitării datoriilor la bănci sau a altor cheltuieli familiale, a determinat apariţia depresiilor şi suprapopularea secţiilor de boli mintale din întreaga ţară. Aici oamenii primesc în loc de serviciu sau bani – diazepam; alţii care nu ajung la spital încearcă să şteargă necazurile folosind alcoolul.  A crescut rata sinuciderilor dar şi a infracţionalităţii, nu numai în România ci în întreaga lume.

Psihiatrii de la Universitatea din Bergen – Norvegia, au efectuat un studiu pe 60 000 de persoane anxioase. Concluzia – riscul de a face cancer este mai mare la acestea cu 25%.

Cu cât oamenii sunt mai îngrijoraţi, cu atât mai mult creşte riscul de a face cancer, Altzheimer sau alte forme de demenţă afirmă cercetătorii de la Centrul Medical Rush-Presbyterian St Luke din Chicago (afectarea pe termen lung a hipocampului- componentă a creierului responsabilă cu memoria).

Dar nu numai criza ne bagă în spital ci şi excesul de informaţii. Bombardamentul informaţional cu date de ordin general sau de afaceri poate genera sindromul de oboseală la informaţii. Excesul de informaţii poate fi la fel de periculos ca şi lipsa lor. (Dr David Lewis citat de Reuters).

Pe scurt despre bolile ochilor noştrii part III

Strabismul unul dintre ochi este întors într-o direcţie diferită decât cea a ochiului folosit la vedere. Când divergenţa este spre interior, vorbim de esotropie.

Exerciţiul fluturelui. Folosim o sfoară fixată la vârful nasului şi mişcăm înainte şi înapoi un marker colorat, ţinând un ochi închis (cel bun).

Deschidem încet ochiul bun; continuăm exerciţiul cu ambii ochi. Îl efectuăm de 10 ori câte un minut pe zi. Scopul este să antrenăm mintea să coordoneze muşchii oculari pentru ca ambii ochi să convergă asupra obiectului de interes.

Pendularea corpului dintr-o parte în alta de 100 de ori/zi ca şi când am merge cu trenul sau metroul care ne leagănă.

Cataracta apare atunci când  cristalinul îşi pierde transparenţa şi devine opac. Pacientul vede dublu, în ceaţă, neclar, are fotofobie (frică de lumină). Are legătură directă cu stresul.

W. Bates –oculist în vol 9 al lucrării lui Better Eyesight, afirmă că atunci când un pacient făcea eforturi să vadă o literă, cristalinul lui se opacifica iar când îi arăta o literă mare pe care putea s-o vadă se elibera parţial. Atunci Bates a introdus relaxarea în tratamentul bolnavilor cu cataractă cu rezultate excelente. Azi însă nu mai avem timp de astfel de lucruri.

Ce facem?

Hidratare cu apă, (nu cu soluţie apoasă minerală plasticată), vitaminaC, vitamina E, betacarotenul sunt obligatorii pentru pacienţii cu cataractă. Protejează ochiul de antioxidanţi şi de lumina puternică.

Glaucomul – afecţiune datorată blocarii sau proastei drenări a canalului Sclemm care se închide şi se deschide la fiecare 4 ore pentru „primenirea” corpului vitros/apos al ochiului. Dacă stoarcem un ochi vom vedea că e plin cu o piftie transparentă alcătuită preponderent din apă.

Glaucomul este asociat de asemeni direct cu stresul. Presiunea intraoculară, asemeni presiunii sângelui este influenţată de starea sistemului nervos autonom

Stresul cronic, anxietatea, bolile tiroidei, bolile cardiovasculare, bolile ficatului, diabetul, obezitatea, etc. favorizează glaucomul.

Ce facem?

Exerciţiile recomandate pentru miopie ajută şi în cazul glaucomului pentru că relaxează globul ocular, permiţând schimburile libere în interior, înspre şi dinspre ochi.

Aport alimentar de legume şi fructe cu conţinut crescut de vitamina A, hidratare cu apă, nu bere, sucuri acidulate, luteină/zeaxantină, vitamina B complex, vitamina C, vitamina D, vitamina E, gingko biloba, afine, usturoi.

Pe scurt despre bolile ochilor noştrii II

Prezbitismul –dificultatea de a citi la lumină slabă literele mici. Prezbitismul este consecinţa pierderii tonusului şi flexibilităţii muşchilor ocularii. Prezbitismul se datorează stresului, nu vârstei. Muşchii sunt mai puternici decât e necesar.

Lumina cea mai bună pentru citit este lumina zilei. Lumina fluorescentă este cea mai proastă pentru că nu face umbre  şi are foarte puţine culori în spectrul ei. Are deficit de culoare roşie şi albastru-violet arie în care lumina soarelui este cea mai puternică.

Umbrele ajută ochiul şi creierul în compunerea formei obiectelor. Lumina fluorescentă fluctuează împerceptibil şi oboseşte extrem de mult ochii.

Ce facem pentru ochi?

Prosoape calde şi reci pe ochi alternativ, rondele de cartofi, castravete reci pe ochi, hidratare intensă cu apă, nu soluţie apoasă minerală plasticată.

În avion însoţitoarele de zbor ne dau prosoape calde să le aşezăm pe ochi.

Luăm monstre de texte scrise cu litere mici şi le citim de câteva ori pe zi. Începem cu lumina zilei apoi continuăm să citim la alte surse de lumină, aducând textul din ce în ce mai aproape de ochi până putem să îl citim de la 15 cm distanţă sau mai puţin.

Alegem două puncte unul pe pagină – o poză de exemplu şi altul în cameră la 2-3 metrii. Privim succesiv la pagină şi la locul ales din cameră.

Parcurgem spaţiile albe dintre rânduri ca şi cum am citi. În ochi nu intră informaţii; mintea conştientă e „în vacanţă”, cea inconştientă caută diferenţe, compară. Câştigăm flexibilitatea privirii

Negrul va fi mai negru iar cuvintele vor fi clare, evidente.

Privim zilnic ori de câte ori avem ocazia detalii – fire de păr, frunzele copacilor, etc.

Hipermetropia – asociată cu efortul mental intens de a citi. Globul ocular este turtit iar razele de lumină focalizează în spatele retinei. Ne plângem de vedere înceţoşată, dureri de cap, dificultăţi la citit, ne frecăm la ochi.

Exerciţii – frecăm palmele până se încălzesc şi le punem peste ochi. Polarizarea lor echilibrează şi relaxează ochii.

Prosoape calde şi reci alternativ pe ochi.

Pliculeţe de ceai cald pe pleoapele închise.

Recomandăm copiilor să meargă la iarbă verde şi să privească în ochii furnicilor.

Privim detaliile obiectelor din jurul nostru ori de câte ori putem. Citim un text la 15 cm apoi îl mişcăm înainte şi înapoi.

Pe scurt despre bolile ochilor noştrii

Astigmatismul „astigmatos” – fără punct de focalizare.

Boală a corneei legată direct de stres. Omul nu vede bine nici aproape nici la distanţă. E ca şi cum am monta un cort pe care nu l-am echilibrat bine. Dacă tensiunea nu e egală între corzi, se va apleca spre coarda cea mai întinsă.

Oamenii stresaţi au muşchii tensionaţi (nu numai ai ochilor ci şi cei ai cefei, lombari, pubococcigieni –sex incorect,etc). Se mai numeşte sindromul hamsterului, deoarece reacţionează la evenimente asemănător, hamsterului, contractând multe grupe musculare, şi rămânând aşa timp îndelungat.

Exerciţii – degetul mare la o lăţime de palmă de ochi. Îl mişcăm în sus şi în jos înspirând şi expirând la venire serii de 5 ori de zi câte 10 repetări.

Întregul corp se va relaxa.

Miopia – obiectele la distanţă par înceţoşate. Ochelarii cu găurele Pinhole înlătură fenomenul cercurilor înceţoşate. 98% din copii au vedera bună la naştere. Şcoala adică statul mult în spaţii închise tensionează muşchii ochiului (care nemai privind la distanţă, rămâne tensionet muscular cronic). 25% din elevii – copii devin miopi.

45% din populaţia peste 45 de ani poartă ochelari pentru miopie.

Exerciţii

Închidem ochii şi ne imaginăm că în spatele pleoapelor este un întuneric profund ca o catifea neagră. Dacă nu putem să îl vedem negru, adică îl vedem gri sau cu scântei,  înseamnă că ochii sunt tensionaţi.

Ţinem o sfoară întinsă în faţa ochilor şi mutăm cât mai departe textul încercând să citim.

Dacă am reuşit să câştigăm 15 cm, înseamnă că am eliminat 2 dioptrii. Exerciţii zilnic serii de câte 10 de 5 ori.

Ochii consumă 30% din energia destinată vederii (creierul investeşte în vedere 2/3 din toată energia sa). Aşadar ochii au nevoie să fie energizaţi. Energia creierului urmează atenţia adică gândul. Cu cât ne imaginăm mai multe lucruri utile  cu atât mai bine.

Unim 4 degete şi cu un fascicol imaginar de culoarea mărului verde care „pleacă” din vârful degetelor „curăţăm” de oboseală fundul globilor oculari. Apoi schimbăm culoarea în culoarea levănţicii – violet palid pentru revitalizare, reenergizare.

Pilula cu …istorie

Între munţii Tibet şi Pamir, se află o regiune care a devenit celebră datorită sănătăţii şi longevităţii locuitorilor ei – Ţinutul Hunza.

Aceşti oameni care ajung şi la 140 de ani, şi-au apărat teritoriul relativ uşor, accesul în regiune făcându-se prin trecători nu mai largi de 50 de centimetrii şi situate chiar la 4176 de metrii altitudine!. Odată intrat în vale, turistului i se dezvăluie însă un ţinut de o frumuseţe ireală. Văile de piatră albăstruie ale munţilor, mărginesc de o parte şi de alta grădini şi terase cultivate cu pomi fructiferi şi orz. Deoarece în valea Hunza plouă rar, localnicii au dezvoltat în timp un ingenios sistem de irigaţii prin care apa cristalină (studiată de Henri Coandă şi Patric Flanagan) provenită din topirea periodică a gheţarilor se scurge către grădinile, păşunile şi locuinţele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totală de peste 80 km şi preia în mare parte apa scursă din gheţarul Ultar situat la înălţimea de 7 788 metri, în Muntele Rakaposhi. Cine priveşte sistemul de aducţinue al apei nu poate să nu facă o analogie cu sistemul de ţevi ceramice de captare a apei construit de daci, descoperit la Sarmisegetusa şi vizibil şi azi după 2000 de ani. La începutul secolului XX, mai mulţi antropologi şi etnologi care au intrat pentru prima oară în contact cu hunzakuţii, au insistat că acest grup etnic total diferit de celelalte comunităţi din jurul său, ar fi nici mai mult nici mai puţin decât urmaşii soldaţilor din armata lui Alexandru Macedon soldaţi care ar fi fost lăsaţi în acest avanpost îndepărtat de către Cuceritor şi uitaţi sub vânturile aspre ale istoriei. Cu toate contradicţiile, studiiile efectuate începând cu anii ’70, au venit cu rezultate şocante. Denumit Burushaksi, limbajul hunzakut este total diferit de limbile şi dialectele triburilor din imprejurimi. Analizele istoric-fonetice au scos la iveală că Burushaksi este nimic altceva decât un amestec lingvistic dintre vechea limbă macedoneană şi limbile vorbite în Antichitate în Imperiul Elenistic-Persan.

De asemeni, în anul 1950, cercetătorul John Clark nota despre desele cazuri de copii cu părul şaten, blond şi chiar roşcat, afirmând că dacă acei copii ar fi fost îmbrăcaţi în stil european, nu s-ar deosebi cu nimic de copii unei şcoli din Scoţia sau Irlanda. Femeile Hunza sunt deosebit de frumoase şi delicate, înfăţişarea lor fiind foarte diferită de cea a femeilor pakistaneze care trăiesc în satele adiacente Văii. Dar cine a fost Alexandru Macedon?

Filip al II-lea Macedoneanul va întreprinde la fel ca regele Darius o expediţie în ţinuturile Dunării de Jos ocazie cu care Kothelas i-o dă de soţie pe fiica sa Meda (acesta se căsătoreşte cu ea la Philippos în 339 î.cH pentru a consfinţi astfel alianţa militară cu regele get) . Fiul lui Filip – Alexandru Macedon va face şi el o incursiune în Ţara Zeilor  - Dacia pentru a da lupte grele cu fraţii săi geto-daci al căror rege Syrmos („cel din Soare”) se baricadase pe un ostrov al Dunării numit azi „Păcuiul lui Soare”. Naşterea lui Alexandru a fost învăluită de multe povestiri fantastice de către biografi antici. A venit pe lume în ultimele zile ale lunii iulie a anului 356 i.e.n., în palatul de la Pella. Legenda spune că se născuse în noaptea când nebunul Herostrat incendiase templul zeitei Artemis (sora lui Zamolxe cea cu pieptul plin de sâni hrănitori) din orasul Ephes ,una din cele şapte minuni ale lumii. Din primii ani de viaţă i s-a insuflat credinţa că ar fi descendentul îndepărtat al zeilor din Olimp: din Zeus prin tatăl sau şi din Hercules prin mama sa. „ Olimpul  Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului. Olimpul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu. După acelaşi autor, singurii oameni consideraţi de greci  divini şi asemenea zeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar şi religios era la Dunărea de Jos iar Insula Hesperidelor (cea cu “merele de aur” sau locul naşterii zeilor)  era situată în albia Dunării în apropiere de Cazane, Densuşanu identificând-o cu insula Ruşava (Orşova) sau Ada-Kaleh.

Alexandru  avea convingerea originii şi misiunii sale divine, ceea ce i-a oferit energia şi forţa necesare campaniilor sale numele lui „Alexan-Dros„  însemnând „ cel jertfit Cerbului” şi amintind de sacrificiile dacilor care o dată la 4 ani aruncau în vârful suliţelor pe cel mai curat sol la cer pentru a îndupleca Zeii. Alexandru Macedon cucereşte Grecia dar şi Mesopotamia, India, Egiptul şi Persia, reînviind Marele imperiu Pelasgic. Ce era acest imperiu şi de ce a ajuns Alexandru la poalele munţilor Tibet?

Să nu uităm că locuitorii Carpaţilor s-au răspândit (au roit) peste toată Europa Centrală – din Alpii austrieci, Bavaria, până în Dobrogea, Rusia sau Asia Mică.

Grecii de exemplu, când au sosit în Peninsula Balcanică au găsit aici pelasgii. Herodot din Halicarnas – „părintele istoriei” (în „Istorii II 56) afirma că „Elada (Grecia-nn) este un ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia” şi tot el scrie că  „populaţia Traciei este mai mare decât a oricărei ţări din lume”. Grecii sosiţi în patru valuri între 1900 şi 1400 î.cH. (aheii, ionienii, dorienii, eolienii) au găsit aici pe pelasgii carpato-danubieni pe care i-au supus. Maria Gimbutas – profesor de arheologie la UCLA University expert în istorie veche aprecia că spaţiul Carpato-Danubian este leagănul vechii Europe iar Pere Bosch Gimpera arheolog şi cercetător catalan afirmă de asemeni că spaţiul din care au pornit popoarele europene este situat pe teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracică) şi Marea Neagră (Marea Getică).

Istoria noastră începe cu mult timp ca Traian să ocupe 14% din teritoriul Daciei pentru a-i fura aurul iar strămoşii noştrii – au reprezentat coloana vertebrală a Europei cu mult timp înaintea apariţiei grecilor, romanilor, italienilor, francezilor, germanilor, etc. O excursie în ţinuturile longevivilor hunzaşi poate fi iată, nu numai o lecţie de sănătate ci şi o bună ocazie de rememorare a originilor noastre pe nedrept uitate.

Genunchiul – articulaţia umilinţei

Genunchiul este cea mai mare articulaţie din corp care ne ajută să mergem (să ne mişcăm -mobilitate) să stăm în picioare (stabilitate) sau „în genunchi” (când ne rugăm). Cel mai lung os – femurul este legat de tibie şi fibulă prin menisc şi prin sistemul de ligamente care asigură stabilitatea articulaţiei dar şi transferul forţelor musculare implicate în procesul mişcării. Din punctul de vedere al psihoneuroimunologiei genunchiul mai este considerat  articulaţia umilinţei, credinţei, acceptării („uşa acceptării”), supunerii, abandonului în grija lui Dumnezeu şi a adevăratei puteri (cea interioară) opusă celei exterioare care ne face rigizi. Este „articularea” noastră cu ceilalţi, relaţionarea, capacitatea de a ceda, de „a da înapoi” (puterea compromisului), sau de a accepta o idee, o emoţie, un sentiment care fie vine din Inconştient, fie este trimis de la Conştient in Inconştient (ca în cazul eliberării). Când ne dor picioarele, avem probleme de relaţionare (tensiuni) cu lumea exterioară (cu persoane) sau cea interioară (cu noi înşine). Durerea de genunchi înseamnă că o emoţie  sau o relaţie nu a fost acceptată ci refuzată sau că  o amintire este greu integrată în prezentul convingerilor întrucât bulversează stabilitatea noastră emoţională.

Pentru a funcţiona mecanic perfect, întregul aparat neuro-musculo-articular (suprafeţele articulare, ligamentele încrucişate, laterale, meniscul, lichidul sinovial, etc), trebuie să fie integru.  Meniscul de exemplu care are rolul unui amortizor de şocuri pentru articulaţia genunchiului (distribuie în mod egal asupra genunchiului o greutate şi de patru ori şi jumătate greutatea corpului), este ca o „pernă” sau „gogoaşă” şi are forma literei „C”.

Genunchiul nu are capacitatea de a se adapta, de a se modifica ori de câte ori noi îl solicităm sau când efectuăm diverse activităţi noi (de exemplu când ridicăm o greutate de 5 kilograme, pe genunchi vor „apăsa” 30 în plus). Noi ne comportăm  cel mai des cu genunchii noştrii la fel ca un şofer de tir care îşi „încalţă” camionul cu roţi de scuter.  Când genunchiul este suprasolicitat sau traumatizat, el se „apără” producând „apă” care să preia din greutate. Aceasta se acumulează în articulaţie şi ne limitează mişcările aceentuând durerea. În această situaţie odihna, repausul articular este important pentru că articulaţia nu mai este solicitată. Gheaţa aplicată timp de 20 de minute poate ajuta la remisia, reabsorbţia umflăturii/ tumefacţiei/ edemului (atunci când aplicăm gheaţă pe genunchi, este bine să-l ţinem  mai sus de nivelul inimii – sprijinit pe perne). Cele mai importante probleme ale genuchiului sunt însă cele legate de ligamente şi tendoane. Dacă un muşchi sau un os rupt se pot reface în 2-3 luni, un ligament sau un tendon rupt parţial va avea nevoie de 5-9 luni pentru refacere (dar există situaţia când sunt compromise definitiv).  În această situaţie intervenţia chirurgicală este obligatorie iar perioada de recuperare/refacere postoperatorie durează de asemeni până la 9 luni. De ce? Pentru că spre deosebire de muşchi sau oase, ligamentele şi tendoanele sunt slab sau deloc irigate cu sânge nutriţia lor efectuându-se prin difuziune şi osmoză. Din acest motiv, tendoanele şi ligamentele care leagă oasele şi muşchii între ele, sunt cele mai slabe verigi ale noastre iar a a avea grijă de ele şi a le proteja este un gest mai mult decât responsabil (despre importanţa stretching-ului într-un articol viitor).

Gonartroza este o boală degenerativă nu numai  a genunchiului dar şi a tuturor articulaţiilor (inclusiv a coloanei vertebrale) şi este cauzată de deshidratarea cronică sau de hidratarea cronică ani de zile cu lichide improprii (sucuri, cafea, ceaiuri, apă dură minerală, etc). Pe măsură ce organismul îmbătrâneşte cantitatea de apă este din ce în ce mai redusă, iar calitatea cartilajelor articulare scade şi ea apărând frecarea (abraziunea), durerea şi osteofitele (“ciocurile” periarticulare sau perivertebrale). Acestea “ciocuri” frecvent întâlnite şi invocate în comunicarea cu pacientul de către medici apar ca urmare a încercării organismului de a asigura congruenţa suprafeţelor cartolaginoase şi de a reduce distrugerea spaţilui articular ca urmare tot a deshidratării cronice.  Ele sunt de fapt proiecţii osoase care ies dintr-o articulaţie şi se îndreaptă spre cealaltă. Desi osteofitele încearcă să asigure menţinerea formei şi funcţionalităţii articulaţiei, ele nu fac în final decât să crească durerea şi să limiteze mişcarea articulaţiei.
Cum să ne mai ajutăm genunchii.

Scădem în greutate. Fiecare kilogram în plus se resimte la nivelul genunchiului de 6 ori mai mult. Evităm genunchierele când avem probleme întrucât limitează mişcările rotulei şi ne induc o senzaţie de falsă siguranţă.  Consumăm mai multe brânzeturi. Dr Mark E. Cook de la Wisconsin University Madison afirmă că brânzeturile conţin acid linoleic conjugat (o grăsime) care reglează anumite reacţii imune ale organismului. În cazul genunchiului sunt reglate / reduse procesele inflamatorii şi imunitare patologice.  Evităm mişcările bruşte, sporturile extreme, întinderea/extensia bruscă a piciorului aşa cum se întâmplă de exemplu când coborâm de pe munte. Articulaţiile trebuie protejate cu mult timp înainte ca ele să dea semne de uzură. Încă de la vârste fragede ar trebui să ne hidratăm cu apă corectă (cum este apa filtrată molecular –osmotic) şi nu cu tot felul de băuturi care mai de care mai năstruşnice (şi care ne vor „ferici” mai târziu cu uzură articulară şi ca premiu final, cu un grad de handicap).

Pesticidele – între agricultura eficientă şi riscul de îmbolnăvire

Pesticidele sunt substanţe întrebuinţate în lupta împotriva dăunătorilor: insecticide (împotriva insectelor dăunătoare), erbicide (împotriva buruienilor), ciupercilor (fungicide).

Revistele de specialitate sau specialiştii agricoli au inoculat ani de zile ideea că o agricultură corectă nu poate fi concepută fără folosirea acestor substanţe chimice; ţăranul nostru nu poate concepe o cultură de roşii, cartofi, vinete, mazăre, sau struguri fără „stropiturile” de rigoare. Ei însă, agricultorii, sunt cei mai expuşi acestor otrăvuri generatoare de cancer, leucemie, Parkinson, boli de piele, sterilitate, etc.

Conform Comisiei Europene, 50% din legumele şi fructele pe care le consumăm conţin produse chimice.

Erbicidul cel mai utilizat în lume pentru stârpirea buruienilor, glifosatul, are efecte toxice la doze inferioare celor recomandate de producător. Profesorul Seralini de la Universitatea din Caen a demonstrat în laborator că 0,3% din acest erbicid produce moartea a 50% dintre celule. Aşa explică el cazurile nejustificat de mari de avorturi spontane, de naşteri premature, de malformaţii la sugari. Acest gen de substanţetoxice sunt periculoase la expuneri de scurtă durată şi la doze inferioare celor recomandate de producătorul oficial.

Americanii au descoperit că ierbicidul numit atrazină „feminizează” bărbaţii. Atrazina este al doilea cel mai folosit ierbicid în agricultura din SUA.

Despre atrazină se ştia deja că provoacă anomalii sexuale la broaşte şi peşti; cercetătorii de la Universitatea California din San Francisco au descoperit însă şi că aceasta alterează semnalele hormonale în celulele umane, relevă „Science Daily”. Studiile arată că femeile însărcinate şi copiii sunt cei mai afectaţi de pesticidele din legume şi fructe

Un studiu, realizat de INERIS, un institut de cercetare a mediului, a evaluat expunerea la pesticide a 130 de copii din regiunea Ile-de-France (inclusiv Paris).

31 de compuşi chimici (insecticide, ierbicide şi fungicide) au fost luaţi în calcul. Cercetătorii au efectuat prelevări din aer, din praful de pe sol şi de pe mâinile copiilor; analizele au arătat că cel puţin un tip de pesticid se găseşte în 94 la sută din locuinţe: insecticide în 93% din cazuri, fungicide în 30% din cazuri şi ierbicide în 32 la sută din cazuri. Analizele de urină au arătat că 70% din copii au în organism pesticide organo-fosforate.

Întrucât apa este “vehicolul” care introduce acese chimicale în corpul legumelor şi fructelor, tot ea ne poate ajuta să le eliminăm măcar parţial; astfel, păstrăm acoperite cu apă purificată prin osmoză inversă (capacitate mare de extragere prin dizolvare) cel puţin jumătate de oră legumele sau fructele pe care dorim să le consumăm, apoi aruncăm apa rezultată.

Poluanţii din lanţul alimentar – dioxinele

Poluanţii, în special cei organici (denumiţi şi POP – poluanţi organici persistenţi) afectează în mod direct sănătatea noastră dar şi a planetei pe care locuim.

Aceştia se regăsesc în atmosferă, în sol, în pânza de apă freatică, şi inevitabil în farfuriile noastre.

Emisia de dioxine are ca sursă de provenienţă uzinele sau incineratoarele care încalcă normele de siguranţă; fie că este vorba de ţările dezvoltate, fie că este vorba de cele în curs de dezvoltare, poluarea este prezentă chiar şi acolo unde normele legale sunt drastice.

Dioxinele sunt substanţe care sunt rezultat în principal al combustiilor.

Dioxinele mai apar ca urmare a incinerării pădurilor, sunt produse de focul din sobe(lemn, cărbune, petrol), de focul unui simplu grătar, de emisiile industriale, de incineratoare sau de emisiile automobilelor adică din transportul rutier. Nu trebuie uitate dioxinele din fumul de ţigară sau dioxinele rezultate din albirea hârtiei cu clor.

În corpul animalelor dioxinele se fixează în ţesutul gras unde rămân timp îndelungat. Când păşunile sunt contaminate cu depuneri atmosferice, aceste toxine le vom regăsi în carnea sau laptele vitelor sau oilor care consumă iarba; de la acestea trec în corpul omului după consumul produselor de origine animală.

Principalul efect asupra sănătăţii noastre este riscul imens de apriţie a cancerului. Din această cauză s-a renunţat la producţia industrială a dioxinelor însă nu se pot controla cele apărute în urma proceselor naturale amintite mai sus.

Apa pură şi sănătatea

„Diferenţa chimică dintre viaţă şi moarte este diferenţa dintre apa de robinet şi apa pură”- Dr. McKim Marriott

Peştii beau apă? Răspuns: Da. Celule specializate aflate la nivelul branhiilor preiau sărurile minerale inutile şi împreună cu un mucus concentrat le elimină la exterior. Prin membranele branhiilor trece doar apă pură la fel ca prin membranele care obţin apă pură prin osmoză inversă.

Există animale care nu beau apă niciodată sau foarte rar (locuitorii deşertului- antilopele, popândăii, şoarecii săritori, dipodidele, broaştele ţestoase, zebrele, şerpii, girafele, struţii, leii,  dropiile, ciocârliile, gerbilinele, unii şoareci şi rozătoare) care îşi asigură apa exclusiv din arderea lipidelor şi hidrocarbonaţilor. Cămila poate stoca 120 kg de grăsime şi poate trăi fără apă 45 de zile (din „arderea” glucidelor sau lipidelor rezultă apă pură + CO2).

Toate animalele de pe planetă, inclusiv omul, posedă în interior o “fabrică” de apă pură.În celulele noastre  intră doar APĂ PURĂ prin canale de intrare specifice numite aquaporine (aqua-apă, porine – pori, orificii- în anul 2003 Peter Agree obţine Premiul Nobel pentru descoperirea acestora – după ce „a citit” caietele Profesorului Gheorghe Benga de la Cluj!),  moleculă cu moleculă trecând printre cei patru alfa – aminoacizi care “răstoarnă”fiecare moleculă de apă cu oxigenul spre interior (precum naşterea omului). Mineralele sau electroliţii intră prin alte canale membranare proteice separate (canalele de ioni). Mineralele ajung la membrană fie în stare dizolvată în apă (apa minerală) fie în stare de coloizi, adică în suspensie. Mineralele coloidale provenite din seminţe, fructe sau legume intră cu uşurinţă în celulele noastre cu consum minim spre inexistent de energie. Mineralele dizolvate (cum sunt cele din apa plată sau minerală sau de izvor, trebuie mai întâi filtrate, „strecurate”, proces care se face cu consum energetic (46kcal/pahar). Absorţia lor se face cu greutate, cu consum de energie la fel ca absorţia glucozei.

Apa cea mai sigură pentru consum uman este apa obţinută prin osmoză inversă; este o apă pură, corectă celular, sigură chimic şi microbiologic, care ne apără de o mulţime de boli şi care poate genera falimentul multor firme din industria medicală sau alimentară – cum ar fi cele care îmbuteliază în sticle de plastic periculoase, apă “chioară”.

În prezent, pe piaţă sunt o mulţime de sisteme de purificare prin osmoză inversă însă nu toate sunt sigure. Membranele osmotice sau filtrele de cărbune ieftine au structuri compozite incerte iar apa dură clorinată din România le poate distruge cu uşurinţă expunându-ne astfel unor mari pericole. Ignoranţa, amânarea, indiferenţa,  ucid lent,  la fel de eficient ca apa dură sau colesterolul.

Echipamentele Nobel sunt o alegere bună. Danny Water le recomandă cu încredere.

Două vorbe despre cancer

Harnice, mereu zâmbitoare, calme, inteligente, frumoase. Concentrate, sfătoase, atente la cuvintele şoptite ale pacienţilor resemnaţi. Este vorba despre cele două fete de la oncologie – Claudia şi Laura care au în „grijă” nu mai puţin de 7000 de fişe medicale pe care scrie „cancer”. Ele „duc grija” celor mai speciali pacienţi care trec pragul Spitalului Judeţean – pacienţii cu neoplasme diverse. Cuvântul „cancer” este de departe cel mai temut cuvât din orice dicţionar de pe faţa pământului. Am întâlnit, stând cu aceste minunate fete o pacientă care nu putea să rostească această vorbă teribilă şi spunea „boala aceea cu c…”. Am mai spus că Regele Rac – aşa cum îl numeau ţăranii noştrii de prin nordul judeţului, are în Mehedinţi mult prea mulţi „supuşi”. Aici oamenii vin şi aşteaptă tăcuţi petecul de hârtie – reţeta care speră ei să le mai dea un minut sau o zi în plus de viaţă. „Mintea de pe urmă!”-zic eu.Am reuşit să stau mai pe îndelete de vorbă cu Claudia şi cu Laura abia spre sfârşitul programului când au reuşit să-şi mai „tragă” sufletul şi să îşi pună ceva ordine în gânduri. De ce îşi întorc oamenii faţa spre ei înşişi abia când se îmbolnăvesc şi devin cu adevărat responsabili doar când află că au cancer? Iată o întrebare care merită un răspuns imediat. Creierul – „regele organelor” , „ministrul informaţiilor şi comunicaţiilor”, suportul minţii, cel în slujba căruia se abandonează şi lucrează tăcutele/liniştitele organe interne ar trebui să le asigure ce este mai bun lor pentru că dacă acestea sunt sănătoase, întregul organism este sănătos. Priorităţile creierului/minţii nu au însă nici o legătură cu priorităţile ficatului, pancreasului, rinichilor, inimii sau a celorlalte structuri harnice şi credincioase. El/ea trebuie să adune hârtii cu semnătura Guvernatorului cât mai multe, să aibă limuzine, vile, etc. „Păi dacă nu mă doare?”. „Când cancerul începe să doară este deja prea târziu să mai repari sau să mai faci ceva” îmi spune Laura şi are perfectă dreptate, pentru că mintea oamenilor asemeni unei maimuţe bete judecă după regula „ceeace ochii nu văd nu există!”. „Ce ar mai trebui să facă, să ştie oamenii aceştia?” – le întreb pe fete. „Alimentaţia este esenţială spune Laura. Multe fructe şi legume crude în forma lor naturală sau rase fin, salate proaspete, sucuri proaspăt preparate din fructe, legume sau frunze verzi comestibile, legume înnăbuşite în suc propriu, şi pâine  de secară fără sare”. „Tutunul, condimentele, ceaiul, cafeaua, cacaoa, zahărul rafinat, făina albă rafinată, dulciurile, ciocolata, alcoolul sub orice formă, îngheţata, smântâna, prăjiturile, ciupercile, murăturile, castraveţii, căpşunile, conservanţii, fasolea, alimentele congelate, afumate, sărate, deshidratate, sucurile îmbuteliate, sunt total interzise” adaugă Claudia. „Mai trebuie evitate grăsimile, vopselele de păr, mediul poluat chimic cu aşa numitele COV-uri – compuşi organi volatili care întârzie procesele de reparare şi vindecare. Se vor evita ustensilele de aluminiu mai ales cele sub presiune. Se pot folosi oţelul inoxidabil, sticla, vasele smălţuite, vasele de lut, sau de fontă. Alimentele care pot stimula procesele de regenerare-vindecare în cazul cancerului sunt fructele – merele în special, dar şi strugurii negrii, cireşele, piersicile, portocalele, bananele, perele, prunele, pepenii, curmalele. Sunt interzise căpşunile, fructele de pădure, ananasul, nucile, avocado şi castraveţii.” „Sucurile trebuie preparate proaspăt şi băute imediat” spune Laura adăugând că „toate legumele trebuie gătite la foc încet, la foc mic fără adaus de apă. Acest mod de preparare le păstrează gustul natural, plăcut şi le face uşor digerabile. Când sunt gătite la temperatură mare, celulele plesnesc-explodează, mineralele îşi pierd starea de coloid şi devin greu absorbabile”.  „Legumele trebuie spălate   cu grijă pentru că vor fi consumate cu tot cu coajă”. „Da, adaug eu, în apă purificată osmotic ce absoarbe pesticidele din coajă şi mai trebuie ştiut că imediat sub coajă sunt depozitate cele mai multe minerale şi vitamine”. Laura şi Claudia zâmbesc şi mă aprobă apoi continuă: „dacă fructele şi legumele sunt tăiate în bucăţi şi mai sunt şi crude, ele trebuie consumate proaspete cât mai repede posibil” „şi sucurile la fel” completează Claudia. „Morcovii de exemplu, pot fi consumaţi cruzi, raşi fin combinaţi cu o cantitate egală de mere rase, copţi la foc mic şi stropiţi cu miere şi firimituri de pâine uscată iar cel mai bine cartofii trebuie copţi în coajă la cuptor şi serviţi cu suc de lămâie şi ţelină” îmi oferă Laura reţeta săptămânii. La toate cele spuse de fetele „mintoase” şi pricepute aş mai adăuga o recomandare care mi-a atras multe antipatii: apă pură şi multă „nesimţire”. Nu-i frumos dar e sănătos şi întăreşte sistemul imunitar.

Histamina – un hormon vital

Ni s-a întâmplat tuturor să fim înţepaţi de o albină sau viespe, să mâncăm castraveţi sau căpşuni, să mirosim o floare, să mângâiem un câine sau o pisică şi să facem apoi “alergie”. Ne-a curs tuturor nasul şi ochii când am fost răciţi şi am strănutat copios. Am mers la medic şi acesta ne-a dat să înghiţim antihistaminice, cuvântul “antihistaminic” atât de des invocat fiind strâns legat mai ales de  noţiunea de alergie. Dar ce este histamina, de trebuie s-o neutralizăm atât de aspru, de radical şi dacă se poate definitiv?

După manualul de medicină studiat în facultate, este un compus organic (rezultă din decarboxilarea histidinei) implicat în răspunsul imun dar şi în reglarea unor funcţii ale intestinului subţire. Însăşi denumirea ei conţine cuvântul “hist” de la histidină şi “amină” de la amina vasomodulatoare.  Principalul “isvor” de histamină sunt leucocitele bazofilele (se află în formaţiuni granulare alături de heparină, condroitin sulfaţi şi ATP)– celule imunitare specializate (însă trebuie ştiut că fiecare celulă din organism are capacitatea de a secreta, de a fabrica histamină). Odată eliberată de bazofile, ea creşte brusc permeabilitatea vaselor de sânge la celelalte leucocite – “soldat”pentru ca acestea să poată interveni cât mai iute, cât mai degrabă la locul unde au pătruns inamicii (viruşi, microbi, polen, otravă de albină, viespe, ţânţar, şarpe, etc).  Pe scurt spus, orice agresiune chimică sau mecanică asupra organismului nostru este urmată de o eliberare de histamină iar cei mai mulţi receptori de histamină sunt localizaţi în mucoasa gastrică, leucocite, în inimă şi în creier. “Umflarea”mâinii sau a ochiului după ce am fost muşcaţi de albină se datorează histaminei (determină anumite proteine intercelulare situate pe celulele vasculare endoteliale să adere unele de altele prin fosforilare). Histamina mai determină eliberarea unor citokine (mesageri chimici care anunţă în întregul organism evenimentul / agresiunea) fapt ce amplifică răspunsul imunitar.  Ceeace este mai puţin cunoscut sau prea puţin popularizat este faptul că histamina are un rol extrem de important în reglarea, corectarea bilanţului hidric şi electrolitic al organismului. Într-un articol anterior aminteam cu afirmaţii făcute de laureaţi Nobel despre rolul apei structurate în transmiterea informaţiei în interiorul sistemelor biologice. În caz de îmbolnăvire există un important deficit de comunicare cu organul bolnav. Cum se explică asta? Fiecare celulă din organismul nostru conţine o anumită cantitate de apă începând cu sângele şi terminând cu smalţul dinţilor care are în compoziţie 0,2% apă!. Când din diferite motive într-o anumită zonă a există un deficit de apă, Histamina este semnalul chimic ce determină mobilizarea lichidului apos necesar funcţiilor biologice sau metabolice.  Eliberarea histaminei scade pragul la durere al nervilor aşa încât mesajul chimic se va transforma într-unul “palpabil”, dureros care cere dintr-o dată mai multă “atenţie”. În cazul alergiilor vorbim despre o acumulare de toxine exogene (din afara organismului)  sau endogene (rezultate în interiorul corpului) şi care au nevoie de multă apă pentru a fi trasportate prin dizolvare spre organele de eliminare.

Durerea semnifică în mod cert o nevoie imperioasă de apă în acea zonă a organismului ceeace în mod logic înseamnă că apa este antihistaminicul natural şi corect. Însă oamenii în loc să se hidrateze cu cel mai ieftin şi inteligent leac de pe suprafaţa pământului – apa, ei iau analgetice accentuând suferinţa organului. E ca şi cum am smulge firele telefonului care sună să ne anunţe că a luat foc maşina. Telefonul mut nu înseamnă şi stingerea incendiului.  Fără apă suficientă, celulele sanguine sunt mai mici, adică transportă mai puţin oxigen şi nutrienţi la celule, mai puţine toxine eliminate adică uzură prematură, îmbătrânire precoce, boală.  Când celulele au suficient de multă apă în interiorul lor va fi şi destulă energie şi asta se vede la un organism tânăr. Când apa din celule este puţină şi energia este redusă  asta se observă la bătrâni. Este ca şi cum am compara un bob de strugure proaspăt cules cu o stafidă uscată.  În loc să recomande mai puţină sare la dietă, medicii ar trebui să recomande mai multă apă. Organismul deshidratat ordonă rinichilor să reţină sarea (sodiul) obligându-l să reţină şi apa care altfel s-ar pierde prin urină şi transpiraţie. Aşa apar edemele (picioare, mâini, ochii umflaţi) şi hipertensiunea arterială. Hipertensiunea este consecinţa efortului pe care corpul îl face pentru a iriga organele deficitare în special creierul ca urmare a deshidratării cronice. Este la fel ca atunci când strângem capul furtunului când vrem să udăm grădina dar nu avem apă suficientă. Să nu uităm că organismul nostru nu are rezervoare sau vreo cocoaşă plină cu apă.

Cum tratăm hipertensiunea? Prima dată cu diuretice (care scot apa şi aşa puţină), apoi  beta-blocante, apoi blocanţi de calciu şi în final operaţie pe cord (bay-pass). Consumul de apă este prea ieftin pentru sistemul medical/farmaceutic şi este de neconceput să recomanzi oamenilor să bea apă când timp de peste 50 de ani concernele au investit miliarde în publicitatea făcută medicamentelor.  Există numeroase studii care arată că ulcerul gastric este o consecinţă a deshidratării pentru că celulele mucoasei stomacului când sunt corect hidratatte nu sunt afectate de acidul din interior. Sunt citate cele 3000 de cazuri de ulcer dispeptic remise fără tratament – doar cu o hidratare corectă de prestigiosul Journal Clinical Gastroenterology din SUA şi observate în 1983. Pancreasul are obligaţia de a produce sucuri alcaline pe bază de bicarbonat pentru a neutraliza ceeace părăseşte stomacul prin orificiul de evacuare stomacal numit pilor (pancreasul este un mare iubitor de apă). Dacă acesta nu şi-ar face treaba corect, intestinele noastre ar fi găurite precum plasa pescarilor!. Când nu are suficientă apă apar spasme dureroase diagnosticate uneori ca fiind semne de pancreatită (dar care în multe cazuri au trecut imediat (circa 20 de minute) ce bolnavul a băut câteva pahare cu apă). Este puţin probabil ca astfel de spasme să apară în cazul în care oamenii beau apă cu jumătate de oră înainte de masă aşa cum recomandă nutriţioniştii de bun-simţ. Mai sunt citate cazurile a 94% din bolnavii de astm studiaţi care atunci când au băut apă (la primul semn de probleme respiratorii) simptomele astmatice s-au remis complet. Elementul comun este şi aici tot histamina care “ştie” că un plămân “uscat”, deshidratat nu poate efectua schimburile de gaze alveolare şi atunci “închide” alveolele (spasm) pentru a împiedica pierderea apei prin respiraţie sau evaporare. Aţi văzut că atunci când sunteţi la Reanimare oxigenul până să ajungă la nările d-voastră “disperate de aer”, mai întâi este trecut printr-un borcan cu apă?   Ce primeşte bolnavul astmatic? antihistaminice! Când organismul este deshidratat histamina este eliberată în cantităţi enorme iar durerea cronică dovedeşte din plin acest lucru.  Lichidul sinovial care “unge balamalele” articulare, tendoanele, ligamentele conţin apă şi proteine hidrofile. Durerea de spate este un semnal că nucleul apos sau pulpos dintre vertebre – cel care susţine 75% din greutatea corpului nostru, este deshidratat (discul susţine doar 25% din greuate, vetrebrele, inelul fibros şi nucleul apos fiind un veritabil amortizor hidraulic).  Rareori sau niciodată medicul nu va recunoaşte că deshidratarea este cauza şubrezirii coloanei vertebrale. De ce ? Răspuns: pentru că este prea ieftin şi este sub demnitatea lui să recomande omului apă!.  Când structurile cartilaginoase sunt uzate, repararea este de asemeni deficitară pentru că lipseşte vehicolul care poate transporta cele necesare reparării adică – apa!. Suprafeţele articulare devin abrazive, apare frecarea iar durerea creşte direct proporţional cu contul firmelor interesate să-şi vândă marfa frumos ambalată. Când în organism intră în loc de apă, cafea, ceai, cola sau alcool, intestinul mai inteligent decât papilele gustative începe să contracte muşchii netezi pentru a stoarce bolul fecal de ultima picătură de apă. Consecinţa? Constipaţia cronică, diverticuli, polipi, hemoroizi, cancer. Această apă provenită din fecale trebuie din nou filtrată de rinichi şi ficat adică un surplus de toxine plus bolile aferente. Să ne mai amintim că lichidul negru numit cafea stimulează suprarenalele care produc adrenalină şi care este un hormon ce neutralizează histamina prietenă.  Hormonul “fericirii” serotonina, este obţinută dintr-un precursor numit triptofan care este produs de ficat. Acesta ajunge însă la creier unde este nevoie de serotonină doar dacă are cine să-l transporte adică tot apa. Cola, berea, vinul, apa  minerală sau de la reţea deja saturată cu substanţe chimice nu pot. Şi atunci organismul este obligat să producă apă pură (vehicolul ideal) din arderea glucozei sau cheltuid energie (46 kcal pentru fiecare pahar) pentru “strecurarea” băuturilor care ne fac viaţa aşa de “plăcută”. Lipsa serotoninei înseamnă în principal depresie iar românii sunt campioni la depresie dar codaşi la procentul care cuantifică/măsoară numărul de consumatori de apă corectă biologic – apa purificată osmotic. Aici este diferenţa statistică între occidentalii mai responsabili pentru sănătatea lor (şi la ei medicii sunt la fel de “vrednici” în a scrie reţete “generoase” şi au în farmacii aceleaşi medicamente “eficiente” ca la noi). Histamina este un hormon inteligent iar a ştii să-i descifrăm “semnalele” este un gest la fel de cuminte pentru că ne ghidează pe drumul spre adevărata vindecare.

Cu ce ne hidratăm?

A spune că “apa este viaţă” a devenit deja un trism. Toţi copii ştiu că viaţa a apărut într-un mediu acvatic sau că astronomii când caută viaţă în cosmos, mai întâi se uită după ceva apă. În manualele de biologie se vorbeşte despre “triada vieţii” : adică omul nu poate trăi mai mult de trei minute fără oxigen, trei zile fără apă şi treizeci de zile fără mâncare. Dumnezeu a rânduit ca pentru a supravieţui noi trebuie să avem asigurat oxigenul, apa şi mâncarea în această ordine. De oxigen se ocupă El adică nu trebuie să facem eforturi mari de gândire ca să respirăm – se întâmplă automat, însă pe celelalte două ni le-a lăsat în grijă nouă. Din nefericire “Sfântul Profit” a pus “căruţa înaintea boilor” sau mâncarea înaintea apei, iar oamenii azi pun mai mult preţ pe merinde şi pe satisfacţia papilelor gustative (“viaţa altfel nu are gust/savoare”) decât pe ce are cu adevărat/prioritar nevoie organismul . Un om de 80 de kilograme conţine circa şase găleţi de apă, cu alte cuvinte apa este principalul nostru constituient. Dar apa nu este aliment (are Zero calorii) deşi o cumpărăm (!) din market. Apa este vehicol pentru mâncarea necesară celulelor noastre dar şi principala unealtă de evacuare a gunoiului metabolic. Toate reacţiile chimice metabolice sunt condiţionate, catalizate, mediate, ajutate, susţinute de apă. Nu este suficient spaţiu tipografic şi timp pentru a reliefa toate beneficiile apei pentru sănătatea organismului nostru. Fie din neştiinţă, fie voluntar, oamenii preferă să se “hidrateze” cu orice altceva decât cu apă. Consecinţa? Deshidratarea cronică – factor declanşator şi de întreţinere pentru mai bine de 80% din bolile de care suferă omenirea în prezent.  Sănătatea nu este absenţa/lipsa durerii ci sănătatea fiecărei celule care alcătuieşte organismul nostru iar sănătatea celulelor este sinonimă cu hidratarea lor. Cu o mică precizare: cu apă. Pentru ele este foarte dificil să-şi procure apa necesară (în fiecare secundă se duce o luptă disperată după apă în organismul nostru). Cea mai bună sursă de apă este însăşi apa, însă educaţia primită, năravurile întreţinute de o media şi o publicitate agresivă ne-au obişnuit să ne “hidratăm” cu orice altceva. Cititorul ar trebui să ştie că alcoolul (berea, vinul, whisky, etc), cafeaua dar şi sucurile fură o cantitate enormă de apă din organism (sunt diuretice adică deshidratează, adică stimulează setea, adică dorinţa de a cumpăra iar şi iar aceleaşi muruieli sintetice). Chiar şi laptele pentru a fi digerat corect are nevoie tot de apă. Zahărul din băuturile sintetice carbogazoase sau necarbogazoase pe lângă faptul că forţează pancreasul să secrete insulină multă în timp scurt, fură de asemenea apă din organism. Pentru a înlocui această apă sustrasă, şterpelită hoţeşte de la celulele noastre neputincioase, ar trebui ca  pentru fiecare sticlă de răcoritoare îngurgitată să mai bem în plus circa 12 pahare de apă!. Apa minerală dură dezhidratează de asemeni, prin diferenţă de presiune osmotică. Aceste băuturi chimice inventate doar pentru excitarea celor 280 de papile gustative (principalii complici/inamici ai sănătăţii noastre) nu ne sunt de nici un folos, nu potolesc setea celulelor noastre, dimpotrivă!. Aceste soluţii “răcoritoare” mai conţin de exemplu cantităţi însemnate de aspartam substanţă legată în mod direct de aparţia sau întreţinerea depresiei, insomniei dar şi a altor boli neurologice sau aluminiu (cantitatea este cu atât mai mare cu cât au stat pe raft mai mult timp) factor declanşator al bolii Altzhaimer. Neavând apă cu care să elimine eficient bălegarul metabolic, sistemul imunitar (adevăratul “Domn’ Doctor”) ostenit nu mai poate face faţă şi după circa 40 de ani începe să obosească iar acumulările de toxine devin tot mai vizibile. Aceasta este vârsta la care începem să ne împrietenim cu doctorii iar registrele lor de bolnavi cronici conţin în special pacienţi cu vârste peste 40 de ani. Este incredibil că bolnavii în spitalul nostru se hidratează cu sucuri răcoritoare şi nu pot avea la dispoziţie o apă corectă pentru organism aşa cum se întâmplă în alte părţi ale lumii ceva mai responsabile. La intrarea în spitalul din Severin sunt nu unul ci mai multe tarabe  prevăzute cu umbrele protectoare unde se vând la tejghea astfel de soluţii lichide “răcoroase” fie celor care vin în vizită la cei suferinzi fie chiar bolnavilor însetaţi de sănătate şi vindecare.

Oboseală sau “slăbiciune”

“Am obosit, mă simt slăbit(ă), nu mai pot, nu mai am chef de nimic…” Auzim astfel de expresii zilnic, aproape oriunde întoarcem capul şi aproape că e evident că am devenit o naţiune ostenită, istovită, secătuită. Să poftim totuşi des-interesaţii anali-şti erudiţi, înainte de a ne da obştescul şi doritul sfârşit, să scrie un epilog cât mai serios, vă rog!

Pentru a pune puţină ordine în termeni, să spunem că slăbiciunea se referă mai degrabă la o neputinţă a muşchilor de a-şi îndeplini sarcinile (scăderea forţei fizice musculare, nevoia unui efort sporit pentru realizarea unor activităţi cu mâinile, picioarele, etc), în timp ce oboseala are şi o componentă neurogenă – persoana simţindu-se istovită, extenuată nu numai fizic ci şi psihic.

Ne simţim slăbiţi după ce am urcat un traseu muntos abrupt/dificil  cu prietenii şi ne plângem de “febră musculară” şi care dispare în câteva ore sau zile. Oboseala presupune, în plus apatie, plictiseală, griji, insomnie, o senzaţie de sleire, vlăguire, “sfârşeală”.

Slăbiciunea muşchilor mai poate fi prezentă în cazul unor afecţiuni cum ar fi hipotiroidismul, hipertiroidismul (“ministra” metabolismului este tiroida iar metabolism încetitit înseamnă deficit de energie), sindromul Guillain-Barre, miastenia gravis sau tulburări electrolitice (asimilarea mineralelor, oligoelementelor în organism în special a sodiului şi potasiului). În aceste cazuri, slăbiciunea se agravează progresiv, este necesar un consult de specialitate şi investigaţii amănunţite pentru aflarea cauzelor. Dacă slăbiciunea apare brusc poate fi vorba de o afecţiune cerebrală sau medulară instalată şi de asemeni e necesar examenul unui specialist.

Oboseala însoţeşte de obicei bolile uşoare cum ar fi gripa şi care dispare odată cu instalarea vindecării. Când oboseala este determinată de stres, ea dispare odată cu eliminarea cauzelor care au produs şi întreţinut situaţia stresantă. Alcoolul, cafeaua în exces care supraexcită/”biciuie” sistemul nervos, energizantele sintetice, medicamentele luate “după ureche” pot provoca oboseală. Aceasta însă mai poate fi un semn al altor afecţiuni cum ar fi anemia (puţină hemoglobină adică puţin oxigen – de exemplu cazul femeilor care pierd sânge odată cu menstruaţia), boli ale inimii sau vaselor de sânge, diabetul zaharat (glucoză/”benzină” puţină în celule), boli renale sau hepatice (când rinichii şi ficatul sunt şubrezi nivelul de toxine în organism creşte foarte mult), alergiile, bolile infecţioase, reumatismale, cancerul. În cadrul bolilor psihice oboseala are o importanţă foarte mare deoarece ea merge “mână în mână” cu depresia, iar când acestea sunt suficient de severe, individul va lua în considerare opţiunea suicidului. Cauza sindromului oboselii cronice nu a fost precis definită dar tot mai mulţi experţi îşi îndreaptă atenţia spre un răspuns greşit al sistemului imunitar suprasolicitat întrucât este vorba de o modificare a producţiei de energie destinate apărării organismului. A intrat deja în vorbirea medicală curentă expresia “eşti obosit, eşti ofilit, ai sistemul imunitar slăbit” (analogia cu plantele ofilite deloc întâmplătoare ne duce cu gândul la apă). Pentru a avea energie avem nevoie în primul rând de oxigen. Acesta este adus la celule de hematii (sânge) care au diametrul capilarelor (la acest nivel ele circulă “înşirate” una câte una). Pentru ca activitatea intracelulară să fie în parametrii optimi fiziologici, sângele trebuie să fie fluid, să curgă (hematiile să poată circula rapid) iar cuvântul cheie în acest proces este pH-ul. La un pH neutru de 7,2 hematiile sunt foarte harnice, transportă oxigenul repede iar noi suntem vioi şi fericiţi. Când pH –ul devine acid ele se “lipesc” una de alta şi încep să se mişte din ce în ce mai greu aşa încât la un pH schimbat chiar şi cu 0,2 “puncte”, organismul moare (singurul/unicul loc acid din organism este stomacul). Membrana hematiilor are o sarcină negativă ceeace le permite să fie “separate” (la fel ca doi magneţi cu acelaşi pol care se resping). PH-ul acid le “ajută” să “se lege” unele de altele într-un mod înfricoşător pentru sănătatea noastră. De unde provine această aciditate? Răspuns: din alimentaţia noastră greşită (ce mâncăm şi ce bem) care ne scurtează viaţa şi bugetul dar le întreţine pe cele ale industriei medicale şi chimice. Alcoolul, cafeaua, carnea, băuturile carbogazoase cresc aciditatea în interiorul corpului nostru. De exemplu băuturile de tip cola au un pH de 2,5 (!!!) din cauza acizilor carbonici, fosforici şi citrici conţinuţi iar apa minerală care “înţeapă” limba şi cu care ne facem şpriţul vara, are pH 4,5 (acid carbonic).

Cum tratăm oboseala?

Somn suficient într-un mediu liniştit, exerciţii fizice uşoare (mers pe jos), evitarea medicamentelor sedative şi tranchilizante “de buzunar” care întreţin oboseala, alimente naturale cât mai puţin preparate termic (gătitul inactivează/omoară enzimele, vitaminele), evitarea mâncatului seara înainte de culcare, evitarea privitului excesiv la tembelizor, evitarea fumatului, alcoolului, cafelei, sucurilor sintetice, călătorii cu prietenii, activităţi noi. Întrucât spuneam şi cu alt prilej, există o relaţie specială de dragoste între sistemul imunitar şi apa purificată osmotic, este un gest simplu, responsabil şi inteligent să oferim celulelor noastre nervoase sau sanguine o apă corectă şi cinstită. Hidratarea zilnică cu apă purificată înlătură nu numai oboseala dar corectează o mulţime de alte probleme de sănătate.

Cum scăpăm de depresie?

Revoluţia industrială de la începutul sec XIX –lea a oferit unui procent important de oameni accederea la un nivel de bunăstare materială incomparabil cu cel atins în alte perioade istorice. Aproape oricine putea visa şi putea să îndeplinească visul de a avea o casă, o maşină, să vadă lumea sau să aibă propria afacere. În plan secund însă a crescut sensibilitatea acestora la ideea că şi-ar putea pierde confortul obţinut, iar inadapatabilitatea socială a devenit evidentă odată cu creşterea numărului de depresivi. S-a estimat (înainte de criză) că la nivel global un bărbat din 10 suferea de depresie şi o femeie din 5. Dar odată cu apariţia acestei crize economice globale numărul depresivilor nu a mai putut fi estimat. La nivel european instituţiile politice au fost sensibilizate însă de numărul mare de sinucideri şi specialiştii au întocmit imediat programe de prevenire a acestui fenomen care riscă să aibă proporţiile unei epidemii. În Suedia – ţară „etalon” pentru nivelul de protecţie socială, a fost iniţiată în urmă cu câteva luni campania „suicid-zero” care informează populaţia despre riscurile legate de datoriile la bănci şi sănătatea mintală. Imediat alte 12 state europene au adoptat programe naţionale de prevenire a sinuciderilor similare Suediei şi aprobate de parlamentele respective. În Marea Britanie, sunt programe de educare a angajatorilor cu privire la modul în care să gestioneze relaţia cu angajaţii şi stresul, şi pentru a preveni îmbolnăvirea populaţiei, mult mai vulnerabilă în aceste vremuri grele din punct de vedere financiar. Până şi în Bulgaria, guvernul şi-a asumat un program naţional de prevenţie a depresiei, boală a cărei frecvenţă a crescut mult în timpul crizei.  În România („fruntaşă” europeană cu cele mai multe persoane internate pentru depresie şi cei mai mulţi oameni luaţi în evidenţă pentru această afecţiune) specialiştii afirmă că în prezent o persoană din două suferă de depresie. Stresul, lipsurile induse de criza economică au îndemnat pe 2000 de persoane doar într-un singur judeţ -Iaşi în anul 2009 să se sinucidă din care 50 nu au mai putut fi salvaţi. Metodele cele mai folosite au fost ingestia de substanţe chimice, automutilările (tăierile) şi spânzurarea.

Pentru o mai bună informare şi pentru a elimina unele confuzii legate de acest subiect trebuie spus că depresia nu trebuie identificată/confundată cu tristeţea. Tristeţea este o reacţie normală la înfrângeri, dezamăgiri, nereuşite dar foarte mulţi oameni folosesc termenul de “depresie” pentru a-şi caracteriza aceste trăiri.

Cum recunoaştem depresia? Tristeţea din depresie este mai severă decât cea obişnuită/normală. Depresia clinică este o stare mentală de amărăciune care persistă perioade ÎNDELUNGATE de timp. Persoanele depresive sunt  lipsite de viaţă, “goale” pe dinăuntru, fără un scop anume şi apatice. Bărbaţii se simt obosiţi, nervoşi, cu o stare de iritabilitate crescută, au probleme cu somnul, îşi pierd interesul pentru muncă iar viaţa sexuală şi familială este catastrofală. Unii devin agresivi, violenţi şi încep să abuzeze de alcool şi de alte substanţe psihotrope. Dar, deşi depresia la femei este de două ori mai frecventă decât la bărbaţi, riscul de suicid al bărbaţilor este mult mai crescut mai ales la cei trecuţi de vârsta a doua. De asemenea apare sentimentul pierderii interesului faţă de viaţă în general şi de lucrurile care altădată le făceau plăcere. Chiar şi cea mai mică sarcină poate părea deosebit de dificilă. Pur si simplu persoana nu mai are chef de nimic.

Depresia se manifestă complet diferit de la o persoană la alta. În timp ce unii se simt “dărâmaţi” pentru o perioadă lungă de timp, pentru alţii trăirile depresive pur şi simplu vin şi pleacă.

Ce facem când ne suspectăm de depresie ?

Ne amintim că înainte de această această criză am avut vise, idealuri pe care le doream împlinite. Trecem la acţiune ignorând letargia, apatia, plictiseala, indiferenţa, deriva, aşteptarea. Perseverăm în ceeace ne-am propus, facem planuri, acţionăm. Ne fixăm atenţia asupra acelor prieteni ai noştrii care au reuşit. Ei pot fi o sursă bună de încurajare, inspiraţie, speranţă, motivare.  Evităm să analizăm prea mult situaţia dificilă chiar dacă detaliile sunt importante pentru succes. Gândirea detaliilor dusă la extrem e patologică şi ne blochează/paralizează acţiunile.  Ne apucăm de ceva nou care să ne trezească pofta de viaţă, entuziasmul. Ne felicităm, ne răsplătim  pentru fiecare pas reuşit. Vizităm locuri noi, discutăm cu oameni noi. Apa a fost  dintodeauna cea mai importantă sursă de nergie psihică (creierul este 90% apă!) şi aşa se explică de ce oamenii „se bulucesc” vara la mare. Ne facem planuri, ne organizăm (dezordinea este o sursă de depresie). Facem mişcare – mergem mai mult pe jos (creierul se va oxigena mai bine  iar gândurile se vor clarifica). Mâncăm regulat (nu „când apucăm”), alimente de calitate şi evităm „ghiftuirea” care ne taie pofta de muncă (ne „îngreunează” la propriu şi la figurat). Dormim mai mult (somnul este cel mai eficient antidepresiv) într-o încăpere întunecată şi ferită de gălăgie/zgomote. Evităm băuturile excitante pentru sistemul nervos (cola, cafea, ceai negru, alcool) şi ne amintim ce spunea Sfântul Ian Gură de Aur, „Apa este singura băutură pentru omul înţelept”. Ne reamintim mereu că stările negative pot fi depăşite, că nu noi suntem cauza lor şi că optimismul, gândirea afirmativă este mai importantă pentru viaţa noastră dar şi a celor pe care îi iubim.

Sarcina – miracolul familiei

În viaţa unor tineri căsătoriţi sau a unui cuplu, sarcina este de departe una din cele mai miraculoase întâmplări, o minune care schimbă total mai ales viaţa femeii. Există o mulţime de studii care afirmă că 94% din problemele apărute pe parcursul sarcinii pot fi evitate cu ajutorul informaţiilor corecte pe care ar trebui să le primească viitoarea mămică. În prezent majoritatea gravidelor ştiu că nu este sănătos să consume cafea (aceasta tulbură liniştea copilului putând induce chiar avort spontan şi poate creşte tensiunea arterială), că fumatul este nociv, sau că alcoolul poate afecta grav puiul de om din pântece. Deşi unii sfătuitori “binevoitori” recomandă gravidei “să stea liniştită” şi să evite sportul pentru a nu naşte prematur, azi se ştie în mod cert că mişcarea regulată , uşoară , confortabilă duce la o mai bună irigare a placentei dar şi la menţinerea bunei dispoziţii. Înnotul poate fi benefic pentru întregul corp (în apă gravida este mai “uşoară”) dacă nu există riscul de accidente (lovituri în piscine aglomerate). Alimentaţia trebuie orientată spre calitate – alimente sănătoase cât mai puţin poluate chimic şi mai puţin spre cantitate (sfatul că trebuie “să mănânci cât pentru doi” este urmat doar de acumularea unor kilograme în plus). Încălţămintea comodă de tip sport aduce o mare “uşurare” coloanei vertebrale (aceasta nu mai este lordozată – bazinul împins înainte) şi previne riscul accidentelor prin împiedicare (instabilitate) şi căzăturile. Gravida ar trebui să evite pe perioada sarcinii vopsirea părului (o parte a chimicalelor din vopseaua de păr se absorb în corp şi implicit în cel al copilului) şi se ştie că sunt regăsite în  urină.

Cea mai importantă recomandare însă este legată de consumul de apă. Puiul de om este asemeni unui peştişor din acvariu sau unui submarin care înnoată în apă. Lichidul amniotic (“apa” în care se mişcă) este secretat de membrana amniotică începând cu luna a doua, ajungând ca în luna a cincea să aibă un volum de circa un litru. Este un lichid clar, limpede care are gust uşor sărat şi mirosul spermei. Cei circa 1000 de mililitrii de lichid amniotic sunt înlocuiţi la circa 3 ore (modul cum sunt “secretaţi/fabricaţi” aceştia este încă un mister) şi de aceea hidratarea femeii gravide este esenţială (mai ales la femeile care au greţuri şi care pierd lichide prin vărsături). Consumul corect de lichide previne constipaţia (generatoare de multe complicaţii mai ales infecţioase dar şi hemoroizi, polipi, etc), retenţia de apă (organismul gravidei este efectiv “disperat” după apă), “ajută” rinichii, previne hipotensiunea arterială. “Îmbibarea” corpului femeii cu apă este fiziologic şi se datorează hormonilor estrogeni şi cortocosuprarenali. Nu trebuie uitat că metabolismul femeii în timpul sarcinii creşte cu mai bine de 20% iar reacţiile chimice metabolice au nevoie în mod esenţial de apă pură nu de cola, ceai negru, cafea, sucuri sau apă minerală (toate acestea mai mult “balonează” femeia). Copilul are nevoie de nutrienţi pentru a creşte iar vehicolul cel mai potrivit pentru această misiune este apa purificată. Apa purificată mai are marele avantaj că “scuteşte” corpul femeii, dar mai ales al fătului de efectele clorului, plumbului, nitraţilor şi nitriţilor, pesticidelor sau medicamentelor prezente în mod generos în apa freatică sau de la reţea şi care îl pot efectiv ucide. Să nu uităm că apa sau sucurile  îmbuteliate conţin bisfenol A (din compoziţia recipientului/”sticlelor” de plastic) – substanţă care se comportă ca un disruptor hormonal şi care îşi arată “efectele” mult mai târziu (fetiţelor le vine ciclu mult mai devreme iar băieţii “uită” să se maturizeze având predispoziţii homosexuale).

După naştere hidratarea este la fel de importantă mai ales pentru favorizarea secreţiei laptelui necesar bebeluşului. Lactaţia dar şi aportul de apă sunt controlate de hipofiză (o glandă endocrină şi nervoasă situată în mijlocul creierului) şi care îşi dublează volumul şi greutatea în timpul sarcinii. O creştere similară înregistrează şi suprarenalele, ovarele, tiroida, paratiroidele, epifiza sau pancreasul. Toate aceste modificări endocrine se centrează pe asigurarea tuturor condiţiilor optime placentei de care depinde evoluţia normală a sarcinii.  Volumul total al sângelui femeii gravide este cu circa 1-1,5 litrii mai mare la sfârşitul perioadei gravidităţii – al element care sugerează obligativitatea hidratării corecte (creşte de exemplu  numărul de leucocite – armata vigilentă 24/24 pentru apărarea femeii şi copilului).  Capacitatea pulmonară deşi rămâne neschimbată, pentru un schimb eficient de gaze la nivel alveolar este esenţială prezenţa apei (dacă plămânii sunt dezhidrataţi, circuitul gazelor la nivel pulmonar este alterat cu consecinţe neplăcute pentru cei doi “actori” beneficiari mama şi fătul). Ficatul gravidei suprasolicitat în timpul sarcinii are de asemenea nevoie pentru susţinerea proceselor metabolice de un aport crescut de lichide, cu atât mai mult cu cât femeia în această perioadă are o secreţie abundentă de salivă dar şi de sucuri gastrice care au în compoziţie preponderent apă. Dezhidratarea sau hidratarea cu lichide incorecte – apă minerală sau sucuri are ca efect în această perioadă formarea de calculi biliari sau renali (în perioada de sarcină este frecvent întâlnit sindromul de atonie veziculară biliară). Aparatul excretor al femeii trebuie să facă faţă acum la un volum mai mare de deşeuri metabolice iar apa purificată osmotic aşa cum am mai spus şi cu alte prilejuri este vehicolul ideal care ajută organele implicate în evacuarea gunoaielor metabolice. va urma

Hemoglobina şi „boala albastră”

Auzim de multe ori când mergem la medic sau la laborator să „ni se ia” sânge cuvântul hemoglobină. Rolul ei în organism este de a prelua de la harnicii plămâni oxigenul şi de a-l transporta la celulele nerăbdătoare fără de care acestea ar muri imediat.  Istoric. Hemoglobina – proteina „respiraţiei” sau cea care transportă oxigenul, a fost  descoperită de Hunefield în 1840. În 1851, fiziologul german Otto Funke  a descris modul în care „creşte” cristalul de hemoglobină după ce hematiile sunt „diluate” cu apă pură. Modul în care oxigenul este „legat” de molecula de hemoglobină este descris de Felix Hoppe Seyler iar Max F. Perutz a stabilit structura tridimensională acesteia cu ajutorul cristalografiei cu raze X. Studiile sale apar în revista americană Scientific iar în  1962, împreună cu John Kendrew obţin premiul Nobel pentru chimie. Hemoglobina umană este conţinută în întregime în globulele roşii (hematiile), deţinând până la 35% din greutatea acestora. Ea transportă de la plămâni, o cantitate de oxigen de 20 de ori mai mare decât volumul propriu. Hemoglobina fetală diferă de cea a adultului în sensul că aceasta are o afinitate mult mai mare mare pentru oxigen ceeace face posibilă preluarea de către placentă a oxigenului vital fătului din sângele mamei. Hemoglobina are o afinitate de 200 de ori mai mare pentru monoxidul de carbon decât pentru oxigen şi aşa se explică de ce intoxicaţiile cu monoxid de carbon (în urma cărora rezultă carboxihemoglobină) sunt atât de periculoase pentru viaţa omului.

În 1996 cercetătorii au stabilit că, în contact cu oxigenul şi dioxidul de carbon, hemoglobina formează şi eliberează un al treilea gaz – oxidul nitric. Acesta are un rol important în reglarea presiunii sângelui prin relaxarea pereţilor vaselor de sânge, (mărindu-le debitul). Hemoglobina controlează dilatarea şi contracţia vaselor de sânge, şi implicit presiunea sângelui (tensiunea arterială), prin reglarea cantităţii de oxid nitric la care sunt expuse acestea. Hematiile trăiesc circa 120 de zile, apoi sunt distruse în splină sau pe parcursul circulaţiei iar hemoglobina este descompusă în constituenţii săi, inclusiv fierul, care intră în alcătuirea noilor celule sangvine produse în maduva oasoasă.

Hemoglobina a fost descrisă ca un “plămân molecular”, mai degrabă decât ca un rezervor biologic de oxigen, descrierile moderne care folosesc tehnologia digitală arătând cum lanţurile de aminoacizi se apropie şi se depărtează odată cu eliberarea oxigenului la ţesuturi. Schimbarea permanentă a formei acestora, elasticitatea şi flexibilitatea lor au sugerat cercetătorilor că se află în prezenţa unei structuri moleculare care “respiră”. Funcţia acestei structuri uluitoare din organismul nostru poate fi alterată grav de nitraţii introduşi în organism odată cu apa freatică sau de la reţea. Contaminarea apei din fântâni sau izvoare se face fie de la dejecţiile animalelor, fie de la îngrăşămintele folosite în agricultură şi care dizolvate de apa de ploaie ajung în straturile freatice, sau în fântâni, fie de la aşa-numitele closete “uscate” (latrine) existente în locuinţele săteşti, fie de la bazinele fecaloide neetanşe. “Freaticul” de sub Bucureşti de exemplu este “sufocat” de nitraţi şi nitriţi iar acest lucru poate fi observat de oricine care are mirosul şi nasul  sănătos. Dacă oamenii adulţi rezistă intoxicaţiei cronice cu nitraţi, organismul bebeluşilor  mai mici de trei luni sunt ucişi prin blocarea hemoglobinei (methemoglobinemie). Afecţiunea se numeşte “boala albastră de fântână” şi afectează mii de copii în România (câteva zeci sunt ucişi anual “apa” din fântâni fiind criminalul nemilos). Această apă  este folosită cel mai des pentru prepararea laptelui iar prin fierbere concetraţia în compuşi toxici creşte crescând şi riscul letal.
În Statele Unite ale Americii dar şi în Uniunea Europeană s-au instituit măsuri legislative drastice pentru reducerea mortalităţii infantile produsă de nitraţii şi nitriţii din apă (Directiva 91 a Consiliului Europei privind combaterea infestării apelor de suprafaţă şi a celor freatice) iar măsura considerată cea mai sigură s-a considerat a fi folosirea echipamentelor de purificare prin osmoză inversă care reţin peste 99,99% din contaminanţii chimici şi microbiologici.  Una din primele întrebări care sunt puse mamelor de medicii americani sau europeni care urmăresc bebeluşul după naştere este “ce fel de apă folosiţi?” având grijă ca aceasta să fie purificată. American Academy of Pediatrics interzic de asemenea folosirea în alimentaţia copiilor în primele luni de viaţă a legumelor care sunt susceptibile a avea un conţinut ridicat de nitriţi şi nitraţi. Acestea sunt spanacul, sfecla, fasolea verde, dovleceii, şi mai ales morcovii (celebra clinică Mayo s-a raliat şi ea acestor recomandări).   Pentru a reduce riscurile infestării apei freatice, la recomandarea instituţiilor europene, în România au început a fi introduse platforme ecologice pentru depozitarea în condiţii de siguranţă a bălegarului provenit de la animale. Mentalitatea comunistă de tip colectivist (statul, politicienii, guvernul sau autorităţile au grijă să prevină tot) trebuie urgent schimbată şi înlocuită cu responsabilitatea individuală pentru propria curăţenie, pentru propria sănătate pentru propia viaţă.

Vitalitate şi destin

Citeam deunăzi într-un almanah vechi povestea uimitoare a unei bătrâne din Bucureştii sfârşitului de secol XIX. Aceasta era trecută bine de 70 de ani şi locuia singură într-o căsuţă modestă dintr-o mahala bucureşteană. Într-o noapte s-a trezit la strigătele vecinilor care o îndemnau să iasă afară întrucât îi luase casa foc. Speriată şi încrâncenată în acelaşi timp a apucat în braţe lădoiul de lemn în care îşi ţinea hainele şi cele trebuincioase înmormântării (nişte cuverturi şi covoare de pus între loitrele carului şi de „dat de pomană”, vase şi tacâmuri, etc) şi a ieşit afară în bătătură printre lemnele care trosneau sinistru. A doua zi, după ce focul fusese stâmpărat de vecini, unul din ei a vrut să bage la loc în casă lada de lemn. Nu mică i-a fost mirarea să constate că abia poate s-o urnească aşa încât a fost nevoie de mai mulţi bărbaţi să o transporte la locul ei. Bătrânica nedumerită, nici ea nu ştia să explice cum de avusese atâta putere să o scoată afară: „Dumnezeu ştie maică!”…

Am aflat de asemeni de la un fost coleg povestea unei femei care după ce s-a măritat şi a născut trei copii a constatat că soţul beţiv şi „cartofor” a pierdut toate bunurile inclusiv casa. Văzând că rămâne pe drumuri cu trei copii şi fără alte surse de venit, femeia a introdus divorţ şi a tocmit o avocată să o ajute să recupereze din bunuri. În mai puţin de şase luni, biata femeie care habar nu avusese vreodată de legile familiei sau de codul civil, devenise o expertă spre uimirea avocatei. A recuperat în instanţă tot ce se putea recupera şi acum trăieşte alăturii de copii ei liniştită. O altă femeie a fost atacată de o bandă de tineri violenţi şi euforizaţi de alcool. Femeia nu numai că nu a păţit nimic dar i-a pus pe fugă pe agresori dovedind o forţă ieşită din comun care a speriat şi a băgat groaza în vagabonzi. Motivul? În geanta pe care aceştia o râvneau, ea nu avea nici bani, nici vreun telefon sofisticat, însă avea o poză a surorii ei moarte pe care o purta cu ea de 15 ani şi pe care nu putea concepe s-o piardă. O mamă a reuşit să spargă geamul vagonului de tren care deraiase şi căzuse într-un lac şi să înnoate până până la mal cu puiul ei la piept şi să-l salveze…

Astfel de întâmplări ştiute sau anonime sunt sute şi mii şi din ele înţelegem că viaţa are resurse nebănuite, că forţa vitală existentă în interiorul nostru este fără margini şi splendidă în felul în care se manifestă. Avem în interior surse de putere pe care nu le accesăm niciodată aşteptând ca alţii să ne ofere „mură în gură” soluţii pentru  situaţiile dificile cu care ne confruntăm. Sunt o mulţime de astfel de „binevoitori” care numai de grija noastră sau a copiilor noştrii nu mai pot, dar confortul, mediocritatea şi nepăsarea în care ne complacem ne face orbi şi surzi la viaţa vie care freamătă în trupul şi în mintea nostră personală. Aceste surse de putere nu le accesăm niciodată preferând să rămânem umili, umiliţi, striviţi de mătreaţa înţelepciune a eternilor băgători de seamă din tubul catodic din sufragerie.

Dar de ce sunt oamenii depresivi, obosiţi de viaţă, neputincioşi, neştiutori şi indiferenţi? De ce îşi refuză succesul, victoria, biruinţa nenorocirilor, reuşita? De ce găsesc mereu scuze, justificări, motive ale impotenţei, ale nefericirii, ale destinului ne-norocit?

Răspuns posibil: pentru că încă de pe vremea când strângeau la piept biberonul, un părinte neştiutor (mama sau tata) i-a devalorizat, i-a culpabilizat, i-a ameninţat şi a făcut asta atât de des că i-a convins! Aceste mesaje definitiv înscrise în mintea subconştientă sunt marii Sabotori ai vieţii noastre actuale şi o corectă explicaţie pentru neputinţa de azi. Aceste mesaje pe care ni le-am însuşit conştiincioşi ( „nu poţi/nu pot”, „nu ştii/nu ştiu”, „nu eşti bun de nimic/nu sunt bun de nimc”, etc)  sunt cele care ne sterilizează azi entuziasmul şi energia creatoare.

A ne asuma viaţa în integralitatea ei înseamnă a şti să descoperim rezervoarele de energie şi vitalitate pe care le-am primit încă de la naştere prin graţia Bunului Dumnezeu şi a trăi bunele şi relele cu acelaşi entuziasm. Puntea, cheia spre accedera conturilor divine este iubirea necondiţionată şi abandonarea în grija Lui şi a inimii care ŞTIE.

Medicină şi formalism

Am avut ocazia de a dezbate alături de un prieten timp de câteva ore o problemă simplă dar plină de profunde tâlcuiri, şi anume cea legată de modul în care relaţionăm. Încercam de fapt să ne explicăm diferenţa între comunicarea de tip  “comunist” şi cea de tip “capitalist”. Pentru că discuţia a fost foarte interesantă şi consistentă, am decis să supun atenţiei cititorilor noştrii câteva fragmente. (…)

E mai bine să ne adresăm cu “tu” sau cu “dumneavoastră”? E mai corect să ne “strigăm” pe numele mic sau cu “domnule…”?

Dacă ne referim la o persoană necunoscută, am putea considera familiarismul “tu” nepotrivit spunea prietenul meu care este şi mai conservator, el fiind adeptul costumului (pantalon, cămaşă) aproape în orice împrejurare. Mi-am adus atunci aminte de remarca făcută de altcineva care a fost în Satele Unite cum că acolo poţi să mergi la o conferinţă şi să stai pe mochetă în pantaloni scurţi sau că tot acolo poţi să te adresezi unui necunoscut cu formula “salut, sunt Sorin, tu cine eşti?”. Un puşti sau oricine altcineva nu va simţi nevoia în “State” să se adreseze lui Bill Gates cu “Good morning domnule Bates”, ci  cu “Hello, how are you doing Bill?”.

Această modalitate de adresare desigur că favorizează şi facilitează comunicarea, dar este şi o caracteristică a vieţii pe care o trăim azi: puţină şi rapidă (aşa se explică, cred modul în care tinerii comunică (“vb”) pe Internet, adică extrem de familiar şi de scurt). (…)

Până la tinerii noştrii pragmatici însă, pentru mai multă preciziune, să ne aducem aminte de revolta, de revoluţia borghezo-moşierească din Franţa când toate titlurile nobiliare au fost abolite, declarându-se că “toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a lui Dumnezeu” (formulă ce se regăsea parcă şi în Constituţia noastră). O altă revoluţie, socialistă de data asta, (iscată puţin mai târziu) afirma aceleaşi principii introducând sintagma “tovarăşe” pentru a sublinia egalitatea dintre oamenii muncii (niciodată însă – să ne amintim un “tovarăş” nu a fost egalul “tovarăşului prim-secretar”).  (…)

Revoluţia din decembrie 89 a înlocuit apelativul “tovarăşe” (aruncat în desuetudine şi oprobiu) cu “domnule” importat din vestul capitalist. Dacă îl alăturăm lângă “doctor” formula este completă. Complet ridicolă adică, dincolo de respectul pe care pacientul se străduieşte să îl exprime tămăduitorului său. Dar să explicăm. Vedem în filme sau cei care călătoresc în special în America pacienţi care se adresează cu “doc” , “doctore” sau chiar pe numele mic celui care tocmai l-a operat sau i-a salvat viaţa.

Ce este însă un “doctor”?

Dincolo de semnificaţia academică , cuvântul “doctor”  îşi are originea în latinescu “docere” care înseamnă “învaţă”, “ a preda”, “învăţător”, “profesor” iar acest apelativ vrea să sublinieze înainte de orice formă de respect, importanţa educaţiei pacienţilor pentru sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii. Pacientul  vede în “doctor” mai întâi un “sfătuitor” competent şi apoi “mecanicul” care îl “repară” şi nicidecum un agent de vânzări sau un distribuitor de medicamente plin de ifose preţioase.

Cuvântul “medic”  (tradus din latinescu “physicus”) îşi are originile în greaca veche şi era un adjectiv similar/sinonim cu “natural”. Prin anii 1100, medicul (physic sau “fisicien”) se ocupa cu “ fisica” sau cu vindecarea naturală nefiind însă confundat cu hirurgul sau cu apothecarul (farmacistul). Tot în greaca veche, întâlnim cuvântul “iatros” care este tradus tot ca “medic” sau “doctor vindecător” (azi îl mai regăsim în termenul “psihiatru” care se referă la medicul ce îngrijeşte bolnavii psihici). (…)

O altă instituţie care distorsionează relaţiile dintre oameni este spitalul. Cuvântul „spital” vine de la latinescul „hospite” care înseamnă „oaspete” însă cu greu putem azi afirma că această instituţie rigidă şi prea formală mai are legătură cu “ospitalitatea”. Contradicţiile dintre medici, acuzele reciproce, criticile antideontologice, informaţiile contradictorii pe care le transmit pacientului şi care nu o dată ascund de fapt interese (de regulă comerciale) se transformă pentru acesta într-o sursă de insecuritate şi de stres. Toate acestea laolaltă conduc la anxietate, depresie sau la aşa-numitele boli „iatrogene” sau „ spitaliceşti” produse de medici şi de un sistem medical mult prea formal şi din ce în ce mai ineficient („vii cu o boală şi pleci cu mai multe” auzim tot mai des spunând oameni care au trecut printr-un spital). Unii medici exercită o adevărată „dictatură” medicală a cărui rezultat este aceeaşi suferinţa morală a pacientului (medicul este acela care impune diagnosticul, tratamentul, spitalizarea, intervenţiile chirurgicale sau analizele). Astfel că „domnul Doctor” apare nu odată, avid de Putere –  o putere medicală (viaţa şi moartea sunt în mâinile lui) influenţată fie de complexele/angoasele dobândite, fie pur şi simplu de  plăcerea lui personală. (…)

Noi “venim” în această viaţă din veşnicia nefiinţei, cu alte cuvinte mama noastră  biologică ne ajută, ne susţine să dobândim o  “formă” care să adăpostească la rândul ei acea fărâmă de suflet primită de la Dumnezeu. Când însă scopul/rostul nostru în această viaţă devine prioritar “forma”, atunci putem adăuga şi sufixul “ism” adică “formal-ism”. Iată de ce Viaţa noastră a devenit extrem de formală/formalistă iar modul în care oamenii comunică, interacţionează, relaţionează cu “vindecătorii” lor este cel mai bun argument.

Să nu uităm că, aşa cum spunea Hippocrate „părintele Medicinei” „doctorul”  ar trebui să ne înveţe mai întâi ce să facem sau să nu facem să nu ne îmbolnăvim iar apoi să ne ajute să ne vindecăm prin mijloace naturale pentru că tot el mai spunea, „Scopul Medicinei este să facă Medicul inutil!”

Miracol la purtător- ochii

După ce ai bine de un miliard de ani (o secundă în economia generoasă a Universului!) viaţa a dăinuit pe pământ sub formă de organisme monocelulare sau unicelulare, la un anume moment, pentru a trăi mai mult, pentru a se hrăni mai bine şi pentru a se apăra mai eficient în faţa pericolelor din mediu, acestea au început să se adune şi să trăiască în comun această mult prea scurtă viaţă. Aşa s-a ajuns la specializarea celulelor şi apariţia organelor. Dacă într-un articol anterior vorbeam despre sistemul imunitar ca fiind printre primele structuri vii inteligente, pricepute în apărarea/protejarea organismului de boală şi toxine (adevăratul „domn’Doctor”), iată că alte celule specializate ajung după evoluţii spectaculoase să formeze organul care va ajuta fiinţa vie SĂ VADĂ  ceeace se întâmplă în jurul ei, şi mai ales să se bucure o dată în plus de minunea vieţuirii în acest colţ întunecat al Universului.

„Trezirea la lumină” a fiinţelor care populau Pământul a fost unul din evenimentele cele mai spectaculoase şi miraculoase care s-au întâmplat în istorie. Dincolo de „romantismul” răsăritului luminii şi de faptul că animalele primitive puteau să vadă în jur, la o scară universală, pentru prima dată în istoria Universului, materia se putea vedea pe ea însăşi. Abia mai târziu, când omul va fi dotat cu un creier suficient de bine structurat, această materie cosmică se va putea şi înţelege pe ea însăşi. Majoritatea organismelor pluricelulare sunt sensibile şi influenţate de lumină. Râma de exemplu (un vierme lipsit de ochi) „ştie” când este expusă la soare. Apariţia unor celule transparente protectoare (care au început „să bombeze” pentru a focaliza razele luminoase) şi a unui start de celule pigmentate sensibile situate sub acestea este începutul formării viitorului organ numit ochi.  Dar cum vedem?

Ochiul nostru actual rezultat al evoluţilei a miliarde de ani a materiei, este bombardat în fiecare secundă de un număr imens de fotoni de lumină. Culoarea roşie a unui trandafir nu este aşa cum crede orice om o proprietate a trandafirului, ci doar o percepţie a creierului nostru. Mai academic spus, culoarea roşie este  percepţia undelor electromagnetice cu lungimea de undă între 610 şi 700 nanometri, “culoarea” fiind finalul procesării impulsurilor biolelectrice – rezultat al interacţiunii structurilor optice şi chimice din ochi cu fotonii şi transmise prin nervul optic structurilor cerebrale occipitale acolo unde de fapt se formează imaginile. În alţi termeni noi “vedem” cu creierul, nu cu ochii, aceştia fiind doar receptori sensibili la fotoni. Iată marele miracol al vederii: în cutia noastră craniană nu pătrunde nici un foton, fiind întuneric absolut şi totuşi aici se formează imaginile care ne ajută pe noi să ne bucurăm de un trandafir, de un apus de soare sau de zâmbetul sau licărul din ochii iubitei…

Pentru a focaliza cât mai corect razele de lumină ochiul are nevoie de structuri geometrice perfect transparente (corneea, cristalinul, corpul vitros sau umoarea apoasă). Irisul care dă şi culoarea ochilor este “perdeaua” care reglează cantitatea de fotoni care va ajunge în camera întunecată a ochiului (pentru că această “perdea” nu se închide complet niciodată, nu este indicat să privim direct spre soare pentru a nu deteriora o altă structură sensibilă- retina). Dacă avem nevoie de circa 30 de minute pentru a ne acomoda la vederea pe întuneric, pentru vederea diurnă este nevoie doar de un “flash” şi sistemul optic se resetează şi adaptează (o adaptare chimică realizată ce celule numite de anatomişti cu “bastonaşe” -130 de milioane  şi cu “conuri” circa 7 milioane în fiecare ochi).

O întrebare frecventă a fost legată de numărul ochilor. De ce doi şi nu unul? Avantajul vederii binoculare faţă de cea monoculară este vederea în spaţiu, tridimensională. Distanţa de câţiva centimetrii dintre ochi permite creierului nostru să compună imagini 3D, dar şi să aprecieze corect distanţa între noi şi obiecte (dacă acoperim un ochi şi vrem să apucăm rapid o cană cu cafea avem şanse foarte mari să o vărsăm).

La fel ca oricare alt organ al corpului nostru, ochii trebuie protejaţi şi antrenaţi pentru a-i avea funcţionali cât mai mult timp. Ei la rândul lor se regenerează şi se “repară” în fiecare secundă iar alimentele pe care le înghiţim sunt extrem de importante pentru nişte organe atât de precise şi sensibile. Cele mai bune alimente cu care ajutăm la  “construcţia” ochilor noştrii sunt peştele (suport structural pentru membranele celulare), spanacul, varza, salata bogate în luteină (ajută retina să se refacă după lumina intensă sau “arsurile” solare), oul bogat în cisteină şi lecitină (previn instalarea cataractei), usturoiul, ceapa bogate în sulf (necesar fabricării gluteminei un antioxidant protector ocular), afinele, strugurii negrii bogate în resveratrol, fructele acrişoare bogate în vitamina C (în ochi se găseşte de 30 de ori mai multă vitamina C), alunele şi stafidele bogate în acizi graşi omega-3. Şi să nu uităm desigur, Apa care nu este aliment (are ZERO calorii deşi se vinde în alimentara). Aproape 90% din structura ochiului este “apă” dar nu “minerală”. Nici măcar mintea nu ne poate ajuta să ne imaginăm cum am vedea dacă ochii noştrii ar conţine apă amestecată cu plumb, clor, aluminiu, pesticide, şi alte 140 de “minerale” aflate în pânza freatică. Apa din ce în ce mai poluată pe care o bem cu atâta inconştienţă grăbeşte/accelerează degenerarea lentă a acestor extraordinare organe şi din acest motiv este un gest mai mult decât responsabil să ne hidratăm ochii cu o apă corectă şi sigură aşa cum este apa purificată osmotic.

8 vizitatori online acum
3 vizitatori, 5 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 11 la 09:01 am UTC
Aceasta luna: 27 la 04-07-2018 07:01 pm UTC
Acest an: 146 la 01-14-2018 03:57 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC