Medicină şi formalism

Am avut ocazia de a dezbate alături de un prieten timp de câteva ore o problemă simplă dar plină de profunde tâlcuiri, şi anume cea legată de modul în care relaţionăm. Încercam de fapt să ne explicăm diferenţa între comunicarea de tip  “comunist” şi cea de tip “capitalist”. Pentru că discuţia a fost foarte interesantă şi consistentă, am decis să supun atenţiei cititorilor noştrii câteva fragmente. (…)

E mai bine să ne adresăm cu “tu” sau cu “dumneavoastră”? E mai corect să ne “strigăm” pe numele mic sau cu “domnule…”?

Dacă ne referim la o persoană necunoscută, am putea considera familiarismul “tu” nepotrivit spunea prietenul meu care este şi mai conservator, el fiind adeptul costumului (pantalon, cămaşă) aproape în orice împrejurare. Mi-am adus atunci aminte de remarca făcută de altcineva care a fost în Satele Unite cum că acolo poţi să mergi la o conferinţă şi să stai pe mochetă în pantaloni scurţi sau că tot acolo poţi să te adresezi unui necunoscut cu formula “salut, sunt Sorin, tu cine eşti?”. Un puşti sau oricine altcineva nu va simţi nevoia în “State” să se adreseze lui Bill Gates cu “Good morning domnule Bates”, ci  cu “Hello, how are you doing Bill?”.

Această modalitate de adresare desigur că favorizează şi facilitează comunicarea, dar este şi o caracteristică a vieţii pe care o trăim azi: puţină şi rapidă (aşa se explică, cred modul în care tinerii comunică (“vb”) pe Internet, adică extrem de familiar şi de scurt). (…)

Până la tinerii noştrii pragmatici însă, pentru mai multă preciziune, să ne aducem aminte de revolta, de revoluţia borghezo-moşierească din Franţa când toate titlurile nobiliare au fost abolite, declarându-se că “toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a lui Dumnezeu” (formulă ce se regăsea parcă şi în Constituţia noastră). O altă revoluţie, socialistă de data asta, (iscată puţin mai târziu) afirma aceleaşi principii introducând sintagma “tovarăşe” pentru a sublinia egalitatea dintre oamenii muncii (niciodată însă – să ne amintim un “tovarăş” nu a fost egalul “tovarăşului prim-secretar”).  (…)

Revoluţia din decembrie 89 a înlocuit apelativul “tovarăşe” (aruncat în desuetudine şi oprobiu) cu “domnule” importat din vestul capitalist. Dacă îl alăturăm lângă “doctor” formula este completă. Complet ridicolă adică, dincolo de respectul pe care pacientul se străduieşte să îl exprime tămăduitorului său. Dar să explicăm. Vedem în filme sau cei care călătoresc în special în America pacienţi care se adresează cu “doc” , “doctore” sau chiar pe numele mic celui care tocmai l-a operat sau i-a salvat viaţa.

Ce este însă un “doctor”?

Dincolo de semnificaţia academică , cuvântul “doctor”  îşi are originea în latinescu “docere” care înseamnă “învaţă”, “ a preda”, “învăţător”, “profesor” iar acest apelativ vrea să sublinieze înainte de orice formă de respect, importanţa educaţiei pacienţilor pentru sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii. Pacientul  vede în “doctor” mai întâi un “sfătuitor” competent şi apoi “mecanicul” care îl “repară” şi nicidecum un agent de vânzări sau un distribuitor de medicamente plin de ifose preţioase.

Cuvântul “medic”  (tradus din latinescu “physicus”) îşi are originile în greaca veche şi era un adjectiv similar/sinonim cu “natural”. Prin anii 1100, medicul (physic sau “fisicien”) se ocupa cu “ fisica” sau cu vindecarea naturală nefiind însă confundat cu hirurgul sau cu apothecarul (farmacistul). Tot în greaca veche, întâlnim cuvântul “iatros” care este tradus tot ca “medic” sau “doctor vindecător” (azi îl mai regăsim în termenul “psihiatru” care se referă la medicul ce îngrijeşte bolnavii psihici). (…)

O altă instituţie care distorsionează relaţiile dintre oameni este spitalul. Cuvântul „spital” vine de la latinescul „hospite” care înseamnă „oaspete” însă cu greu putem azi afirma că această instituţie rigidă şi prea formală mai are legătură cu “ospitalitatea”. Contradicţiile dintre medici, acuzele reciproce, criticile antideontologice, informaţiile contradictorii pe care le transmit pacientului şi care nu o dată ascund de fapt interese (de regulă comerciale) se transformă pentru acesta într-o sursă de insecuritate şi de stres. Toate acestea laolaltă conduc la anxietate, depresie sau la aşa-numitele boli „iatrogene” sau „ spitaliceşti” produse de medici şi de un sistem medical mult prea formal şi din ce în ce mai ineficient („vii cu o boală şi pleci cu mai multe” auzim tot mai des spunând oameni care au trecut printr-un spital). Unii medici exercită o adevărată „dictatură” medicală a cărui rezultat este aceeaşi suferinţa morală a pacientului (medicul este acela care impune diagnosticul, tratamentul, spitalizarea, intervenţiile chirurgicale sau analizele). Astfel că „domnul Doctor” apare nu odată, avid de Putere –  o putere medicală (viaţa şi moartea sunt în mâinile lui) influenţată fie de complexele/angoasele dobândite, fie pur şi simplu de  plăcerea lui personală. (…)

Noi “venim” în această viaţă din veşnicia nefiinţei, cu alte cuvinte mama noastră  biologică ne ajută, ne susţine să dobândim o  “formă” care să adăpostească la rândul ei acea fărâmă de suflet primită de la Dumnezeu. Când însă scopul/rostul nostru în această viaţă devine prioritar “forma”, atunci putem adăuga şi sufixul “ism” adică “formal-ism”. Iată de ce Viaţa noastră a devenit extrem de formală/formalistă iar modul în care oamenii comunică, interacţionează, relaţionează cu “vindecătorii” lor este cel mai bun argument.

Să nu uităm că, aşa cum spunea Hippocrate „părintele Medicinei” „doctorul”  ar trebui să ne înveţe mai întâi ce să facem sau să nu facem să nu ne îmbolnăvim iar apoi să ne ajute să ne vindecăm prin mijloace naturale pentru că tot el mai spunea, „Scopul Medicinei este să facă Medicul inutil!”

You must be logged in to post a comment.

6 vizitatori online acum
3 vizitatori, 3 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 7 la 04:20 am UTC
Aceasta luna: 10 la 12-09-2018 08:24 pm UTC
Acest an: 146 la 01-14-2018 03:57 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC