Tabletă cu …minte

Când vrei să te afirmi cu orice chip trebuie să ieşi în evidenţă cu ceva, cu orice- altfel, vei rămâne un simplu anonim uşor de confundat cu gloata

La treisprezece ani îşi jefuieşte mama şi fuge la Perugia unde stă la un legător de cărţi. Observă care sunt modelele de parvenire şi reuşeşte să intre sub pielea unui comerciant bogat – Agostino Chigi care îl ajută să se autopropulseze în lumea mondenă a Romei. Este când vagabond şi libertin, când “călugăr capucin” la Ravenna (sau cum se spune pe la noi – “după cum bate vântul”).

Cine a fost Aretino

Pietro Aretino, căci despre el este vorba, s-a născut în 1492 într-un spital din Arezzo, dintr-un tată curtezan extrem de frumos (model pentru sculptori şi pictori) dar care nu l-a recunoscut pentru că mama lui era deja căsătorită. Când Leon al X-lea a devenit Papă, îl regăsim la curtea acestuia ( unde s-au “aciuit” tot felul de “literaţi”, bufoni, actori, măscărici sau aventurieri ce profitau de bunăvoinţa pontificală). Amicul nostru învaţă să pună în versuri bufoneriile (bârfele) sale vulgare (unii îl consideră printre primii promotori ai pornografiei “moderne”) şi face din asta o afacere. La moartea Papei Leon al X-lea, scrie o broşură cu versuri care satirizau dragostea Papei pentru elefanţi. A ajuns astfel dintr-un ilustru anonim, pe buzele tuturor cetăţenilor. Lipsit de pudoare el şi-a completat studiile neterminate din “mers” mai mult la “şcoala vieţii”. Bârfa ridicată la rang de “artă” îi aduce tot felul de onoruri. Tiţian (cu care se împrieteneşte) îi face trei tablouri (portrete), Clement al VII-lea l-a făcut Cavaler de Rodos iar Iulius al III-lea, Cavaler de Sf. Petru (!). Aretino era un om energic cu voinţă de cunoaştere, cu un corp sănătos, “de fier” şi care, mai ales, ştia ce vrea.

Aretino pe monedele “tip” roman fabricate de el însuşi cu chipul său.

Gloria personală- unica pasiune

Pasiunea vieţii lui a fost doar gloria personală. Medalioane, titluri, diplome, insigne de aur sau argint cu chipul său, statui şi picturi, pietre preţioase, inele şi lanţuri de aur, le-a avut din belşug. A cheltuit în timpul vieţii mai mult de un milion de franci. La el acasă era mereu aglomeraţie de artişti, muzicieni sau valeţi. La intrare era un bust de marmură care îl reprezentat pe el cu o cunună de lauri pe cap, tablouri pe pereţi tot cu chipul lui, medalioane, vaze pictate,  desigur, tot cu el. Toată viaţa lui a rămas însă doar un “valet”, o slugă mediocră neîmplinită iar după moartea sa (la 75 de ani în 1577) s-a ales praful de reputaţia lui, lumea uitându-l, ba chiar ferindu-se să-i rostească numele (în prezenţa unei doamne era ceva foarte ruşinos ca cineva să-i rostească numele). În cele ce-a scris s-a remarcat ca un “maestru” al şantajului. Mai presus de orice el specula frica oamenilor, timiditatea, naivitatea sau vanitatea. Tonul lui era dispreţuitor şi metalic. A întâlnit însă şi oameni cărora nu le-a fost frică de el şi care l-au scuipat sau l-au ameninţat cu moartea (ambasadorul Angliei). Aretino nu înceta să afirme că “ce mă face să sufăr cel mai mult este vederea unui fricos!”…Îşi schimba des atitudinea de la cea a unui clovn, lăudăros, la aceea a unui sfânt calomniat şi desconsiderat. Prietenului său Tizian îi scria caracterizându-se: “ Sunt ca un om care este obosit de el însuşi, nu mai ştiu ce să fac cu mintea mea, cu gândurile mele, şi aşa, mă întorc ochii spre ceruri, spre Dumnezeu care a creat luminile şi umbrele, atmosfera de tipul aceleia pe care pictorii se străduiesc s-o exprime”, bla, bla-uri, mediocrităţi preţioase…

Ce ne învaţă această “istorie”?

Că abilitatea de a ieşi în evidenţă, de a ajunge în centrul atenţiei nu este înnăscută, ci una dobândită, învăţată şi se observă uşor la anumite personaje publice chiar din imediata noastră vecinătate. Pentru a nu rămâne o biată flacără anonimă, o persoană dornică de parvenire nu are voie să facă nazuri atunci când cineva o bagă în seamă şi când are astfel ocazia de a capta atenţia publicului. ORICE publicitate e bună, şi cine îşi doreşte cu adevărat faimă va primi cu bucurie atacurile, ba chiar le provoacă atunci când acestea nu există (unii plătesc bani grei pentru a fi atacaţi în presă). De ce ? Pentru că lumea “se dă în vânt” după excepţii, curiozităţi, oameni fenomenali (în alţi termeni, după orice iese din tiparul banalei ciorbe a mediocrităţii). Această persoană dornică de popularitate /reputaţie facilă nu are voie să rateze nici o ocazie sau situaţie care ar putea s-o facă scandaloasă sau măcar controvesată. Orice profesionist al marketingului (showbiz-ului sau politic) ştie aceste lucruri de bază şi are grijă să le cultive. Când vrei să te afirmi cu orice chip trebuie să ieşi în evidenţă cu ceva, cu orice (altfel vei rămâne un simplu anonim uşor de confundat cu gloata). Conflictele, scandalurile sunt instrumente abile care pot creea aura unei personalităţi puternice, notorii şi înjurăturile în acest context sunt la loc de cinste. Când se scrie “rău” despre tine sau când eşti înjurat, capeţi notorietate / celebritate (unele vedete sau politicieni plătesc pentru astfel de “trucuri”) tot aşa cum s-a întâmplat cu Aretino când l-a ridiculizat pe Papă. Notorietatea înseamnă putere adică tot bani. Sau, în alţi termeni – este de preferat să fii calomniat (impactul la public e mai mare decât atunci când eşti lăudat) decât să fii ignorat (când ignori pe cineva îl desfiinţezi, îl ucizi). Pentru că oamenii mediocrii– comozi şi iubitori de confort mental, apreciază totul după principiul “doar ceeace ochii văd – se egzistă!” iar istoria din păcate, mediocră prin excelenţă, este mereu aceeaşi…

You must be logged in to post a comment.

5 vizitatori online acum
2 vizitatori, 3 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 7 la 04:20 am UTC
Aceasta luna: 10 la 12-09-2018 08:24 pm UTC
Acest an: 146 la 01-14-2018 03:57 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC