> News of the day <

Istorii cu tâlc sau cronica unui faliment anunţat

Am intrat în afacerea Nobel fără să am habar de vânzare. În activitatea mea m-am ocupat de îngrijirea bolnavului şi nu de a-i vinde – nici măcar medicamente. Aşa că la seminariile organizate de conducerea muierească a firmei nu mă simţeam altfel decât neştiutor, ne-ajutorat, ignorant desăvârşit. În termenii lor “prost”. Am înţeles imediat că … Read more

mai 2012
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr   Iun »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Simpozion ştiinţific Muzeul de Artă Drobeta Turnu Severin

Departe de agitaţia şi freamătul electoral dar foarte aproape de inima cetăţii, în Muzeul de Arta din Drobeta Turnu Severin – Dr Maria Balaceanu director – sustine două prezentări. Pentru cei neiniţiaţi în acest tip de discuţii aproape academice, trebuie precizat că Doamna director Maria Bălăceanu onorează ginta celor ce se ocupă cu scrierea şi înscrierea datelor definitorii ale Buletinului de Identitate al comunităţii noastre. În interiorul acestei frumoase clădiri ascunse într-un părculeţ mic dar cochet, se plămădeşte fără greş parte din conştiinţa urbei dar şi a neamului nostru. Doamna dr Maria Bălăceanu este un profesionist devotat, un expert al acestei minunate şi poate pe nedrept ignorate profesiuni – aceea de păstrător şi promotor al valorilor de patrimoniu autentic local sau naţional. Cu glas blând precum al doamnei educatoare din primii ani ai copilăriei noastre, domnia-sa ne aduce vorbe alese cu grijă pentru a ajuta la buna cunoaştere şi educare a tuturor celor doritori de istorie, de adevăr, de frumos…

Din vârful tastelor pag 73

Aşa cum am mai spus, trăim în cea mai nesigură zonă a Europei. Avem cei mai mulţi mincinoşi şi hoţi cu ştaif pe metru pătrat, mâncăm cele mai periculoase alimente din UE, bem cea mai poluată apă, avem cei mai bolnavi copii (aseară se spunea la tv că ne-au murit anul trecut peste 100 000 de copii (!!!)), avem cel mai scump şi cel mai corupt sistem medical din Europa, etc, etc, etc …
În alte timpuri, nu mai departe decât în urmă cu vreo sută de ani, genialul Costain Brâncuşi spunea: “V-am lăsat proşti şi v-am găsit şi mai proşti”. Bine că măcar el a avut puterea de a pleca în lumea largă unde a fost acceptat, apreciat, consacrat.
Deocamdată ne pleacă în ritm ameţitor medicii. În urma lor…scapă ci poate. Sau cine e mai informat, ar spune un amic simpatic…
Un fost ministru în guvernul Ciorbea spunea în urmă cu câţiva ani referitor la propunerea de mările a lefurilor personalului medical: “Lasă-i bă că ăştia se descurcă! hă,hă,hă”… Şi i-au lăsat… să plece!
“Ei se descurcă dar cu românii bolnavi ce facem maestre?” l-aş fi întrebat eu pe onor ministru băştept dacă eram în locul demisionarului Ciorbea…
“România “a pierdut” aproximativ trei miliarde de lei numai cu cheltuielile de educaţie pentru aceşti medici… Printre motivele care stau la baza plecării medicilor din România sunt blamarea corpului medical şi lipsa de respect pentru această categorie profesională, veniturile mici ale medicilor, politizarea excesivă a sistemului sanitar care nu permite realizarea sau dezvoltarea unei cariere profesionale, frica de malpraxis în condiţiile în care medicii sunt nevoiţi “să improvizeze de la o zi la alta” în lipsa unor dotări sau asigurării medicamentelor necesare tratării pacienţilor”…
Ce putem face noi ăştia care mai suntem pe-aici, înainte de a stinge definitiv lumina ?
Răspuns: Putem să prevenim, să amânăm boala măcar până ne termină copii şcolile şi până ne plătim ratele la bănci.
Cum aşa? Sunt multe căi dar cea mai simplă, directă şi imediată dintre ele ar fi să schimbăm apa plasticată, apa de la reţea clorinată, apa freatică (de izvor) hiperpoluată cu alta mai sigură. Da’ de ce să schimbăm apa?
Răspuns: Pentru că Organizaţia Mondială a Sănătăţii – cea mai autorizată voce din lume în domeniu, a tras concluzia după ani şi ani de cercetări şi studii că “80% din bolile oamenilor au legătură directă cu apa pe care aceştia o beau”
Aşadar de ce să schimbăm apa?
Răspuns: Din peste 320 de motive legate direct de fiziologia umană – aceeaşi la fiecare dintre noi.
Dar de ce nu se spun cu voce tare astfel de informaţii BUNE ca să afle, să ştie cât mai mulţi români?
Pentru că sistemul existent rigid orientat doar spre Profit nu acceptă metodele astea care sunt mult prea IEFTINE pentru el.
Şi-atunci cei care argumentează despre prevenire, despre apă, etc sunt ignoraţi sau dacă sunt cumva prea vocali – marginalizaţi şi umpluţi cu ridicol de cei ce apără – nu oamenii contributori beneficiari – ci sistemul.
Din fericire ÎNTODEAUNA apa s-a ales de ulei şi adevărul de minciună. Şi orice om – chiar fără prea multă carte – priveşte ca curca la lemne când vede că se-nmulţesc şi cutiile cu medicamente din farmacie şi aparatele scumpe de analize dar şi convoaiele cu oameni răciţi şi înţepeniţi prea devereme şi se-ntreabă “cum e posibil?” .
În România moartea e la ea acasă mai mult ca oriunde…
Şi din păcate a devenit o regulă (nefericită regulă!) să ne bucurăm de mintea a BUNĂ doar atunci când nu mai avem TIMP!…

Istorie furată

După ce-am vândut tot ce se putea vinde din ţara asta, păcăliţi fiind de nişte şmecheri din Bucureşti care au avut grijă mai întâi să-şi facă televiziuni cu care să poată anestezia populaţia (vă mai amintiţi de “profeţiile lui Brucan de la PROTV unde eram făcuţi în toate felurile “pen că’ n-aşa românii nu ştiu ce-i ăla capitalismul binefăcător”), după ce am acceptat să înghiţim cele mai ordinare produse şi făcături occidentale, iată că ni se fură şi sufletul. Istoria adică.
Am văzut cu toţii zilele trecute, cum au sărit nişte specialişti istorici împotriva acelor câţiva români inimoşi care au ÎNDRĂZNIT să arate oamenilor (românilor în primul rând pentru că filmul nu e titrat) şi altă faţă a istoriei NOASTRE.
E vorba de filmul “Dacii – adevăruri tulburătoare”. Istorici de calibru au acuzat realizatorii că n-au voie să vorbească despre astfel de subiecte întrucât “nu fac parte din ginta istoricilor, a specialiştilor confirmaţi de academie”…
Dar cum ni se fură totuşi sufletul fără ca “speciliştii gintei academice” să aibă habar?
Într-o postare anterioară spuneam că la Parlamentul European, în cadrul unei expoziţii, bulgarii îşi prezentau trufaşi “istoria” arătând obiecte arheologice tracice – tezaure ale regilor geţi – majoritatea furate de mafioţii şi de negustorii de comori de la noi în complicitate cu politicienii, istoricii şi autorităţile.
“Un raport al Centrului pentru Studiul Democraţiei din Bulgaria arată că în jur de 250.000 de persoane sunt implicate în săpăturile ilegale şi traficul de comori. Unul dintre cele mai controversate personaje este „regele cazinourilor” Vassil Bozkov, supranumit „Craniul”, un „colecţionar” de comori ale geţilor, fiind posesorul a sute de artefacte din perioada geţilor, a cuceririi romane şi mai recente. El are cea mai vastă colecţie de monede antice din ţară. Bozkov chiar a fost invitat să-şi expună colecţia în Parlamentul European de la Bruxelles, pe cheltuiala Ministerului Culturii din Bulgaria. Vassil Nikolov, directorul Institutului de Arheologie, afirmă într-un interviu – “colectia lui Bozkov nu este altceva decât rezultatul jefuirii siturilor arheologice”…
Noi am arătat Europei şi lumii, la aceeaşi expoziţie, cârnaţi şi sarmale (apropo’ cuvântul “tradiţional” “sarma” o fi românesc sau turcesc?).
În timp ce bulgarii încearcă să dovedească lumii originile lor străvechi, mai nou şi sârbii înfulecă şi ei din istoria nostră – din ce-a mai rămas adică.
“Dracula a fost sută la sută sârb, scrie un cotidian sârbesc în 2011, decembrie 3. Pe piatra de mormânt a lui Dracula este scris: “Aici zace Vlad Ţepeş robul lui Dumnezeu” scris în cea mai curată limbă sârbă. Ce alte dovezi mai vreţi?” întreabă istoricul sârb Jovan Deretic. Şi tot el: “De altfel majoritatea românilor de azi sunt la origine sârbi. Mulţi nu ştiu că până la începutul sec XIX-lea, românii au vorbit limba noastră şi au utilizat scrierea noastră. Noi i-am numit vlahi, adică păstori, deoarece populaţia din Transilvania se ocupa preponderent cu această ramură a agriculturii”.
Articolul (unul din ele) a apărut aşa cum am arătat în 2011.
Aţi văzut pe vreun canal tv vreunul din istoricii nosştrii “membrii gintei specialiştilor recunoscuţi de Academie” să ia atitudine şi să dea explicaţii europenilor neştiutori care sunt gata să accepte astfel de informaţii atâta vreme cât nu sunt contestate oficial?…
Filmul mai sus pomenit şi atacat vehement de istoricii ROMÂNI poate fi văzut aici. Merită să sacrificaţi câteva zeci de minute. Veţi recupera măcar o părticică de … demnitate
P.S. Citesc chiar acum două cărţi: “Pietrele dacilor vorbesc” scrisă în anii 80′ (pe timpul lui Ceauşescu) de un … american Paul MacKendrick. Acesta a scris lucrări de referinţă despre istoria romană, iberică, a Egiptului şi Greciei… Visul lui a fost însă să cerceteze şi să arate lumii adevărul despre … daci.
Cartea pe care o am în mână a fost tipărită în … 1978 la Editura Ştiinţifică şi Encilopedică. A mai fost reeditată de-atunci?
Întrebare retorică…
A doua carte este despre “Cultul cabirilor în Dacia” şi a fost scrisă de un istoric român fabulos dar … necunoscut populaţiei – Teohari Antonescu. Câţi ştiu cine au fost “cabirii”? Întrebări retorice desigur…

Despre tine, despre noi…

Respectul de sine, imaginea de sine, idealul de sine, acceptarea de sine, conştienţa de sine, conceptul de sine, destăinuirea de sine, etc sunt expresii terapeutice similare apărute în arsenalul psihoterapeuţilor din întreaga lume.
Conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist („The Benefits and Hazard of the Philosophy of Ayn Rand: A Personal Statement”), stima de sine este „capacitatea de a înfrunta dificultăţile fundamentale ale vieţii, fără a pierde speranţa”.
În alţi termeni, stima de sine este amortizorul dintre noi şi nereuşitele întâmpinate sau critici.
O stimă de sine sănătoasă ne asigură coerenţa şi constanţa comportamentului şi discursului indiferent de auditoriu sau de împrejurări, ne ajută să asimilăm şi să „digerăm” în linişte criticile. Un om integru este întodeauna interesat de critici în loc să le evite sau să le anihileze violent.
În viaţă putem fi criticaţi sau supăraţi dar nu avem voie să derapăm.
Cum ne putem îmbunătăţi respectul şi stima d
Ne putem îmbunătăţi respectul de sine după cum dorim, repetând întruna, cu entuziasm şi convingere, cuvintele: „Mă plac! Mă plac! Mă plac!”.
Sau, şi mai bine, putem spune: „Mă iubesc! Mă iubesc! Mă iubesc!”. Poate suna ciudat când auzim pentru prima oară, dar este extrem de eficient.
A ne place pe noi înşine este un lucru foarte sănătos.
De fapt, aceasta este cheia eficienţei personale şi a relaţiilor fericite cu alţii.
Cu cât ne plăcem şi ne respectăm mai mult, cu atât vom acţiona mai bine în tot ceea ce facem.
Suntem mai relaxaţi si avem o atitudine mai pozitivă.
Suntem mai încrezători în abilităţile noastre. Facem mai puţine greşeli.
Avem mai multă energie şi suntem mai creativi.
Atât „complexul de superioritate” – adică atitudinea arogantă şi îngâmfată – cât şi „complexul de inferioritate” – adică atitudinea de desconsiderare – sunt manifestări ale unui respect de sine scăzut, al dispreţului faţă de propria persoană.
Persoanele care se respectă pe sine cu adevărat, se împacă bine cu aproape oricine.
CUM NE ÎMBUNĂTĂŢIM STIMA DE SINE?
-ne acordăm timp pentru noi înşine -10 minute pe zi când suntem singuri.
Nu facem nimic doar ne relaxăm singuri doar cu noi înşine
-„înventariem” lucrurile bune dintr-o situaţie nu pe cele rele.
-facem o listă cu 50 de trăsături bune pe care le avem apoi ţinem lista la vedere şi încercăm să adăugăm zilnic câte una
-să învăţăm să primim critica în mod pozitiv. Critica distruge stima de sine şi de aceea trebuie primită cu calm şi tact.
-ne împăcăm cu noi înşine
CUM TREBUIE SĂ REACŢIONĂM LA CRITICĂ
-cu calm şi răbdare
-ascultăm până la capăt, nu sărim să ne justificăm
-dacă sunt aspecte adevărate, le recunoaştem şi ne cerem scuze
-dacă critica este greşită şi nedreaptă, spunem zâmbind: „îmi pare rău nu pot fi de acord cu tine”.
-critica este un lucru bun dacă vine din partea cuiva care ne respectă şi este neinteresantă dacă vine de la cineva care nu ne respectă.
CUM CRITICĂM
Persoanele cu stimă scăzută nu au curaj să critice.
Metoda sandwichiu-lui.
Spunem ceva bine, apoi ceva rău şi din nou ceva bine.
De ex „ce faci tu este excelent dar azi ai spus acelaşi banc pe care l-ai mai spus şi vineri. Ştiu că eşti un tip inteligent şi că vei veni mâine cu ceva nou”.
IMAGINEA DE SINE+IUBIREA DE SINE = STIMA DE SINE
Modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi spirituale care conturează şi întăresc dimensiunile eului nostru.
Există persoane care, deşi au o înfăţişare fizică placută, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc.
Percepţia de sine nu reprezintă adevărul despre noi, ci este doar o “harta” pentru propriul “teritoriu”. „Sunt un prost !” sau „Vai, ce proastă am fost !” ; „Nu, eu nu pot asta !” sau „Nu sunt în stare niciodată, de nimic !” .
Sunt propoziţii des întâlnite la cei care manifestă o vădită lipsă de încredere în sine şi, la urma urmei, o expresie a lipsei stimei de sine sau a subevaluarii propriei valori.
„Nimeni nu ne poate face să ne simţim inferiori fără acceptul nostru”.
Când The Beatles s-au prezentat la o casă de producţie cu cântecele lor li s.a spus „vremea chitarelor a trecut” dar având o stimă de sine puternică au perseverat şi s-au impus.
Edinson a fost dat afară din şcoală şi după mii de încercări a descoperit becul.
Michael Jordan a fost dat afară din echipa de baschet a şcolii. Abraham Lincoln a candidat de 8 ori până să fie ales Preşedinte SUA.
Walt Disney a fost concediat pe motiv că nu are imaginaţie.
Respectul de sine înseamnă să simţim că merităm fericire, împlinire şi iubire.
Respectul de sine facilitează sentimentul comuniunii cu ceilalţi.
Ne dă putere.
Nu putem gândi, simţi sau comporta în mod diferit în exterior, decât dacă ne schimbăm programul de control, conceptul de sine, din interior.
O idee negativă sau eronată în conceptul de sine, se va reflecta în atitudini şi comportamente negative în viaţa şi în relaţiile noastre.
,,Unde este pace, acolo sălăşlueşte El”.
Sfântul Serafim de Sarov recomanda mai presus de orice să avem grijă de “pacea sufletului”.
„Cu orice preţ”, spunea el, „noi trebuie să urmărim a păstra pacea sufletului şi să nu ne tulburăm de jignirile venite de la alţii.
Să te străduieşti cu orice chip să păstrezi pacea sufletească şi să nu te tulburi de insultele celorlalţi.
Vei reuşi asta dacă te înfrânezi prin orice mijloc de la mânie şi-ţi păzeşti mintea şi inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.
Să primim insultele celorlalţi fără să ne tulburăm, ca şi când nu ne-ar fi adresate nouă.
O astfel de purtare ne poate aduce în suflet pacea şi-l poate face pe acesta sălaş al lui Dumnezeu.
Dobândeste pacea launtrică şi mii de suflete se vor mântui în jurul tău.
Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutaţii, care sunt în văzduhuri”.
Insultele, înjurăturile, criticile distructive, sarcasmul – produse ale unui deficit al stimei de sine generează la cei vizaţi/ afectaţi de aceşti indivizi emoţii negative iar emoţiile negative sunt alţi HOŢI care ne fură viaţa.
Ele sunt principala cauză a eşecurilor noastre, de îmbolnăvire psihică şi fizică şi de alterare a relaţiilor dintre oameni.
Emoţiile negative ne fură bucuria pe care ar trebui să o simţim atunci când realizăm, când împlinim ceva.
Ele sunt generatoare doar de nefericire pe termen lung. Problemele cu ceilalţi contribuie în mare măsură la destabilizarea liniştii interioare – şi ne subminează sănătatea, mai mult decât oricare alt factor.
Din această cauză, unul dintre ţelurile noastre majore trebuie să fie acela de a crea un mediu uman în care să puteţi fi fericiţi, mulţumiţi şi împliniţi.
Trebuie să ne examinăm relaţiile, una câte una, şi să dezvoltăm un plan pen¬tru a face ca fiecare în parte să fie plăcută şi satisfăcătoare.
Pentru a lucra la capacitate maximă, trebuie să ştim cine suntem si de ce gândim şi simţim în felul în care o facem.
Trebuie să înţelegem forţele şi influenţele care ne-au modelat caracterul, încă din fragedă copilărie.
Trebuie să ştim de ce reacţionăm şi răspundem oamenilor şi situaţiilor din jurul nostru, în modul în care o facem.
Numai atunci când ne vom înţelege pe noi înşine ne vom accepta pe noi înşine.
Oamenii imaturi, cu o stimă de sine scăzută caută mereu în exterior cauza neputinţei lor interioare.
Ei pot fi ajutaţi doar în măsura în care îşi recunosc şi îşi acceptă neputinţa.
Iar ceilalţi , ar trebui să nu uite că bunul nostru suprem în această scurtă viaţă, busola interioară ar trebui să fie liniştea/pacea sufletească.
Fără ea nimic nu are valoare, fără ea nu există bucurie, nu există împlinire/bunăstare pesonală, mulţumire de sine.
Ea este cheia / secretul fericirii noastre iar ea există desigur, doar în absenţa emoţiilor negative. va urma…

“Fericit nu poate fi decât omul care nu se teme de realitate, omul care îi pătrunde legile şi care îşi cunoaşte mai ales sufletul”, Mircea Eliade- fragment dintr-o emisiune radio…
Fiecare om, într-un ceas solemn de singurătate şi-a promis că nu va mai fi nepăsător cu sufletul său sau că va aloca o mică parte din timpul lui şi hranei sufleteşti. Promisiunile se uită însă, foarte uşor. Avem atâtea lucruri de terminat, atâtea probleme de dezbătut (românii sunt campioni la dezbătut şi vorbit), risipim atâta entuziasm, ne revoltăm de atâtea ori că uităm definitiv de mosiunea şi de fericirea noastră pesonală. Fericirea nu este confortul pe care luptăm să-l avem (casă, maşină, salariu mare –muncă puţină spre deloc,etc) şi care ne transformă în depresivi când este ameninţat…
Fericirea este împăcarea cu sine însuţi, cu realitatea asta “care este”…

Din vârful tastelor pag 90

Am reîntâlnit zilele trecute, ieşind dintr-un magazin de pe strada Traian – “strada mare” cum o cunosc severinenii, un vechi amic din tinereţe, ajuns azi om cu funcţie mare în peisajul politic local.

M-a salutat cu un zâmbet larg şi chiar s-a îndreptat spre mine să-mi strângă mâna. Am întors capul să văd dacă mai era cineva afar’ de mine şi, dacă nu cumva mă confundă. Nu, nu mai era nimeni în preajmă aşa că am decis că eu sunt cel care i-a stârnit personajului admiraţia conjuncturală.

Cu vreo doi ani în urmă eu eram cel care îl salutam primul – cam în acelaşi loc pentru că, întâmplător, prăvălia cu pricina e în apropierea clădirii în care se află Primăria.

Atunci însă nici măcar n-a-ntors privirea. Era mult prea înalt şi eu mult prea scund iar grijile personale strivitoare nu-i permiteau să piardă nici măcar câteva mili-secunde cu un fost vechi prieten.

De ce se-ntâmplă să fim raşi de pe lista cu favoriţi de către cineva cu care am pe-trecut cândva zile şi ani din viaţă, cu care am discutat despre vise comune, cu care am schiţat planuri, cu care am sperat şi am crezut în aceleaşi valori?

Răspunsul îl ştie până şi un copil:

“- Banii frate!”

Dar de ce aceste hârtii colorate şi inscripţionate cu autograful Guvernatorului, generează volutele de caracter despre care vorbeam mai devreme?

Asta-i Marea întrebare!

Răspunsul este unul destul de complicat şi aproape că nu-ţi mai vine să cauţi astfel de tâlcuri la ghicitori ieftine însă câteva idei tot merită a fi spuse.

Spuneam altă dată că individul imatur depinde de dragostea celorlalţi tot aşa cum bebeluşul depinde de laptele dulce din sânul mamei.

El, imaturul, nu va putea iubi niciodată cu adevărat pentru că dorinţa lui cea mai mare este de a fi doar El iubit, apreciat, băgat în seamă de ceilalţi.

De ce aşa?

Păi tocmai spuneam: pentru că rămâne imatur.

Şi ca să-şi dovedească lui şi să dovedească şi celorlalţi că este important, unic şi valoros se lasă deliberat prins în capcana banilor, se lasă cuprins de ameţeala dulce pe care o produce Ambiţia (nu mai ştiu cine spunea odată că vinul şi ambiţia ne ia minţile exact la fel).

Mânat de acest resort interior extrem de puternic – de ambiţie adică (Voinţa e cu totul altceva!), el uită de adevăratele repere de valoare sau, dacă cumva le mai are,  renunţă la ele în favoarea unicei valori care contează acum pentru el – Banii.

Motivaţia lui interioară devine astfel Banul, Profitul, Contul din bancă.

Să nu uităm că vorbim aici de un om cât de cât educat, “citit” cum ar spune un ţăran, dar, aşa cum spuneam, imatur.

El a luat “de bune” imaginile propagate de filmele sau emisiunile risipite prin zecile de televiziuni – acelea în care belşugul este echivalent cu posesia maşinilor decapotabile, a vilelor imense, a femeilor dezgolite zi şi noapte la dispoziţia capriciilor lui hormonale, etc…

Banii îi stârnesc acea emoţie nefericită de care vorbeam – ambiţia – de a fi mai “frumos”, mai “bun”, mai “tare”, mai “şmecher”, mai “bengos”…  

Astfel că, în ecuaţia (nefericirii) acestui personaj atât de des întâlnit în zilele noastre, şi re-întâlnit de mine pe “strada mare” nu prea există “ceilalţi”.

El s-a obişnuit să calce, cu copitele lui poleite, toate valorile în goana lui de a acumula cât mai mult şi de a se căţăra cât mai sus. Lângă un astfel de reper care pârjoleşte totul în jur –Banii adică, uneori doar Trădarea mai poate fi agăţată de inelul cu cheia “succesului”.  

Iată de ce maturizarea sufletescă autentică, creşterea spirituală reală nu au de-a face cu banii ci cu …altceva.

“Adică cu ce?” ar întreba, poate, amicu’ curios (!)…

Nevoia de a avea bani cât mai mulţi, vile, maşini şi metrese oligofrene (“foto-modele”, “animatoare”, “amante”, etc)  nu poate elimina niciodată în totalitate acea sete ascunsă, discretă dar cu adevărat importantă – împlinirea sufletească sau nevoia de emancipare spirituală specifică omului autentic.

Amicul meu este nefericit. Asta mi-a confirmat chiar el când l-am întrebat. Fără să ştie însă şi “de ce”.

Şi l-am crezut că e aşa – gândindu-mă la anii tinereţii noastre cei plini de entuziasm (“en” – înăuntru, “Theo” – Dumnezeu) şi iată de ce încerc acum să-i ofer o explicaţie mai amplă decât aceea mult prea scurtă din “strada mare”.

“Când te uiţi prea mult în oglindă la tine, nu-i mai vezi pe ceilalţi. Aşa vei descoperi inevitabil într-o zi existenţa Sfintei Singurătăţi. Pentru că demult ţie nu-ţi mai pasă de ceilalţi. Aşa descoperi brusc într-o zi că ai murit înaninte de vreme chiar dacă te mişti prin oraşul ăsta şi crezi că încă eşti viu şi te simţi bine pentru că încă nu te doare nimic. Aşa vei simţi chiar de mâine că vila ta imensă e asemeni unui coşciug uriaş”…

A fi Om între oameni înseamnă în primul rând a fi … uman.

A renunţa la acest elementar gest înseamnă a deveni orb sau orbit de ambiţie – în cazul de faţă.

A renunţa la omenie înseamnă “a involua” şi nu “a evolua”.

Ori Forţa Vitală – aceea care ne ţine pe toţi în viaţă, aceea care ne generează şi întreţine toată viaţa noastră interioară emoţională, sufletească, spirituală, se bazează tocmai pe … Evoluţie.

Adică evoluţia tuturor făpturilor Ei – nu numai a unora.  

“Uite de ce eşti nefericit, amice! Pentru că eşti un tip imatur şi cred aşa o să rămâi oricâţi bani vei mai face. E prea târziu pentru tine acuma ca să te mai schimbi”.

“Dar am făcut împreună cu şefii mei atâta bine oamenilor! Uuite-te şi tu cum arată acum Severinul. Oamenii sunt mulţumiţi, fericiţi!”…

“Aşa e! îi răspund scurt. Poate că sunt bune toate cele ce le-aţi făcut dar aţi întrebat oamenii ce vor de fapt “cu adevărat?”…

“Şi de ce spuneai că nu-s matur?” m-a întrebat la finalul dialogului nostru aruncându-mi săgeţi otrăvite din ochii altfel blajini.

“- De ce? Pentru că imediat după ce vor trece şi alegerile astea  o să fii iar târât de aceeaşi Ambiţie şi de acelaşi fagure de interese “profitabile” – doar pentru tine. Şi iar o să te uiţi prin mine ca prin sticlă atunci când o să te salut desinteresat desigur, ca acu’ doi ani”…

A fi matur înseamnă a creşte – fie şi financiar- dar nu pentru tine ci pentru a-i servi, pentru a-i sluji pe ceilalţi. Abia atunci simţi că eşti cu adevărat împlinit, matur adică.

Aş vrea să trăiesc şi să văd ziua în care angajaţii Primăriei dimpreună cu preoţii bisericilor răsărite ca ciupercile, stau înşiraţi în faţa câte unui lighean cu apă şi spălând picioarele cetăţenilor severineni.

Cum? Ce e de râs în asta?

Iisus a făcut asta de-atâtea ori!…

Expoziţie de pictură Cristina Oprea la Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin


Vineri 18 mai 2012, puţin după prânz, a avut loc dechiderea expoziţiei personale a cunocutului artist plastic doljean Dr. Cristina Oprea. Evenimentul a coincis cu “Ziua internaţională a Muzeelor” iar cuvintele de deschidere şi prezentare au fost rostite de doamnele Sorina Ştefania Matacă – director al Muzeului Regiunii “Porţile de Fier” şi de Dr Maria Bălăceanu – director al Muzeului de Artă “Gheorghe Anghel” – Drobeta Turnu Severin.

Prezeţi la vernisaj artişti plastici severineni, personalităţi locale, presa scrisă şi radio-televiziunile locale, elevi, un numeros public.

Cristina Oprea – născută în Craiova îtr-o zi de toamnă a anului 1970 este specializată în pictură de şevalet, pictură pe papirus, linogravură, grafică de carte, artă miniaturală, ex-libris.

A urmat cursurile Liceului de Artă – secţia pictură pe şevaletşi ale Şcolii Populare de Artă tot din Craiova – secţia pictură. În 1996 este licenţiată a Facultăţii de Arte Vizuale “Ian Andreescu” din Cluj-Napoca – secţia pictură. Continuă studiile la Facultatea de Arte din Timişoara – secţia pictură pe şevalet şi în Italia la Nuova Academia di Belle Arti din Milano. Este doctorand al Universităţii din Craiova, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie – secţia Istorie, doctorand al Universităţii de Arte şi Design Cluj Napoca – secţia Arte vizuale dar şi studentă a Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Craiova. A obţinut un master în Cercetarea şi conservarea mărturiilor istorice la Universitatea din Craiova. În anul 2006 editează volumul de versuri “Labirintul Albastru”.

Expoziţii personale în România:

1992 – Cluj-Napoca , B.C.U.

1992, 1993, 1994 – Cluj Napoca , Casa Universitarilor, galeria „Paul Sima”

1993, 1995, 1997, Craiova , galeria „Arta”

1994 – Râmnicu-Vâlcea, galeria Uniunii Artiştilor Plastici

1996, 1997 – Craiova, Teatrul de Operă „Elena Theodorini”

1997 – Drobeta Turnu Severin, galeria „Apollodor”

1997 – Bucureşti , galeria „Galla”

1997 – Craiova, galeria „Arta”

1998 – Craiova, galeria „Arta”

1998 – Sibiu, galeria „Arta”

1998 – Bucureşti, Muzeul de Isorie al Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu)

1998 – Slatina, Muzeul de Istorie şi Artă

1998 – Bucureşti, Cercul Militar Naţional

1999 – Bucureşti, Hanul cu Tei

1999 – Sibiu, galeria „Arta”

2000 – Craiova, Teatrul Naţional

2000 – Slatina, Muzeul de Istorie şi Artă

2000 – Craiova, galeria „Arta 2”

2001 – Craiova, galeria ,,Arta”

2002 – Cluj-Napoca, galeria Uniunii Artiştilor Plastici

2002 – Sibiu, galeria „Arta”

2003 – Craiova, galeria „Arta”

2003 – Tîrgu-Jiu, Muzeul Judeţean de Istorie

2003 – Craiova, Centrul de Promovare a Culturii Tradiţionale Dolj

2004 – Craiova, galeria Radio Arts

2005 – Craiova, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”

2006 – Craiova, galeria ,,Arta”

2007 – Craiova, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”

Expoziţii de grup în România:

1991 – Expoziţia de grup „91”, Craiova, galeria „Arta”

1991, 1992 – Concursul Naţional de Pictură „Tânăra Dominus”, Bucureşti

1992 – Salonul de Toamnă, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Cluj-Napoca

1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 2000, 2001, 2006 – Salonul Artiştilor Olteni, Muzeul de Artă, Craiova

1994 – Concursul Naţional de Artă „George Bacovia”, Muzeul de Artă, Bacău

1995 – Târgul de Artă, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Râmnicu-Vâlcea

1995 – Expoziţia Internaţională de Artă „Centenar UNESCO Lucian Blaga”, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

1995 – Expoziţia de Artă „Campus 95”, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, R.Vâlcea

1995 – Expoziţia de Artă „Centenar Lucian Blaga”, galeria „Arta”, Craiova

1995, 1996 – Concursul Naţional de Artă „Voroneţiana”, Muzeul Naţional al Bucovinei, Suceava

1995, 1997, 1999 – Bienala Naţională de Desen, galeria „Alfa”, Arad

1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2004 – Saloanele Moldovei, Muzeul de Artă, Bacău

1996 – Salonul Anual de Artă, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Râmnicu-Vâlcea

1996, 1998 – Expoziţia de Artă „Atelier 35”, galeria „Arta”, Craiova

1997 – Expoziţia de Artă, galeria „Artă 2”, Craiova

1997, 1998, 1999, 2001, 2003 – Salonul de Artă Sacră, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Tîrgu-Jiu

1997, 1998 – Salonul de Sud, Muzeul de Artă, Reşiţa

1998 – Expoziţia de Artă „Atelier 35”, Muzeul de Artă, Constanţa

1998 – Expoziţia de Artă „Antract”, galeria „Arta”, Sibiu

1999 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

1999 – Bienala Internaţională de Gravură „Iosif Isser”, Muzeul de Artă, Ploieşti

2000, 2002 – Expoziţia Internaţională de Ex-libris, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

2000, 2002, 2004 – Salonul Naţional de Artă „N.Tonitza”, Muzeul de Artă, Bârlad

2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2006 – Salonul Internaţional de Gravură Mică, Muzeul Florean , Baia Mare

2000 – Expoziţia de Artă „Satul Românesc Mileniul 3”, Casa Băniei, Craiova

2001 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

2001, 2005 – Bienala Internaţională de Grafică Mică, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

2001 – Bienala Naţională de Artă „Viorel Lascăr” Muzeul de Artă, Piatra Neamţ

2002 – Concursul Naţional de Acuarelă şi Gravură, Muzeul de Artă, Tulcea

2002 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

2002 – Expoziţie de Icoane, Casa Băniei, Craiova

2003 – Expoziţie de Icoane, Casa Universitarilor, Craiova

2003 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

2004 – Salonul Municipal de Artă, Muzeul de Artă, Craiova

2006 – Salonul Internaţional de Pictură, Muzeul Florean, Baia Mare

2007 – Trienala de Gravură „Ioan Slavici”, galeria „Arta”, Arad

Expoziţii internaţionale:

1991, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997 – Expoziţia Internaţională de Artă Miniaturală, Del Bello Gallery, Toronto, Canada

1992, 1996, 2001 – Concursul Internaţional de Acuarelă, Sinaide Ghi, Roma, Italia

1993 – Bienala Internaţională a Academiilor de Artă Europenă, Maastricht, Olanda

1994 – Salon de Jeaune Peinture, Angers, Franţa

1994 – XXXVIII-eme Salon des Arts, Taverny, Franţa

1995, 1996, 1997, 1998, 2000, 2002 – Salon Mediterraneen des Art Plastiques, Port-de-Bouc, Franţa

1995 – Grand et Jeunes D’Aujuord hui, Paris , Franţa

1997, 1999, 2000, 2001 – Salon Internaţional des Paintres, Sculptures et Photo, Le Loroux- Bottereau, Franţa

1997 – XXXXI-eme Salon International des Arts, Beziers, Franţa

1997, 1998 – XXXXI-eme Salon International des Art „Pierre Lansalot”, Mauleon, Franţa

1998 – Bienala Internaţională de Miniatură, Gornji Milanovac, Iugoslavia

1998 – Expoziţia de Artă, Chamonix, Franţa

1999 – Salon de Peintures et des Sculptures, Bourbonne les Bain, Franţa

1999 – Expoziţia Internaţională de Mini-gravură, Vitoria, Brazilia

1999 – Expoziţia de Artă Ax-Art 99, Chişinău, Republica Moldova

1999, 2002, 2003, 2005, 2006 – Expoziţia Internaţională de grafică mică, Cadaques, Spania

2000 – Salon de la Mine, Lewarde, Franţa

2000 – Bienala Internaţională de Artă Miniaturală, Raciborz, Polonia

2000 – Salonul Internaţional de Artă ACEEA’S, Barcelona, Spania

2000 – Prix de la Gravure Lacourier, Paris, Franţa

2003 – Expoziţia Internaţională de Ex-libris, Rijeka, Croaţia

2005 – Bienala de Gravură Mică şi Ex-libris, Ostrow Wielkopolski, Polonia

2005 – Bienala de Grafică Mică, Belgrad, Iugoslavia

2006, 2007 – World Art Print Annual Exhibition, Lessedra, Sofia, Bulgaria

2006 – Salonul Internaţional de Ex-libris, E/A Book, Russe, Bulgaria

2007 – Concursul Internaţional Ex-libris Biblioteca Bodio Lomnago, Bodio Lomnago, Italia

PREMII:

1995 – Premiul 2 la Concursul Naţional de Artă „Voroneţiana”, Suceava, România

1995 – Menţiune de Onoare la al XXXV-lea Salon Mediteranean de Artă Plastică, Port-de-Bouc, Franţa

1996, 1997 – Diplome de Onoare la cele două Saloane Mediteraneene de Artă Plastică, Port-de- Bouc, Franţa

1999 – Titlul special: Medalia Oraşului Le Lorroux-Bottereau, Fraţa

2000 – Diploma de onoare la Salonul Internaţional de Artă ACEEA’S, Barcelona, Spania

Lucrări în colecţii de stat

Muzeul de Artă Râmnicu-Vâlcea

Muzeul Naţional al Bucovinei, Suceava

Muzeul de Istorie şi Artă, Slatina

Muzeul de Istorie şi Artă, Bucureşti

Muzeul de Artă, Chişinău, Republica Moldova

Biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman”, Craiova

Radio Oltenia, Craiova

Lucrările expuse la Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin pot fi admirate de iubitorii de artă şi de frumos până la mijlocul lunii iunie.

Din vârful tastelor pag79

Am închis telefonul şi am plecat imediat. Era ora prânzului când am ajuns la blocul lung, aproape cât strada. Maşina era la locul ei în parcare. Strălucitoare şi impecabil de curată pentru că nea’ Ilie niciodată nu suporta s-o vadă măcar cu vreo pată pe ea. Făcuse rate la bancă şi eforturi uriaşe să-şi vadă visul împlinit: acela de a conduce o maşină străină nou-nouţă. Nimeni nu mai era ca el în Severin când cobora pe bulevard la volanul limuzinei sclipitoare… Părerea mea era că nimănui nu-i prea păsa, însă aşa era el: mândru şi fudul foc!…
O bătrânică mi-a deschis uşa grea de metal văzându-mă dinăuntrul scării că mă uit pe lista interfonului. Am urcat încet aceleaşi scări pe care le mai urcasem şi în urmă cu un an. Uitasem etajul la care stătea dar eram sigur că nu voi greşi.
Uşa de la intrare era deschisă şi o tăcere groasă ca un mâl negru umpluse apartamentul.
Nea’ Ilie era întins pe pat cu fălcile strânse într-un rictus ultim de suferinţă încă vizibilă.
“Îşi dădu ultima suflare acu vreo juma de oră” îmi spune un bătrânel – probabil rudă sau vecin.
“Vorbirăm, îmi ceru nişte apă că-i era sete într-una, apoi începu să respire într-un fel care nu semăna cu el şi după ce trase aer lung şi-l scoase afară din el, se opri şi muri”…
Bătrânelul se chinuia acum să-l îmbrace într-un costum pe care-l găsise în şifonier.
“Vorbeşti matale să vină să-l îmbălsămeze? Că eu îl îmbrac să nu se răcească că pe urmă nu mai poate nima să-i bage hainele dacă se-nţepeneşte” mă roagă bătrânelul vorbind aproape şoptit…
Îl cunoscusem pe nea’ Ilie cu ceva ani în urmă şi ne-mprietenisem pentru că era un om foarte citit. Sufrageria era tapetată cu cărţi. Un om mult prea singur însă.
Ultima dată fusesem la el acasă să-ncerc să-l conving să-şi pună un filtru de apă la bucătărie.
M-a ascultat cu răbdare ce vream să-i dau, dar a refuzat categoric. Nimic nu l-a putut convinge să renunţe la-ncrâncenare.
“Băi Dănuţ, eu nu prea beau apă. Eu cu berea votez că are şi vitamine şi alea alea…” În bucătărie, după frigiderul uriaş erau o mulţime de pet-uri goale de bere.
I-am pus tot felul de întrebări şi am desfăcut firul în patru despre apă însă degeaba. Hotărârea lui era fermă şi definitivă.
“Eu nu cred în chestiile astea, sunt sătul de ăştia care vin mereu sau îmi dau telefon să-mi vândă câte ceva. Le ştiu pe dinafară textele. Tu eşti băiat deştept, îmi place de tine da dă-i dracu pe-ăştia cu filtru lor. Nu-mi place apa nici filtrată, nici nefiltrată”…
Mă duc la bucătărie să caut ceva de aprins – un chibrit, o brichetă şi mă opresc în dreptul sufrageriei. Aici stătusem amândoi vreo oră de vorbă în urmă cu un an. Totul era la fel. Cărţile din biblioteca de lemn sculptat, fotoliile largi din piele veritabilă, covorul gros fără nici o scamă, plasma uriaşă din dreptul terasei…
Vecinul îmi spune că tocmai se-ntorsese de la spital
“S-a cerut singur să vină acasă. Era sătul de câte medicamente trebuia să cumpere, de doctorii care se tot contraziceau şi-l mânau pe la tot felul de analize”…
“Da cum de s-a-mbolnăvit, că eu am mai vorbit cu el la telefon da nu mi-a spus nimic de vreo boală, de vreo durere?”
“Păi aşa era el nu-i plăcea să se vaite. A-nceput să bea tot mai mult, tot mai mult, n-a mai mâncat şi s-a pomenit că se umflă ca bou care-a dat iama-n lucernă. Atuncea s-a dus la spital. Ăia i-au spus că a venit prea târziu, că ficatul lui s-a stricat de tot şi l-au plimbat de colo colo până i-a dat dracu şi a cerut să-l aducă acasă. Eu am stat pe lângă el că nu mai avea pe nimeni. Noi am lucrat împreună pe şantier la Porţile de Fier şi am rămas prieteni. Pe altcineva nu mai are…”
I-am strâns mâna lui nea’ Ilie – încă moale şi caldă şi i-am cerut în gând iertare că n-am ştiut cum să-l ajut mai mult.
“Nea Ilie eu nu-ţi vând nici-un filtru cum crezi mata. Eu îţi dau o asistentă care să aibă grijă de sănătatea mata care stă ascunsă în paharul cu apă nu cu bere. Nimic din ce-nghiţi mata zilnic n-ar putea ajunge unde trebuie dacă n-ar fi apa bună care s-o transporte. Cu cât e mai curată şi mai strecurată cu atât maşina e mai performantă, mai rapidă şi mai încăpătoare. Azi mata ai o maşină bengoasă, altă dată mergeai pe şantier înghesuit într-o dubă. Nu poţi să spui că-i acelaşi lucru. Mata îmi spui “Nu” dar de fapt spui “Nu” corpului lu mata. Într-o zi poate îmi vei da dreptate da atunci te vei lupta şi cu boala şi cu regretul că m-ai refuzat”…
Cuvintele îmi veneau clar în minte în timp ce mă chinuiam să aprind candela roşie. Am aşezat-o pe noptieră, între două cărţi de istorie (nea’ Ilie iubea istoria) am rostit în gând o rugăciune scurtă şi mi-am luat adio de la acest om bun promiţând vecinului că am să-l trimit pe prietenul şi colegul meu Toni să-l îmbălsămeze.
Afară, în parcarea din spatele blocului nefiresc de lung, soarele sclipea impersonal, amoral şi tăios din parbrizul limuzinei impecabil de curate…

La un pahar de vin de Corcova cu puţină … istorie

După ce treci de Jirov, cum vii dinspre Strehaia, faci la stânga în dreptul haltei şi intri printre dealuri acoperite de viţă de vie, în Corcova. Pe câmp rămân în urmă ruinele fostei fabrici de ţigle şi cărămidă.

Cândva Corcova era un mic centru industrial – ţiglele cu sigla “Corcova” erau foarte căutate “Mai bune decât ăle de Jimbolia!” se spunea prin părţile locului, iar acestea încă mai acoperă case în care vieţuiesc oameni indiferenţi. Şi tot aceeaşi poveste cu cărămizile “de Corcova”. Au rămas din vechea fabrică doar câteva ruine acoperite de bălării prin care mişună şopârle verzi-albastre.

Cine-o mai fi proprietar azi? Probabil vreun primar mai descurcăreţ sau poate că nu. Un bătrânel de pe marginea drumului sprijinit cu amândouă mâinile într-un toiag subţire ne spune că “ar fi fost cumpărate, dimpreună cu locu’, de unu din Căzăneşti – Matei da nu-s sigur, aşa am auzit şi eu”, era doar o părere…

Istoria locurilor acestea pluteşte încă şi azi nevăzută ca aburii unui vin vechi proaspăt desfăcut. Drumul spre Corcova e sfârtecat de gropi (“dacă se băga-n pedeleu asfalta şi el, aşa…” ne spune bătrânelul sfătos referindu-se la primar probabil. Craterele care mi-au suprasolicitat maşina cu garda mult prea joasă par a se sfârşi în dreptul clădirii fostului conac Bibescu şi celei a fostului IAS.

Mi-aduc aminte că am avut ocazia cu ceva ani în urmă să intru în subteranele acestei crame populată cu butoaie imense şi să degust câteva din vinurile păstrate doar pentru anume papile “boiereşti”. Acum se spune că au revenit francezii şi s-au apucat din nou de înnobilarea viţei de vie şi al locurilor. “Foarte bine!” îmi spun, pentru că nu-i aşa, oamenii pricepuţi sunt cei ce conferă nobleţe muncii şi “sfinţesc locul”.

După ce sparg o mână de nuci cu coajă subţire şi miez gros, rup la repezeală o azimă de pâine tocmai scoasă din cuptor şi mă aşez să descifrez, măcar în parte, parfumul unui pahar cu vin roze de Corcova. “Parfum de istorie” decretez fără să mă gândesc prea mult şi fără drept de recurs. Pentru că ceeace este absolut mirific în ţinutul acesta este, după cum spuneam parfumul istoriei. “Şi florile” ar fi spus prinţul Bibescu din fotoliul lui adânc. “ Mă gândesc la toate florile timpurii care răsar în crângurile Corcovei din primele zile de primavară, petale de micşunele, viorele, zambile sălbatice răsărite mult înaintea suratelor din regiunea mea mai friguroasă, pe care Emanuel mi le trimitea în fiecare an, presarate în scrisori , ca să-mi vestească primăvara. “ scria prinţul Anton Bibescu.

Strabon ne transmite peste timp în a sa “Geografia” că dacii deşi cultivau viţa de vie au acceptat totuşi s-o scoată la porunca lui Burebista. Acesta ajuns regele numeroaselor “neamuri” sau triburi de daci epuizate de prea multele războaie era cunoscut mai ales pentru disciplina sa. Era inteligent – “con-mente”, iubea exerciţiile fizice dar nu bea…vin. Unii spun că aşa îi spunea “şarlatanul” de Deceneu cel umblat prin lume.

Hai să vă spun acum, că iniţial era băut doar mustul de struguri (mustul de struguri conţine resveratrol – cel mai puternic antioxidant cunoscut şi probabil o explicaţie pentru mintea bună, “străluminată” şi longevitatea care i-a făcut celebrii pe daci). Grecii care au importat sărbătoarea recoltei de la daci – unde se beau importante cantităţi de must au transformat-o în incredibile orgii odată cu fermentarea şi transformarea acestuia în vin.

În Grecia antică se ştie că mustul (băutura barbarilor) era lăsat să se transforme în vin iar această băutură “nobilă” era apanajul doar al aristocraţiei dar şi semn al … civilizaţiei. Probabil că la Corcova au mai fost vii şi atunci şi probabil că viţa aceasta dătătoare de must de viaţă lungă a mai fi fost smulsă sau uitată tot ca pe timpurile noastre – cine mai ştie?

În anii ce au urmat începutului de secol XVIII, se naşte şi se întinde ca o epidemie de gripă peste întreaga Europă, ideea “naţională”. În care minţi şi prin ce laboratoare a apărut acest concept e dificil de spus. Unii afirmă că masoneria a “moşit” revoluţia europeană care va genera “statele-naţiuni” după cum azi se afirmă că tot ea a renunţat acum la acest “experiment” în favoarea unui alt concept “statul unic” – global.

O minte sclipitoare – “străluminată” ar spune acelaşi Strabon, care şi-a legat existenţa definitiv de aceste locuri situate pe Valea Motrului, a fost prinţul Bibescu – intrat deja în mitologia locurilor. El şi-a trăit o bună parte din viaţă chiar aici la Corcova.

Anton sau Antoine Bibescu a fost fiul lui Alexandru Bibescu şi nepot al domnitorului Gheorghe Bibescu şi al Zoiei Mavrocordat Brâncoveanu.

Pasiunea cea mai mare a tatălui lui – Alexandru au fost cărţile. El a strâns şi a constituit o bibliotecă impresionantă din cărţi rare dar se ştie că scria şi poezie cu aceeaşi uşurinţă cu care filosofa. Soţia sa Elena Bibescu o femeie deloc frumoasă, pasionată de pian dar şi de şedinţele de spiritism de la Peleş, a fost o apropiată a Reginei Maria – cunoscută şi cu numele de poetă – Carmen Sylva. Pentru că făcea parte din anturajul regal, Elena este surghiunită de Carol I atunci când acesta află de legătura amoroasă a prinţului Ferdinand cu Elena Văcărescu.

Aceştia sunt în câteva vorbe părinţii lui Antoin – cel care va înmiresma cu parfumul aristocraţiei franceze dealurile nisipoase ale Corcovei.

Acesta se naşte la Paris în 1878.În salonul unde cânta mama sa la pian, are ocazia de a-i cunoaşte personal pe Franz Liszt, Saint Saens, Debussy, Richard Wagner sau Anatole France. Tot în acest salon va fi “lansat” un muzician care după ce compune şi cântă aici pentru prima dată “Poema română”, va deveni celebru în toată lumea şi care va face cinste ţării în care s-a născut – George Enescu.

Crescut în acest mediu select, Antoine se împrieteneşte cu copilul unui vecin doctor Adrien Proust şi împreună cu acesta – cu Marcel, Emanuel Bibescu –fratele lui dar şi cu Bertrand Fenelon (descendent al scriitorului Louis Aragon) pun bazele unei societăţi secrete masonice.

Anton Bibescu – “prinţul de aur cu buzunarele pline de smaralde” susţine din toate punctele de vedere opera şi cariera lui Marcel Proust (cel care îi datorează publicarea cărţilor) dar şi pe cea a scriitorului de origine evreiască – Mihail Sebastian căruia îi oferă moşia de la Corcova ca loc de creaţie.

Aşa se face că aici, între dealurile parfumate cu miros de struguri copţi, s-a scris “Steaua fără nume” (denumită iniţial “Ursa Mare”) dar şi alte piese care au fost jucate de sute de ori pe Broadway.

Marcel Proust (cel care spunea despre Bibescu că “este cel mai deştept dintre francezi”), acela care venea destul de des la Corcova unde şi-a şi scris o parte a operei literare, era cel mai important “agent de propagandă“ al ambasadorului Bibescu în redacţiile marilor cotidiene europene unde promova intens imaginea României.

Anton chiar îl numea în corespondenţa lor “un bun român” iar Marcel îl întreba retoric, desigur: “Va şti vreodată ţara dumitale ce ai făcut pentru ea?”

Anton Bibescu – ministru plenipotenţiar şi diplomat cu relaţii peste tot în lume, bărbat extrem de dorit şi de răsfăţat de femei celebre, este foarte bine descris de Mircea Berindei: ”Înalt, impunător, dispreţuitor în privire, ironic n conversaţie, nepăsător în atitudini, era omul pe care nimeni nu cuteza să-l înfrunte decât atunci când nu era de faţă. [...] Îl fascinau urzelile, culisele, amorurile tăinuite care răsturnau guvernele, intrigile care le instaurau, şantajurile care-i duceau pe unii la sinucidere, iar pe alţii la glorie şi îmbogăţire, aventurierii de înaltă clasă, spioanele din lumea bună, masonii care-şi ascund apartenenţa…”

“Anton Bibescu are darul de a fi oriunde. In special acolo unde se vorbeşte de el. E un om deosebit, foarte deştept, dar necruţător cu cei ce nu-l respectă. Fereşte-te să-l vorbeşti cu cineva de rău. Află tot!”… spunea despre el un alt diplomat celebru – Grigore Constantinescu.

Diplomaţia românească nu a prea ştiut să profite de imensele relaţii ale prinţului în lumea bună europeană şi asta dintr-un singur motiv ne spune Mihai Dimitrie Sturza în “Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească” – duşmănia şi gelozia patologică plină de frustrări pe care i-a purtat-o Titulescu – un om urât din punct de vedere fizic şi cam evitat de femeile frumoase.

Iată ce scria despre el Nicolae Titulescu sau “Oracolul din Breasta” (o comună lângă Craiova): “Anton Bibescu a ajuns mare şi tare în Ministerul de Externe. istrate micescu a hotărât să-l ia cu dânsul în turnelul pe care-l va face în curând. Politica românească condusă de doi ţicniti ca Micescu şi Bibescu, iată ce nici un om de bun simţ n-ar fi putut prevedea înainte de 1930”…

Deh! oameni cu umori lipsiţi de humor…

Această atitudine ostilă nu l-a împiedicat însă pe prinţ să nutrească o reală admiraţie pentru Nicolae Titulescu pe care nu odată l-a avut ca oaspete la Corcova. Titulescu este cel ce i-l recoamndă şi i-l aduce la moşie la Corcova, de la Paris, pe şeful promoţiei de la Universitatea din Montpellier – pe tânărul Ahille Soujet să se ocupe de administrarea imensei plantaţii de vie.

Tânărul francez se integrează rapid între săteni şi el este şi cel ce le construieşte fabrica de cărămidă, de ţiglă, de teracotă, moara cu gater şi fabrica de oţet spre marea mulţumire a corcovenilor. În 1919 prinţul Bibescu se căsătoreşte cu Elizabeth Asquith – fiica lordului de Oxford, fost prim ministru al Angliei, la ceremonie participând regina Alexandra, george bernard shaw dar şi o mulţime de alte personalităţi ale vremii.

Soacra sa Martha are o bună impresie despre acest român: „Ce gentleman! Nimeni din familia mea nu este la nivelul său” se exprimă ea. Socrul lui însă, Herbert – care nu fusese de acord cu căsătoria fiicei sale cu un prinţ oriental mult prea seducător în accepţiunea lui, l-ar fi întrebat: “Înţeleg că aveţi moşii întinse în România” la care Bibescu sarcastic i-ar fi răspuns: “Da, iar ca să vă faceţi o idee – Orient Expresului îi trebuie o zi să treacă prin mine!”… Se referea desigur la cele peste 2000 de hectare pe care le avea la Corcova.

A călătorit prin toată lumea din China şi India până în America. Era prieten cu Marele Duce Mihailovici cu care juca cărţi şi tot la fel cu viitorul Preşedinte al Statelor Unite – Roosvelt căruia îi spunea Frank (lui Churchill îi spunea Winston – spre disperarea şi invidia cunoscuţilor de la Bucureşti).

“Aceşti Bibeşti au înrudiri cu familiile din Noailles, Chimay şi Beauffreumont, care sunt de viţă capeţiana şi ar putea oricând să revendice, cu multă îndreptăţire, coroana Franţei “, spunea Marcel Proust.

Moartea mamei îl afectează profund pe Emanuel – fratele lui Anton, care capătă o boală neurologică ce-l desfigurează (purta faţa acoperită pe jumătate cu o eşarfă) iar până la urmă reuşeşte după alte încercări nereuşite să se sinucidă cu un cordon.

După moartea mamei şi a fratelui (cele două persoane pe care le-a iubit cel mai mult) prinţului îi moare şi soţia de pneumonie la doar 48 de ani. Deşi deseori se gândeşte să-şi ia viaţa, prinţul are destulă răbdare să vadă cum pierde tot – adică după cei mai dragi, averea şi moşia de la Corcova.

În 1945, înainte de a părăsi ţara, îşi comandă simbolic un sicriu şi trimite câteva “amintiri” ziarului severinean “Provincia”:

„Din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş, ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea… Corcova mea iubită e pe cale să dispară iar eu plec. N-am făcut rău să-mi comand sicriul…”

După plecarea lui conacul şi moşia sunt naţionalizate de comunişti iar bisericuţa conacului adusă chiar de el în 1910 şi pictată pe cheltuiala Zoiei Brâncoveanu Mavrocordat bunica sa, devine grajd pentru vite.

Un mehedinţean – Iosif Igiroşanu, îl întâlneşte la Paris în 1946, ocazie cu care prinţul i se destăinuie pentru ultima dată:

“Mă gândesc la copacii de la Corcova… la parfumul salcâmilor… la strugurii încă cruzi de rouă sau aburiţi de brumă. De fiecare dată când trec frontiera , plecând iară din ţară, mă întreb, cu o ciudată şi neasteptată strângere de inimă : am să mai apuc oare să mă întorc ? Sau am să mor prin străinatăţi?”…

Azi doar câţiva bătrâni îşi mai amintesc de maşina cu spiţe a prinţului dar nu mai sunt siguri dacă asta nu era cumva trăsură. Din istoria recentă a rămas viu parfumul strugurilor şi butucii bătrâni de pe deal.

Strâng cu grijă cojile de nuci şi le duc în grădină lângă tulpina unui măr firav pe care tocmai l-am plantat. Încerc să văd cu ochii minţii cum va arăta peste 50 de ani şi unde voi fi eu atunci. Revin la paharul de vin roze, dar îl las neterminat cu gândul la întâmplările povestite. Din pâinea deja rece, rămasă hrănesc câteva vrăbii gureşe apărute de cine ştie unde…

Corcova cu craterele ei de pe drum şi oamenii străvezii de sărăcie, pare că s-a-ntors în istorie în urmă cu o sută de ani. Din păcate din această istorie lipseşte prinţul Bibescu, Marcel Proust, Souget şi toţi celilalţi care au înnobilat aceste plaiuri străvechi, acest mirific paradis creator.

La radio se anunţă căderea guvernului Ungureanu, însă cu-i îi mai pasă?…

“Podul Mariei Tereza” de la Topleţ

Mama Ecaterina nu prea mai cunoaşte istoria acestor locuri şi nici a “pietrelor podului Mariei Terezea”.
Ea ştie că odată trecea apa prin spatele casei ei spre o moară. Apa caldă a acestei zone, la fel ca aceea tămăduitoare de la Herculane şi la fel ca inima dacilor care au vieţuit pe aici cândva, a atras atenţia sorţii, a destinului şi a Istoriei.
Pentru cei care nu cunosc locurile acestea magice sunt necesare a fi făcute câteva precizări.
„Istoria nu ne ţine de foame” declara, cu mai puţin de zece-cinsprezece ani în urmă, un nedemn Preşedinte român, dar cu siguranţă ea ne poate reda demnitatea pierdută, furată, uitată…
Localitatea Topleţ situată nu prea departe de Băile Herculane, nu diferă prea mult de oricare sat sau localitate din România. Adică ocroteşte aceeaşi oameni generoşi şi cu suflet pur ca apa de rouă şi este încărcată, este purtătoare a unei consistente istorii multimilenare.
Popoarele migratoare şi clasa politică actuală post-revoluţionară – cu nimic mai prejos decât barbarii primitivi puşi doar pe jaf şi distrugere,- au aruncat întreaga zonă în sărăcie şi paragină. ..
Aproape de încheierea primului mileniu – pe la anii 900, voievodul Glad ce stăpânea aceste teritorii, este învins de maghiarii regelui Arpad care-l iau prizonier. Deşi ungurii devin stăpânii acestor locuri păstrează totuşi intactă organizarea administrativă românească aşa cum au găsit-o.
Trei sute de ani mai târziu, un alt rege al Ungariei, Carol Robert îl înfruntă tot în aceste locuri pe Basarab – întemeietorul Ţării Româneşti. Visul lui de a converti românii la catolicism se ofileşte odată cu înfrângerea lui şi cu pieirea a vreo trei episcopi ce-l însoţeau dar şi a de trei ori mai mulţi preoţi.
Luptele pentru putere din Ţara Românească îl determină pe Radu al II-lea să pustiiască Valea Cernei nemulţumit şi înfuriat de numirea lui Ion Trentu ca ban al Severinului de către regele maghiar.
Succesorul lui, Mircea cel Bătrân rezolvă situaţia administrativă a zonei atunci când primeşte de la Sigismund de Luxemburg tot Banatul de Severin cadou ca urmare a păcii încheiate.
Un personaj binecunoscut al acelor vremi este călugărul Nicodim care participă alături de Mircea la întâlnirea cu Sigismund (de la Severin). Aici Nicodim îl convinge pe ungur să renunţe la catolicism şi să treacă la ortodoxie. Cum a reuşit Nicodim această minune? Mai întâi i-a vindecat o nepoată suferindă de o boală grea – epilepsie, apoi a transformat friptura de purcel – de la praznicul oferit de Mircea cel Bătrân în cinstea regelui – în păstrăv şi nu în cele din urmă cu ajutorul mersului prin foc – gest care a dus la renunţarea regelui la numele de Sigismund şi însuşirea aceluia de Matei.
Mircea cel Bătrân, gelos pe succesele politice remarcabile ale lui Nicodim, îl alungă din Ţara Românească.
Călugărul Nicodim, pentru cei mai puţin cunoscători, a reuşit în 1375 ridicarea ANATEMEI aruncate asupra Bisericii Sârbe ca urmare a declarării autonomiei – ocazie cu care primeşte de la Patriarhul Filotei al Constantinopolului în dar cârja sa dar şi fragmente din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor sfinţi pe care le dăruieşte Mânăstirii Tismana şi unde se află şi în prezent.
Pe la anii 1600 îl întâlnim la Topleţ dimpreună cu toată suita sa chiar pe Mihai Viteazul aflat în trecere spre Praga.
O sută de ani mai târziu, turcii trec Dunărea şi atacă satul Topleţ dând foc bisericii şi la casele ţăranilor. Garda obştească a satului îi aşteaptă pe turci – la “piatra podului” şi îi strivesc cu stânci aruncate peste ei.
Prin pacea de la Pojarevăţ, turcii cedează lupta şi teritoriile acestea în favoarea austriecilor dar doar pentru vreo treizeci de ani pentru că paşa Omar îl atacă pe colonelul Piccolomini ce apăra Mehadia şi îl înfrânge.
Prin pacea de la Belgrad, turcii pun condiţia abaterii cursului râului Cerna pe apeductul ce încă se mai vede şi azi.
Conform tratatului de Pace de la Belgrad din 18 septembrie 1739, turcii re-primeau Orşova (după ce o pierduseră prin Pacea de la Passarowitz). La Constantinopol, doi ani mai târziu, la 2 martie 1741 este semnată o convenţie specială prin care turcii aveau termen un an să mute Cerna “pe dincolo de Orşova”. Astfel că au fost aduşi câteva mii de olteni care au reuşit cu eforturi uriaşe “să forţeze Cerna cu măturoaie şi diverse vase” ca să pună în mişcare o moară pentru a îndeplini astfel condiţiile stabilite prin Tratat de către combatanţi.
Împărăteasa Maria Tereza devine stăpâna acestor pământuri pe care le administrează după model maghiar decretând Banatul ca şi cameră provincială. Situaţia creată nemulţumeşte însă populaţia românească ce îi trimite plângeri împărătesei şi care la rândul ei îl trimite pe fiul său Iosif al II-lea să “cerceteze la faţa locului” ce se-ntâmplă. Aşa că în anul 1767 îl găsim la Topleţ chiar pe viitorul Împărat Iosif al II-lea care va decreta înfiinţarea unui Batalion românesc cu reşedinţa la Jupalnic. Acesta va fi ulterior încorporat în Regimentul 13 bănăţean cu sediul la Caransebeş.
Românii în complicitate cu turcii atacă austro-ungarii – respectiv garnizoana acestora de la Mehadia, pe care o măcelăresc dimpreună cu fetele şi femeile. Biserica romană maghiară este transformată de turci în magazie de alimente iar biserica nemţească- catolică în grajd pentru vite.
În 1789 turcii sunt înfrânţi de către austrieci în lupta de la Câmpul Lung.
În 1848 îl întâlnim pe aceste meleaguri pe generalul Kossuth însoţit de legiunea italiană şi de cea poloneză care după ce trece de Topleţ, se opreşte la Orşova pentru a ascunde coroana Împăratului austro-ungar undeva lângă gară.
Pe acest loc, împăratul Francisc-Iosif al II-lea va ridica o capelă închinată Sfintei Fecioare Maria pentru că aceasta a protejat coroana maghiară.
În 1916 românii declară război Puterilor Centrale şi ca urmare a bătăliilor date chiar şi la Topleţ, ungurii sunt înfrânţi şi alungaţi de pe poziţiile lor peste râul Cerna.
În 1918 se constituie tot la Topleţ Consiliul Naţional Român Local condus de Petru Mateiovici, Garda Naţională Română şi districtul Mehadia.
La 1 decembrie, când la Alba Iulia se ţine Adunarea istorică (delegatul Topleţului a fost Petru Mateiovici), la biserica din Topleţ, toţi locuitorii se declară cetăţeni ai României Mari şi depun jurământ de credinţă. Trei săptămâni mai târziu ajunge aici generaul Berthelot care este întămpinat de Mateiovici la gară. Acesta îi înmânează un memoriu întocmit de învăţătorul Băltean prin care se revendică tot teritoriul Banatului ca aparţinând Ţării Româneşti.
În 1921 locuitorii Topleţului îmbrăcaţi în costume populare îl întâmpină pe generalul Averescu sosit aici dimpreună cu întregul corp diplomatic aflat la Bucureşti. ..
Toată această istorie consistentă în evenimete şi fapte eroice, azi este uitată iar la Topleţ se mai văd doar câteva din ruinele apeductelor acoperite de o vegetaţie sălbăticită şi de gunoaie.
Sub arcadele de cărămidă şi piatră încărcate de istorie se adăpostesc oile şi caprele atunci când e vremea rea. Pentru că atunci când vremea e bună oamenii neştiutori le demolează în căutare de comori iluzorii…

3 vizitatori online acum
2 vizitatori, 1 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 4 la 03:24 am UTC
Aceasta luna: 36 la 11-07-2018 07:15 am UTC
Acest an: 146 la 01-14-2018 03:57 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC