La un pahar de vin de Corcova cu puţină … istorie

După ce treci de Jirov, cum vii dinspre Strehaia, faci la stânga în dreptul haltei şi intri printre dealuri acoperite de viţă de vie, în Corcova. Pe câmp rămân în urmă ruinele fostei fabrici de ţigle şi cărămidă.

Cândva Corcova era un mic centru industrial – ţiglele cu sigla “Corcova” erau foarte căutate “Mai bune decât ăle de Jimbolia!” se spunea prin părţile locului, iar acestea încă mai acoperă case în care vieţuiesc oameni indiferenţi. Şi tot aceeaşi poveste cu cărămizile “de Corcova”. Au rămas din vechea fabrică doar câteva ruine acoperite de bălării prin care mişună şopârle verzi-albastre.

Cine-o mai fi proprietar azi? Probabil vreun primar mai descurcăreţ sau poate că nu. Un bătrânel de pe marginea drumului sprijinit cu amândouă mâinile într-un toiag subţire ne spune că “ar fi fost cumpărate, dimpreună cu locu’, de unu din Căzăneşti – Matei da nu-s sigur, aşa am auzit şi eu”, era doar o părere…

Istoria locurilor acestea pluteşte încă şi azi nevăzută ca aburii unui vin vechi proaspăt desfăcut. Drumul spre Corcova e sfârtecat de gropi (“dacă se băga-n pedeleu asfalta şi el, aşa…” ne spune bătrânelul sfătos referindu-se la primar probabil. Craterele care mi-au suprasolicitat maşina cu garda mult prea joasă par a se sfârşi în dreptul clădirii fostului conac Bibescu şi celei a fostului IAS.

Mi-aduc aminte că am avut ocazia cu ceva ani în urmă să intru în subteranele acestei crame populată cu butoaie imense şi să degust câteva din vinurile păstrate doar pentru anume papile “boiereşti”. Acum se spune că au revenit francezii şi s-au apucat din nou de înnobilarea viţei de vie şi al locurilor. “Foarte bine!” îmi spun, pentru că nu-i aşa, oamenii pricepuţi sunt cei ce conferă nobleţe muncii şi “sfinţesc locul”.

După ce sparg o mână de nuci cu coajă subţire şi miez gros, rup la repezeală o azimă de pâine tocmai scoasă din cuptor şi mă aşez să descifrez, măcar în parte, parfumul unui pahar cu vin roze de Corcova. “Parfum de istorie” decretez fără să mă gândesc prea mult şi fără drept de recurs. Pentru că ceeace este absolut mirific în ţinutul acesta este, după cum spuneam parfumul istoriei. “Şi florile” ar fi spus prinţul Bibescu din fotoliul lui adânc. “ Mă gândesc la toate florile timpurii care răsar în crângurile Corcovei din primele zile de primavară, petale de micşunele, viorele, zambile sălbatice răsărite mult înaintea suratelor din regiunea mea mai friguroasă, pe care Emanuel mi le trimitea în fiecare an, presarate în scrisori , ca să-mi vestească primăvara. “ scria prinţul Anton Bibescu.

Strabon ne transmite peste timp în a sa “Geografia” că dacii deşi cultivau viţa de vie au acceptat totuşi s-o scoată la porunca lui Burebista. Acesta ajuns regele numeroaselor “neamuri” sau triburi de daci epuizate de prea multele războaie era cunoscut mai ales pentru disciplina sa. Era inteligent – “con-mente”, iubea exerciţiile fizice dar nu bea…vin. Unii spun că aşa îi spunea “şarlatanul” de Deceneu cel umblat prin lume.

Hai să vă spun acum, că iniţial era băut doar mustul de struguri (mustul de struguri conţine resveratrol – cel mai puternic antioxidant cunoscut şi probabil o explicaţie pentru mintea bună, “străluminată” şi longevitatea care i-a făcut celebrii pe daci). Grecii care au importat sărbătoarea recoltei de la daci – unde se beau importante cantităţi de must au transformat-o în incredibile orgii odată cu fermentarea şi transformarea acestuia în vin.

În Grecia antică se ştie că mustul (băutura barbarilor) era lăsat să se transforme în vin iar această băutură “nobilă” era apanajul doar al aristocraţiei dar şi semn al … civilizaţiei. Probabil că la Corcova au mai fost vii şi atunci şi probabil că viţa aceasta dătătoare de must de viaţă lungă a mai fi fost smulsă sau uitată tot ca pe timpurile noastre – cine mai ştie?

În anii ce au urmat începutului de secol XVIII, se naşte şi se întinde ca o epidemie de gripă peste întreaga Europă, ideea “naţională”. În care minţi şi prin ce laboratoare a apărut acest concept e dificil de spus. Unii afirmă că masoneria a “moşit” revoluţia europeană care va genera “statele-naţiuni” după cum azi se afirmă că tot ea a renunţat acum la acest “experiment” în favoarea unui alt concept “statul unic” – global.

O minte sclipitoare – “străluminată” ar spune acelaşi Strabon, care şi-a legat existenţa definitiv de aceste locuri situate pe Valea Motrului, a fost prinţul Bibescu – intrat deja în mitologia locurilor. El şi-a trăit o bună parte din viaţă chiar aici la Corcova.

Anton sau Antoine Bibescu a fost fiul lui Alexandru Bibescu şi nepot al domnitorului Gheorghe Bibescu şi al Zoiei Mavrocordat Brâncoveanu.

Pasiunea cea mai mare a tatălui lui – Alexandru au fost cărţile. El a strâns şi a constituit o bibliotecă impresionantă din cărţi rare dar se ştie că scria şi poezie cu aceeaşi uşurinţă cu care filosofa. Soţia sa Elena Bibescu o femeie deloc frumoasă, pasionată de pian dar şi de şedinţele de spiritism de la Peleş, a fost o apropiată a Reginei Maria – cunoscută şi cu numele de poetă – Carmen Sylva. Pentru că făcea parte din anturajul regal, Elena este surghiunită de Carol I atunci când acesta află de legătura amoroasă a prinţului Ferdinand cu Elena Văcărescu.

Aceştia sunt în câteva vorbe părinţii lui Antoin – cel care va înmiresma cu parfumul aristocraţiei franceze dealurile nisipoase ale Corcovei.

Acesta se naşte la Paris în 1878.În salonul unde cânta mama sa la pian, are ocazia de a-i cunoaşte personal pe Franz Liszt, Saint Saens, Debussy, Richard Wagner sau Anatole France. Tot în acest salon va fi “lansat” un muzician care după ce compune şi cântă aici pentru prima dată “Poema română”, va deveni celebru în toată lumea şi care va face cinste ţării în care s-a născut – George Enescu.

Crescut în acest mediu select, Antoine se împrieteneşte cu copilul unui vecin doctor Adrien Proust şi împreună cu acesta – cu Marcel, Emanuel Bibescu –fratele lui dar şi cu Bertrand Fenelon (descendent al scriitorului Louis Aragon) pun bazele unei societăţi secrete masonice.

Anton Bibescu – “prinţul de aur cu buzunarele pline de smaralde” susţine din toate punctele de vedere opera şi cariera lui Marcel Proust (cel care îi datorează publicarea cărţilor) dar şi pe cea a scriitorului de origine evreiască – Mihail Sebastian căruia îi oferă moşia de la Corcova ca loc de creaţie.

Aşa se face că aici, între dealurile parfumate cu miros de struguri copţi, s-a scris “Steaua fără nume” (denumită iniţial “Ursa Mare”) dar şi alte piese care au fost jucate de sute de ori pe Broadway.

Marcel Proust (cel care spunea despre Bibescu că “este cel mai deştept dintre francezi”), acela care venea destul de des la Corcova unde şi-a şi scris o parte a operei literare, era cel mai important “agent de propagandă“ al ambasadorului Bibescu în redacţiile marilor cotidiene europene unde promova intens imaginea României.

Anton chiar îl numea în corespondenţa lor “un bun român” iar Marcel îl întreba retoric, desigur: “Va şti vreodată ţara dumitale ce ai făcut pentru ea?”

Anton Bibescu – ministru plenipotenţiar şi diplomat cu relaţii peste tot în lume, bărbat extrem de dorit şi de răsfăţat de femei celebre, este foarte bine descris de Mircea Berindei: ”Înalt, impunător, dispreţuitor în privire, ironic n conversaţie, nepăsător în atitudini, era omul pe care nimeni nu cuteza să-l înfrunte decât atunci când nu era de faţă. [...] Îl fascinau urzelile, culisele, amorurile tăinuite care răsturnau guvernele, intrigile care le instaurau, şantajurile care-i duceau pe unii la sinucidere, iar pe alţii la glorie şi îmbogăţire, aventurierii de înaltă clasă, spioanele din lumea bună, masonii care-şi ascund apartenenţa…”

“Anton Bibescu are darul de a fi oriunde. In special acolo unde se vorbeşte de el. E un om deosebit, foarte deştept, dar necruţător cu cei ce nu-l respectă. Fereşte-te să-l vorbeşti cu cineva de rău. Află tot!”… spunea despre el un alt diplomat celebru – Grigore Constantinescu.

Diplomaţia românească nu a prea ştiut să profite de imensele relaţii ale prinţului în lumea bună europeană şi asta dintr-un singur motiv ne spune Mihai Dimitrie Sturza în “Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească” – duşmănia şi gelozia patologică plină de frustrări pe care i-a purtat-o Titulescu – un om urât din punct de vedere fizic şi cam evitat de femeile frumoase.

Iată ce scria despre el Nicolae Titulescu sau “Oracolul din Breasta” (o comună lângă Craiova): “Anton Bibescu a ajuns mare şi tare în Ministerul de Externe. istrate micescu a hotărât să-l ia cu dânsul în turnelul pe care-l va face în curând. Politica românească condusă de doi ţicniti ca Micescu şi Bibescu, iată ce nici un om de bun simţ n-ar fi putut prevedea înainte de 1930”…

Deh! oameni cu umori lipsiţi de humor…

Această atitudine ostilă nu l-a împiedicat însă pe prinţ să nutrească o reală admiraţie pentru Nicolae Titulescu pe care nu odată l-a avut ca oaspete la Corcova. Titulescu este cel ce i-l recoamndă şi i-l aduce la moşie la Corcova, de la Paris, pe şeful promoţiei de la Universitatea din Montpellier – pe tânărul Ahille Soujet să se ocupe de administrarea imensei plantaţii de vie.

Tânărul francez se integrează rapid între săteni şi el este şi cel ce le construieşte fabrica de cărămidă, de ţiglă, de teracotă, moara cu gater şi fabrica de oţet spre marea mulţumire a corcovenilor. În 1919 prinţul Bibescu se căsătoreşte cu Elizabeth Asquith – fiica lordului de Oxford, fost prim ministru al Angliei, la ceremonie participând regina Alexandra, george bernard shaw dar şi o mulţime de alte personalităţi ale vremii.

Soacra sa Martha are o bună impresie despre acest român: „Ce gentleman! Nimeni din familia mea nu este la nivelul său” se exprimă ea. Socrul lui însă, Herbert – care nu fusese de acord cu căsătoria fiicei sale cu un prinţ oriental mult prea seducător în accepţiunea lui, l-ar fi întrebat: “Înţeleg că aveţi moşii întinse în România” la care Bibescu sarcastic i-ar fi răspuns: “Da, iar ca să vă faceţi o idee – Orient Expresului îi trebuie o zi să treacă prin mine!”… Se referea desigur la cele peste 2000 de hectare pe care le avea la Corcova.

A călătorit prin toată lumea din China şi India până în America. Era prieten cu Marele Duce Mihailovici cu care juca cărţi şi tot la fel cu viitorul Preşedinte al Statelor Unite – Roosvelt căruia îi spunea Frank (lui Churchill îi spunea Winston – spre disperarea şi invidia cunoscuţilor de la Bucureşti).

“Aceşti Bibeşti au înrudiri cu familiile din Noailles, Chimay şi Beauffreumont, care sunt de viţă capeţiana şi ar putea oricând să revendice, cu multă îndreptăţire, coroana Franţei “, spunea Marcel Proust.

Moartea mamei îl afectează profund pe Emanuel – fratele lui Anton, care capătă o boală neurologică ce-l desfigurează (purta faţa acoperită pe jumătate cu o eşarfă) iar până la urmă reuşeşte după alte încercări nereuşite să se sinucidă cu un cordon.

După moartea mamei şi a fratelui (cele două persoane pe care le-a iubit cel mai mult) prinţului îi moare şi soţia de pneumonie la doar 48 de ani. Deşi deseori se gândeşte să-şi ia viaţa, prinţul are destulă răbdare să vadă cum pierde tot – adică după cei mai dragi, averea şi moşia de la Corcova.

În 1945, înainte de a părăsi ţara, îşi comandă simbolic un sicriu şi trimite câteva “amintiri” ziarului severinean “Provincia”:

„Din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş, ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea… Corcova mea iubită e pe cale să dispară iar eu plec. N-am făcut rău să-mi comand sicriul…”

După plecarea lui conacul şi moşia sunt naţionalizate de comunişti iar bisericuţa conacului adusă chiar de el în 1910 şi pictată pe cheltuiala Zoiei Brâncoveanu Mavrocordat bunica sa, devine grajd pentru vite.

Un mehedinţean – Iosif Igiroşanu, îl întâlneşte la Paris în 1946, ocazie cu care prinţul i se destăinuie pentru ultima dată:

“Mă gândesc la copacii de la Corcova… la parfumul salcâmilor… la strugurii încă cruzi de rouă sau aburiţi de brumă. De fiecare dată când trec frontiera , plecând iară din ţară, mă întreb, cu o ciudată şi neasteptată strângere de inimă : am să mai apuc oare să mă întorc ? Sau am să mor prin străinatăţi?”…

Azi doar câţiva bătrâni îşi mai amintesc de maşina cu spiţe a prinţului dar nu mai sunt siguri dacă asta nu era cumva trăsură. Din istoria recentă a rămas viu parfumul strugurilor şi butucii bătrâni de pe deal.

Strâng cu grijă cojile de nuci şi le duc în grădină lângă tulpina unui măr firav pe care tocmai l-am plantat. Încerc să văd cu ochii minţii cum va arăta peste 50 de ani şi unde voi fi eu atunci. Revin la paharul de vin roze, dar îl las neterminat cu gândul la întâmplările povestite. Din pâinea deja rece, rămasă hrănesc câteva vrăbii gureşe apărute de cine ştie unde…

Corcova cu craterele ei de pe drum şi oamenii străvezii de sărăcie, pare că s-a-ntors în istorie în urmă cu o sută de ani. Din păcate din această istorie lipseşte prinţul Bibescu, Marcel Proust, Souget şi toţi celilalţi care au înnobilat aceste plaiuri străvechi, acest mirific paradis creator.

La radio se anunţă căderea guvernului Ungureanu, însă cu-i îi mai pasă?…

You must be logged in to post a comment.

7 vizitatori online acum
3 vizitatori, 4 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 55 la 06:32 am UTC
Aceasta luna: 55 la 12-16-2017 06:32 am UTC
Acest an: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC