> News of the day <

din vârful tastelor…

Informaţii pentru cei cu IQ mai mare… Dacă apa asta fără minerale “Berg” – 750 ml – costă 20 de dolari(!!!), Apa Preventivă Alexoae – Apă Purificată Aqua Group Nobel Pure Pro (aia care unora le provoacă… greaţă că cică n-are gust!) IDENTICĂ şi la fel (!) ca bergu ăla nu costă mai nimic (80 … Read more

decembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

din vârful tastelor…

Una…

Zilele trecute am început să fac ceva „ordine” prin calculator şi am dat peste câteva zeci de secunde de film care păreau a fi fără nici o noimă…

Plaja însorită din Mamaia, lume câtă frunză, câtă iarbă – care pe nisip, care în apa mării – poleită cu tot atât de multă fericire.  

Lentila camerei fuge de la viermuiala aceea pestriţă înspre nişte grămăjoare maronii lucioase aflate la margine de mare… sau de plajă.

Materii fecale aduse de valurile jucăuşe şi depuse chiar lângă şezlongurile şi prosoapele mari, multicolore.

Unii – români desigur, mai economi din fire şi mai puţin dispuşi la a cheltui bani cu un pat şi o baie de hotel, au preferat să doarmă pe plajă şi să folosească marea drept toaletă generoasă…

Oamenii trec pe lângă grămăjoarele de fecale fermentate şi umflate ca nişte mici încinşi pe grătar întorcând capul oripilaţi de miros sau – în cazul copiilor ţinându-se de nas. Uită însă repede şi-şi văd de bălăceală!…

Face parte şi asta din viaţă, majoritatea din cei prezenţi au şi ei maţele pline cu aşa ceva, nu-i nimic extraordinar!…

Mi-aduc aminte că tot în ziua aia – atunci când am avut cu mine camera video, un amic mi-a povestit că „l-a mâncat” să se bage să despartă doi beţivi care-şi cărau pumni la o terasă şi că a pierdut pe urmă două zile pe la Poliţie să dea declaraţii. Şi că va fi „martor” şi la viitorul proces. Concediu „…utut” adică!

Şi mai îmi aduc aminte că tot atunci în anul acela, unu – la fel de beat ca ăia de s-au încăierat şi i-au stricat concediul şi aşa prea scurt al amicului – a intrat în mare şi … a murit. L-au scos abia atunci când un turist s-a-mpiedicat de el pe când înnota…

Revăd de mai multe ori imaginile astea pe care am uitat să le şterg şi realizez că, deşi am toate alea la inventar, nu prea mai reuşesc să-nţeleg deplin realitatea.

Am sentimentul acut că nu mai sunt „normal”, că sunt un infirm psihic…

Alta…

Mă sună zilele trecute telefonul. Dincolo – („dincolo” adică la celălalt capăt al „firului”), o femeie îmi spune precipitată şi zbierând că a aflat de la doctor că „băiatu ei are cancer”.

„Ce mă faaaac domnu Daaan? Încotro s-o iau eu acu vai de minee?”

O ascult şi-mi dau seama că vocea ei seamănă cu mugetul vacilor pe care le duceam de sfoară pe când eram mic la „oraca”.

„La oraca taie vaca” era un cântecele inventat de noi copii cei care duceam de lanţ vacile peste dealuri şi lunci la maşina aia mare şi lungă. Aia care le căra la abator.

N-am nici o idee bună să-i spun. Simt aceeaşi senzaţie de neputinţă/ infirmitate.

Femeia asta şi-a crescut copilul „în puf”. Ea copilu, bărbată-su câinele. Când am fost la ei într-o seară – să tot fie vreo 7 ani – făcuseră baie şi copilului şi câinelui – un labrador cu un păr lung care atârna până la pământ. M-am dus să le spun de „filtru”. M-au ascultat, m-au servit cu cafea, cu prăjituri. Au fost amabili însă … nu erau „interesaţi” de filtrul meu.

Am „păstrat legătura” că sunt oameni cumsecade, mai vorbeam când şi când despre „boale”, despre medicamente, despre „ai bătrâni”. N-am reuşit să-i conving să-şi „pună filtru”, neam!…

Nu mi-au spus niciodată de ce, pentru că bani au avut şi au…

Alta…

Mă întâlnesc alaltăieri- la o terasă de pe Bulevard unde dai pe două porţii de mâncare jumătate de salariu – cu un amic din Bucureşti. Era în trecere spre Viena.

Îmi povesteşte despre părinţii săi pe care îi luase cu ceva ani în urmă – după ce se pensionaseră – şi îi dusese într-o casă la margine de capitală – cumpărată anume pentru ei.

„Fi atent omule ce-am găsit între actele bătrânului” îmi zice întinzându-mi o hârtie scrisă de mână.

„Păi e scrisu meu!” îi zic. Am fost într-o seară pe la ei să-i conving să-şi pună un filtru de apă. M-am gândit că sunt şi ei oameni cu carte şi că o să-nţeleagă cum e cu apa asta din Severin… Nu m-au ascultat mai deloc. Erau foarte nervoşi şi curioşi cine o omorâse pe Elodia. Mi-au spus atunci, în seara aia, că ei stăteau zi de zi şi se uitau la OTV până îşi termina băiatul ăla emisiunea…  

Le-am spus că o să trec să le mai spun una-alta. Şi am trecut chiar a doua zi dimineaţa ca să le las hârtia asta în cutia poştală”…

„Păi ce-i scris aici aia cam aia s-a-ntâmplat. A făcut ciroză, s-a umflat… Apoi i-au tăiat doctorii piciorul că avea arterită şi nu se mai putea trata”…

„Păi fumau amândoi foarte mult, am văzut de-atunci de când am fost la ei…

El le mai şi ţuicănea!”…

„N-am putut nici eu să-l conving să se lase… Dar nu de arterită a murit ci de infarct. Iar aici tu scri de un medicament care poate da infarct miocardic…”

„Mi-a spus că ia Avandia pentru diabet. Eu ştiam că-i un medicament cu probleme dar nu m-a crezut. Acum e interzis din câte ştiu şi s-a scos definitiv din farmacii!”…

„De ce dracu n-ai vorbit cu mine de-atunci? Că le luam eu filtrul ăla… Poate că mă ascultau pe mine”…

„Păi nici n-am ştiut că tu exişti! Am aflat de tine cu puţin timp înainte de a-i lua din Severin… Şi doar am fost la ei de-atâtea şi-atâtea ori… M-a chemat bătrânu să-mi dea o pereche de cizme. Mi-a spus că de tine au rămas mici… M-am simţit ca un milog!… L-am rugat atunci să-mi semneze un „consimţământ asumat” – o hârtie în care scrie că a înţeles şi că-şi asumă conştient riscurile la care se expune consumând în continuare apa incertă din Dunăre… De-atunci n-am mai dat pe la ei… Pe urmă am aflat că plecaseră la Bucureşti”…

 „Mi-a spus mama abia la spital cât de mult i-ai ajutat. Te pomenea când se mai certa cu asistentele alea…”

Mi-a mulţumit că am avut grijă de părinţi, a achitat apoi a plecat în drumurile lui.

Hârtia aia a rămas la mine. O citesc şi simt şi acum aceeaşi senzaţie de neputinţă/infirmitate.

Mă mai „plimb” o vreme pe plaja asta inutilă numită „feisbuk” apoi încep să cânt precum un copil retardat: „la oraca taie vaca”…

Curs de masaj la … Academia de Rouă

Curs de masaj la atelierul de artă al lui Andrei Coptil. Invitat Dr Jianu Cristian – Preşedintele Colegiului Medicilor din Mehedinţi. Cu această ocazie este anunţată creerea (la nivel de metaforă) a Academiei de Rouă.

Fumatul un gest … asumat

Întâlnire Dan Alexoae cu elevii Şcolii Generale nr 2 “Alice Voinescu” din Drobeta Turnu Severin

Curs masaj START EDUCAŢIONAL 2000

„Probabil că pipăitul este unicul simţ” ar afirma cineva cârcotaş şi desigur că ar avea şi dreptate. Pentru că unda sonoră atinge structurile urechii interne înainte ca această vibraţie să fie decodificată de creier ca sunet iar fotonii pipăie retina înainte de a fi percepuţi ca lumină”… fragment din suportul de curs “Masajul”…

- Ai la tine o pereche de mâini sănătoase? Învaţă-le cum să aline durerea şi să ofere celor dragi mângâierea râvnită!
Înscrie-te şi tu la cursul de MASAJ.
Diploma de Calificare pe care o primeşti la absolvire este emisă de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor din România şi este recunoscută în toate ţările din Uniunea Europeană.
E super-ofertă! Cursul costă doar cât trei tuburi de alifie străină pentru dureri de spinare!
Sună cu telefonul la 0352 401 024, 0771/ 631 314, 0746/ 131 287, 0722/ 587 959, 0724/ 584 340 sau mergi la CASA TINERETULUI din Severin la parter şi caută biroul firmei START EDUCAŢIONAL 2000. E chiar faţă-n faţă cu sala de spectacol!
Uite aici câteva imagini din timpul cursului unde chiar se munceşte!…

Aura Pană – destin tămăduitor

Într-o zi de toamnă – “mai senină ca de obicei” după cum ar fi spus Lucian Blaga, la poarta mamei Domnica de pe dealu’ Izvernei a ajuns o fată cu ochi mari şi zâmbet timid.
Voia doar să-i cânte mamei Domnica.
Voia doar să fie ascultată de aceasta.
Povestea acestei fete e lungă şi plină de semne şi cine are ochi de văzut – nu doar de privit, o poate citi parţial pe www.aurapana.ro

Mama Domnica a ascultat un cântec şi-ncă unul apoi i-a spus: “ii bine mumă! să te ţâi auz tu, să nu te laşi de cântat”…

Mama Domnica Trop în videoclipul realizat la Izverna – acolo unde a început să cânte chiar ea, pe locul unde îşi mâna oile şi caprele.

“Aici busam oile şi caprele la-mniaz când batea rău soarile” ne spunea ea în timpul filmărilor ceeace însemna de fapt că le ascundea în peştera cu apă bună până se domolea căldura.

Cântecul din videoclip este “Sara cân’ rasarea luna” compus de ea în urmă cu circa 45 de ani şi dedicat celui ce avea să-i devină soţ şi tată al fiicelor ei – tata Gheorghe Trop.

Un cântec ce a făcut celebre nume grele ale folclorului românesc contemporan, iar personajele videoclipului sunt binecunoscuta artistă din Gorj – Aura Pană şi Dan Alexoae.
 

Din vârful tastelor pag 166…

Pe la prânz, o ambulanţă roşie părăsea Severinul înspre un centru universitar în căutarea unor doctori specializaţi în desfundarea conductelor unei inimi poticnite şi încrâncenată de durere.

Înăuntru, întins pe targă, un ziarizd cunoscut, viril şi puternic până mai ieri şi speriat acum de moarte, cu ochii bulbucaţi lipiţi de tavanul teveului căptuşit cu vinilin alb. Miros iute de motorină, alcool iodat, carii infectate şi picioare nespălate. Înainte de a se-nchide portierele roşii se vede cum, din gura cărnoasă şi vânătă, ţâşnete un jet de lături ce spoieşte în culori incerte tubul alb de oxigen. Sirena ţipă enervant răscolind cartierul, orgoliul şi iluziile aflate acum în poziţie orizontală…

Cu ceva timp în urmă voiam să scriu din dorinţa de a-i oferi o replică dură la mizeriile secretate de mintea prea însingurată şi plină de frustrări însă, am renunţat.

Am descoperit că există satisfacţii cu mult mai mari decât să înjuri. Cum e bunăoară, aceea de a ierta. Şi i-am mulţumit, nu o dată făcătorului de opinii (proaste, desigur). I-am mulţumit mai ales atunci când lăsam vr-un pomelnic cu numele lui preotului sau călugărului de pe la vreo mânăstire sau biserică întâlnită în drum.

Am avut apoi, fără de voia mea, într-o dimineaţă – o revelaţie nedorită şi fooarte neplăcută: am văzut ca-ntr-un într-un vis conştient o dubiţă roşie cum îl evacua din oraş şi am trăit groaza muribundului câteva zile în şir, am văzut cu mintea proprie şi personală, exact ochii întunecaţi, adăpaţi, innecaţi în frica de moarte. Ochii sleiţi ca de peşte ai acestui om ajuns cu ultimul tren la capătul tihnei.

Azi, ceeace am visat atunci, s-a-ntâmplat întocmai ca-ntr-o dublă trasă la o filmare nereuşită.

O fi răzbunarea, o fi blestemul teribil al apei de care mi se vorbeşte doar în taină? Habar n-am!…

Un bărbos cu vârstă incertă şi cu un păr incredibil de albeste cel care l-a adus la spital dis de dimineaţă, după ce l-a găsit răsturnat sub biroul masiv unde-şi scria la tastatură textele vitriolante şi aducătoare de marafeţi.

„Vrei să nu te mai înjur în  ziar? scoate euroii de la saltea şi vino să vorbim!”

Tatae îmi spune privind lung după salvarea care alerga cu sirenele date la maxim:

„Abia-l îmbrăcai. Eu sunt un vecin al lui. Nu vru să se spele Doamne fereşte! Eu am tot timpu chiloţii curaţi pe mine şi-mi fac baie zilnic că nu ştiu cum de-ajung la anii mei la spital şi nu vreau să le fie ălora care m-o-ngriji, silă de mine.

Ăsta n-a suportat niciodată în viaţa lui, apa. Abia de reuşea cu greu, să-şi facă uneori baie. La mare n-a fost niciodată sau la Dunăre…”

„Da ce-avea bre de nu suporta apa?” l-am întrebat curios foc, pe când ieşeam împreună pe lângă bariera rămasă ridicată- de la Urgenţă.

„Păi, a căzut cân era mic într-o groapă cu căcat din grădina lu ta-su mare!. Eu l-am scos de-acolo. Înghiţise o grămadă de zeamă de căcat… Numa ce mutaseră ai lui, căcăstoarea…  Abia l-am spălat şi l-am înviat cu apă! Noroc că era un bunar pe-aproape şi-am avut de une-aduce fuga o cantă ca să-l curăţ. Că altfel murea. Avea şi nasu şi ochii plini cu balegă puturoasă..”

E doar o altă întâmplare legată de apă, ca multe altele consemnate în jurnalul meu personal, la fel de teribile, de înfricoşătoare, ca şi mătăniile înşirate (de cine oare?) pe o aţă nevăzută…

„Bine că mi-a dat Dumnezeu gându-al bun şi nu l-am blestemat atunci pe bietu om!”

Bătrânul m-a ajutat, fără să aibă habar c-o face, să-nţeleg dintr-o dată, ca şi cum mi s-ar fi luat o ceaţă de pe ochi, resorturile ascunse care l-au determinat pe acest om să sară cândva la gâtul meu scriind textele acelea cretinoide. El scria de fapt nu contra mea ci împotriva unuia care iubea ceva ce el ura: apa …

„Doamne fereşte!” îmi transmite la despărţire bătrânul cumsecade.

„Facă-se voia Lui!” îi întorc şi eu vorba…

Lângă ţeava de eşapament a unei Dacii abandonate lângă un bloc, două vrăbii se agitau în ţărâna adusă de vânt.

„Iar vine potop!” gândesc şi o bucurie nefirească ca o ploaie caldă de primăvară, îmi inundă brusc intestinele…

Simpozion ştiinţific Muzeul de Artă Drobeta Turnu Severin

Departe de agitaţia şi freamătul electoral dar foarte aproape de inima cetăţii, în Muzeul de Arta din Drobeta Turnu Severin – Dr Maria Balaceanu director – sustine două prezentări. Pentru cei neiniţiaţi în acest tip de discuţii aproape academice, trebuie precizat că Doamna director Maria Bălăceanu onorează ginta celor ce se ocupă cu scrierea şi înscrierea datelor definitorii ale Buletinului de Identitate al comunităţii noastre. În interiorul acestei frumoase clădiri ascunse într-un părculeţ mic dar cochet, se plămădeşte fără greş parte din conştiinţa urbei dar şi a neamului nostru. Doamna dr Maria Bălăceanu este un profesionist devotat, un expert al acestei minunate şi poate pe nedrept ignorate profesiuni – aceea de păstrător şi promotor al valorilor de patrimoniu autentic local sau naţional. Cu glas blând precum al doamnei educatoare din primii ani ai copilăriei noastre, domnia-sa ne aduce vorbe alese cu grijă pentru a ajuta la buna cunoaştere şi educare a tuturor celor doritori de istorie, de adevăr, de frumos…

Din vârful tastelor pag 73

Aşa cum am mai spus, trăim în cea mai nesigură zonă a Europei. Avem cei mai mulţi mincinoşi şi hoţi cu ştaif pe metru pătrat, mâncăm cele mai periculoase alimente din UE, bem cea mai poluată apă, avem cei mai bolnavi copii (aseară se spunea la tv că ne-au murit anul trecut peste 100 000 de copii (!!!)), avem cel mai scump şi cel mai corupt sistem medical din Europa, etc, etc, etc …
În alte timpuri, nu mai departe decât în urmă cu vreo sută de ani, genialul Costain Brâncuşi spunea: “V-am lăsat proşti şi v-am găsit şi mai proşti”. Bine că măcar el a avut puterea de a pleca în lumea largă unde a fost acceptat, apreciat, consacrat.
Deocamdată ne pleacă în ritm ameţitor medicii. În urma lor…scapă ci poate. Sau cine e mai informat, ar spune un amic simpatic…
Un fost ministru în guvernul Ciorbea spunea în urmă cu câţiva ani referitor la propunerea de mările a lefurilor personalului medical: “Lasă-i bă că ăştia se descurcă! hă,hă,hă”… Şi i-au lăsat… să plece!
“Ei se descurcă dar cu românii bolnavi ce facem maestre?” l-aş fi întrebat eu pe onor ministru băştept dacă eram în locul demisionarului Ciorbea…
“România “a pierdut” aproximativ trei miliarde de lei numai cu cheltuielile de educaţie pentru aceşti medici… Printre motivele care stau la baza plecării medicilor din România sunt blamarea corpului medical şi lipsa de respect pentru această categorie profesională, veniturile mici ale medicilor, politizarea excesivă a sistemului sanitar care nu permite realizarea sau dezvoltarea unei cariere profesionale, frica de malpraxis în condiţiile în care medicii sunt nevoiţi “să improvizeze de la o zi la alta” în lipsa unor dotări sau asigurării medicamentelor necesare tratării pacienţilor”…
Ce putem face noi ăştia care mai suntem pe-aici, înainte de a stinge definitiv lumina ?
Răspuns: Putem să prevenim, să amânăm boala măcar până ne termină copii şcolile şi până ne plătim ratele la bănci.
Cum aşa? Sunt multe căi dar cea mai simplă, directă şi imediată dintre ele ar fi să schimbăm apa plasticată, apa de la reţea clorinată, apa freatică (de izvor) hiperpoluată cu alta mai sigură. Da’ de ce să schimbăm apa?
Răspuns: Pentru că Organizaţia Mondială a Sănătăţii – cea mai autorizată voce din lume în domeniu, a tras concluzia după ani şi ani de cercetări şi studii că “80% din bolile oamenilor au legătură directă cu apa pe care aceştia o beau”
Aşadar de ce să schimbăm apa?
Răspuns: Din peste 320 de motive legate direct de fiziologia umană – aceeaşi la fiecare dintre noi.
Dar de ce nu se spun cu voce tare astfel de informaţii BUNE ca să afle, să ştie cât mai mulţi români?
Pentru că sistemul existent rigid orientat doar spre Profit nu acceptă metodele astea care sunt mult prea IEFTINE pentru el.
Şi-atunci cei care argumentează despre prevenire, despre apă, etc sunt ignoraţi sau dacă sunt cumva prea vocali – marginalizaţi şi umpluţi cu ridicol de cei ce apără – nu oamenii contributori beneficiari – ci sistemul.
Din fericire ÎNTODEAUNA apa s-a ales de ulei şi adevărul de minciună. Şi orice om – chiar fără prea multă carte – priveşte ca curca la lemne când vede că se-nmulţesc şi cutiile cu medicamente din farmacie şi aparatele scumpe de analize dar şi convoaiele cu oameni răciţi şi înţepeniţi prea devereme şi se-ntreabă “cum e posibil?” .
În România moartea e la ea acasă mai mult ca oriunde…
Şi din păcate a devenit o regulă (nefericită regulă!) să ne bucurăm de mintea a BUNĂ doar atunci când nu mai avem TIMP!…

Istorie furată

După ce-am vândut tot ce se putea vinde din ţara asta, păcăliţi fiind de nişte şmecheri din Bucureşti care au avut grijă mai întâi să-şi facă televiziuni cu care să poată anestezia populaţia (vă mai amintiţi de “profeţiile lui Brucan de la PROTV unde eram făcuţi în toate felurile “pen că’ n-aşa românii nu ştiu ce-i ăla capitalismul binefăcător”), după ce am acceptat să înghiţim cele mai ordinare produse şi făcături occidentale, iată că ni se fură şi sufletul. Istoria adică.
Am văzut cu toţii zilele trecute, cum au sărit nişte specialişti istorici împotriva acelor câţiva români inimoşi care au ÎNDRĂZNIT să arate oamenilor (românilor în primul rând pentru că filmul nu e titrat) şi altă faţă a istoriei NOASTRE.
E vorba de filmul “Dacii – adevăruri tulburătoare”. Istorici de calibru au acuzat realizatorii că n-au voie să vorbească despre astfel de subiecte întrucât “nu fac parte din ginta istoricilor, a specialiştilor confirmaţi de academie”…
Dar cum ni se fură totuşi sufletul fără ca “speciliştii gintei academice” să aibă habar?
Într-o postare anterioară spuneam că la Parlamentul European, în cadrul unei expoziţii, bulgarii îşi prezentau trufaşi “istoria” arătând obiecte arheologice tracice – tezaure ale regilor geţi – majoritatea furate de mafioţii şi de negustorii de comori de la noi în complicitate cu politicienii, istoricii şi autorităţile.
“Un raport al Centrului pentru Studiul Democraţiei din Bulgaria arată că în jur de 250.000 de persoane sunt implicate în săpăturile ilegale şi traficul de comori. Unul dintre cele mai controversate personaje este „regele cazinourilor” Vassil Bozkov, supranumit „Craniul”, un „colecţionar” de comori ale geţilor, fiind posesorul a sute de artefacte din perioada geţilor, a cuceririi romane şi mai recente. El are cea mai vastă colecţie de monede antice din ţară. Bozkov chiar a fost invitat să-şi expună colecţia în Parlamentul European de la Bruxelles, pe cheltuiala Ministerului Culturii din Bulgaria. Vassil Nikolov, directorul Institutului de Arheologie, afirmă într-un interviu – “colectia lui Bozkov nu este altceva decât rezultatul jefuirii siturilor arheologice”…
Noi am arătat Europei şi lumii, la aceeaşi expoziţie, cârnaţi şi sarmale (apropo’ cuvântul “tradiţional” “sarma” o fi românesc sau turcesc?).
În timp ce bulgarii încearcă să dovedească lumii originile lor străvechi, mai nou şi sârbii înfulecă şi ei din istoria nostră – din ce-a mai rămas adică.
“Dracula a fost sută la sută sârb, scrie un cotidian sârbesc în 2011, decembrie 3. Pe piatra de mormânt a lui Dracula este scris: “Aici zace Vlad Ţepeş robul lui Dumnezeu” scris în cea mai curată limbă sârbă. Ce alte dovezi mai vreţi?” întreabă istoricul sârb Jovan Deretic. Şi tot el: “De altfel majoritatea românilor de azi sunt la origine sârbi. Mulţi nu ştiu că până la începutul sec XIX-lea, românii au vorbit limba noastră şi au utilizat scrierea noastră. Noi i-am numit vlahi, adică păstori, deoarece populaţia din Transilvania se ocupa preponderent cu această ramură a agriculturii”.
Articolul (unul din ele) a apărut aşa cum am arătat în 2011.
Aţi văzut pe vreun canal tv vreunul din istoricii nosştrii “membrii gintei specialiştilor recunoscuţi de Academie” să ia atitudine şi să dea explicaţii europenilor neştiutori care sunt gata să accepte astfel de informaţii atâta vreme cât nu sunt contestate oficial?…
Filmul mai sus pomenit şi atacat vehement de istoricii ROMÂNI poate fi văzut aici. Merită să sacrificaţi câteva zeci de minute. Veţi recupera măcar o părticică de … demnitate
P.S. Citesc chiar acum două cărţi: “Pietrele dacilor vorbesc” scrisă în anii 80′ (pe timpul lui Ceauşescu) de un … american Paul MacKendrick. Acesta a scris lucrări de referinţă despre istoria romană, iberică, a Egiptului şi Greciei… Visul lui a fost însă să cerceteze şi să arate lumii adevărul despre … daci.
Cartea pe care o am în mână a fost tipărită în … 1978 la Editura Ştiinţifică şi Encilopedică. A mai fost reeditată de-atunci?
Întrebare retorică…
A doua carte este despre “Cultul cabirilor în Dacia” şi a fost scrisă de un istoric român fabulos dar … necunoscut populaţiei – Teohari Antonescu. Câţi ştiu cine au fost “cabirii”? Întrebări retorice desigur…

Despre tine, despre noi…

Respectul de sine, imaginea de sine, idealul de sine, acceptarea de sine, conştienţa de sine, conceptul de sine, destăinuirea de sine, etc sunt expresii terapeutice similare apărute în arsenalul psihoterapeuţilor din întreaga lume.
Conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist („The Benefits and Hazard of the Philosophy of Ayn Rand: A Personal Statement”), stima de sine este „capacitatea de a înfrunta dificultăţile fundamentale ale vieţii, fără a pierde speranţa”.
În alţi termeni, stima de sine este amortizorul dintre noi şi nereuşitele întâmpinate sau critici.
O stimă de sine sănătoasă ne asigură coerenţa şi constanţa comportamentului şi discursului indiferent de auditoriu sau de împrejurări, ne ajută să asimilăm şi să „digerăm” în linişte criticile. Un om integru este întodeauna interesat de critici în loc să le evite sau să le anihileze violent.
În viaţă putem fi criticaţi sau supăraţi dar nu avem voie să derapăm.
Cum ne putem îmbunătăţi respectul şi stima d
Ne putem îmbunătăţi respectul de sine după cum dorim, repetând întruna, cu entuziasm şi convingere, cuvintele: „Mă plac! Mă plac! Mă plac!”.
Sau, şi mai bine, putem spune: „Mă iubesc! Mă iubesc! Mă iubesc!”. Poate suna ciudat când auzim pentru prima oară, dar este extrem de eficient.
A ne place pe noi înşine este un lucru foarte sănătos.
De fapt, aceasta este cheia eficienţei personale şi a relaţiilor fericite cu alţii.
Cu cât ne plăcem şi ne respectăm mai mult, cu atât vom acţiona mai bine în tot ceea ce facem.
Suntem mai relaxaţi si avem o atitudine mai pozitivă.
Suntem mai încrezători în abilităţile noastre. Facem mai puţine greşeli.
Avem mai multă energie şi suntem mai creativi.
Atât „complexul de superioritate” – adică atitudinea arogantă şi îngâmfată – cât şi „complexul de inferioritate” – adică atitudinea de desconsiderare – sunt manifestări ale unui respect de sine scăzut, al dispreţului faţă de propria persoană.
Persoanele care se respectă pe sine cu adevărat, se împacă bine cu aproape oricine.
CUM NE ÎMBUNĂTĂŢIM STIMA DE SINE?
-ne acordăm timp pentru noi înşine -10 minute pe zi când suntem singuri.
Nu facem nimic doar ne relaxăm singuri doar cu noi înşine
-„înventariem” lucrurile bune dintr-o situaţie nu pe cele rele.
-facem o listă cu 50 de trăsături bune pe care le avem apoi ţinem lista la vedere şi încercăm să adăugăm zilnic câte una
-să învăţăm să primim critica în mod pozitiv. Critica distruge stima de sine şi de aceea trebuie primită cu calm şi tact.
-ne împăcăm cu noi înşine
CUM TREBUIE SĂ REACŢIONĂM LA CRITICĂ
-cu calm şi răbdare
-ascultăm până la capăt, nu sărim să ne justificăm
-dacă sunt aspecte adevărate, le recunoaştem şi ne cerem scuze
-dacă critica este greşită şi nedreaptă, spunem zâmbind: „îmi pare rău nu pot fi de acord cu tine”.
-critica este un lucru bun dacă vine din partea cuiva care ne respectă şi este neinteresantă dacă vine de la cineva care nu ne respectă.
CUM CRITICĂM
Persoanele cu stimă scăzută nu au curaj să critice.
Metoda sandwichiu-lui.
Spunem ceva bine, apoi ceva rău şi din nou ceva bine.
De ex „ce faci tu este excelent dar azi ai spus acelaşi banc pe care l-ai mai spus şi vineri. Ştiu că eşti un tip inteligent şi că vei veni mâine cu ceva nou”.
IMAGINEA DE SINE+IUBIREA DE SINE = STIMA DE SINE
Modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi spirituale care conturează şi întăresc dimensiunile eului nostru.
Există persoane care, deşi au o înfăţişare fizică placută, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc.
Percepţia de sine nu reprezintă adevărul despre noi, ci este doar o “harta” pentru propriul “teritoriu”. „Sunt un prost !” sau „Vai, ce proastă am fost !” ; „Nu, eu nu pot asta !” sau „Nu sunt în stare niciodată, de nimic !” .
Sunt propoziţii des întâlnite la cei care manifestă o vădită lipsă de încredere în sine şi, la urma urmei, o expresie a lipsei stimei de sine sau a subevaluarii propriei valori.
„Nimeni nu ne poate face să ne simţim inferiori fără acceptul nostru”.
Când The Beatles s-au prezentat la o casă de producţie cu cântecele lor li s.a spus „vremea chitarelor a trecut” dar având o stimă de sine puternică au perseverat şi s-au impus.
Edinson a fost dat afară din şcoală şi după mii de încercări a descoperit becul.
Michael Jordan a fost dat afară din echipa de baschet a şcolii. Abraham Lincoln a candidat de 8 ori până să fie ales Preşedinte SUA.
Walt Disney a fost concediat pe motiv că nu are imaginaţie.
Respectul de sine înseamnă să simţim că merităm fericire, împlinire şi iubire.
Respectul de sine facilitează sentimentul comuniunii cu ceilalţi.
Ne dă putere.
Nu putem gândi, simţi sau comporta în mod diferit în exterior, decât dacă ne schimbăm programul de control, conceptul de sine, din interior.
O idee negativă sau eronată în conceptul de sine, se va reflecta în atitudini şi comportamente negative în viaţa şi în relaţiile noastre.
,,Unde este pace, acolo sălăşlueşte El”.
Sfântul Serafim de Sarov recomanda mai presus de orice să avem grijă de “pacea sufletului”.
„Cu orice preţ”, spunea el, „noi trebuie să urmărim a păstra pacea sufletului şi să nu ne tulburăm de jignirile venite de la alţii.
Să te străduieşti cu orice chip să păstrezi pacea sufletească şi să nu te tulburi de insultele celorlalţi.
Vei reuşi asta dacă te înfrânezi prin orice mijloc de la mânie şi-ţi păzeşti mintea şi inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.
Să primim insultele celorlalţi fără să ne tulburăm, ca şi când nu ne-ar fi adresate nouă.
O astfel de purtare ne poate aduce în suflet pacea şi-l poate face pe acesta sălaş al lui Dumnezeu.
Dobândeste pacea launtrică şi mii de suflete se vor mântui în jurul tău.
Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutaţii, care sunt în văzduhuri”.
Insultele, înjurăturile, criticile distructive, sarcasmul – produse ale unui deficit al stimei de sine generează la cei vizaţi/ afectaţi de aceşti indivizi emoţii negative iar emoţiile negative sunt alţi HOŢI care ne fură viaţa.
Ele sunt principala cauză a eşecurilor noastre, de îmbolnăvire psihică şi fizică şi de alterare a relaţiilor dintre oameni.
Emoţiile negative ne fură bucuria pe care ar trebui să o simţim atunci când realizăm, când împlinim ceva.
Ele sunt generatoare doar de nefericire pe termen lung. Problemele cu ceilalţi contribuie în mare măsură la destabilizarea liniştii interioare – şi ne subminează sănătatea, mai mult decât oricare alt factor.
Din această cauză, unul dintre ţelurile noastre majore trebuie să fie acela de a crea un mediu uman în care să puteţi fi fericiţi, mulţumiţi şi împliniţi.
Trebuie să ne examinăm relaţiile, una câte una, şi să dezvoltăm un plan pen¬tru a face ca fiecare în parte să fie plăcută şi satisfăcătoare.
Pentru a lucra la capacitate maximă, trebuie să ştim cine suntem si de ce gândim şi simţim în felul în care o facem.
Trebuie să înţelegem forţele şi influenţele care ne-au modelat caracterul, încă din fragedă copilărie.
Trebuie să ştim de ce reacţionăm şi răspundem oamenilor şi situaţiilor din jurul nostru, în modul în care o facem.
Numai atunci când ne vom înţelege pe noi înşine ne vom accepta pe noi înşine.
Oamenii imaturi, cu o stimă de sine scăzută caută mereu în exterior cauza neputinţei lor interioare.
Ei pot fi ajutaţi doar în măsura în care îşi recunosc şi îşi acceptă neputinţa.
Iar ceilalţi , ar trebui să nu uite că bunul nostru suprem în această scurtă viaţă, busola interioară ar trebui să fie liniştea/pacea sufletească.
Fără ea nimic nu are valoare, fără ea nu există bucurie, nu există împlinire/bunăstare pesonală, mulţumire de sine.
Ea este cheia / secretul fericirii noastre iar ea există desigur, doar în absenţa emoţiilor negative. va urma…

“Fericit nu poate fi decât omul care nu se teme de realitate, omul care îi pătrunde legile şi care îşi cunoaşte mai ales sufletul”, Mircea Eliade- fragment dintr-o emisiune radio…
Fiecare om, într-un ceas solemn de singurătate şi-a promis că nu va mai fi nepăsător cu sufletul său sau că va aloca o mică parte din timpul lui şi hranei sufleteşti. Promisiunile se uită însă, foarte uşor. Avem atâtea lucruri de terminat, atâtea probleme de dezbătut (românii sunt campioni la dezbătut şi vorbit), risipim atâta entuziasm, ne revoltăm de atâtea ori că uităm definitiv de mosiunea şi de fericirea noastră pesonală. Fericirea nu este confortul pe care luptăm să-l avem (casă, maşină, salariu mare –muncă puţină spre deloc,etc) şi care ne transformă în depresivi când este ameninţat…
Fericirea este împăcarea cu sine însuţi, cu realitatea asta “care este”…

Din vârful tastelor pag 90

Am reîntâlnit zilele trecute, ieşind dintr-un magazin de pe strada Traian – “strada mare” cum o cunosc severinenii, un vechi amic din tinereţe, ajuns azi om cu funcţie mare în peisajul politic local.

M-a salutat cu un zâmbet larg şi chiar s-a îndreptat spre mine să-mi strângă mâna. Am întors capul să văd dacă mai era cineva afar’ de mine şi, dacă nu cumva mă confundă. Nu, nu mai era nimeni în preajmă aşa că am decis că eu sunt cel care i-a stârnit personajului admiraţia conjuncturală.

Cu vreo doi ani în urmă eu eram cel care îl salutam primul – cam în acelaşi loc pentru că, întâmplător, prăvălia cu pricina e în apropierea clădirii în care se află Primăria.

Atunci însă nici măcar n-a-ntors privirea. Era mult prea înalt şi eu mult prea scund iar grijile personale strivitoare nu-i permiteau să piardă nici măcar câteva mili-secunde cu un fost vechi prieten.

De ce se-ntâmplă să fim raşi de pe lista cu favoriţi de către cineva cu care am pe-trecut cândva zile şi ani din viaţă, cu care am discutat despre vise comune, cu care am schiţat planuri, cu care am sperat şi am crezut în aceleaşi valori?

Răspunsul îl ştie până şi un copil:

“- Banii frate!”

Dar de ce aceste hârtii colorate şi inscripţionate cu autograful Guvernatorului, generează volutele de caracter despre care vorbeam mai devreme?

Asta-i Marea întrebare!

Răspunsul este unul destul de complicat şi aproape că nu-ţi mai vine să cauţi astfel de tâlcuri la ghicitori ieftine însă câteva idei tot merită a fi spuse.

Spuneam altă dată că individul imatur depinde de dragostea celorlalţi tot aşa cum bebeluşul depinde de laptele dulce din sânul mamei.

El, imaturul, nu va putea iubi niciodată cu adevărat pentru că dorinţa lui cea mai mare este de a fi doar El iubit, apreciat, băgat în seamă de ceilalţi.

De ce aşa?

Păi tocmai spuneam: pentru că rămâne imatur.

Şi ca să-şi dovedească lui şi să dovedească şi celorlalţi că este important, unic şi valoros se lasă deliberat prins în capcana banilor, se lasă cuprins de ameţeala dulce pe care o produce Ambiţia (nu mai ştiu cine spunea odată că vinul şi ambiţia ne ia minţile exact la fel).

Mânat de acest resort interior extrem de puternic – de ambiţie adică (Voinţa e cu totul altceva!), el uită de adevăratele repere de valoare sau, dacă cumva le mai are,  renunţă la ele în favoarea unicei valori care contează acum pentru el – Banii.

Motivaţia lui interioară devine astfel Banul, Profitul, Contul din bancă.

Să nu uităm că vorbim aici de un om cât de cât educat, “citit” cum ar spune un ţăran, dar, aşa cum spuneam, imatur.

El a luat “de bune” imaginile propagate de filmele sau emisiunile risipite prin zecile de televiziuni – acelea în care belşugul este echivalent cu posesia maşinilor decapotabile, a vilelor imense, a femeilor dezgolite zi şi noapte la dispoziţia capriciilor lui hormonale, etc…

Banii îi stârnesc acea emoţie nefericită de care vorbeam – ambiţia – de a fi mai “frumos”, mai “bun”, mai “tare”, mai “şmecher”, mai “bengos”…  

Astfel că, în ecuaţia (nefericirii) acestui personaj atât de des întâlnit în zilele noastre, şi re-întâlnit de mine pe “strada mare” nu prea există “ceilalţi”.

El s-a obişnuit să calce, cu copitele lui poleite, toate valorile în goana lui de a acumula cât mai mult şi de a se căţăra cât mai sus. Lângă un astfel de reper care pârjoleşte totul în jur –Banii adică, uneori doar Trădarea mai poate fi agăţată de inelul cu cheia “succesului”.  

Iată de ce maturizarea sufletescă autentică, creşterea spirituală reală nu au de-a face cu banii ci cu …altceva.

“Adică cu ce?” ar întreba, poate, amicu’ curios (!)…

Nevoia de a avea bani cât mai mulţi, vile, maşini şi metrese oligofrene (“foto-modele”, “animatoare”, “amante”, etc)  nu poate elimina niciodată în totalitate acea sete ascunsă, discretă dar cu adevărat importantă – împlinirea sufletească sau nevoia de emancipare spirituală specifică omului autentic.

Amicul meu este nefericit. Asta mi-a confirmat chiar el când l-am întrebat. Fără să ştie însă şi “de ce”.

Şi l-am crezut că e aşa – gândindu-mă la anii tinereţii noastre cei plini de entuziasm (“en” – înăuntru, “Theo” – Dumnezeu) şi iată de ce încerc acum să-i ofer o explicaţie mai amplă decât aceea mult prea scurtă din “strada mare”.

“Când te uiţi prea mult în oglindă la tine, nu-i mai vezi pe ceilalţi. Aşa vei descoperi inevitabil într-o zi existenţa Sfintei Singurătăţi. Pentru că demult ţie nu-ţi mai pasă de ceilalţi. Aşa descoperi brusc într-o zi că ai murit înaninte de vreme chiar dacă te mişti prin oraşul ăsta şi crezi că încă eşti viu şi te simţi bine pentru că încă nu te doare nimic. Aşa vei simţi chiar de mâine că vila ta imensă e asemeni unui coşciug uriaş”…

A fi Om între oameni înseamnă în primul rând a fi … uman.

A renunţa la acest elementar gest înseamnă a deveni orb sau orbit de ambiţie – în cazul de faţă.

A renunţa la omenie înseamnă “a involua” şi nu “a evolua”.

Ori Forţa Vitală – aceea care ne ţine pe toţi în viaţă, aceea care ne generează şi întreţine toată viaţa noastră interioară emoţională, sufletească, spirituală, se bazează tocmai pe … Evoluţie.

Adică evoluţia tuturor făpturilor Ei – nu numai a unora.  

“Uite de ce eşti nefericit, amice! Pentru că eşti un tip imatur şi cred aşa o să rămâi oricâţi bani vei mai face. E prea târziu pentru tine acuma ca să te mai schimbi”.

“Dar am făcut împreună cu şefii mei atâta bine oamenilor! Uuite-te şi tu cum arată acum Severinul. Oamenii sunt mulţumiţi, fericiţi!”…

“Aşa e! îi răspund scurt. Poate că sunt bune toate cele ce le-aţi făcut dar aţi întrebat oamenii ce vor de fapt “cu adevărat?”…

“Şi de ce spuneai că nu-s matur?” m-a întrebat la finalul dialogului nostru aruncându-mi săgeţi otrăvite din ochii altfel blajini.

“- De ce? Pentru că imediat după ce vor trece şi alegerile astea  o să fii iar târât de aceeaşi Ambiţie şi de acelaşi fagure de interese “profitabile” – doar pentru tine. Şi iar o să te uiţi prin mine ca prin sticlă atunci când o să te salut desinteresat desigur, ca acu’ doi ani”…

A fi matur înseamnă a creşte – fie şi financiar- dar nu pentru tine ci pentru a-i servi, pentru a-i sluji pe ceilalţi. Abia atunci simţi că eşti cu adevărat împlinit, matur adică.

Aş vrea să trăiesc şi să văd ziua în care angajaţii Primăriei dimpreună cu preoţii bisericilor răsărite ca ciupercile, stau înşiraţi în faţa câte unui lighean cu apă şi spălând picioarele cetăţenilor severineni.

Cum? Ce e de râs în asta?

Iisus a făcut asta de-atâtea ori!…

Expoziţie de pictură Cristina Oprea la Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin


Vineri 18 mai 2012, puţin după prânz, a avut loc dechiderea expoziţiei personale a cunocutului artist plastic doljean Dr. Cristina Oprea. Evenimentul a coincis cu “Ziua internaţională a Muzeelor” iar cuvintele de deschidere şi prezentare au fost rostite de doamnele Sorina Ştefania Matacă – director al Muzeului Regiunii “Porţile de Fier” şi de Dr Maria Bălăceanu – director al Muzeului de Artă “Gheorghe Anghel” – Drobeta Turnu Severin.

Prezeţi la vernisaj artişti plastici severineni, personalităţi locale, presa scrisă şi radio-televiziunile locale, elevi, un numeros public.

Cristina Oprea – născută în Craiova îtr-o zi de toamnă a anului 1970 este specializată în pictură de şevalet, pictură pe papirus, linogravură, grafică de carte, artă miniaturală, ex-libris.

A urmat cursurile Liceului de Artă – secţia pictură pe şevaletşi ale Şcolii Populare de Artă tot din Craiova – secţia pictură. În 1996 este licenţiată a Facultăţii de Arte Vizuale “Ian Andreescu” din Cluj-Napoca – secţia pictură. Continuă studiile la Facultatea de Arte din Timişoara – secţia pictură pe şevalet şi în Italia la Nuova Academia di Belle Arti din Milano. Este doctorand al Universităţii din Craiova, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie – secţia Istorie, doctorand al Universităţii de Arte şi Design Cluj Napoca – secţia Arte vizuale dar şi studentă a Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Craiova. A obţinut un master în Cercetarea şi conservarea mărturiilor istorice la Universitatea din Craiova. În anul 2006 editează volumul de versuri “Labirintul Albastru”.

Expoziţii personale în România:

1992 – Cluj-Napoca , B.C.U.

1992, 1993, 1994 – Cluj Napoca , Casa Universitarilor, galeria „Paul Sima”

1993, 1995, 1997, Craiova , galeria „Arta”

1994 – Râmnicu-Vâlcea, galeria Uniunii Artiştilor Plastici

1996, 1997 – Craiova, Teatrul de Operă „Elena Theodorini”

1997 – Drobeta Turnu Severin, galeria „Apollodor”

1997 – Bucureşti , galeria „Galla”

1997 – Craiova, galeria „Arta”

1998 – Craiova, galeria „Arta”

1998 – Sibiu, galeria „Arta”

1998 – Bucureşti, Muzeul de Isorie al Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu)

1998 – Slatina, Muzeul de Istorie şi Artă

1998 – Bucureşti, Cercul Militar Naţional

1999 – Bucureşti, Hanul cu Tei

1999 – Sibiu, galeria „Arta”

2000 – Craiova, Teatrul Naţional

2000 – Slatina, Muzeul de Istorie şi Artă

2000 – Craiova, galeria „Arta 2”

2001 – Craiova, galeria ,,Arta”

2002 – Cluj-Napoca, galeria Uniunii Artiştilor Plastici

2002 – Sibiu, galeria „Arta”

2003 – Craiova, galeria „Arta”

2003 – Tîrgu-Jiu, Muzeul Judeţean de Istorie

2003 – Craiova, Centrul de Promovare a Culturii Tradiţionale Dolj

2004 – Craiova, galeria Radio Arts

2005 – Craiova, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”

2006 – Craiova, galeria ,,Arta”

2007 – Craiova, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”

Expoziţii de grup în România:

1991 – Expoziţia de grup „91”, Craiova, galeria „Arta”

1991, 1992 – Concursul Naţional de Pictură „Tânăra Dominus”, Bucureşti

1992 – Salonul de Toamnă, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Cluj-Napoca

1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 2000, 2001, 2006 – Salonul Artiştilor Olteni, Muzeul de Artă, Craiova

1994 – Concursul Naţional de Artă „George Bacovia”, Muzeul de Artă, Bacău

1995 – Târgul de Artă, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Râmnicu-Vâlcea

1995 – Expoziţia Internaţională de Artă „Centenar UNESCO Lucian Blaga”, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

1995 – Expoziţia de Artă „Campus 95”, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, R.Vâlcea

1995 – Expoziţia de Artă „Centenar Lucian Blaga”, galeria „Arta”, Craiova

1995, 1996 – Concursul Naţional de Artă „Voroneţiana”, Muzeul Naţional al Bucovinei, Suceava

1995, 1997, 1999 – Bienala Naţională de Desen, galeria „Alfa”, Arad

1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2004 – Saloanele Moldovei, Muzeul de Artă, Bacău

1996 – Salonul Anual de Artă, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Râmnicu-Vâlcea

1996, 1998 – Expoziţia de Artă „Atelier 35”, galeria „Arta”, Craiova

1997 – Expoziţia de Artă, galeria „Artă 2”, Craiova

1997, 1998, 1999, 2001, 2003 – Salonul de Artă Sacră, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Tîrgu-Jiu

1997, 1998 – Salonul de Sud, Muzeul de Artă, Reşiţa

1998 – Expoziţia de Artă „Atelier 35”, Muzeul de Artă, Constanţa

1998 – Expoziţia de Artă „Antract”, galeria „Arta”, Sibiu

1999 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

1999 – Bienala Internaţională de Gravură „Iosif Isser”, Muzeul de Artă, Ploieşti

2000, 2002 – Expoziţia Internaţională de Ex-libris, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

2000, 2002, 2004 – Salonul Naţional de Artă „N.Tonitza”, Muzeul de Artă, Bârlad

2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2006 – Salonul Internaţional de Gravură Mică, Muzeul Florean , Baia Mare

2000 – Expoziţia de Artă „Satul Românesc Mileniul 3”, Casa Băniei, Craiova

2001 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

2001, 2005 – Bienala Internaţională de Grafică Mică, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

2001 – Bienala Naţională de Artă „Viorel Lascăr” Muzeul de Artă, Piatra Neamţ

2002 – Concursul Naţional de Acuarelă şi Gravură, Muzeul de Artă, Tulcea

2002 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

2002 – Expoziţie de Icoane, Casa Băniei, Craiova

2003 – Expoziţie de Icoane, Casa Universitarilor, Craiova

2003 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

2004 – Salonul Municipal de Artă, Muzeul de Artă, Craiova

2006 – Salonul Internaţional de Pictură, Muzeul Florean, Baia Mare

2007 – Trienala de Gravură „Ioan Slavici”, galeria „Arta”, Arad

Expoziţii internaţionale:

1991, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997 – Expoziţia Internaţională de Artă Miniaturală, Del Bello Gallery, Toronto, Canada

1992, 1996, 2001 – Concursul Internaţional de Acuarelă, Sinaide Ghi, Roma, Italia

1993 – Bienala Internaţională a Academiilor de Artă Europenă, Maastricht, Olanda

1994 – Salon de Jeaune Peinture, Angers, Franţa

1994 – XXXVIII-eme Salon des Arts, Taverny, Franţa

1995, 1996, 1997, 1998, 2000, 2002 – Salon Mediterraneen des Art Plastiques, Port-de-Bouc, Franţa

1995 – Grand et Jeunes D’Aujuord hui, Paris , Franţa

1997, 1999, 2000, 2001 – Salon Internaţional des Paintres, Sculptures et Photo, Le Loroux- Bottereau, Franţa

1997 – XXXXI-eme Salon International des Arts, Beziers, Franţa

1997, 1998 – XXXXI-eme Salon International des Art „Pierre Lansalot”, Mauleon, Franţa

1998 – Bienala Internaţională de Miniatură, Gornji Milanovac, Iugoslavia

1998 – Expoziţia de Artă, Chamonix, Franţa

1999 – Salon de Peintures et des Sculptures, Bourbonne les Bain, Franţa

1999 – Expoziţia Internaţională de Mini-gravură, Vitoria, Brazilia

1999 – Expoziţia de Artă Ax-Art 99, Chişinău, Republica Moldova

1999, 2002, 2003, 2005, 2006 – Expoziţia Internaţională de grafică mică, Cadaques, Spania

2000 – Salon de la Mine, Lewarde, Franţa

2000 – Bienala Internaţională de Artă Miniaturală, Raciborz, Polonia

2000 – Salonul Internaţional de Artă ACEEA’S, Barcelona, Spania

2000 – Prix de la Gravure Lacourier, Paris, Franţa

2003 – Expoziţia Internaţională de Ex-libris, Rijeka, Croaţia

2005 – Bienala de Gravură Mică şi Ex-libris, Ostrow Wielkopolski, Polonia

2005 – Bienala de Grafică Mică, Belgrad, Iugoslavia

2006, 2007 – World Art Print Annual Exhibition, Lessedra, Sofia, Bulgaria

2006 – Salonul Internaţional de Ex-libris, E/A Book, Russe, Bulgaria

2007 – Concursul Internaţional Ex-libris Biblioteca Bodio Lomnago, Bodio Lomnago, Italia

PREMII:

1995 – Premiul 2 la Concursul Naţional de Artă „Voroneţiana”, Suceava, România

1995 – Menţiune de Onoare la al XXXV-lea Salon Mediteranean de Artă Plastică, Port-de-Bouc, Franţa

1996, 1997 – Diplome de Onoare la cele două Saloane Mediteraneene de Artă Plastică, Port-de- Bouc, Franţa

1999 – Titlul special: Medalia Oraşului Le Lorroux-Bottereau, Fraţa

2000 – Diploma de onoare la Salonul Internaţional de Artă ACEEA’S, Barcelona, Spania

Lucrări în colecţii de stat

Muzeul de Artă Râmnicu-Vâlcea

Muzeul Naţional al Bucovinei, Suceava

Muzeul de Istorie şi Artă, Slatina

Muzeul de Istorie şi Artă, Bucureşti

Muzeul de Artă, Chişinău, Republica Moldova

Biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman”, Craiova

Radio Oltenia, Craiova

Lucrările expuse la Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin pot fi admirate de iubitorii de artă şi de frumos până la mijlocul lunii iunie.

Din vârful tastelor pag79

Am închis telefonul şi am plecat imediat. Era ora prânzului când am ajuns la blocul lung, aproape cât strada. Maşina era la locul ei în parcare. Strălucitoare şi impecabil de curată pentru că nea’ Ilie niciodată nu suporta s-o vadă măcar cu vreo pată pe ea. Făcuse rate la bancă şi eforturi uriaşe să-şi vadă visul împlinit: acela de a conduce o maşină străină nou-nouţă. Nimeni nu mai era ca el în Severin când cobora pe bulevard la volanul limuzinei sclipitoare… Părerea mea era că nimănui nu-i prea păsa, însă aşa era el: mândru şi fudul foc!…
O bătrânică mi-a deschis uşa grea de metal văzându-mă dinăuntrul scării că mă uit pe lista interfonului. Am urcat încet aceleaşi scări pe care le mai urcasem şi în urmă cu un an. Uitasem etajul la care stătea dar eram sigur că nu voi greşi.
Uşa de la intrare era deschisă şi o tăcere groasă ca un mâl negru umpluse apartamentul.
Nea’ Ilie era întins pe pat cu fălcile strânse într-un rictus ultim de suferinţă încă vizibilă.
“Îşi dădu ultima suflare acu vreo juma de oră” îmi spune un bătrânel – probabil rudă sau vecin.
“Vorbirăm, îmi ceru nişte apă că-i era sete într-una, apoi începu să respire într-un fel care nu semăna cu el şi după ce trase aer lung şi-l scoase afară din el, se opri şi muri”…
Bătrânelul se chinuia acum să-l îmbrace într-un costum pe care-l găsise în şifonier.
“Vorbeşti matale să vină să-l îmbălsămeze? Că eu îl îmbrac să nu se răcească că pe urmă nu mai poate nima să-i bage hainele dacă se-nţepeneşte” mă roagă bătrânelul vorbind aproape şoptit…
Îl cunoscusem pe nea’ Ilie cu ceva ani în urmă şi ne-mprietenisem pentru că era un om foarte citit. Sufrageria era tapetată cu cărţi. Un om mult prea singur însă.
Ultima dată fusesem la el acasă să-ncerc să-l conving să-şi pună un filtru de apă la bucătărie.
M-a ascultat cu răbdare ce vream să-i dau, dar a refuzat categoric. Nimic nu l-a putut convinge să renunţe la-ncrâncenare.
“Băi Dănuţ, eu nu prea beau apă. Eu cu berea votez că are şi vitamine şi alea alea…” În bucătărie, după frigiderul uriaş erau o mulţime de pet-uri goale de bere.
I-am pus tot felul de întrebări şi am desfăcut firul în patru despre apă însă degeaba. Hotărârea lui era fermă şi definitivă.
“Eu nu cred în chestiile astea, sunt sătul de ăştia care vin mereu sau îmi dau telefon să-mi vândă câte ceva. Le ştiu pe dinafară textele. Tu eşti băiat deştept, îmi place de tine da dă-i dracu pe-ăştia cu filtru lor. Nu-mi place apa nici filtrată, nici nefiltrată”…
Mă duc la bucătărie să caut ceva de aprins – un chibrit, o brichetă şi mă opresc în dreptul sufrageriei. Aici stătusem amândoi vreo oră de vorbă în urmă cu un an. Totul era la fel. Cărţile din biblioteca de lemn sculptat, fotoliile largi din piele veritabilă, covorul gros fără nici o scamă, plasma uriaşă din dreptul terasei…
Vecinul îmi spune că tocmai se-ntorsese de la spital
“S-a cerut singur să vină acasă. Era sătul de câte medicamente trebuia să cumpere, de doctorii care se tot contraziceau şi-l mânau pe la tot felul de analize”…
“Da cum de s-a-mbolnăvit, că eu am mai vorbit cu el la telefon da nu mi-a spus nimic de vreo boală, de vreo durere?”
“Păi aşa era el nu-i plăcea să se vaite. A-nceput să bea tot mai mult, tot mai mult, n-a mai mâncat şi s-a pomenit că se umflă ca bou care-a dat iama-n lucernă. Atuncea s-a dus la spital. Ăia i-au spus că a venit prea târziu, că ficatul lui s-a stricat de tot şi l-au plimbat de colo colo până i-a dat dracu şi a cerut să-l aducă acasă. Eu am stat pe lângă el că nu mai avea pe nimeni. Noi am lucrat împreună pe şantier la Porţile de Fier şi am rămas prieteni. Pe altcineva nu mai are…”
I-am strâns mâna lui nea’ Ilie – încă moale şi caldă şi i-am cerut în gând iertare că n-am ştiut cum să-l ajut mai mult.
“Nea Ilie eu nu-ţi vând nici-un filtru cum crezi mata. Eu îţi dau o asistentă care să aibă grijă de sănătatea mata care stă ascunsă în paharul cu apă nu cu bere. Nimic din ce-nghiţi mata zilnic n-ar putea ajunge unde trebuie dacă n-ar fi apa bună care s-o transporte. Cu cât e mai curată şi mai strecurată cu atât maşina e mai performantă, mai rapidă şi mai încăpătoare. Azi mata ai o maşină bengoasă, altă dată mergeai pe şantier înghesuit într-o dubă. Nu poţi să spui că-i acelaşi lucru. Mata îmi spui “Nu” dar de fapt spui “Nu” corpului lu mata. Într-o zi poate îmi vei da dreptate da atunci te vei lupta şi cu boala şi cu regretul că m-ai refuzat”…
Cuvintele îmi veneau clar în minte în timp ce mă chinuiam să aprind candela roşie. Am aşezat-o pe noptieră, între două cărţi de istorie (nea’ Ilie iubea istoria) am rostit în gând o rugăciune scurtă şi mi-am luat adio de la acest om bun promiţând vecinului că am să-l trimit pe prietenul şi colegul meu Toni să-l îmbălsămeze.
Afară, în parcarea din spatele blocului nefiresc de lung, soarele sclipea impersonal, amoral şi tăios din parbrizul limuzinei impecabil de curate…

La un pahar de vin de Corcova cu puţină … istorie

După ce treci de Jirov, cum vii dinspre Strehaia, faci la stânga în dreptul haltei şi intri printre dealuri acoperite de viţă de vie, în Corcova. Pe câmp rămân în urmă ruinele fostei fabrici de ţigle şi cărămidă.

Cândva Corcova era un mic centru industrial – ţiglele cu sigla “Corcova” erau foarte căutate “Mai bune decât ăle de Jimbolia!” se spunea prin părţile locului, iar acestea încă mai acoperă case în care vieţuiesc oameni indiferenţi. Şi tot aceeaşi poveste cu cărămizile “de Corcova”. Au rămas din vechea fabrică doar câteva ruine acoperite de bălării prin care mişună şopârle verzi-albastre.

Cine-o mai fi proprietar azi? Probabil vreun primar mai descurcăreţ sau poate că nu. Un bătrânel de pe marginea drumului sprijinit cu amândouă mâinile într-un toiag subţire ne spune că “ar fi fost cumpărate, dimpreună cu locu’, de unu din Căzăneşti – Matei da nu-s sigur, aşa am auzit şi eu”, era doar o părere…

Istoria locurilor acestea pluteşte încă şi azi nevăzută ca aburii unui vin vechi proaspăt desfăcut. Drumul spre Corcova e sfârtecat de gropi (“dacă se băga-n pedeleu asfalta şi el, aşa…” ne spune bătrânelul sfătos referindu-se la primar probabil. Craterele care mi-au suprasolicitat maşina cu garda mult prea joasă par a se sfârşi în dreptul clădirii fostului conac Bibescu şi celei a fostului IAS.

Mi-aduc aminte că am avut ocazia cu ceva ani în urmă să intru în subteranele acestei crame populată cu butoaie imense şi să degust câteva din vinurile păstrate doar pentru anume papile “boiereşti”. Acum se spune că au revenit francezii şi s-au apucat din nou de înnobilarea viţei de vie şi al locurilor. “Foarte bine!” îmi spun, pentru că nu-i aşa, oamenii pricepuţi sunt cei ce conferă nobleţe muncii şi “sfinţesc locul”.

După ce sparg o mână de nuci cu coajă subţire şi miez gros, rup la repezeală o azimă de pâine tocmai scoasă din cuptor şi mă aşez să descifrez, măcar în parte, parfumul unui pahar cu vin roze de Corcova. “Parfum de istorie” decretez fără să mă gândesc prea mult şi fără drept de recurs. Pentru că ceeace este absolut mirific în ţinutul acesta este, după cum spuneam parfumul istoriei. “Şi florile” ar fi spus prinţul Bibescu din fotoliul lui adânc. “ Mă gândesc la toate florile timpurii care răsar în crângurile Corcovei din primele zile de primavară, petale de micşunele, viorele, zambile sălbatice răsărite mult înaintea suratelor din regiunea mea mai friguroasă, pe care Emanuel mi le trimitea în fiecare an, presarate în scrisori , ca să-mi vestească primăvara. “ scria prinţul Anton Bibescu.

Strabon ne transmite peste timp în a sa “Geografia” că dacii deşi cultivau viţa de vie au acceptat totuşi s-o scoată la porunca lui Burebista. Acesta ajuns regele numeroaselor “neamuri” sau triburi de daci epuizate de prea multele războaie era cunoscut mai ales pentru disciplina sa. Era inteligent – “con-mente”, iubea exerciţiile fizice dar nu bea…vin. Unii spun că aşa îi spunea “şarlatanul” de Deceneu cel umblat prin lume.

Hai să vă spun acum, că iniţial era băut doar mustul de struguri (mustul de struguri conţine resveratrol – cel mai puternic antioxidant cunoscut şi probabil o explicaţie pentru mintea bună, “străluminată” şi longevitatea care i-a făcut celebrii pe daci). Grecii care au importat sărbătoarea recoltei de la daci – unde se beau importante cantităţi de must au transformat-o în incredibile orgii odată cu fermentarea şi transformarea acestuia în vin.

În Grecia antică se ştie că mustul (băutura barbarilor) era lăsat să se transforme în vin iar această băutură “nobilă” era apanajul doar al aristocraţiei dar şi semn al … civilizaţiei. Probabil că la Corcova au mai fost vii şi atunci şi probabil că viţa aceasta dătătoare de must de viaţă lungă a mai fi fost smulsă sau uitată tot ca pe timpurile noastre – cine mai ştie?

În anii ce au urmat începutului de secol XVIII, se naşte şi se întinde ca o epidemie de gripă peste întreaga Europă, ideea “naţională”. În care minţi şi prin ce laboratoare a apărut acest concept e dificil de spus. Unii afirmă că masoneria a “moşit” revoluţia europeană care va genera “statele-naţiuni” după cum azi se afirmă că tot ea a renunţat acum la acest “experiment” în favoarea unui alt concept “statul unic” – global.

O minte sclipitoare – “străluminată” ar spune acelaşi Strabon, care şi-a legat existenţa definitiv de aceste locuri situate pe Valea Motrului, a fost prinţul Bibescu – intrat deja în mitologia locurilor. El şi-a trăit o bună parte din viaţă chiar aici la Corcova.

Anton sau Antoine Bibescu a fost fiul lui Alexandru Bibescu şi nepot al domnitorului Gheorghe Bibescu şi al Zoiei Mavrocordat Brâncoveanu.

Pasiunea cea mai mare a tatălui lui – Alexandru au fost cărţile. El a strâns şi a constituit o bibliotecă impresionantă din cărţi rare dar se ştie că scria şi poezie cu aceeaşi uşurinţă cu care filosofa. Soţia sa Elena Bibescu o femeie deloc frumoasă, pasionată de pian dar şi de şedinţele de spiritism de la Peleş, a fost o apropiată a Reginei Maria – cunoscută şi cu numele de poetă – Carmen Sylva. Pentru că făcea parte din anturajul regal, Elena este surghiunită de Carol I atunci când acesta află de legătura amoroasă a prinţului Ferdinand cu Elena Văcărescu.

Aceştia sunt în câteva vorbe părinţii lui Antoin – cel care va înmiresma cu parfumul aristocraţiei franceze dealurile nisipoase ale Corcovei.

Acesta se naşte la Paris în 1878.În salonul unde cânta mama sa la pian, are ocazia de a-i cunoaşte personal pe Franz Liszt, Saint Saens, Debussy, Richard Wagner sau Anatole France. Tot în acest salon va fi “lansat” un muzician care după ce compune şi cântă aici pentru prima dată “Poema română”, va deveni celebru în toată lumea şi care va face cinste ţării în care s-a născut – George Enescu.

Crescut în acest mediu select, Antoine se împrieteneşte cu copilul unui vecin doctor Adrien Proust şi împreună cu acesta – cu Marcel, Emanuel Bibescu –fratele lui dar şi cu Bertrand Fenelon (descendent al scriitorului Louis Aragon) pun bazele unei societăţi secrete masonice.

Anton Bibescu – “prinţul de aur cu buzunarele pline de smaralde” susţine din toate punctele de vedere opera şi cariera lui Marcel Proust (cel care îi datorează publicarea cărţilor) dar şi pe cea a scriitorului de origine evreiască – Mihail Sebastian căruia îi oferă moşia de la Corcova ca loc de creaţie.

Aşa se face că aici, între dealurile parfumate cu miros de struguri copţi, s-a scris “Steaua fără nume” (denumită iniţial “Ursa Mare”) dar şi alte piese care au fost jucate de sute de ori pe Broadway.

Marcel Proust (cel care spunea despre Bibescu că “este cel mai deştept dintre francezi”), acela care venea destul de des la Corcova unde şi-a şi scris o parte a operei literare, era cel mai important “agent de propagandă“ al ambasadorului Bibescu în redacţiile marilor cotidiene europene unde promova intens imaginea României.

Anton chiar îl numea în corespondenţa lor “un bun român” iar Marcel îl întreba retoric, desigur: “Va şti vreodată ţara dumitale ce ai făcut pentru ea?”

Anton Bibescu – ministru plenipotenţiar şi diplomat cu relaţii peste tot în lume, bărbat extrem de dorit şi de răsfăţat de femei celebre, este foarte bine descris de Mircea Berindei: ”Înalt, impunător, dispreţuitor în privire, ironic n conversaţie, nepăsător în atitudini, era omul pe care nimeni nu cuteza să-l înfrunte decât atunci când nu era de faţă. [...] Îl fascinau urzelile, culisele, amorurile tăinuite care răsturnau guvernele, intrigile care le instaurau, şantajurile care-i duceau pe unii la sinucidere, iar pe alţii la glorie şi îmbogăţire, aventurierii de înaltă clasă, spioanele din lumea bună, masonii care-şi ascund apartenenţa…”

“Anton Bibescu are darul de a fi oriunde. In special acolo unde se vorbeşte de el. E un om deosebit, foarte deştept, dar necruţător cu cei ce nu-l respectă. Fereşte-te să-l vorbeşti cu cineva de rău. Află tot!”… spunea despre el un alt diplomat celebru – Grigore Constantinescu.

Diplomaţia românească nu a prea ştiut să profite de imensele relaţii ale prinţului în lumea bună europeană şi asta dintr-un singur motiv ne spune Mihai Dimitrie Sturza în “Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească” – duşmănia şi gelozia patologică plină de frustrări pe care i-a purtat-o Titulescu – un om urât din punct de vedere fizic şi cam evitat de femeile frumoase.

Iată ce scria despre el Nicolae Titulescu sau “Oracolul din Breasta” (o comună lângă Craiova): “Anton Bibescu a ajuns mare şi tare în Ministerul de Externe. istrate micescu a hotărât să-l ia cu dânsul în turnelul pe care-l va face în curând. Politica românească condusă de doi ţicniti ca Micescu şi Bibescu, iată ce nici un om de bun simţ n-ar fi putut prevedea înainte de 1930”…

Deh! oameni cu umori lipsiţi de humor…

Această atitudine ostilă nu l-a împiedicat însă pe prinţ să nutrească o reală admiraţie pentru Nicolae Titulescu pe care nu odată l-a avut ca oaspete la Corcova. Titulescu este cel ce i-l recoamndă şi i-l aduce la moşie la Corcova, de la Paris, pe şeful promoţiei de la Universitatea din Montpellier – pe tânărul Ahille Soujet să se ocupe de administrarea imensei plantaţii de vie.

Tânărul francez se integrează rapid între săteni şi el este şi cel ce le construieşte fabrica de cărămidă, de ţiglă, de teracotă, moara cu gater şi fabrica de oţet spre marea mulţumire a corcovenilor. În 1919 prinţul Bibescu se căsătoreşte cu Elizabeth Asquith – fiica lordului de Oxford, fost prim ministru al Angliei, la ceremonie participând regina Alexandra, george bernard shaw dar şi o mulţime de alte personalităţi ale vremii.

Soacra sa Martha are o bună impresie despre acest român: „Ce gentleman! Nimeni din familia mea nu este la nivelul său” se exprimă ea. Socrul lui însă, Herbert – care nu fusese de acord cu căsătoria fiicei sale cu un prinţ oriental mult prea seducător în accepţiunea lui, l-ar fi întrebat: “Înţeleg că aveţi moşii întinse în România” la care Bibescu sarcastic i-ar fi răspuns: “Da, iar ca să vă faceţi o idee – Orient Expresului îi trebuie o zi să treacă prin mine!”… Se referea desigur la cele peste 2000 de hectare pe care le avea la Corcova.

A călătorit prin toată lumea din China şi India până în America. Era prieten cu Marele Duce Mihailovici cu care juca cărţi şi tot la fel cu viitorul Preşedinte al Statelor Unite – Roosvelt căruia îi spunea Frank (lui Churchill îi spunea Winston – spre disperarea şi invidia cunoscuţilor de la Bucureşti).

“Aceşti Bibeşti au înrudiri cu familiile din Noailles, Chimay şi Beauffreumont, care sunt de viţă capeţiana şi ar putea oricând să revendice, cu multă îndreptăţire, coroana Franţei “, spunea Marcel Proust.

Moartea mamei îl afectează profund pe Emanuel – fratele lui Anton, care capătă o boală neurologică ce-l desfigurează (purta faţa acoperită pe jumătate cu o eşarfă) iar până la urmă reuşeşte după alte încercări nereuşite să se sinucidă cu un cordon.

După moartea mamei şi a fratelui (cele două persoane pe care le-a iubit cel mai mult) prinţului îi moare şi soţia de pneumonie la doar 48 de ani. Deşi deseori se gândeşte să-şi ia viaţa, prinţul are destulă răbdare să vadă cum pierde tot – adică după cei mai dragi, averea şi moşia de la Corcova.

În 1945, înainte de a părăsi ţara, îşi comandă simbolic un sicriu şi trimite câteva “amintiri” ziarului severinean “Provincia”:

„Din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş, ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea… Corcova mea iubită e pe cale să dispară iar eu plec. N-am făcut rău să-mi comand sicriul…”

După plecarea lui conacul şi moşia sunt naţionalizate de comunişti iar bisericuţa conacului adusă chiar de el în 1910 şi pictată pe cheltuiala Zoiei Brâncoveanu Mavrocordat bunica sa, devine grajd pentru vite.

Un mehedinţean – Iosif Igiroşanu, îl întâlneşte la Paris în 1946, ocazie cu care prinţul i se destăinuie pentru ultima dată:

“Mă gândesc la copacii de la Corcova… la parfumul salcâmilor… la strugurii încă cruzi de rouă sau aburiţi de brumă. De fiecare dată când trec frontiera , plecând iară din ţară, mă întreb, cu o ciudată şi neasteptată strângere de inimă : am să mai apuc oare să mă întorc ? Sau am să mor prin străinatăţi?”…

Azi doar câţiva bătrâni îşi mai amintesc de maşina cu spiţe a prinţului dar nu mai sunt siguri dacă asta nu era cumva trăsură. Din istoria recentă a rămas viu parfumul strugurilor şi butucii bătrâni de pe deal.

Strâng cu grijă cojile de nuci şi le duc în grădină lângă tulpina unui măr firav pe care tocmai l-am plantat. Încerc să văd cu ochii minţii cum va arăta peste 50 de ani şi unde voi fi eu atunci. Revin la paharul de vin roze, dar îl las neterminat cu gândul la întâmplările povestite. Din pâinea deja rece, rămasă hrănesc câteva vrăbii gureşe apărute de cine ştie unde…

Corcova cu craterele ei de pe drum şi oamenii străvezii de sărăcie, pare că s-a-ntors în istorie în urmă cu o sută de ani. Din păcate din această istorie lipseşte prinţul Bibescu, Marcel Proust, Souget şi toţi celilalţi care au înnobilat aceste plaiuri străvechi, acest mirific paradis creator.

La radio se anunţă căderea guvernului Ungureanu, însă cu-i îi mai pasă?…

“Podul Mariei Tereza” de la Topleţ

Mama Ecaterina nu prea mai cunoaşte istoria acestor locuri şi nici a “pietrelor podului Mariei Terezea”.
Ea ştie că odată trecea apa prin spatele casei ei spre o moară. Apa caldă a acestei zone, la fel ca aceea tămăduitoare de la Herculane şi la fel ca inima dacilor care au vieţuit pe aici cândva, a atras atenţia sorţii, a destinului şi a Istoriei.
Pentru cei care nu cunosc locurile acestea magice sunt necesare a fi făcute câteva precizări.
„Istoria nu ne ţine de foame” declara, cu mai puţin de zece-cinsprezece ani în urmă, un nedemn Preşedinte român, dar cu siguranţă ea ne poate reda demnitatea pierdută, furată, uitată…
Localitatea Topleţ situată nu prea departe de Băile Herculane, nu diferă prea mult de oricare sat sau localitate din România. Adică ocroteşte aceeaşi oameni generoşi şi cu suflet pur ca apa de rouă şi este încărcată, este purtătoare a unei consistente istorii multimilenare.
Popoarele migratoare şi clasa politică actuală post-revoluţionară – cu nimic mai prejos decât barbarii primitivi puşi doar pe jaf şi distrugere,- au aruncat întreaga zonă în sărăcie şi paragină. ..
Aproape de încheierea primului mileniu – pe la anii 900, voievodul Glad ce stăpânea aceste teritorii, este învins de maghiarii regelui Arpad care-l iau prizonier. Deşi ungurii devin stăpânii acestor locuri păstrează totuşi intactă organizarea administrativă românească aşa cum au găsit-o.
Trei sute de ani mai târziu, un alt rege al Ungariei, Carol Robert îl înfruntă tot în aceste locuri pe Basarab – întemeietorul Ţării Româneşti. Visul lui de a converti românii la catolicism se ofileşte odată cu înfrângerea lui şi cu pieirea a vreo trei episcopi ce-l însoţeau dar şi a de trei ori mai mulţi preoţi.
Luptele pentru putere din Ţara Românească îl determină pe Radu al II-lea să pustiiască Valea Cernei nemulţumit şi înfuriat de numirea lui Ion Trentu ca ban al Severinului de către regele maghiar.
Succesorul lui, Mircea cel Bătrân rezolvă situaţia administrativă a zonei atunci când primeşte de la Sigismund de Luxemburg tot Banatul de Severin cadou ca urmare a păcii încheiate.
Un personaj binecunoscut al acelor vremi este călugărul Nicodim care participă alături de Mircea la întâlnirea cu Sigismund (de la Severin). Aici Nicodim îl convinge pe ungur să renunţe la catolicism şi să treacă la ortodoxie. Cum a reuşit Nicodim această minune? Mai întâi i-a vindecat o nepoată suferindă de o boală grea – epilepsie, apoi a transformat friptura de purcel – de la praznicul oferit de Mircea cel Bătrân în cinstea regelui – în păstrăv şi nu în cele din urmă cu ajutorul mersului prin foc – gest care a dus la renunţarea regelui la numele de Sigismund şi însuşirea aceluia de Matei.
Mircea cel Bătrân, gelos pe succesele politice remarcabile ale lui Nicodim, îl alungă din Ţara Românească.
Călugărul Nicodim, pentru cei mai puţin cunoscători, a reuşit în 1375 ridicarea ANATEMEI aruncate asupra Bisericii Sârbe ca urmare a declarării autonomiei – ocazie cu care primeşte de la Patriarhul Filotei al Constantinopolului în dar cârja sa dar şi fragmente din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor sfinţi pe care le dăruieşte Mânăstirii Tismana şi unde se află şi în prezent.
Pe la anii 1600 îl întâlnim la Topleţ dimpreună cu toată suita sa chiar pe Mihai Viteazul aflat în trecere spre Praga.
O sută de ani mai târziu, turcii trec Dunărea şi atacă satul Topleţ dând foc bisericii şi la casele ţăranilor. Garda obştească a satului îi aşteaptă pe turci – la “piatra podului” şi îi strivesc cu stânci aruncate peste ei.
Prin pacea de la Pojarevăţ, turcii cedează lupta şi teritoriile acestea în favoarea austriecilor dar doar pentru vreo treizeci de ani pentru că paşa Omar îl atacă pe colonelul Piccolomini ce apăra Mehadia şi îl înfrânge.
Prin pacea de la Belgrad, turcii pun condiţia abaterii cursului râului Cerna pe apeductul ce încă se mai vede şi azi.
Conform tratatului de Pace de la Belgrad din 18 septembrie 1739, turcii re-primeau Orşova (după ce o pierduseră prin Pacea de la Passarowitz). La Constantinopol, doi ani mai târziu, la 2 martie 1741 este semnată o convenţie specială prin care turcii aveau termen un an să mute Cerna “pe dincolo de Orşova”. Astfel că au fost aduşi câteva mii de olteni care au reuşit cu eforturi uriaşe “să forţeze Cerna cu măturoaie şi diverse vase” ca să pună în mişcare o moară pentru a îndeplini astfel condiţiile stabilite prin Tratat de către combatanţi.
Împărăteasa Maria Tereza devine stăpâna acestor pământuri pe care le administrează după model maghiar decretând Banatul ca şi cameră provincială. Situaţia creată nemulţumeşte însă populaţia românească ce îi trimite plângeri împărătesei şi care la rândul ei îl trimite pe fiul său Iosif al II-lea să “cerceteze la faţa locului” ce se-ntâmplă. Aşa că în anul 1767 îl găsim la Topleţ chiar pe viitorul Împărat Iosif al II-lea care va decreta înfiinţarea unui Batalion românesc cu reşedinţa la Jupalnic. Acesta va fi ulterior încorporat în Regimentul 13 bănăţean cu sediul la Caransebeş.
Românii în complicitate cu turcii atacă austro-ungarii – respectiv garnizoana acestora de la Mehadia, pe care o măcelăresc dimpreună cu fetele şi femeile. Biserica romană maghiară este transformată de turci în magazie de alimente iar biserica nemţească- catolică în grajd pentru vite.
În 1789 turcii sunt înfrânţi de către austrieci în lupta de la Câmpul Lung.
În 1848 îl întâlnim pe aceste meleaguri pe generalul Kossuth însoţit de legiunea italiană şi de cea poloneză care după ce trece de Topleţ, se opreşte la Orşova pentru a ascunde coroana Împăratului austro-ungar undeva lângă gară.
Pe acest loc, împăratul Francisc-Iosif al II-lea va ridica o capelă închinată Sfintei Fecioare Maria pentru că aceasta a protejat coroana maghiară.
În 1916 românii declară război Puterilor Centrale şi ca urmare a bătăliilor date chiar şi la Topleţ, ungurii sunt înfrânţi şi alungaţi de pe poziţiile lor peste râul Cerna.
În 1918 se constituie tot la Topleţ Consiliul Naţional Român Local condus de Petru Mateiovici, Garda Naţională Română şi districtul Mehadia.
La 1 decembrie, când la Alba Iulia se ţine Adunarea istorică (delegatul Topleţului a fost Petru Mateiovici), la biserica din Topleţ, toţi locuitorii se declară cetăţeni ai României Mari şi depun jurământ de credinţă. Trei săptămâni mai târziu ajunge aici generaul Berthelot care este întămpinat de Mateiovici la gară. Acesta îi înmânează un memoriu întocmit de învăţătorul Băltean prin care se revendică tot teritoriul Banatului ca aparţinând Ţării Româneşti.
În 1921 locuitorii Topleţului îmbrăcaţi în costume populare îl întâmpină pe generalul Averescu sosit aici dimpreună cu întregul corp diplomatic aflat la Bucureşti. ..
Toată această istorie consistentă în evenimete şi fapte eroice, azi este uitată iar la Topleţ se mai văd doar câteva din ruinele apeductelor acoperite de o vegetaţie sălbăticită şi de gunoaie.
Sub arcadele de cărămidă şi piatră încărcate de istorie se adăpostesc oile şi caprele atunci când e vremea rea. Pentru că atunci când vremea e bună oamenii neştiutori le demolează în căutare de comori iluzorii…

Ştefan Mihai

De azi 10 aprilie 2012, Universul e mai bogat cu o viaţă. S-a născut finul meu Ştefan Mihai. După ce nouă luni a dansat graţios ca un peştişor fermecat în apa din pântecele mamei lui, azi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al minunatelor şi Priceputelor Femei de la Maternitatea din Severin, el a venit, în sfârşit (poate mai bine “în început”), printre noi. Bine ai venit!…

Naşterea Soarelui şi Naşterea Mântuitorului

În astă seară de 25 decembrie m-am gătit cu haine de sărbătoare şi împreună cu soţia am plecat în vizită la prieteni buni –d-nul Nicu şi d-na Mioara Sfetcu. Împreună am colindat şi am des-cântat câte un pahar cu vin rozaliu dulceag şi extrem de parfumat, am despicat firul în patru, am povestit şi am potrivit vorbe bune.

Ziua de Crăciun – prilej de bucurie – atât cât se mai poate, de felicitări, telefoane, SMS-uri şablon, urări, veselie, cadouri, petrecere, Moş Crăciun şi copii fericiţi.

O sărbătoare extrem de aglomerată, de obositoare  şi de confuză– părere personală. De ce ?

Păi ştie cineva să ne spună ce legătură este între Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos şi Moş Crăciun, bradul împodobit cu tot felul de ornamente, ciorapii cu cadouri, porcul tăiat, capra, ursul sau mai ştie Dumnezeu ce alte « obiceiuri  moştenite din moşi strămoşi » ? Răspuns : nici o legătură. Pe « Moş Crăciun » l-am importat de la olandezi, bradul de la nemţi, aranjamentele sofisticate – acelea cu ieslea de la italieni, ciorapii de la americani, etc. În schimb, « capra », tăiatul porcului sau « ursul » se par că ar fi româneşti.

Cuvântul « Crăciun » nu există nicăieri în Biblie – dacă cineva ştie este invitat să facă necesara corecţie !… Şi nici ziua naşterii Mântuitorului nu este poruncită în Sfânta Scriptură a fi ţinută sau celebrată !…  Crăciunul nu apare între sărbătorile ţinute de Biserică decât foarte târziu (Tertulian şi Irineu de pildă, îl omit dintre sărbătorile religioase). Cuvântul “crăciun” derivă din “creatio”. Astfel că este incorect să-L numim pe Iisus “crăciun”  întrucât El nu este “creatură” a lui Dumnezeu ci “Fiul Veşnic al lui Dumnezeu”.

Dar, sărbătoarea de la 25 decembrie era totuşi o sărbătoare păgână foarte respectată pe timpul dacilor, romanilor şi grecilor iar Biserica creştină a fost nevoită să o accepte într-un final ca fiind sărbătoarea naşterii lui Iisus deşi nicăieri nu este menţionată cu precizie data naşterii Mântuitorului (necum în decembrie, fie şi pe 25).

Ce semnifica ea ? La această dată, soarele atingea punctul său cel mai de jos în emisfera sudică apoi începea mişcarea de ridicare (spre nord). Această re-întoarcere a Soarelui era sărbătorită de daci, romani şi greci adepţi ai cultului solar a lui Mithra- Apollo, iar sărbătoarea se numea chiar aşa « Naşterea » sau « Naşterea Soarelui ».

Apollo zeu al dacilor dar nu numai, este descris ca fiind păstor de oi sau cioban. Apollo-Alburiul era fiul Soarelui  dar şi zeul Morţii iar mesajul învăţăturii sale însemna ruperea de tine însuţi ca să te poţi cunoaşte mai bine apoi moartea ritualică care semnifica re-întoarcerea, contopirea cu Întregul.

El a fost însă fără îndoială zeu al dacilor, divinitate a Soarelui având o soră Artemisa-Diana -Roşioara care trăia, după cum ne spune Pindar – în “ţara de la Istru”. Este reprezentat pe monedele Daciei cu textul APANL. Grecii îl mai numeau după originea sa hiperboreică – Dikaios (după Herodot din Halikarnas, geţii erau dikaiotatoi threikon – “părinţii omenirii” – cei mai puri genetic şi “cei mai apropiaţi de zei” –Okeanos Potamos – sau Olimpul- locul naşterii zeilor fiind localizat, nu în Helada, ci chiar aici la Cazanele Dunării!). Pe una din piesele tezaurului de la Pietroasa, Apollo este reprezentat cu grifonul hiperboreu la picioarele sale. Macrobiu afirmă că latinii îl numeau “Soarele” iar atributele sale erau grifonul – semn al stăpânirii munţilor încărcaţi de aur ai Daciei, corbul şi şoimul. Romanii, după ocuparea Daciei, au continuat să păstreze acele valori sacre locale pentru că le considerate utile chiar şi lor – invadatorilor stăpâni. Beneficiarius consularis –sau subofiţerii trupelor romane responsabili cu misiunile de supraveghere, informare şi recrutare  –  erau, de exemplu, în acelaşi timp şi agenţi de protejare şi răspândire a cultului solar autohton. Ştim azi că Ulpius Proculinus, din Legiunea XIII Gemina,  construieşte o fântână închinată lui Apollon – zeul dacic al luminii – fontem aeterni. Astfel că majoritatea fântânilor şi bazinelor de apă erau închinate zeului Apollo – mesagerul Soarelui. Acest cult al Soarelui la daci făcea parte din ceeace istoricii numesc amplu religia mithriatică iar militarii romani au preluat acest cult întrucât era o bună ocazie de a-şi consolida puterea în ţinuturile dacice cucerite, pentru că religia lui Mithra presupunea în primul rând supunere faţă de autoritatea supreamă – Pather. La Dierna o inscripţie fragmentară aminteşte de legiunea XXII- a Primigenia şi de cultul soldaţilor pentru zeul dacic Mithra. Iniţiaţii zeului Mithra se mai numeau “socotitori” – ei erau socotitori ai cancelariilor guvernatorilor romani. şi erau de fapt iniţiaţi ai cultului zeului solar. La Drobeta, o inscripţie mithriatică închinată sănătăţii împăraţilor Septimius Sever, Caracalla şi Geta sugerează încă o dată în plus popularitatea de care se bucura acest cult în aceste locuri.

Iniţial « creştinarea » sărbătorii a dus la confuzia între Iisus şi Soare ceeace l-a determinat pe Tertulian, pe Augustin sau pe Papa Leon să declare că Soarele nu era Dumnezeul creştinilor şi să mustre aspru închinarea adusă Soarelui. Papa Leo s-a supărat rău atunci când un grup de creştini s-a întors cu spatele la el pentru a se închina cu faţa spre Răsărit, spre Soare. Ulterior Biserica a acceptat această închinare fiind de acord chiar ca altarele bisericilor să fie orientate spre Est pentru ca oamenii să fie poziţionaţi cu faţa spre Rsărit atunci când se închină.

Cultul Soarelui – mithraismul este cea dintâi credinţă a dacilor şi mai apoi a grecilor şi romanilor. Aurelian adept al cultului Soarelui – Mithra, în anul 274, a declarat oficial ca zi de sărbătoare ziua de 25 decembrie însă doar pentru vreo sută de ani pentru că Mithra -ismul, în anul 391, prin decret imperial, va fi interzis.

Obiceiul colindatului este unul tot păgân existent încă de pe vremea dacilor închinători la Soare. « Calenda » desemneză un obiect rotund care face trimitere la discul solar. « Colinda » SE CANTĂ corect –în spiritul autentic al tradiţiei, de un grup de bărbaţi tineri sau bătrâni în cerc închis iar cu această ocazie se împart colaci (rotunzi), nuci, covrigi sau mere –simboluri ale rotundului, ale perfecţiunii solare. Acest obicei se desfăşura pe parcursul a ŞASE zile timp în care se realiza un ocol, un cerc magic protector purificator învizibil în jurul comunităţii.

Azi, semnificaţia colindatului s-a pierdut devenind doar un pseudo-obicei -prilej de petrecere şi dis-tracţie mai ales pentru găştile de tineri dar şi de câştiguri substanţiale pentru industria de consum. Interesele financiare au devenit prioritare mai ales pentru folcloriştii care au confiscat aceste ritualuri străvechi înlocuindu-le cu făcături penibile, scumpe, obositoare şi generatoare de nevroze.

Sărbători fericite tuturor !…

Dn Nicu Sfetcu şi Dan Alexoae

Dn Nicu Sfetcu şi Dan Alexoae în seara de Crăciun

Să trăiţi şi să-nfloriţi!

La colind…

Interviu cu Mama Domnica Trop

Interviu cu Mama Domnica Trop realizat de Valentin Vasilescu de la RTS cu ocazia inaugurarii Casei Muzeu de la Curtişoara – Gorj.

Atelier Raluca Radovici

Am descoperit cu multă mirare o artistă severineancă Raluca Radovici – membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, mică la stat dat cu o inimă uriaşă. Pictează tablouri de dimensiuni care îi întrec statura, pline de adânci tâlcuiri magice sau metafizico-religioase. Tablourile ei se află fie pe holurile Parlamentului, fie în diverse expoziţii naţionale sau de peste hotare, fie în colecţii particulare. Dar pentru că vorbele sunt ele însele prea pline de felurite semnificaţii, mai bine las imaginile, respectiv lucrările Ralucăi să vorbească singure…
Raluca Radovici – Portret

Raluca Radovici Moise

Raluca Radovici Noe

Raluca Radovici – Sfantul Gheorghe

Raluca Radovici Sfantul Petru

Raluca Radovici – Maternitate

Raluca Radovici – Figurina I

Raluca Radovici Figurina II

Raluca Radovici Figurina III

Raluca Radovici – Figurina IV

Raluca Radovici – Figurina V

Raluca Radovici – Figurina VI

Raluca Radovici – Figurina VII

Raluca Radovici – Figurina VIII

Raluca Radovici – Figurina IX

Raluca Radovici – Figurina X

Raluca Radovici – Figurina XI

 

Atelier Drobeta 2011



În vizită la atelierul artiştilor plastici Raluca şi Gabi Rdovici, Nicolae Vlăduţu şi Andrei Coptil. Acesta se află undeva departe, la margine de oraş, între ruinele unei foste fabrici severinene.
Am regăsit aici buni prieteni, harnici şi inspiraţi. Lucrează acum la modelarea unor busturi cerute de Primar pentru aleea personalităţilor şi care vor fi amplasate pe undeva pe la Casa Tineretului. O idee bună a acestui Primar Gherghe- parcă nefiresc de harnic pentru acest prezent istoric paradoxal.
Imaginile culese cu telefonul “molecular” nu pot însă reda atmosfera efervescentă din Atelier, curată, inspirată, dar mai ales senzaţia de LIBERTATE pe care o simţi. Fiecare e liber să-şi exprime necondiţionat ideile, fără reproşuri orgolioase, având ca reper doar ideea de frumos şi estetic.
Oameni şi prieteni buni, de calitate, ai mei şi ai severinenilor pentru care muncesc, şi de care eu însumi sunt mândru…

Păstrători de tradiţie Dumitrescu Marioara din Godeanu Mehedinţi

În pădurea Crihala, la capătul aleii ce duce la restaurantul cu terasă, am întâlnit o femeie foarte discretă şi cuminte care, pe nişte sfori îşi înşirase câteva lucruri extrem de valoroase: costume populare de familie, unele vechi de vreo două sute de ani. Costume populare specifice zonei de nord a Mehedinţului dar şi macaturi sau covoare de lână, o ladă de zestre aşezată în iarbă direct pe pământ, o furcă de tors, o vârtelniţă…
Obiecte care nu interesează pe cei mai mulţi dar care dau fiori cunoscătorilor. Pentru că aceste obiecte şi lucruri pot revela ceeace am pierdut sau am uitat de mult: sufletul românesc autentic. Un popor care şi-a uitat specificul, tradiţia, istoria este condamnat la uitare definitivă iar destinaţia sa este coşul de gunoi al istoriei.
Femeia aceasta este aproape un erou. Pentru că îţi trebuie mult curaj să vii la Severin cu nişte sfori pe braţ şi să te apuci să întinzi obiecte care să arate ţugulanilor iubitori de manele şi telenovele cum arată cu adevărat inima ţăranului strămoş de orăşeni. E ca şi cum un preot curajos ar scoate icoanele unui cult demult uitat şi le-ar înşira pe sfoară în mijlocul pădurii Crihala fără să-i pese de fumul de mici, pastramă vânătă şi cârnaţi sau de muzica ţigănească amestecată cu cea de fanfare care oripilează până şi urechile afone…

Oana Pîrvan din Ponoare


 

Toamnă severineană – o sărbătoare care a adunat nu numai fanfare care să bucure auzul, ci şi creatori curajoşi de artă populară. Unul dintre ei Oana Pârvan din Ponoare care, iată, coase, ţese, toarce, etc nu numai cu curaj – cine mai stă să aprecieze o “cămaşă cu râuri” când industria chinezească produce câteva miliioane de textile colorate şi ieftine într-un timp extrem de scurt, dar şi cu multă măiestrie. Unele ţări se întorc la ceeace se cheamă industria “eco”. În Suedia o femeie care lucrează la o cămaşă trebuie musai să fie relaxată şi fericită, pentru că energiile negative se transmit beneficarului. Lucru dovedit de nişte cercetători smintiţi, dar luaţi, iată în seamă. Fetele acestea precum Oana Pârvan, nu numai că generează artă populară românească specifică, adică energii pozitive, re-creatoare, generatoare de spirit românesc real şi autentic, dar îşi fac timp să şi cânte. Iată un cântec de pe ultimul album al Oanei pe care mi l-a dăruit şi pentru care îi mulţumesc încă o dată. Îi mulţumesc de asemeni şi pentru vorbele bune, cuvinte alese cu sfială şi respect pe care m-a rugat să i le duc Mamei Domnica Trop Decanul Academiei de Muzică Populară din Mehedinţi- Isvorul de Suflet Românesc Imaculat de la Izverna. Care este încă în viaţă şi care încearcă, din toate puterile, pe care le mai are, să supravieţuiască cu o pensie de 33,50 lei…

S-a inaugurat Casa Muzeu Domnica Trop în localitatea Curtişoara

Ieri 20 septembrie în localitatea Curtişoara, la 9 km de Tg Jiu, s-a inaugurat Casa Muzeu Domnica Trop.

Mama Domnica “acasă” la Curtişoara

La eveniment au fost prezenţi oameni de cultură, politicieni, prieteni, familia şi binenţeles Majestatea Sa Mama Domnica Trop Marea Preoteasă a Sufletului Imaculat.

Pentru a fi odihnită a doua zi marţi, la festivitate, Mama Domnica a fost găzduită cu o zi înainte în apartamentul de oaspeţi din conacul Tătărăscu aflat în incinta Muzeului Curtişoara,iar dimineaţa a mers la Biserica fostului demnitar interbelic- Tătărăscu din cadrul muzeului pentru o scurtă rugăciune. Pentru cei ce nu ştiu, Tătărăscu – Primul Ministru iubitor de cultură şi patriot român autentic, este cel care a dat bani pentru ca Brâncuşi să-şi poată ridica operele din Târgu Jiu – Coloana fără sfârşit, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.

Au luat cuvântul Dorin Brozbă director de editură şi casă de discuri, Dr Dumitru Hortopan directorul Muzeului „Alexandru Ştefulescu” din Tg Jiu, Profesor Doctor Ion Mocioi – şeful culturii gorjene şi unul din cei mai mari brâncuşologi în viaţă, Ion Călinoiu– Preşedintele Consilului Judeţean Gorj. Au cântat fetele Mamei Domnica,dar şi o mulţime de alţi artişti populari gorjeni sau mehedinţeni.

Întrebat fiind, după terminarea discursului, dacă poate fi făcută o comparaţie între Domnica Trop şi Constantin Brâncuşi, eminentul om de ştiinţă Ion Mocioi a răspuns că această comparaţie este corectă din mai multe puncte de vedere.

casa muzeu Domnica Trop

Lângă Casa „Domnica Trop”, despărţită de un pârleaz, se află Casa memorială „Gheorghe Zamfir” care adăposteşte o parte din obiectele personale ale marelui artist de talie mondială, diplome, trofee, fotografii, albume. Din păcate problemele de sănătate pe care acesta le are l-au împiedicat pe vecinul Domnicăi Trop – marele Zamfir Regele Naiului să fie prezent la întâlnirea de ieri.

Casa Muzeu „Domnica Trop” a fost dăruită cu un bust executat impecabil de artistul plastic severinean Gabi Radovici dar şi cu un tablou – ulei pe pânză- realizat de Andrei Coptil. Reacţia Mamei Domnica la vederea cadourilor a fost una specială. A dorit ca fotografia mamei sale să fie aşezată lângă tabloul pictorului Andrei Coptil şi înainte de a atârna poza alb-negru în cuiul de pe perete înfipt lângă tabloul lui Andrei, Mama Domnica a sărutat cu dragoste fotografia mamei şi a început să plângă încet de dorul mamei ei.

Ca o anecdotă, pentru că i s-a părut că bustul lui Gabi Radovici ce o reprezintă nu are nimic pe cap, Mama Domnica a luat o maramă de borangic şi a îmbrobodit sculptura – şi aşa a rămas.

Subsemnatul a dăruit Casei Muzeu primul disc de vinil apărut în 1973 cu cele 10 cântece care au făcut-o celebră pe Domnica Trop.

Am dăruit de asemeni un portativ cu câteva acorduri şi note înscrise cu ocazia festivalului „Ponoare Ponoare” de dirijorul orchestrei Maria Lătăreţu” din Tg Jiu. Am constatat cu plăcută surprindere că o partitură asemănătoare se afla şi în Casa Memorială „Gheorghe Zamfir”. Şi tot ca o curiozitate, Mama Domnica a dăruit un ciupag cust de domnia sa cu peste 40 de ani în urmă şi care – surpriză! era chiar cel de pe coperta discului de vinil dăruit în acea zi!…

Fericite coincidenţe!…

La terminarea ceremoniei Claudia Ţuţuman de la Informaţia de Severin, pentru că s-a văitat că o doare capul, a beneficiat în scurt timp de o scurtă şedinţă de „terapie prin descântec” efectuată chiar de Mama Domnica aşezată pe o băncuţă de pe aleea de lângă clopotniţa şi toaca bisericii fostului Prim Ministru Tătărăscu.

Claudia Tutuman descântată de Mama Domnica

Înainte de a porni spre Isverna, şi pentru că nu le-a mai văzut niciodată, Mama Domnica a ţinut să viziteze şi să vadă operele marelui artist Constantin Brâncuşi de la Târgu Jiu pentru a vedea şi înţelege dimensiunea acestui ţăran autentic de valoare universală…

La Poarta sărutului

Lângă Masa tăcerii

Lângă Coloana fără sfârşit

O familie de români

Majestatea Sa şi slujitorul devotat…

Dan Alexoae împreună cu Decanul Academiei de muzică populară din Mehedinţi – Domnica Trop

Fragment dintr-un film despre Muzeul Curtişoara realizat de Dorin Brozbă. Secvenţe de la inaugurarea Casei Memoriale Gheorghe Zamfir – vecinul Mamei Domnica Trop…

Inaugurare Casa Muzeu Domnica Trop – Curtişoara

Marţi 20 septembrie 2011, orele 11.00, Consiliul Judeţean Gorj, Muzeul Judeţean Gorj “Alexandru Ştefulescu” împreună cu editura B.D MEDIA, vă invită să participaţi la inaugurarea Casei Muzeu “Domnica Trop” în incinta Muzeului Arhitecturii Populare din Gorj de la Curtişoara. Evenimentul va fi onorat de participarea extraordinară a celebrei artiste Domnica Trop din Isverna care va cânta o parte din binecunoscutele ei cântece.

Documentar-eseu Domnica Trop


Vineri 09 septembrie, la început de toamnă cunoscutul şi inimosul realizator Dan Taloi a avut ca invitat pe Manuela Praja – profesor doctor în ştiinţe matematice la Colegiul Naţional Traian din Drobeta Turnu Severin.

Dialogul, în principal despre problemele acute ale învăţământului românesc,  a fost unul extrem de interesant şi mai ales obiectiv. S-a precizat şi faptul că în data de 20 septembrie, lângă Târgu-Jiu, la Curţişoara, se va inaugura Casa Memorială Domnica Trop (lângă cea a altui Munte de Valoare al românilor – Gheorghe Zamfir). Iniţiatori – doi oameni de mare caracter – Dorin Brozbă şi Dumitru Hortopan – Directorul Muzeului de Artă din Târgu Jiu.

Toţi cei care încă o mai iubesc pe Mama Domnica Trop ar putea face un gest de prezenţă pentru că acolo va participa şi va cânta chiar Mama Domnica Trop.

Pentru vizitatorii acestui site, am reţinut câteva minute cu şi despre documentarul eseu “A fi… prin cântec” realizat de Dan Alexoae în colaborare cu TL2. Acest documentar a fost prezentat, în vara aceasta, la festivalul de televiziune al producătorilor de film independenţi SIMFEST de la Târgu-Mureş.

Domnica Trop – cunoscută interpretă de muzică populară din Isverna este văzută aici din perspectiva unui terapeut. Cântecul Mamei Domnica este văzut ca un act, gest, rit sau ritual magic vindecător de … frică.

Argumentele invocate?

Faptul că Mama Domnica a cântat de regulă unui singur suflet, chiar dacă s-a aflat pe Cornet după capre, la nedei, la cutare festival sau la vreo nuntă. Cântecul ei a fost mai degrabă o incantaţie magică pentru că rezona perfect cu cel căruia îi era adresat. Aşa se face că vorbele ei trezeu reacţii puternice la cel vizat care nu odată începea să plângă. În terapie, plânsul semnifică eliberarea, deblocarea emoţiilor negative, succesul terapeutic.

Este citat în literatura medicală aşa numitul “sindrom al hamsterului” o boală banală de care suferă, fără să aibă habar, o mulţime de oameni şi care se datorează fricilor, fobiilor cu care ne fericeşte sau ne “pricopseşte” societatea în care supra-vieţuim. Acest sindrom se caracterizează în principal prin bine-cunoscutul “gât ţeapăn” şi care are ca efecte secundare – dureri de cap, de ceafă, de umeri, tulburări de vedere, de concentrare, de atenţie, de memorie, dureri sau tulburări ale ritmului inimii, depresia, etc…

Mama Domnica a cântat “la spinarea omului” adică s-a adresat intuitiv exact acelei zone unde blocajele emoţionale sunt cele mai evidente. Gâtul sau “angustus” cum îl numeau latinii nu este doar isvorul vorbelor sau defileul prin care intră aerul sau apa în corpul nostru ci şi patria “angoasei” sau a fricii de moarte – cea mai mare frică pe care o cunoaşte omul. Tot la nivelul gâtului se află plexul parasimpatic – cel responsabil cu relaxarea, re-generarea sau cu vindecarea. Iniţiaţii în fiziologie ştiu că acest sistem parasimpatic comunică extrem de bine la nivel neuro-hormonal cu Marele Doctor interior – sistemul imunitar.

Pentru că Mama Domnica – precum un Mag iniţiat şi-a rezolvat demult această frică (din confruntările repetate cu lupii – lupul cel mai important totem al poporului român!), ea a putut prin forţa interioară uriaşă, prin simpatie sau contagiozitate să transmită acestă eliberare şi celor ce i-au ascultat cântecele fiind din acest punct de vedere un veritabil Mag vindecător.

Aici ar putea începe o discuţie despre cântecul/descântecul autentic şi cel prestat de diletante, comediante sau de folcloristele de ocazie cu pretenţii de …artiste. Dar despre daci, farmece, magie şi mai ales despre magia Mamei Domnica într-un articol viitor…

 

Carte poştală video din Severin


Salutări din Severin!

Imagini culese azi-dimineaţă în drum spre serviciu. Constatăm că oraşul nostru este chiar frumos, orice s-ar spune.

Primarul Gherghe i-a schimbat faţa!…

Imaginile vorbesc singure despre cum arată azi intrarea oraşului la km 1 dinspre Tg-Jiu sau Craiova. Şi e  frumos chiar şi atunci când plouă…

Poveşti cu miracole: Domnica Trop…


Marţi, după externare, am dus-o la Isverna pe Mama Domnica.

Ajunşi acasă, după un drum foarte obositor (de la Malovăţ până la Şiroca drumul este îngrozitor de spart!) am repetat iar şi iar felul în care trebuie să-şi facă insulina. Tata Gheorghe, conştiincios a ascultat şi mi-a promis că dacă se-ncurcă cumva o să mă sune cu telefonul.

Azi am mers din nou la spital să adun documentele necesare dosarului de handicap pentru Mama Domnica Trop. Merită apreciată buna intenţie a Doamnei doctor Rodica Barbul dar şi a celorlalţi medici extrem de atenţi la acest caz. Spuneam altă dată că pensia Mamei Domnica, după recalculare, depăşeşte doar cu puţin suma de 30 de lei. Statul român poate fi mulţumit, fericit şi împlinit: Domnica Trop are exact atâta cât merită: 33 de lei.

M-am întrebat zilele astea unde sunt aceia care au tot scris cărţi despre ea şi au ridicat-o în slăvile cerului. Au fost probabil ocupaţi cu scrisul deşi ştiau că ea e pe un pat de spital. Poate că ea s-ar fi bucurat să fie vizitată. O sticlă de apă, pe care i-ar fi putut-o oferi aceşti scriitori doritori de slavă deşartă, care au mâncat la ea acasă atunci când „făceau docimentare pe teren” ouă cu brânză friptă în tigaie, costă doar 3 lei. Deh! Fiecare cu grijile şi interesele lui.

Când am ajuns la Isverna, ne-am întâlnit pe drum cu poştaşul. Am oprit maşina şi am întrebat:

„Tu eşti cel care îi aduci imensa pensie de 33 de lei Mamei Domnica? Nu te doare spinarea când o cari în geantă?”

„ Şi 50”, mi-a răspuns.

„Şi 50 ce?” l-am întrebat

„33 cincizei. Are 33,50 lei pensie Mama Domnica” m-a corectat omul atent la vorbe.

„Aşa-i, iartă-mă prietene!”.

Ne-am oprit la bisericuţa veche cu hramul Sfinţii Voievozi din Isverna unde Mama Domnica a cântat câteva cântece. În faţa unei camere video de buzunar. Acestea vor fi puse pe un DVD care va fi oferit tututror celor care încă o mai iubesc. Pe copertă ca fi un număr de cont unde oamenii care încă mai au în ei suflet, vor putea dona atâta cât îi lasă inima. Bani pe care îi va primi doar Mama Domnica. Cât încă mai e vie.

O precizare.

În Japonia oameni ca Mama Domnica sunt declaraţi sau decretaţi prin lege „Patrimoniu Viu” şi se bucură de o mulţime de avantaje, facilităţi, gratuităţi.

La noi e altceva. Nu ne-a învăţat nimeni respectul pentru oamenii buni. Poate că aşa trebuie să fie. Statul nostru nu este interesat de ea pentru că în definitiv ea nu a cântat niciodată statului român “la spinare” ci oamenilor. Acelor oameni simpli ca ea pe care i-a iubit cu patimă.

Şi, apropo!, încă ceva.

Sâmbătă seara când ne-am întors de la Ponoare, Mama Domnica a cântat bolnavilor din salon dar şi cadrelor medicale care au ascultat-o cu atenţie şi cu drag, chiar dacă îşi făceau între timp şi treburile lor medicaliceşti. În faţa Mamei Domnica, în salonul luminat de un neon alb, rece dar încălzit de vocea ei fermecată, era o femeie cu perfuzie la mână, şi oxigen la nas. În comă. O altă femeie – aparţinător care avea grijă de ea, o ruga încet, frângându-şi mâinile pe Doctoriţa Bica să i-o dea acasă că „n-are bani de îmbălsămare” adică să n-o mai ducă la morgă dacă moare.

În spital, Moartea e la ea acasă, nu mai impresionează pe nimeni, Ea are carte de muncă la fel ca orice angajat.

Azi de dimineaţă, când am fost la spital după actele Mamei Domnica, Doamna Doctor Bica m-a luat de mână şi m-a dus la femeia care cu două zile înainte trăgea să moară.

„O mai ţii minte pe femeia care era în comă atunci seara când a cântat Doamna Domnica?”

„Păi da”, i-am răspuns, „era gravă rău”.

„Uite că acu vorbeşte şi merge”…

Întrebare: Despre ce credeţi am vorbit cu această femeie întoarsă de -Acolo şi deloc speriată de Moarte?

Răspuns: Păi despre Domnica Trop.

M-a întrebat unde este, cum a ajuns acasă şi mi-a spus că „se roagă la bunul Dumnezeu ca Mama să calce pe argint şi pe aur că e o femeie cu suflet bun” .

Păi Mama Domnica chiar calcă pe argint şi pe aur. Sau nu-i aşa?

P.S. Imaginile din acea seară – Mama Domnica Trop cântând femeii aflate în comă dar nu numai ei, există într-un fişier video ca dovadă că nu batem aici câmpii cu graţie.

Un gând:

Oare Mama Domnica n-ar putea câştiga niscaiva bani mai mulţi dacă ar lucra la spital?. Ar cânta ca să alunge Moartea. Sau măcar Frica. …

Notele sufletului pe portativ – Domnica Trop la Ponoare


Vineri seara la etajul patru al spitalului din Severin –secţia „Diabet- Boli de nutriţie” la ora de miracole era prezentă Domnica Trop.
În salonul cu opt paturi, Mama Domnica a început să murmure încet o doină, apoi la rugămintea celorlalte femei din salon a continuat să cânte.
Fără orchestră şi fără să se fi tocmit pentru vreun ban.
Aşa cum a făcut toată viaţa ei.
Încet încet cântecele s-au înmulţit.
Şi privitorii.
La un anume moment usa salonului era deschisă iar pe hol erau adunaţi bolnavi din cardiologie sau oncologie veniţi să se împărtăşească cu „vorbele potrivite” ale Mamei.
Femei şi bărbaţi fără păr pe cap de la citostatice, schilozi, cu ace pentru perfuzie înfipte în mână şi acoperite de un leucoplast alb, oameni care uitaseră o clipă de Frica de Doamna Moarte, zâmbeau şi lăcrimau ascultând-o.
Două femei care erau imobilizate la pat şi-au întins mâinile zâmbind fericite şi s-au apucat de vârful degetelelor pentru a „juca” sârba cântată de Mama Domnica…
Am mai văzut cândva acest dans filmat la un microscop – dansul ADN-ului în nucleul celulei. Oare nu cumva de-acolo ne vine „să jucăm”? Din intimitatea celulelor? Nu cumva Mama Domnica rezonează chiar cu ADN-ul nostru cel atât de jucăuş?
Oare nu s-ar putea inventa un aparat care să măsoare acest lucru, pentru a putea alege muzica adevărată, vindecătoare, de improvizaţiile folclorice extrem de scumpe şi de neruşinate?
Scriu cu mare greutate aceste cuvinte pentru că întâmplarea cu greu poate fi descrisă.
Am mai trăit-o cu vreo două săptămâni înainte când tot ea, cânta colegelelor ei din salonul secţiei Cardiologie. „Medicament de inimă încă ne-brevetat” i-am spus atunci. Femeia care era pe patul din faţa ei şi-a scos de la nas oxigenul ca s-o asculte mai bine, apoi a uitat să şi-l mai pună…
Întâmplări simple, adevărate, incredibil de adevărate şi strivitoare deoarece Spectatorul nevăzut dar simţit de toţi cei prezenţi atunci sau acum, a fost însuşi Dumnezeu.
Mama Domnica cânta vineri seara de drag dar şi de supărare că nu ajunsese la festivalul de la Ponoare.
I-am promis că voi vorbi cu doctoriţa să o învoiască a doua zi să ajungă şi ea lângă oamenii ei pe care i-a iubit cu atâta patimă toată viaţa ei.
A fost grea discuţia cu Doamna doctor Bica, pentru că Mama Domnica are tratament precis, la ore precise, are insulină de făcut şi trebuie să mânânce cu cântarul.
Dar, am decis împreună să riscăm ieşirea de la Ponoare de dragul sufletului ei de copil mare.
Am plecat de la spital mai întâi la un bloc din Severin, la Domnica – fata ei pentru a-şi lua o cămaşa „cu râuri” şi opregul.
Pentru că Mama Domnica ţine mult la felul în care arată când se suie pe scenă.
O precizare necesară: nu a existat în Drobeta Turnu Severin o fiinţă mai fericită ca Mama Domnica atunci când a ieşit din scara blocului îmbrăcată de sărbătoare. Am văzut-o atunci, de la volanul maşinii pornite ca să nu mai pierdem timp, un copil de 73 de ani fericit.
Mergea să cânte!
La Ponoare am vorbit cu inimosul Primar Gică Pătraşcu să facă cumva să cânte prima pentru că, cel mai târziu la ora opt seara, mort-copt trebuia să i-o predau în bună stare Doamnei doctor care ne aştepta la spital.
Acesta a chemat pe dirijorul orchestrei Maria Lătăreţu şi, imediat, au fost de acord. Problema cu Mama Domnica e orchestra – cântecele ei sunt pornite şi cântate cu orchestra sufletului. Aşa că „domn’ şef” a venit, pe câmp, cu o partitură, lângă Mama Domnica să încerce să pună pe note lui notele sufletului ei.
Pentru cei care nu înţeleg ce s-a întâmplat, am păstrat hârtia aceea scrisă de maestru, pe un colţ de tarabă cu bulgări de pufarine dulci, pe câmp, la Ponoare.
Aceasta va fi înrămată şi dăruită Muzeului pe care i-l amenajează … cei din Gorj. Pentru că cei din Mehedinţi sunt puţin ocupaţi. Un personaj – încă neidentificat, îi spunea prezentatorului aflat lângă scenă „ să termine mai repede de cântat Domnica Trop” plictisit poate de vocea ei uşor obosită şi probabil nepotrivită cu rama festivalului…
Am privit momentul în care a cântat Mama Domnica de sus de pe drumul ce coboară spre Podul lui Dumnezeu.
A urcat pe scenă încet precum urcă soarele pe cer dimineaţa. Un fior aproape palpabil a străbătut mulţimea de pe dealuri şi din vale.
„Cântă Domnica Trop” – şopteau pâlcurile de ţărani grupaţi după cum s-au găsit neamuri, vecini, rude, prieteni.
Un bătrân cu părul alb îi spune vecinului de lângă el: „Aşa mi-am luat eu muierea – i-am promis că dacă se mărită cu mine o aduc la nuntă pe Domnica Trop”. Mărturia este filmată şi va fi postată zilele următoare.
Şi multe alte mărturii ale unor oameni simpli dar care încă o iubesc imens pe această Femeie care nu ştie carte dar ştie să citească atât de bine în sufletului omului.
„Să nu te ruşinezi mamă Domnico că nu ştii carte i-am spus într-o zi, că nici strămoşii noştrii dacii nu ştiau a scrie”.
„Păi cum aşa mumă?”
„Păi le interziceau preoţii. Spuneau că scrisu leneveşte memoria care este esenţa sufletului. Ei ţineau minte tot. Tot aşa cum ţii mata minte toate cântecele”
„Aşa o fi, mumă!”
Când Mama Domnica a rostit rar că „ a ajuns-o bătrâneţea” am văzut mâini care, pe furiş, s-au ridicat să ascundă lacrima ivită în colţul ochiului.
Mama Domnica a coborât scena tot aşa de greu şi de încet precum „s-a suit”. Ţinea strâns o diplomă onorifică în mână şi un bănuţ cu numele festivalului gravat frumos pe el. Şi cu un plic de bani.
Pentru o corectă informare – în el erau 3 (trei) milioane de lei dăruiţi personal, din buzunarul lui, de Primarul Pătraşcu – „să aibă bani de autobuz” cum s-a exprimat prezentatorul Festivalului.
Bani pe care Mama Domnica ia- dat fetei ei care se afla şi ea acolo.
„Muma-i mumă, mumă” mi-a spus încercâd să-mi răspundă la o întrebare pe care însă nu i-o spusesem. „Trebe să am grijă de fata mea, că n-are şi ea”…
Un bătrânel curajos i-a strigat cu vocea gâtuită de emoţie „Te iubesc doar pe mata Mamă Domnico, de 30 de ani”.
„Bine mumă” i-a răspuns ea.
Am condus-o încet ţinând-o de mână, printre oamenii care doreau fie să o atingă, fie să-i zâmbească, fie să-i dea „săru’mâna”. Când să plecăm, am constatat că maşinuţa noastră era blocată de un imens Jeep X6. „A cui e fiara asta?”, am întrebat jandarmii din apropiere. „A Niculinei Stoican, iar şoferul e la cortul oficilalilor” mi-au răspuns. A plecat cineva să-l cheme iar acesta amabil s-a dat la o parte ca să ne strecurăm şi să putem pleca repede de tot spre salonul de la etajul patru din Severin.
În Baia de Aramă am oprit să luăm o sticlă cu apă pentru Mama Domnica. Un bărbat a recunoscut-o în maşină şi i-a spus că „o iubeşte”. I-am spus că „a fost la Ponoare să cânte vreo trei cântece iar acum mergem înapoi la spital”.
„Patru” mi-a răspuns omul.
„Patru ce?” l-am întrebat.
„Patru cântece cântă Mama Domnica, că fusei şi eu acolo”.
„Păi şi când te-ntorseşi bre omule că noi doar ce plecarăm din Ponoare”.
„Păi eu şi aseară am fost, credeam că vine Mama Domnica. Eu pentru ea fusei la festival. După ce termină de cântat, plecai”…
La Severin, spectacolul de vineri s-a repetat aproape la indigo.
Mama Domnica, deşi era vizibil obosită de drumul lung („s-o lungit drumu mumă” mi-a spus în maşină), palidă, transpirată de efort sau de la diabet, a început decum a intrat pe uşă să cânte. Ştia că femeile din salon asta îşi doreau.
A venit şi Doamna doctor Bica şi, în loc să o certe, a scultat-o mai bine de jumătate de oră cum a cântat bolnavilor stând în picioare cu mâna sprijinită nu de microfon ci de tăblia unui pat vopsit în alb tot aşa cum era şi cămaşa de pe ea.
Profesorul Dulcan – eminent cercetător al creierului, spunea că cei care se întorc din moarte afirmă că „văd dincolo, când pleacă din viaţă şi intră în moarte clinică, o culoare albă strălucitoare, blândă, îngăduitoare, primitoare, iertătoare”.
„Mamă Domnică, ce cântec i-a face mata lui Dumnezeu, dacă El ar veni uite acu aici” am întrebat-o stând cu ea chiar pe Podul lui Dumnezeu de la Ponoare, ieri.
„Multe mumă, i-aş cânta multe cântece, da oi vedea eu atunci pe care-l cânt mai întâi”…

Şi totuşi există…

Am avut la un moment dat impresia şi apoi certitudinea că nu mai existăm ca neam.

Când spunem că suntem “de-un neam” înseamnă că suntem aproape rude, neamuri, sau nu?

Vedeam zilnic din ce în ce mai mulţi oameni indiferenţi mânaţi doar de interesele lor strict imediate şi personale. Iată însă că această impresie mi-a fost schimbată zilele trecute de nişte oameni simpli şi modeşti.

Ieşeam dintr-o scară au unuia din blocurile cu litera “D” din Crihala când una din femeile care stăteau la scară m-a oprit să mă întrebe “ce mai face Mama Domnica” I-am spus că e bine atât cât poate fi unui om internat la diabet şi am rugat-o atât pe ea cât şi pe celelalte 5-6 femei care erau la fel de curioase să meargă s-o viziteze.

“Am merge da nu prea ştim noi pe acolo cum să ajungem la ea”

Femeia care ţinea de mână o copilă de vreo 14 ani – cu probleme la mâna şi piciorul drept (o pareză spastică ce o împiedica să mearagă corect dar şi să vorbească), s-a căutat în portofelul ce-l ţinea în mână şi a scos trei hârtii de câte 10 lei – unicele de fapt, rugându-mă să i le dau Mamei Domnica.

“Am auzit că are pensia mică săraca, mie mi-a plăcut de ea cum ne cânta de pe placă şi aş vrea s-o ajut şi eu cu cât pot”

Am ascultat-o fără să zic nimic pentru că mi se pusese un nod în gât pe care nu reuşeam să-l desfac, apoi i-am promis că o să merg la Mama Domnica să-i duc.

“Cum e numele lu mata, ca să-i spun de la cine sunt banii?” am întrebat-o

“N-are importanţă, să-i spuneţi că ne rugăm pentru sănătatea ei” a mai spus Femeia apucându-şi cu grijă fata de mână.

Apoi cei doi îngeri au intrat în bloc încet, ea cu capul plecat – atentă la paşii nesiguri ai fetei.

Mama Domnica atunci când a cântat pe la nunţi nu s-a tocmit niciodată pentru bani. De multe ori a cântat pe nimic pentru că aşa cum am mai spus, grija ei a fost SĂ NE DEA, adică să ne înveţe prin cântece ei dar şi prin felul ei de a fi ce e iubirea adevărată dăruindu-se pe sine până la uitare.

I-am spus, acolo la spital, că o “artistă” care îi cântă cântecele nu pleacă de acasă decât pentru multe mii de euro.

“Nu ştiu mumă ce-s ăia” mi-a răspuns Mama zâmbindu-mi şi încercând parcă să-şi ceară iertare pentru neştiinţa ei.

Pentru cei care nu ştiu, le reamintesc că grijuliul stat român a recalculat pensia Mamei Domnica şi de la 220 de lei i-a redus-o la fabuloasa sumă de 33,5 lei!

Ia pensia neamule!…

Mama Domnica m-a rugat să fac cumva dacă pot să vorbesc să nu i-o mai dea nici pe asta pentru că “e mai mare grija mumă, trebe să mă duc după poştaş, să urc coasta şi nu mai pot mumă că-s batrână”…

Şi totuşi…

De la targ

Duminica ţăranii noştrii merg la târg. Ca să mai cumpere câte ceva pentru casă, ca să vândă sau ca să schimbe ceva pe altceva. Sau doar pentru a avea de unde veni înapoi. E ca o plecare sau o întoarcere din concediu…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto drpro.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La târg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De la târg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De la târg

 

Tae Petrică Stănciulescu din Bârda – Malovăţ

Am venit cu Mama Domnica Trop s-o aduc din nou la Spital la Severin.

Pe drum am oprit la margine de drum pentru a întreba de ce hectare întregi de mere sunt sterpe, sălbăticite, pline cu mărăcini.

Un om simplu – tae Petrică Stănciulescu ne-a povestit. Şi noi vouă…

La atelierul lui Andar de la Drub


L-am găsit pe Andrei în atelierul propriu, stând şi aşteptând… muza inspiratoare. Cu riscul de a-i tulbura momentul i-am smuls câteva vorbe.
Andrei nu prea vorbeşte, o fac mâinile în locul lui. …

De ziua Imnului naţional


Ieri a fost ziua Imnului naţional. Prilej de a mai cheltui nişte bani pentru nişte vorbe vorbite.

Dincolo de vorbele alese şi scoase pe orificiul bucal rămâne realitatea reală – românii dorm pe ei şi nici măcar îndemnul Imnului lor naţional nu-i mai poate trezi. Indiferenţă, nepăsare, bârfă ieftină distructivă, nesimţire la tot pasul.

Ieri, la semaforul de la Traian unul a aruncat dintr-o maşina cântătoare cu două scaune joase şi fără tavan, şerveţelul cu care se ştersese la bot, ambalajul lucios în care fusese probabil ciocolată, doza de suc goală şi apoi chiştocul (ţigara pe jumate arsă), chiar când se făcuse verde semaforul. Am vrut să le adun şi să i le dau înapoi dar m-am gândit că nu se face să te-apuci să dresezi un animal deja bătrân şi nărăvit deoarece risipeşti nervi, timp, energie.

Cu ceva timp în urmă, un partid important a avut la Parlament un fel de adunare generală. Pregătiri minuţioase, invitaţi, etichete, abţipilduri cât cuprinde, televiziuni care transmiteau în direct fiecare pas călcat pe marmura lucitoare.

Muzică de fundal atent aleasă. Mărimile s-au pus pe scaunele de pe scenă, s-a cântat frenetic imnul partidului apoi “s-a pus” placa cu Imnul naţional.

Stânjeneala era evidentă iar mai marii partidului se uitau ba spre tavan,ba spre vârful pantofilor, ba la rever- aşteptând cu bucile strânse momentul încheierii ca să poată să-şi dea drumul spre noi la zâmbetele largi şi atent antrenate…

Cineva de la butoane a vrut să lase să mai curgă o strofă (probabil că aşa prevedea rânduiala), însă ca să nu fie urechiat ulterior s-a răzgândit şi a întrerupt momentul muzical naţional brusc, aproape evident precipitat.

Dar, vorbele astea sunt prea neputincioase faţă de “performanţa” maneliştilor care au prelucrat aşa cum se cuvine Imnul nostru naţional.

Fără număr, fără număr, fără număr, pe sistem!

Turbo…

Televiziunea on-line Drobeta Turnu Severin

Watch live streaming video from tvdts at livestream.com

La “piaţa sârbilor”


Fosta piaţă “a sârbilor” arată azi cu totul altfel decât o ştiam cu ani în urmă, adică aşa cum ar trebuie să arate o piaţă. Aici, pe timpurile alelalte, veneau sârbii să-şi vândă blugii, ţigările şi să plece acasă cu aproape orice – de la chibrite până la mălai şi ulei. Se trăia şi la ei greu nu numai la noi însă îşi puteau permite să “cumpere” bunăvoinţa gestionarilor de la magazinele româneşti. Cine îşi mai aduce aminte aroganţa vânzătoarelor de la pâine care erau “Dumnezeu” şi care nu se lăsau înduplecate să-ţi dea măcar o juma de pâine dacă nu aveai cartela la tine! Sârbilor nu le trebuiau cartele, ei cu “wikend”-ul cumpărau orice! Atunci o pereche de blugi era aproape cât un salariu – 1800 de lei, dar românilor nu le păsa – viaţa era frumoasă!
Azi am cumpărat cea mai mare lubeniţă din această vară- circa 17 kilograme!
Deşi se părea că nu e prea coaptă, a fost cu adevărat şi cea mai dulce.
Cum se cunoaşte o lubeniţă coaptă? După muzica pe care o “scoate” atunci când o baţi uşor cu palma. E un sunet deschis, vibrant, care trece prin ea spre deosebire de cele crude care sună “închis”, înfundat.
A!Şi să nu uităm:
- Felicitări edililor pentru realizările care iată, se văd!…

Caise din Şimian în piaţa din Severin


În sfârşit avem o piaţă curată care arată a civilizaţie. Felicitări celor ce au perseverat în realizarea acesteia dar şi a celorlalte pieţe din Severin. Gata cu tarabele plouate, cu mirosurile de acru şi putred sau cu “înşirăturile” de pământ, resturi sau saci peste tot. Mai există problema “ţăranilor” care nu prea sunt ţărani, adică de fapt a preţurilor, dar poate că se va rândui şi asta cândva. E bine că tot făcând câte ceva bine, edilii noştrii capătă antrenament şi pe viitor or să mai facă poate şi alte fapte bune!…

Printre fructele aduse cu vaporul de pe continentele asiatice sau sud-americane, am descoperit caise culese chiar lângă noi, la Şimian.

Doamna Băzăvan ne-a povestit că şi-a trimis copilul la facultate să înveţe cum se face agricultură performantă pentru că şi noi putem cultiva ce pot aia de prin ţări străine. Lăudabil!

Românii însă încă preferă fructele aduse din lumea largă neavând habar că acestea sunt culese crude şi conservate/iradiate cu raze gamma pentru a nu se altera fiind extrem de perisabile.De ce nu se strică şi de ce nici muştele nu se aşează pe ele?Aţi văzut că fructele de import nu au miros? Oare de ce?

Acestea sunt nişte fructe omorâte spre deosebire de caisele acestea din Şimian care te îmbată cu parfumul lor.

Cuvântul “ecologic” e neputincios pentru a le descrie mai bine. Cel mai bine o fac ochii, gura şi nasul.

Azi, la Spitalul din Severin, în vizită la Mama Domnica Trop



Sâmbătă 23. 07.2011, cam pe la prânz, am decis să merg la piaţă să caut să aleg un buchet de flori frumoase pentru Doamna cântecului nostru popular AUTENTIC – Domnica Trop – care este internată în secţia Cardiologie a Spitalului judeţean Drobeta Turnu Severin.

În piaţa de legume şi fructe am întâlnit o doamnă amabilă din Şimian – Florica Coandă – cea care a fost colegă cu Domnica – fiica Mamei Domnica – la fosta întreprindere “Pacea” – unde aceasta şi-a pierdut braţele şi care m-a lăsat să fac un buchet mare de flori de câmp împănate cu busuioc. M-a rugat să-i transmit sănătate multă, pentru că a aflat de la televiziunea TL2 Drobeta că se află pe patul de spital.

La spital, am parcat maşina, am coborât şi m-am îndreptat hotărât spre intrarea spitalului.

Cuvântul “spital” provine din “ospitalitate” parcă, sau poate greşesc cumva?

Aici am fost pur şi simplu oripilat de mizeria şi duhoarea cu care acest stabiliment, unde vii să îţi recapeţi sănătatea, te întâmpină. Un om rău ar spune că exagerez însă imaginile culese cu telefonul mobil vorbesc singure adevărul. Păcat că nu pot arăta şi mirosurile pestilenţiale emanate la această intrare – gunoaie fermentate şi putrezite…

O mâţă se tăvălea prin iarbă de căldură sau de purici, sătulă probabil de şobolanii prinşi (probabil că mâţele sunt cu adevărat fericite de această stare de lucruri pentru că şobolanii sunt la ei acasă aici!). Domnii care conduc această instituţie – nu vă pute?

Nu se pot aloca măcat câţiva bănuţi pentru o mătură şi două mâini harnice?

Şobolănimea voastră – “onor” nesimţiţi/împuţiţi pacienţi ACEIA care nu aveţi exerciţiul coşului de gunoi sau măcar al căcăstoarei din fundul grădinii- mizeria aceasta, să nu uităm, nu este produsă de conducerea spitalului şi nici de cadrele medicale ci de voi, bolnavii needucaţi la timp de mămicuţele voastre ocupate poate cu alte activităţi, aşadar, domnilor pacienţi/aparţinători păstraţi/respectaţi măcar ce încă aveţi.

În curând este posibil să nu mai avem nici acest spital. De ce? Răspuns:indiferenţa, nepăsarea, nesimţirea d-voastră dragi severineni.

La intrare, la umbra răcoroasă de pe hol, un cerber îngalonat cu ecusoane de paznic atent şi vigilent (!!!) s-a sesizat că filmez aşa că filmul se termină poate nefiresc de repede.

Această mizerie VIZIBILĂ este însă incomparabil mai mică decât Marea Mizerie creată de Statul român Doamnei Domnica Trop căreia, harnic cum îl ştim – i-a recalculat pensia. Adică de la circa 300 de lei i-a redus-o la 33,50 lei!!!…

Una din cele mai mari şi autentice voci din Europa – are acum un venit lunar de sub 10 euro PE LUNĂ!!!

Costain Brâncuşi a plecat din satul lui Hobiţa la Paris unde a devenit o valoare universală. Mama Domnica a rămas la vatra ei şi la caprele ei şi la omul ei. Au venit însă la ea o mulţime de doritori de vorbe meştegugite pentru a le lua şi a le cânta apoi prin lume pe sute şi milioane de euro.

Un fotbalist care a paralizat pe teren a cunoscut compasiunea unei lumi întregi. Spiritul de solidaritate al colegilor de pe gazon dar şi al celor din tribune a funcţionat impecabil.

Spiritul de solidaritate al artiştilor populari în cazul Doamnei Domnica Trop nu prea “se eczistă”. Păi de când cântecul popular e mai important ca învârtitul beşicii pe iarbă?…

Dar ce vorbe ar fi mai potrivite pentru a exprima toată indignarea?

Mama Domnica s-a bucurat pentru florile de câmp cu busuioc şi a mulţumit frumos cu bun simţ, aşa cum ştie şi cum este ea. I-au adus aminte aceste flori de Isverna ei şi de grădina ei de-acasă unde “s-au prins mai multe tufe ge busuioc”. Ea zâmbeşte obosită şi îşi ascunde greu durerea dar face eforturi incredibile pentru a zâmbi şi pentru cânta colegelor ei de salon incremenite în mirare.

Ele o ascultă tot aşa cum îl ascultă pe Popa când citeşte Sfânta Evanghelie. Căci ce este oare Dumnezeu decât o Sfântă Mirare?

Cântecul Domnicăi într-un salon al secţiei Cardiologie de la etajul trei – medicament pentru inimă încă ne-brevetat.

Nişte oameni bine intenţionaţi de prin Gorj, invocând dezinteresul oficialilor mehedinţeni s-au gândit să-i facă Mamei Domnica o … “Casă Muzeu” în Gorj, pe lângă Târgu-Jiu, unde să fie transferate din casa de pe coasta Isvernei – locul unde Mama a trăit alături de “omul” ei peste 50 de ani şi unde i-au “venit” cunoscutele doine – costume, războiul de ţesut, vârtelniţa, diplomele, trofeele, etc etc.

Lăudabilă iniţiativa vecinilor noştri şi ruşinoasă indiferenţa mehedinţenilor!.

Dar să nu pară că dăm cu piatra în oamenii de bine de lângă noi!

Decât nimic e bine că măcar gorjenii duc grija Mamei Domnica Trop. Inainte de a fi prea târziu.

Europarlamentarii – nu cei români, staţi liniştiţi, – ci aceia care gestionează responsabil Cultura europeană sau cei de la UNESCO – unde se duce grija Patrimoniului universal al omenirii, aud oare cântecul Mamei Domnica din spitalul severinean?

Mama Domnica

Mama Domnica

Cuponul de pensie al Mamei noastre cu fabuloasa sumă de 33,50 lei. Felicitări România! Felicitări confraţilor care îi cântă cântecele!

Ochii care ne văd din viitor…

O nouă stea pe firmamentul muzicii populare mehedinţene – Oana Larisa Bojin


Acasă la Mama Domnica Trop. O casă cu prispă închisă, zidită pe o coastă înaltă de deal, de unde Mama veghează atentă aproape întreaga Ţară Românească…
După ce răstoarnă pe masa de sub vie ceaunul cu mămăligă, tata Gheorghe aduce brânza şi ţuica de prune. Aşa, între două îmbucături de mămăligă făcută cu făină râşnită ne dăm la taină. Tata Gheorghe ne povesteşte cum a cunoscut-o la horă pe Mama Domnica, de ce n-a lăsat-o la Bucureşti apoi îl întreb când i-a spus ultima dată că o iubeşte. “Păi eu mai ştiu mă tată mă!”
“Păi spune-i acu!”…
Tata Gheorghe o ia în braţe ca un voinic pe Mama Domnica, o pupă sănătos de vro două trei ori pe obraz apoi îi spune vorbele magice: “Te iubesc că tu eşti muierea mea!”
Mama Domnica râde fericită cu ochii aproape inundaţi de lacrimile aducerilor aminte. Şi schimbă repede vorba spunându-ne că are o nepoată care “şcie a cânta bine”.
La îndemnul nostru o strigă peste gard, apoi îl mână pe tata Gheorghe s-o sune mai bine cu telefonul.
“N-auzi tu Oană, hai încoa că veni televiziunea şi vreau să te asculte. Hai aşa mai fuga, lasă treaba!”…
Aşa am cunoscut-o pe Oana – fată harnică, frumoasă şi cu o voce curată precum bobul de lacrimă din colţul ochilor Mamei Domnica.
A fost de acord să vină la Severin şi conştiincioasă s-a prezentat la emisiunea matinală a inimosului Dan Taloi.
Aşa începe şi cariera televizionistică a acestei fete minunate – Oana Bojin.
Pentru internauţii încă iubitori de muzică populară mehedinţeană, câteva minute cu Oana puse la dispoziţie prin amabilitatea postului TL2 Drobeta.

Oana Larisa Bojin s-a născut la început de toamnă când se stoarce bobul de must, pe 25 septembrie 1993 în Baia de Aramă. Începe aventura cunoaşterii la Şcoala Generală din satul natal – Isverna. În clasa întâia obţine premiul 1 cu cunună şi cu ocazia serbării de premiere cântă pentru prima dată un cântec pregătit din vreme. Aşa s-a lansat în muzica populară.
De atunci a tot cântat la serbări, la nelipsitele hore de la sfârşit de săptămână din satul ei sau din satele vecine, la nedei, la nunţi sau invitată la o mulţime de majorate.
A fost primită în Grupul folcloric “Liliacul” din Baia de Aramă condus cu seriozitate şi rigoare de Elena Mimiş Trancă. A cântat ocazional alături de Domnica Trop, Petrică Mâţu Stoian, Anica Ganţu, etc…

Cu barca pe Dunăre la Cazane


Sâmbătă după ce am “croşetat” anumite reţete din cartea dedicată artei culinare specifice Dunării, am decis împreună cu fetele să facem o plimbare pe luciul apei. Soare, voie bună, aer curat, re-creere… Imaginile descriu doar o parte din senzaţiile speciale pe cale le oferă Dunărea chiar în locul unde începe Istoria neamului românesc. Pe aici au trecul legiunile romane în drumul lor spre averile dacilor. De atunci lanţurile atârnate de romani au rămas prinse de mâinile şi picioarele românilor până azi. Poporul român este fostul popor dac rămas cu lanţurile invizibile ale Istoriei care începe chiar aici- la mâini, la picioare, la minte. Supravieţuirea noastră “istorică” probabil că se datorează şi acestor lanţuri nevăzute, nesimţite. Căci cine are şi ce cu nişte sclavi?…

Târgul de vechituri şi Cibernetica


Ştefan Odobleja afirma cândva – nu foarte demult, că lumea este alcătuită din sisteme care comunică între ele şi se auto-reglează mai ales la nivelul viului. Un cârcotaş ar întreba dacă pietrele comunică între ele iar răspunsul ar fi tot „da” dar ar trebui să îi explicăm cum devine treaba cu materia aflată deasupra temperaturii „Zero absolut” – aflată în stare de agitaţie termică şi cum e cu câmpul informaţional universal dar asta-i altă poveste. La nivelul fiinţelor vii sistemul digestiv comunică cu sistemul circulator – inima, vasele de sânge şi cu cel nervos şi invers – cel nervos, care are rol integrator şi de control, comunică cu toate subsistemele. Omul este la rândul lui un subsistem al marelui organism numit societate care la rândul ei….
„Afectivitatea este un cerc vicios al marelui cerc vicios care e viaţa iar cunoaşterea este tot un cerc vicios dar al afectivităţii, aşadar tot al vieţii”… spunea marele Obobleja. „Cercul vicios” al lui era „conexiunea inversă” sau „bucla inversă reglatoare” – termeni care au devenit lege universală şi care au generat uriaşa explozie informaţională la care asistăm în prezent. Sau redenumită (citeşte „furată”) de pseudo-părintele ciberneticii Wiener Norbert – „feed-back”.
Din nefericire dacă e să înţelegem pe genialul Odoblaja până la capăt, vom înţelege de fapt că am sărit de pe o trambulină care ne-a aruncat în afara istoriei iar „cercul vicios” în care ne aflăm nu are nici o legătură cu noţiunile inventate de academicianul severinean ci cu altceva –un „ceva” opus vieţii.
„Cum aşa?” ar întreba acelaşi cârcotaş.
Păi e suficient să observi ce se întâmplă în Târgul de vechituri bunăoară şi nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu ideile lui Odobleja – întâmplător născut pe aceste meleaguri şi prea devereme uitat chiar de severinenii lui. Cine mai stă să înţeleagă pe Odobleja când stomacul ţipă de foame şi gâtlejul după o bere?
În târgul de vechituri observi, sâmbătă de sâmbătă şi duminică de duminică, absenţa forfotei pozitive existente cândva şi a efervescenţei mercantile specifică oltenilor sau precupeţilor. Întâlneşti aceeaşi mulţime de oameni destructurată de Singurătate şi disperată de un bănuţ cu care să-şi astâmpere foamea.
Oameni mulţi care privesc fără să se vadă şi care ascultă fără să se mai audă. Ei umblă, caută fără să ştie prea bine ce (vreun chilipir poate) şi cel mai grav e că nu mai comunică vorbele aşa cum se întâmpla altă dată.
Aici se află imaginea perfectă a României de azi: destructurată din punct de vedere cibernetic/ comunicativ/ informaţional şi aflată în plin proces de descompunere chiar dacă încă mai vedem oameni cumva vii. Sistemul social coerent a devenit demult o amintire şi aia deja uitată. Individul care luptă pentru supravieţuirea zilnică este, în Târgul de vechituri, principalul actor.
Îşi aduce aminte cineva ca vreun politician să vină aici şi să vorbească cu poporul? Dar, nu discuţii individuale, formale în faţa camerelor foto-video, ci Reale.
-„Da de ce ar veni aştia aici? Ca să vadă ce? şi să vorbească cu cine? Cu amărăştenii aştia?”
-„De aia! Pentru că politicul este sistemul nervos integrator care reglează sistemul social numit încă România” ar fi un răspuns mai fandosit.
„Pentru că în mic se vede ce e în mare”- ar fi un alt răspuns şi mai sclifosit.
O tumoră canceroară se separă agresiv de restul celulelor sistemelor organismului, îşi asigură rezerve de mâncare din ceeace s-ar cuveni şi celorlalte celule care muncesc să tragă căruţa trupească, îşi face propriul sistem nervos şi circulator şi culmea se identifică cu celulele normale (joacă demagogic un teatru de proastă calitate al popularităţii ieftine uşor de convins) astfel că sistemul imunitar – acela care ar trebui să o ucidă fără să pună întrebări – aşa cum se-ntâmplă într-un organism sănătos cu astfel de celule nebune, este neputincios, orb şi indiferent. Vă sună cunoscut?
P.S. În târgul de vechituri – acolo unde se găsesc mii de cărţi mai vechi sau mai noi, înşirate pe capote de maşină sau pe mese de ciment asemeni meselor de mozaic rece de la morgă, sau chiar pe asfalt, am descoperit chiar ediţia din 1939 a „Psihologiei consonantiste” a lui Ştefan Odobleja – în limba franceză. Dar despre Odobleja, Cibernetică şi Severin într-un articol viitor.

Cu Camaradul Levantin la Mânăstirea Sfânta Ana de la Orşova


Sâmbătă 9 iuluie, înainte de a intra în Labirintul Danei Dumbrăveanu, am urcat pe Drumul Eroilor – Dealul Moşului cu Camaradul Levantin din Severin pentru a lua o gură de apă bună şi de linişte la Sfânta Mânăstire Ana de la Orşova. Tăcerea şi harul cu care sunt binecuvântate aceste locuri sunt rarisime. Merită orice efort pentru a ajunge aici. Am cules câteva imagini cu telefonul celular din muzeul Pamfil Şeicaru – un român de excepţie care se odihneşte chiar aici. Calitatea proastă a imaginilor şi sunetului este compensată de inteligenţa privitorilor care vor primi astfel îndemnul de a veni să vadă cu ochii lor pe 25 iulie la hramul Mânăstirii oameni, fapte, locuri şi lucruri minunate.
Pe 25 iulie este hramul Mânăstirii. Cunoscătorii ştiu deja şi vor fi aici la Mânăstirea închinată tuturor acelora care au înfăptuit România Mare. Ceilalţi află chiar acum în timp ce citesc şi îşi vor face cu siguranţă timp pentru un drum al iniţierii – început de vindecare şi mântuire.

Teatrul „Labirint” – la Orşova




„Inteligenţă”, „discreţie”, „pasiune”, „motivaţie”, „implicare”, „entuziasm”…
Câteva cuvinte superficiale care încearcă să definească ceeace s-a întâmplat sâmbătă la Orşova.
O Profesoară Doctor în geografie, originară din Severin, -Daniela Dumbrăveanu a venit cu un grup de studenţi şi voluntari să îi înveţe „arta de a face turism”.
-„Există o astfel de artă”? ar putea întreba cineva nedumerit.
Desigur, şi ca orice artă are reguli stricte precum algebra sau fizica cuantică. România are tot ce ar fi necesar pentru a câştiga enorm din turism şi cu toatea astea nu există sau nu contează pe hărţile turismului mondial. De ce? Politicienii probabil că au răspunsurile potrivite.
Dana Dumbrăveanu reuşeşte în ceeace şi-a propus, mai multe lucruri deodată: în primul rând spală din ruşinea (măcar parţial), aflată pe tagma profesorală umilită de ultimele examene de bacalaureat- dovedind că pot exista şi Profesori în adevăratul sens al termenului (nu întâmplător am scris „profesor” cu majuscule şi nici „docere” – doctor, învăţător), iniţiază un experiment extrem de util nu doar studenţilor care vor face turism, dar şi nouă ca naţie, apoi este un om care revine acasă şi încearcă să promoveze într-un mod ştiinţific dar şi artistic resursele acestor locuri. Şi nu în cele din urmă Dana Dumbrăveanu este o creatoare eficientă de viruşi mentali pozitivi extrem de contagioşi. Puţini oameni ajunşi la statutul de „docere” sunt aşa entuziaşti şi de supli mental aşa cum este Dana.
- Dar de ce este Dana Dumbrăveanu aşa de entuziastă?
- - Păi „en” – „theos” înseamnă „Dumnezeu înăuntru”.
La Orşova s-au întâlnit studenţi din România, Bulgaria, Polonia, Elveţia, Portugalia, etc sau profesori universitari din Marea Britanie, Spania, Turcia pentru ca să discute laolaltă despre tehnici, să creeze „patter-uri” de promovare eficiente (studenţii sunt din domenii diferite – actorie, regie, teatru, sociologi, psihologi, geografi, etc).
Proiectul „Labirint” este un experiment de re-descoperire a simţurilor. Cetăţeanul turist – oricare ar fi el şi de oriunde ar fi, este studiat şi educat în acelaşi timp de aceşti mirabili oameni. El este ajutat a-şi aduce aminte din profunzimile subconştientului de ceeace s-a uitat îndeobşte: de poveşti.
Povestea la fel ca şi simbolul comunică cu subconştientul profund din noi. Aici, comunicarea se petrece (oare mai ştiu şi mai ales când mai petrec oamenii?) în absenţa cuvintelor. La fel ca iniţierea. Teatrul „Labirint” – teatru iniţiatic, coordonat de Dana Dumbrăveanu se adresează unui singur spectator şi culmea – care mai este şi legat la ochi! La fel ca în ritualurile antice ale iniţierii. Pentru că lipsit de văz, omul ascultă mai mult şi mai bine. Îşi re-descopreră Sinele ascuns şi tainic, contemplă, re-cunoaşte, iubeşte, se miră, se bucură. Căci ce este Dumnezeu altceva decât Mirare, ar spune Poetul?
„Bizar!” ar spune alt-cineva însă doar aşa poţi ajunge la informaţiile adevărate generatoare, aşa cum spuneam, de tipare corecte. Povestea nu se adresează raţionalului logic din noi ci chiar zonelor emoţionale străvechi. Psihologii ştiu de ce şi mai ales cum funcţionează amigdalele cerebrale- par egzamplu!.
Tema centrală a zilei de sâmbătă a fost Dunărea, Apa, Frumosul. Dunărea la Cazane sau la Coloanele lui Hercules – locul naşterii Zeilor Olimpului (după Hesiod sau Apollonius din Rhodos sau Neculaie Densuşianu, dar şi după alţi istorici de renume) are ce povesti. Dumnezeu, precum Dunărea se naşte pe El din El însuşi şi pe noi odată cu El. „Dumnezeu s-a născut din spumele apelor”, „La începuturi Dumnezeu plutea pe deasupra apelor” spun poveştile locale precreştine. Cerul îşi oglindeşte tăcerea pe oglinda apelor iar ele la rândul lor comunică în linişte tăcerea lor profundă. Căci Dumnezeu înţelege, nu-i aşa doar glasul Liniştii.
„Labirintul” este un teatru al Liniştii care reînvaţă spectatorul/turistul ce este liniştea locului, ce este tăcerea simţurilor pentru a putea re-descoperi Frumuseţea Sinelui lăuntric, acela care ne aminteşte de sensul nostru ca fiinţă spirituală.
Am reţinut doar câteva imagini cu telefonul molecular pentru privitorii acestui site cu această mirabilă Doamnă Profesoară Dana Dumbrăveanu. Televiziunea RTS sau TL2 va oferi telespectatorilor proprii imagini şi informaţii mai multe şi mai ample…

Seba – o fereastră uitată


upă vizita şi darurile de suflet primite de la domnul profesor Dinuţ, am mai adăstat niţel, împreună cu Andar şi cu Seba – ultimul olar din Şişeşti. Acesta, asemeni domnului Dinuţ care ne încălzeşte sufletele cu cuvinte bune, are grijă ca românilor – aceia care ştiu, să le fie cald. El creează acum sobe de teracotă din lut bine frământat şi ars în cuptoarele Şişeştiului. Iarna, când afară suflă crivăţ cu ger, înăuntru, lângă soba lui Seba te simţi, ca atunci, în uterul cald al mamei…
El e haiducul fără leac
Vodă veghind moşia noastră,
Leacul de sete pentru veac
Cuibar de dragoste măiastră

Şişestiu-i roua nopţilor cu care,
Din lutul afânat de dor
Orice olar sfinţeşte locul
Cu apa vie din urcior…
Tudor Dinuţ – „Poteca din pendul” – editura „Decebal”, Drobeta Turnu Severin, 2002

Şişeşti – căpătâi de curcubeu


Îl sun pe prietenul Andar – Andrei Coptil –binecunoscutul artist plastic severinean şi ne dăm întâlnire pe terasa lui, ce dă spre Biserica de Carton, la o cafea amară. Vedem un excavator şi o maşină care cară de zor nişte pământ şi îl întreb dacă nu cumva e păcat ca, în timp ce bate clopotul şi vin oamenii la slujba de dimineaţă, utilajele să lucreze chiar pentru Biserică în sfânta zi de Duminică.

Andrei îmi spune că „nu nu-i păcat” şi după ceva tocmeală filosofică, ne hotărâm să-i facem o vizită prietenului nostru Titu Dinuţ de la Şişeşti.

- „Mergem să îl vizităm dar aducem şi un sac de lut ca să avem ce modela săptămâna viitoare”… Am apucat aparatul foto de curea, telefonul şi … pe cai.

Acasă la Titu Dinuţ, în locul unde altă dată zăbovise Nichita Stănescu, azi, se aflau alţi oaspeţi de seamă: Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova Academicianul Mihai Cimpoi dimpreună cu alţi musafiri nu mai puţin importanţi. Domniile lor se vor afla pentru zilele următoare pentru o cură de linişte în staţiunea Bala – loc de bună re-creere fizică şi spirituală. „N-am venit să stau, am o mulţime de cărţi de corectat şi de terminat, iar aici lângă prieteni, mă simt liniştit” a spus domnul Academician Mihai Cimpoi, care a şi plecat spre cunoscuta staţiune de tratament şi recuperare.

După plecarea musafirilor, Titu Dinuţ ne-a invitat să vizităm Muzeul din cadrul şcolii Şişeşti. Aici am cules cu telefonul câteva imagini pentru ca toţi iubitorii de autentic, de istorie şi de frumos să le poată vedea.

Dar cel mai bine ar face să vină să vadă cu ochii lor şi mai ales să îl cunoască pe acest minunat, gingaş, fragil şi atât de inspirat OM: Titu Dinuţ.

După ce ne-a povestit pe îndelete o mulţime de taine (imaginile sunt doar o mică parte din povestea domnului profesor), acesta s-a scuzat şi a plecat întrucât aştepta vizita unui alt oasete nu mai puţin important: Profesorul universitar, academicianul Eugen Simion.

Titu Dinuţ – născut chiar în Şişeşti, profesor de limba şi literatura română la liceul din această comună – plină de istorie, membru al Uniunii Scriitorilor din România este autorul a numeroase cărţi („Comandirul”- povestiri istorice, „Capcanele”- roman, „Comoara lui Tudor” –roman, „Cât ai bate din amnar” – aforisme, „Fiul luminii” – roman, „Lăcrimaşul” – versuri, „Poteca din pendul” – versuri, „Năpârci albastre” – aforisme, „Şişeşti” –repere monografice, „Urciorul din Şişeşti” – versuri, „Estacada” – versuri. „Castelanii” –roman, „Viaţa sărind la gâtul întâmplării” – versuri, „Cronica şcolii din Şişeşti” vol I-II, „Baiadera şi arlechinul” – versuri, „ Coliba cu vampiri” – versuri, „Dalbul de pribeag” – versuri, „Mârzacul” – versuri, etc).

„Pentru Titu Dinuţ casa (părintescă) este spaţiu originar , vatră, spaţiu existenţial, unde-ţi duci veacul şi-ţi trăieşti destinul, dar şi spaţiu al Tainei fiinţiale, cu ascunzişuri mirifice”… – Academician Mihai Cimpoi.

Andar şi …cioara lui


“Amărâtă şi stingheră

Ca o prună afumată

Cu alură interlopă

Ca un muzicant în frac,

Cuvioasă ca un popă

Şi smolită ca un drac”…

În urmă cu câteva zile, în timp ce-mi executam alergarea de seară ritualică la pădurea Crihala (pentru topirea kilogramelor excedentare) am simţit miros de hoit şi ulterior am văzut pe alei câţiva pui de cioară morţi. Mi-am adus atunci aminte că ciorile sunt cele mai inteligente fiinţe după oameni iar obiceiul de a-şi arunca puii din cuib atunci când deja au aripi pentru zburat este o lecţie deosebit de utilă chiar şi pentru noi oamenii. Spun asta cu toate riscurile de rigoare. Copii noştrii sunt ocrotiţi, răsfăţaţi până plecăm pe lumea cealaltă uitând să îi lăsăm să zboare cu propriile lor aripi. Din acest motiv, dar şi din multe altele, copii noştrii intră în viaţă nepregătiţi şi caracterizaţi de, ceeace psihologii numesc, “comportament de neajutorare învăţată” – extrem de păgubos mai ales în societatea competiţională de azi.

Ştiam că ciorile, la fel ca oamenii sunt fiinţe sociale, trăiesc în famile iar “soţul” este fidel şi credincios “soţiei” până la moarte (doar dacă femela lui a decedat el îşi îndreaptă atenţia spre altă cioară cu care să se împerecheze). Ciorile folosesc mai multe unelte pentru a se hrăni şi supravieţui decât maimuţele şi sunt mai inteligente decât delfinii sau bufniţele. Pot fi învăţate să numere până la 30 şi sunt păsările care “ştiu la glume” (se joacă) sau care se droghează (!!!) (se aşează pe un muşuroi de furnici şi se lasă muşcate – acidul formic creându-le o stare de extaz care le face “să cadă pe spate”).

Pe stindardul strămoşilor noştrii apare şi cioara alături de lupul cu trup de şarpe (corbul – mesagerul profetic al lui Apollo) însă pe la sfârşit de secol XVIII acesta este înlocuit, doar din snobism, cu vulturul evropenesc. Ţiganii care şi-au însuşit cu precizie şi conştiincioşi magia dacilor au adoptat ca semn al tagmei lor “cioara”. De ce oare? Un “cunoscător” ar spune că din cauza culorii comune. Răspunsurile, căci sunt mai multe, sunt şi multe şi profunde. Totuşi, ironia acestora are şi o mică explicaţie istorică. Vlad Ţepeş a fost ajutat în luptele sale cu turcii şi de ţiganii din Ţara Românească, iar ei aveau ca stindard propriu de luptă o…”cioară”. La una din bătălii, când aceştia au văzut câtă puzderie de turci se apropie, au zbughit-o la fugă abandonându-şi steagurile (ciorile). …

Andar – Andrei Coptil – artistul plastic şi prietenul nostru din Severin – are un nou amic – un pui de cioară care, după alungarea din cuib, a început lupta existenţială alegând prietenia cu omul. Nu-i aşa că există o anume asemănare între Andar şi noul lui prieten?

Însă marea nedumerirea şi întrebarea care îl frământă acum pe Andrei este asta:

- ce nume să îi pună noului şi ghiduşului prieten?

Sugestiile voastre sunt aşteptate cu nerăbdare…

Povestea oşteanului Iovan – cavalerul crinilor şi regele albinelor


Nelu Iovan este un om modest, onest, vesel când nu e tăcut şi harnic precum un monah.

Nelu Iovan este un oştean iscusit care a fost scos din luptă în plină maturitate şi putere. Povestea lui este povestea cavalerilor care sunt marginalizaţi tocmai atunci când sunt mai pregătiţi pentru focul bătăliilor. Iovan nu s-a luptat cu vreun inamic la hotarele ţării, ci, la fel ca Iovan Iorgovan cu un balaur cu mult mai perfid şi mai periculos- focul. A fost comandirul cel mai iscusit din ultimii ani ai pompierilor din Severin. Lupta cu focul cere inteligenţă, abilitate, strategie şi intuiţie pentru că această fiară tăcută este mai şireată decât trupele de cercetaşi ai vreunui inamic de aiurea. Creşte din nimic, se hrăneşte doar cu aer şi sfâşie fără milă tot ce întâlneşte. A-l stăpâni şi nimici cere minte pricepută, flexibilă şi fluidă precum apa pură.

A uitat demult stresul de ieri când alerga cu maşinile pline de apă ca nişte femei gravide şi dădea ordine scurte tulumbaşilor. Acum vorbeşte încet, aproape în gând albinelor, îşi scutură de pe sprâncene pulberea aurie ce cade din florile teilor şi ascultă foşnetul petalelor de crini…

Dar nu despre foc am vorbit cu domn’ Nelu ci despre flori de tei şi crini, despre albine şi miere. Pentru că dumnealui s-a retras din oraşul agitat într-un loc aiuritor de frumos, nu departe de Dunăre. Aici îngrijeşte florile de crin şi teii pentru ca harnicele albine să aibă ce fecunda. Şi ce oferi. Cavalerul crinilor şi al albinelor. Dar oare nu cumva chiar regii aveau ca emblemă crinul ca semn al purificării, perfecţiunii, luminii şi al vieţii? Cum ar putea cineva să descrie mirosul dumnezeiesc al crinilor şi al teilor înfloriţi în curtea lui domn’ Nelu dimpreună cu zumzetul hipnotic al albinelor harnice ?

Priseaca de stupi a lui Iovan e aşezată la fel ca acelea de odinioară – ale dacilor- în apropierea unei trecători ce duce spre o poiană din mijloc de codru des. Ne-am povestit poveşti despre daci şi despre albinele care apărau posăzile ţării noastre de-atunci şi de-acum. Dacii – un popor care era şi bun strateg şi viteaz dar şi neînvins (ei nu în luptă au fost zdrobiţi ci prin trădarea unui Bacilis nefericit care i-a aruncat în moartea însetării de apă sau în lanţurile cioplite pe Coloana lui Apolodor de la Roma vizibile şi azi după 2000 de ani şi la propriu şi la figurat) ştiau că albinele nu suportă mirosul cailor aşa că acestea se ocupau de paza drumurilor de acces (un cal putea fi ucis de doar 2-3 albine). Herodot din Halicarnas de exemplu, a scris că din cauza albinelor nu se putea pătrunde în teritoriul de la nordul Dunării iar Alexandru Macedon însuşi ştia de frica acestora…

Americanii au stabilit că durata medie de viaţă a unui apicultor este de 78 de ani faţă de 58 de ani cât este cea a unui doctor. Şi atunci, domn’ Nelu a promis – pentru viitoarea noastră întâlnire, un fagure cald plin cu miere de tei…

“Maxima calitate” : Hi-Q a (în) cântat la Severin “cântece despre oamenii pe care îi iubim”


Cu mulţi ani în urmă (oare cât o fi trecut de-atunci?) Dana Nălbaru end comp hi-q realiza o emisiune tv pe plaja de la Olimp. Îi vedeam zilnic pentru că hotelul lor era lângă al nostru. Atunci i-am cumpărat soţiei o pereche de sandale transparente- exact ca ale Danei Nălbaru – de care a fost mândră şi cu care s-a lăudat vreo doi ani de zile! Ce frumoşi şi sinceri erau! I-am revăzut în anii ce au urmat -când şi când, pe la concerte şi constatam că sunt la fel de frumoşi şi apropiaţi celor mulţi. Azi, aceeaşi trupă de modeşti-frumoşi – “momoşi” cum se spune la noi în fosta şi viitoare regiune Oltenia, a cântat pentru copii frumoşi ai Severinului. Habar n-am avut că vor cânta la Severin, m-am dus să cumpăr hârtie igienică şi alte alea pentru nevoi casnice şi am crezut că cineva îi imită. Era prea bună însă imitaţia şi în loc să intru în magazin m-am oprit să ascult. Şi să filmez cu telefonul care s-a încintat şi el odată cu atmosfera. Aşa am descoperit cu uimire şi bucurie că sunt Ei – cei care ne-au colorat în culori vesele, pastelate, tinereţile noastre. Copii noştrii – iată! – sunt la fel ca noi atunci – veseli şi exuberanţi. O altă trupă – mai fiţoasă şi mai gomoasă – care a cântat nu demult în Severin, spunea că a întâlnit cam puţini oameni în Severin şi că şi aceea erau cam deprimaţi. Ei erau deprimaţi dar nu vedeau din cauza păianjenilor din sprâncene. Cine mai zice acum că în Severin oamenii sunt trişti? Imaginile vorbesc singure…

Veneţiile mele – expoziţie Constantin Plăviţu


I-am văzut primele lucrări pe la sfârşitul anilor 80 în Galeria de artă din faţa Parcului central. Azi acea galerie a fost sacrificată pe altarul Sfântului Profit – de cine, de ce, cum? – întrebări retorice, desigur.
Într-o vreme când alţii sunt hotărâţi/disperaţi să aibă cât mai multe suprafeţe de pământ, Constantin Plăviţu a reuşit să devină proprietar al câtorva mii de metri pătraţi de … perete.
L-am regăsit pe pereţii locuinţelor sau în birourile a o mulţimne de severineni dar nu numai, veghind atent, alături de icoanele necesare, întâmplările casnice, cotidiene ale concetăţenilor noştrii iubitori de frumos.
Blând, inspirat, elegant, liniştit şi riguros ca un tată bun – Constantin Plăviţu este conştient că o vorbă în plus sau o mişcare de penel nelalocul ei ar putea ruina Universul.
El crează mereu şi mereu aducând dovadă de viaţă trăită viu, croşetând asiduu, responsabil ca un ţăran de peticul lui pământ, la panza Iubirii.
Muzeul de Artă din Severin – locul prezentării ultimelor lucrări ale maestrului modestiei – domnul Costi Plăviţu, este parcă din ce în ce mai trist. Slab luminat, aflat într-o interminabilă renovare şi lipsit de acea efervescenţă a anilor trecuţi.
Constantin Plăviţu nu este singurul artist din Severin – mai sunt câteva zeci sau mai mulţi chiar.
Până la repararea Muzeului – bravo Primarului că a alocat fondurile necesare înainte de a se păbuşi definitiv, ar fi necesară o Casă a Artiştilor plastici. Da de ce – ar întreba unii cârcotaşi?
De ce este necesară o Maternitate?
comentarii
noni (neverificat) said on Sâm, 18/06/2011 – 09:39:

Lumea artiştilor plastici dar şi a scriitorilor severineni este plină de orgolii, bizară şi cel puţin incoerentă. Acesta este prob motivul dispariţiei acelei galerii centrale unde în anii mai de demult se întâmplau mai des evenimente artistice. La ce s-o mai ţină dacă nu mai era cine să expună?
Artiştii severineni nu au învăţat să fie uniţi măcar sub semnul Artei. Fiecare cu … fiecare ca tot românul…
Ar trebui ca unul dintre ei mai inspirat să ia taurul de coarne, să-i organizeze şi apoi să-i lanseze “la bucată sau la pachet”. Lumea consumistă de azi se mişcă foarte rapid, factorii decizionali (chiar şi clientul cu bani) nu mai are timp de explicaţii laborioase condimentate cu contemplări sterile.
Altfel vom asista la expoziţii rare, aleatorii, triste, condimentate cu văicăreli şoptite sub lobul urechii, lipsite de urmări vizibile…

replică

Liviu Danila (neverificat) said on Vin, 17/06/2011 – 07:10:

Arta ne ia pe după umeri problemele vremelnice şi ne încurajează să continuăm.O expoziţie excepţională. Felicitări pentru subiectul abordat.

La Severin o fată dansează în ploaie


De fiecare dată spectacolul Naturii e uimitor si plin de grandoare.
În Severin azi a plouat torenţial. Prilej de meditaţie şi contemplaţie. La televizor, la ştiri se arată nişte banale accidente cu morţi, apoi cum e scos un sicriu al unui bătrân pentru precizarea cauzelor reale ale morţii. Un procuror vorbeşte despre o ureche vânătă iar imaginile de lângă groapă şi momentul scoaterii sicriului sunt arătate iar şi iar şi iar…
Ziarizdele vorbesc apoi cu patimă despre epidemia de sinucideri în rândul tinerilor din Gorj. Vorbesc, vorbesc mestecând vorbe şi lăsând impresia că ar fi nişte deştepte. Nu realizează că de fapt tocmai ELE ÎNCURAJEAZĂ acest fenomen al auto-extincţiei arătând mereu şi mereu şi aducând în subconştientul colectiv fenomenul acesta al Morţii.
În Severin o tânără sănătoasă la minte a ales să renunţe la a mai privi tutele analfabete de pe sticlă şi a ieşit în …ploaie. Micuţa cameră a telefonului nu a putut (din păcate!!!) să o arate de aproape ca să fie şi mai vizibilă frumuseţea şi erotismul intens al acestei fete ce dansează fericită în club… pardon! în ploaie!
Un gest simplu, firesc ca o respirare…
ce piesa e pe fundal ?
snapflaviu Cu 1 lună în urmă

@snapflaviu e o piesa de deuter nu mai stiu titlul pentru ca am o multime de albune… am luat-o la intamplare…
medeor10sho Cu 1 lună în urmă

@medeor10sho mc ^.^
snapflaviu Cu 1 lună în urmă

prea frumos :X


legiuitoarea Cu 1 lună în urmă

Foarte frumos..as vrea sa o cunosc pe fata aceea :D .Suflet plin de iubire si bucurie!
DjShiverProjekt2008 Cu 1 lună în urmă

@DjShiverProjekt2008 ai dreptate dar… NU STIU cine e fata, a aparut brusc la fel ca ploaia!…

Dunăre şi maci


Pe malul Dunării au înflorit şi anul ăsta macii roşii. Puţin înainte de a se pune ploaia, păsărelele se zbenguiau şi-şi făceau declaraţii de iubire. Viaţa e frumoasă… cum ar spune un concitadin.

La pădurea Crihala


O ieşire “la pădure” nu este doar prilej de a schimba o plictiseală de acasă cu altă plictiseală “la iarbă verde” aşa cum se întâmplă de obicei, (oamenii revin la domiciliu mai obosiţi decât au plecat şi cu kilograme în plus care trebuie “date jos” mai apoi).
A merge în Natură este ocazie de re-creere (nu de dis-tracţie, sinonim cu dis-trugerea).
Creierul omenesc rezonează cu sunetele din natură şi cunoaşte adevărata relaxare – aşa-numitele unde alfa, undele pe care le generează şi clopotul bisericii dar şi unele aparate inventate de oameni pentru stimularea relaxării, regenerării, vindecării şi despre care vom povesti într-un articol viitor.
Severinenii au chiar lângă ei, la îndemână (încă nu s-a privatizat Pădurea Crihala!) un loc minunat de re-generare mintală şi fizică – dar care îşi arată virtuţile re-generatoare doar când nu se aude muzică lătrătoare, sintetică, improvizată sau fum de mititei…

La atelierul lui Andar de la Drub



L-am găsit pe Andrei Coptil, azi într-o zi însorită de sâmbătă, în-fiinţat în ultimul lui atelier, aproape de Dunăre – un fost cabinet medical des-fiinţat. Înainte de a-şi aduce zecile de unelte, dălţi, pensule, sculpturile, tablourile şi a le expune, a luat numaidecât mai întâi un sac cu lut şi s-a apucat cu bucurie şi frenezie să-l modeleze.

Andrei nu vorbeşte aproape deloc, – este tăcut, asemeni unui ascet. Îşi reţine chiar şi bucuria iar când o face îşi caută cu multă grijă cuvintele. În schimb mâinile lui vorbesc şi spun tot ce ar avea de spus proprietarul lor. Pentru că are mâini harnice, inspirate şi plăcut “vorbitoare”.

Andrei Coptil nu doar pictează sau transformă marmura sau lutul în forme ce rezonează cu frumosul din noi, ci creează chiar spaţii pentru re-creere. Unde? Cât mai aproape de surorile lui păsărelele pe care le iubeşte aşa cum iubeşte copiii. După ce am lăsat să se zvânte lucrările de lut, încă ude, a ieşit în grădină pentru a termina căsuţele de lemn articulate cu crengile şi cu ciripitul îngeresc al micilor zburătoare.

L-am rugat la despărţire, să amenajeze un loc unde să adune toate lucrările lui,- toate talismane norocoase- răspândite prin diverse locuri prin Severin, pentru ca doritorii să le poată vedea, admira şi, de ce nu, achiziţiona.

Pentru că prietenii mei care au văzut la mine acasă “produse” ale mâinilor lui mi-au spus că ar vrea şi ei. Şi nu ştiu unde să le găsească.

Subteranele Severinului


Am auzit, cu mai mulţi ani în urmă, că sub noi ar mai exista şi un altfel de Severin dar am crezut ca este doar fantezia unora. Am avut însă, de curând ocazia să pot intra în lumea aceasta întunecoasă şi misterioasă şi să iau câteva imagini cu telefonul celular. Tuneluri fără capăt, o mulţime de camere perfect uscate , unele ferecate cu uşi grele de metal şi care protejează taine – oare de cine ştiute?- sisteme de aerare, de adducţiune a apei, chiar de comunicare, desigur azi, nefuncţionale. Unii spun că primele astfel de tunele au fost construite de daci şi de romani din raţiuni miltare, alţii că au fost concepute de evreii stabiliţi în Severin (există case în oraş din care se poate coborâ în aceste tuneluri fără număr şi există case unde proprietarii au investit mulţi bani pentru a astupa cu pământ puţuri ce duceau spre hrubele tenebroase) şi alţii că au fost perfecţionate în acele momente când aşteptam ordinul lui Stalin să-i atacăm pe fraţii noştrii sârbi. Probabil că toate astea sunt cumva adevărate. Dincolo de toate fanteziile existente însă, adevărul este că sub noi se ascunde un altfel de oraş, un oraş invizibil plin de istorii şi mistere întunecate.

Re-generare şi de-generare


Miracolul Învierii nu-l poţi înţelege decât dacă-l primeşti de la un preot şi mai ales în Sfânta Biserică. De ce? Pentru că e o taină.

Am fost, ca tot severineanul, vieţuitor de zeci de ani al Crihalei, de Înviere la Biserica de Carton (scriu intenţionat cu majuscule pentru că această Biserică, asemănătoare unei cantine proletare– asaltată de fiecare dată de o mulţime de popor, este emblematică pentru timpurile anterioare aşa-zisei Revoluţii din decembrie ’89). Aşa am făcut an de an în ultimii cel puţin douăzeci. Gigi prietenul meu bun – un ajutor conştiincios al preoţilor ce slujesc aici, m-a văzut în mulţimea de oameni şi m-a chemat în sfântul altar pentru a-mi da nişte lumânări mari şi groase cu care să împărţim poporului, ceva mai târziu, lumina Învierii. Am fost impresionat de copilaşii de 6-7 ani înveşmântaţi în haine lungi de mătase brodată asemeni unor micuţi şi neprihăniţi apostoli care cântau laolaltă cu cei patru preoţi cântările rânduite momentului Învierii Mântuitorului nostru Iisus Cristos. Am aprins la miezul nopţii lumânările ce le ţineam în braţe, învelite în ramuri verzi şi cu buchete de garoafe şi trandafiri, de la lumina primită şi la un semn am ieşit din sfântul altar, împreună cu copii şi preoţii, în mulţimea de oameni pentru a dărui din lumina vestitoare de Miracol.

Despre Gigi am mai scris. El este cel care s-a aflat, în urmă cu aproape un an, câteva săptămâni bune pe puntea ce desparte viaţa de moarte. Îmi amintesc că pe holul spitalului, la Reanimare veniseră o mulţime de oameni în frunte cu preoţii Bisericii de Carton pentru a se ruga pentru omuleţul aflat pe patul Terapiei Intensive şi din care ţâşnea sângele inclusiv din orbitele ochilor. Azi acesta trăieşte datorită unei Profesoare generoase din Severin care a uzat de înfluenţa sa benefică în lumea doctoricească, fără să aibă habar măcar cum îl cheamă, dar şi medicilor pricepuţi din Bucureşti.

Am plecat apoi, după Înviere, împreună cu familia să căutăm vorbe bune la părinţii noştrii, apoi la sfânta mănăstire Tismana, unde merg an de an. Am fost aici de zeci de ori şi o să merg ori de câte ori voi simţi nevoie de har. De ce Sfântul Nicodim are o influenţă aşa de mare asupra mea? Răspunsurile- căci sunt mai multe, într-un articol viitor.

Pe drum am oprit pentru a lua câteva imagini cu o fântână de pe margine de cărare, unde sătenii dintr-o aşezare mehedinţeană îşi adapă vitele dar de unde iau apă şi ei. Şi am descoperit subit imaginea perfectă a României de azi: dăruită de Dumnezeu dar bolnavă de o trândăveală ancestrală malignă, iremediabilă, netratabilă, nevindecabilă. Imaginile vorbesc singure! Pe cumpăna amputată doi brabeţi cu burţile umflate, se scărmănau cu ciocul prin pene unul pe altul, se hârjoneau, se alintau şi parcă-mi spuneau: „Dumnezeu îţi dă da nu-ţi bagă şi-n traistă!”. Pământ fertil, apă câtă e nevoie; dacă alţii ar avea aste minunăţii ar fi mult, muuult mai departe decât noi!…

La sfânta mânăstire Tismana, care se află în plin proces de renovare, aceleaşi măicuţe blânde şi pline de har, aceeaşi atmosferă calmă, binecuvântată, atemporală. Un tinerel la vreo 20 de ani bântuit de ideea de a rămâne pentru eternitate în memoria colectivă (de ce oare sunt unii aşa de pătimaşi într-ale scrisului şi au convingerea că va interesa pe cineva vreodată mâzgăliturile lor sufocate, infestate, contaminate de mediocritate?). „KOSTY” – aşa îl chema pe disperatul de nemurire care, cu o cărămidă, s-a chinuit să scrijelească, să-şi lase vederii poporului numele pe zidul mânăstirii alături de prea multe altele. L-am întrebat de ce nu îl scrie şi pe cel al iubitei care era cu el. Mi-a răspuns ruşinat că „e destul ăsta”!…

La întoarcerea în Severin, în dreptul Spitalului, o scenă bizară: un câine alb îl coţăia pe unul negru. Nimic anormal, animalele se împreună, mai ales primăvara, e firesc şi e lăsată tot de la Dumnezeu şi dragostea trupească. Ceeace a făcut ca scena să fie complet bizară a fost faptul că cel negru s-a suit apoi pe cel alb şi a început, la rândul lui să-l babardească pe albinos! Era vorba de o cordeală, de o cotârceală între doi maidanezi masculi!… Această scenă n-o s-o vedeţi pe film pentru că, (o fi vreun semn?) s-a terminat, chiar atunci, bateria suprasolicitată a telefonului, şi oricum ar fi fost o împietate să se termine astfel filmuleţul acesta care începe chiar în sfânta biserică!

„Semn rău”, semn că lumea „s-a-ntors cu curu-n sus” – vorba lu’ nea Vasile – un prieten şi pacient din Obârşia Cloşani, care privea şi el, din dreptul Spitalului, oripilat, curlangii…

Dar, cum ar spune un cunoscut concitadin al nostru – „viaţa e frumoasă”!… Cristos a înviat!

Povestea lui Gheorghe Hogea din Tismana


Duminică 8 mai am fost la întâlnire – la un pahar cu vin curat – la Tismana cu câţiva prieteni buni. Satul este unul simplu cu oameni discreţi şi curaţi la suflet. Am plecat spre Dunăre admirând cu toţii flăcările violete de pe marginea drumului şi fântânile – unele din ele părăsite şi aproape năruite.

Una însă, ascunsă într-un zăvoi, ne-a atras atenţia şi ne-a revelat povestea unui om care seamănă izbitor – aşa cum spunea şi d-nul Nicu, cu Gheorghe Doja – nu din poveste ci din Istoria noastră…
Satul Tismana se afla la circa 25 de km de Drobeta Turnu Severin şi este o localitate veche situată pe malul Dunării de doar câteva sute de ani mai precis de prin anii 1870. Aici sunt vechile moşii ale Mânăstirii Tismana iar printre primii locuitori care au primit pământ aici au fost bunicii lui Gheorghe Hogea cel pe care o să-l cunoaşteţi în acest film.

O caracteristică definitorie a acestor lucuitori (foşti vaporeni umblaţi prin lume adică civilizaţi) este cutuma care spune că în acest sat nu e loc pentru hoţi. Vânzările de imobile s-au făcut după o atentă cunoaştere a proprietarilor şi în nici un caz vreunui locuitor de vreo etnie ce se dedă la hoţii. Onestitatea este cea care îi tuşează pe aceşti oameni simpli, blânzi dar necruţători cu hoţii.

Atenţie!

Acest om minunat s-ar putea numni oricând Gheorghe Doja pentru că este mânat de aceeaşi sete de adevăr şi mai ales de dreptate precum predecesorul lui ars pe rug dar rămas definitiv în mentalul colectiv acum şi de-a pururi.

Povestea lui este povestea oricărui român minţit, înşelat, trădat.

Într-un colţ uitat de lume dar nu şi de Dumnezeu, un om a ales să-şi strige dreptatea agăţând o pancartă de fântâna cu apă. Pentru ca toţi însetaţii de apă să simtă şi o oareşce sete de dreptate. El este un om cu mult, mult, mult mai viu decât oricare dintre cei ce citesc aceste cuvinte. Poartă cu sfinţenie la poartă un steag mare tricolor impecabil de curat şi în casă unul american. Ambasada SUA de la Bucureşti ar trebui să afle şi să aprecieze suflul curat democratic al acestui vieţuitor dintr-un sat anonim mehedinţean.

Fratele lui a fost telegrafistul navei „Biruinţa” al cărei comandant era însuşi Preşedintele actual al României, Traian Băsescu. Ştie cineva care era activitatea pe care o presta un telegrafist? Ştie cineva cam ce adevăruri ar putea revela acest om încă viu dar mai viu decât mulţi alţii aşa-zis „vii”?

Promitem nu doar articole viitoare ci chiar un site dedicat acestui sat, acestui om dar mai ales ADEVĂRULUI care, doar el, ne mai poate vindeca!

1 comentariu on “Protest original împotriva PDL la Tismana, Mehedinţi”
medeor said

Bravo dn Nicu!

Iată câteva “amănunte” despre Gheorghe Doja (nu Gheorghe Hogea) pentru aflarea celor ce-au fost şi care se repetă pentru că am uitat…

Papa Leon a iniţiat o cruciadă antiotomană eşuată însă din motive care nu au importanţă acum.

Gheorghe Doja – român ardelean, a organizat o mică armată care însă a devenit altceva – nucleul răscoalei ţărăneşti din 1514 a ţăranilor împotriva nobilimii corupte şi lacome. La 20 iulie 1514 Gheorghe Doja va fi prins şi torturat în mod bestial, fiind executat prin aşezarea sa pe un tron înroşit în foc. Capul a fost separat de corp de călău iar corpul a fost tăiat în patru şi atârnat de porţile cetăţilor Buda, Pesta, Oradea şi Alba Iulia pentru ca “doritorii” de revoltă să ia aminte ce îi aşteaptă!

Aceasta ar fi istoria trecută.

Istoria prezentă este cam aceeaşi, cu o mică diferenţă. Generaţia actuală a tinerilor ce alcătuieşte populaţia României – “instruită” de un sistem profesoral sărac, hămesit de bani, aflat în permanentă “transformare”, “tranziţie” sau “reformă”este semianalfabetă (40% din poporul român este DEJA analfabet având grave dificultăţi de scriere sau înţelegere a textelor scrise!!!!) şi merge cu paşi iuţi spre barbarie şi primitivism. Spre mulţumirea păturii actuale de “nobili”.

Iată un exemplu de comentariu, ce se vrea probabil o glumă, ce a fost secretată de creierii unui brav exponent al generaţiei manelistico- hăhăiste prezente:

“Gheorghe Doja aşteaptă tăcut în faţa scaunului de metal. Lângă scaun supraveghetorul maghiar ţine în mână un obiect metalic ameninţător. Pe faţa lui Doja se scurg râuri de transpiraţie, proces anatomic de răcire care îl lasă cu un dezechilibru al electroliţilor în sânge, plasmă şi celelalte umori. Deja Doja … îşi imaginează cum va fi cu găoaza lui lipită de acel scaun metalic, simţind durerea cumplită fără întrerupere pentru, probabil, mai multe ore. Cum va suporta oare Doja să stea pe scaun când are o diaree cumplită din cauza că a mâncat prea multe cireşe?”

Hă, hă, hă…

Omul din Tismana este doar un exemplu… sau măcar ar trebui să fie…

Greenpeace: continuă scurgerea de reziduuri toxice în Dunăre de la fabrica din Ungaria

După aproape 6 luni de la catastrofa ecologică din Ungaria BBC ne dă o veste uluitoare, generatoare de frisoane reci pe şira spinării: Dunărea este poluată în continuare cu Arsenic şi Dumnezeu mai ştie cu ce! Iată articolul preluat de pe drobetaturnuseverin.net

“Apa reziduală de la fabrica de aluminiu maghiar conţine încă substanţe chimice toxice care se scurg în râul local, în ciuda măsurilor luate”, afirmă Greenpeace.

Grupul internaţional de mediu a îndemnat Uniunea Europeană să facă imediat presiuni asupra guvernului ungar pentru a opri poluarea.

Oficialii mahiari nu au putut fi contactati pentru a comenta cele mai recente analize de apă. Greenpeace a prelevat probe de apă în şase puncte de-a lungul unui canal de apă reziduală denumit Torna, care curge în Dunăre. Un membru Greenpeace din Ungaria, Balazs Tomori, a declarat că probele prelevate la 26 ianuarie 2011 au fost trimise la două laboratoare independente de analiză – Balint Analitika în Budapesta şi Agenţia de mediu din Viena, Austria. El afirmă că apa reziduală provine de la rezervorul 10 – cel care a cedat în octombrie anul trecut – şi 10a, un rezervor mai mic utilizat pentru a păstra o parte din deşeurile toxice, după dezastru.

Compania de aluminiu, MAL, a negat răspunderea pentru accidentul de anul trecut la fabrica Ajka. După dezastrul aceasta şi-a reluat producţia.

Reporterul BBC Nick Thorpe spune că “guvernul ungar ascunde realitatea pentru a salva compania şi cele 300 de locuri de muncă de la Ajka”.

Testele de la Agenţia de Mediu din Austria a evidenţiat o concentraţie de 1300 micrograme de arsenic per litru în probele de apă uzate. Limita în Austria în condiţii de siguranţă este stabilită la 100 micrograme.

Conţinutul de aluminiu a este de 200.000 micrograme pe litru – de 100 de ori peste limita legală, a raportat Greenpeace.

Cantitatea de carbon organic din apa este, de asemenea, cu mult peste limita legală.

(Sursa. BBC)

www.drobetaturnuseverin.net

Să nu uităm că locuitorii din Drobeta Turnu Severin încă le dau copiilor lor ceai cu apă din Dunăre.

Doctorii din Craiova se plâng de numărul din ce în ce mai mare de bolnavi de cancer în gât (a crescut cu 20% conform unei ştiri ProTv). Oare de ce? Doar de la tutun şi alcool?

Întâlnire cu un fost … partener

Cu câteva luni în urmă scriam în presa locală severineană despre un ţopârlan şarlatan care a lucrat pentru firma X şi a fost dat afară pentru că ridicase escrocheria la rang de regulă profitând de încrederea pe care şi-o câştigase în timp în faţa şefilor din firmă. Iată ce scriam atunci:
“Ţopârlanul, mitocanul nostru după ce a fost exclus dintr-o firmă renumită, unde calitatea nu este un lux ci doar un sinonim al bunului simţ, unde avea maşina firmei – maşină străină nouă la dispoziţie 24/24, telefon cu minute la discreţie, hoteluri, restaurante gratis (decontate de firmă) dar şi o leafă cu vreo opt zerouri în coadă, (în România anului 2010!), confundă într-un anume moment al carierei lui “buna credinţă” a patronului cu naivitatea, dă “ţeapă după ţeapă” (cultivând o ciubucăreală antiprofesionistă, opusă regulilor firmei), îşi ia amantă (ah, infidelitatea!) şi un ceas scump (chiar dacă citea ora de pe telefonul celular) şi, după ce este dat afară (“vărsat”) purcede cu râvnă neostoită la denigrarea foştilor protectori”.
Diferenţa între a fi „bun” şi „expert” sau „excelent” le mai spuneam tot atunci severinenilor este diferenţa între „apa călduţă” şi abur (pentru a fi înţeles mai bine, deşi e vorba de câteva grade, DOAR aburul poate împinge înainte locomotiva!).
În prezent personajul nostru lucrează/moneşte filtre pentru altă firmă unde miserupismul, nepăsarea, tupeul este codul de conduită iar faptul că robinetul cu mulţi bani „nu mai curge cum curgea” îi stimulează doar „producţia” de ocări. Nu regrete, nu remuşcări, nu corecţia firii lui păcătoase!. (…) Ce e de admirat la firma cu pricina este site-ul lor de pe net foarte bine “aranjat” de experţii în promovare “internautică”
Azi m-am întâlnit cu el şi întrucât tocmai s-a operat a doua oară pe cord deschis, l-am întrebat dacă îi merg afacerile şi după răspunsul lui foarte convingător că “da, meeeergee!”, l-am întrebat dacă între un stend ieftin şi incert (aşa cum este filtrul pe care el îl promovează el în prezent severinenilor) şi un stend scump, de firmă renumită – ce ar alege pentru inimioara lui.
Mi-a răspuns că “întrucât e vorba de inima lui îl va alege pe cel scump”!.
“Pă şi atunci de ce înjuri firma X unde mata ai mâncat o pâine foarte albă?”
“Păi, domn Dan, îmi spune, aici echipamentul e la juma de preţ”
“Şi cât e comisionu lu mata, cât câştigi dacă e aşa ieftin, îţi convine să alergi?”
“Comisionu e cât vreau eu domne Dan!” – îmi spune sincer omuleţul meu. “Bine”, asta-i politica voastră de vânzări, da de ce spui mata severinenilor şi celor de prin Craiova, Timişoara, Slatina şi pe unde mai bântui după fraieri că membranele lu mata sunt mai ieftine şi tot aşa de bune ca cele de la “X” ? Ştii că ceeace vinzi mata e de “tip X”, adică sunt imitaţii fără vreo legătură cu cele autentice? “
“Ştiu domne Dan da tre’ să mănânce şi gura mea ceva!”
“Lasă asta ce dimensiuni au membranele mata osmotice?”
“0,01 microni”
“Şi X cât are? Mai ţii minte de când lucrai la X?”
“Da domn Dan 0,0001 microni!”
“Păi şi e tot la fel? De ce spui oamenilor că “cei de la X sunt nişte escroci?”
“Domne Dan ce să fac, tre să mănânce şi familia mea o pâine!”
“Eu te iert Maistore da uite-te puţin în sus şi spune-mi rogu-te ce vezi?”
Îşi ridică ochii spre cer şi îmi spune că “nimic!”.
“Ar trebui să te gândeşti că Boierului nu-i place să minţi oamenii care îşi caută sănătatea la fel ca şi mata alaltăieri. Dacă acu ai inima bună şi bate, e şi pentru că El nu a vrut să pleci aşa de repede de-aici dar nici nu te-a lăsat în viaţă ca să denigrezi Nobelul. Sau nu-i aşa?”
Mi-a strâns mâna ezitant şi ruşinat şi cu ochii în pământ a intrat în marketul de pe strada Crişan…
Tot în ziarul severinean mai sus pomenit mai scriam făcând referire la acest biet pălmaş, care acuză pe alţii de escrocherie, că un epigramist celebru, Gheorghe Zarafu a scris:
„Premiul NOBEL, eu aş da, celui care-n farmacie, ar descoperi ceva, să ne scape de Prostie!”…

PS – Pentru ca dezamăgirea mea să fie şi mai mare, firma pe care eu o lăudam a coborât între timp standardele “premium” sub cotele admise de Danny Water. Sfântul Profit, mare şi imediat a desfiinţat ideea de “PREMIUM” cea mult clamată. Asta nu înseamnă că fostul are dreptate. Nicidecum.  Asta înseamnă că cineva trebuie să păstreze ideea “PREMIUM” sau “EXCELENŢĂ”.

Chiar dacă se tot afirmă că “trăim în România”, când e vorba de sănătate, compromisul nu are ce căuta! Aşa s-a născut DrPro.

Apa Pură – nu a fost inventată de DrPro ci, de Mama Natură

Întâlnesc în peregrinările mele zilnice oameni şi oameni. Cel mai mult mă fascinează cei care au păreri/prejudecăţi false pe care şi le apără cu înverşunare mai ales când este vorba de un licenţiat în medicină. Trufia diplomei îl face inflexibil/ rigid, trufaş şi definitiv. Mircea Eliade spunea că doctorii sunt prin excelenţă oameni morţi spiritual pentru că şi-au asimilat erorile metodic şi definitiv. Am întâlnit încă un astfel de specimen care nu poate accepta ideea că apa pură este o  componentă absolut nornală şi necesară a fiziologiei noastre interioare, a metabolismului nostru. Dar până să îi reamintesc de cursurile de biochimie să spunem pentru cei care ne citesc şi care nu au chef de disertaţii savante de biochimie, că peştii – fiinţe care înnoată în… apă, la fel ca toate vieţuitoarele beau şi ei …apă. Ce fel de apă? Apă filtrată sau „apă pură” ca să îi fac supărare şi mai mare confratelui discipol a lui Hipocraticus.

Cum filtrează peştii apa?

Instalaţia de “desalinizare” se află la nivelul branhiilor. Celule specializate preiau sărurile inutile şi periculoase şi împreună cu un muscus foarte  concentrat le elimină în exterior. Doar apa trece cu uşurinţă prin membranele branhiilor însă nici o altă substanţă minerală NU (tot la fel ca prin membranele osmotice DrPro).
Furtunarii (puffinus) – păsări asemănătoare pescăruşilor trăiesc departe de ţărm, venind pe uscat o dată pe an. Acestea nu sunt singurele păsări care nu consumă apă dulce. Alte păsări, deşi trăiesc pe uscat nu consumă niciodată apă dulce (Phalacrocorax, Uria, Larus). În grădinile zoologice îngrijitorii şi oamenii de ştiinţă nu puteau înţelege de ce struţii, acvilele, colibri sau alte păsări putea trăi în captivitate, iar albatroşii NU. Nu de dorul mării mureau ei- aşa cum s-a crezut mult timp ci al apei sărate, ei putând fi crescuţi doar după ce se adăugau săruri minerale în apă. Păsările acestea dar şi alte reptile (crocodilul) au glande care desalinizează/filtrează osmotic apa, iar aceste glande nu sunt rinichii, ci glandele salifere din vârful nasului. Concentraţia în săruri minerale în picătura care atârnă de ciocul pescăruşului (nu are guturai aşa cum se credea!) este cu mult mai mare decât în apa mării. Spre deosebire de păsări, la broaştele ţestoase, şerpi, şopârle, canalul excretor al glandei salifere se deschide în unghiul intern al ochiului. După ce se hrănesc, crocodilii “plâng”, dar nu după victimă –cum iarăşi s-a spus în lipsa altor explicaţii normale, ci pentru a elimina excesul de săruri minerale ingerate odată cu corpul prăzii.
Peştii de apă dulce procedează invers; sângele lor conţine o cantitate de săruri care  creează o diferenţă de presiune osmotică de aprox 10 atmosfere, astfel că peştii practic “sug” apa din mediul extern. Mucusul care ne împiedică să îi ţinem în mână atunci când se zbat în cârligul undiţei le protejează în primul rând apa din interiorul corpului şi apoi îi ajută şi să „alunece” mai uşor prin apă. La fel procedează rechinii sau vulpea de mare sau broasca mâncătoare de crabi (ureea acumulată creează diferenţa mare de presiune osmotică).

Cum putem bea apă pură şi din …aer?

Se ştie că dacii erau mari iubitori ai apei din …cer – apă de ploaie sau zăpadă – pură desigur mult diferită de apa isvoarelor sau a fântânilor.
Pe ţărmul sudic al Crimeei nu există râuri sau lacuri, iar pârâiaşele existente seacă la începutul verii. Depozitarea apei în Crimeea începe toamna cu apa de ploaie adunată în bazine uriaşe subterane. S-a mai construit în anii comunismului un tunel prin munte prin care se aduce apă. Însă vechii locuitori obţineau o apă foarte pură din aer. Marea era alături şi chiar dacă aerul era uscat, el tot aducea vapori de apă din mare (apă evaporată=apă pură). În Feodosia – Crimeea a fost descoperită locuinţa unui principe care construise o piramidă de piatră prevăzută cu numeroase canale în care se forma rouă, care apoi era drenată prin jgheaburi într-un bazin subteran.
Chiar şi în deşerturile cele mai aride, tot se formează noaptea sub pietre, stropi de rouă pe care le sorb animalele din deşert. Şobolanul marsupial care trăieşte în deşert adună seminţe uscate în nişte pungi din obraji pe care le transportă în vizuină. Cavitatea bucală a acestui marsupial este acoperită cu blană pentru ca saliva să nu intre în contact cu seminţele. Dacă solul conţine o cantitate cât de mică de apă, seminţele perfect uscate o absorb (presiunea osmotică din aceste seminţe este de 500 de atmosfere!). Iar după ce seminţele sunt suficient de ude, sunt consumate ulterior de şobolan. Agama – şopârla care trăieşte în deşert, bea apă cu ajutorul ţepilor. Roua (ţepii sunt reci şi condensează vaporii de apă pură) sau apa dintr-o băltoacă (porii din ţepi sunt situaţi astfel încât apa să  circule doar spre cap în nişte perniţe mici unde se acumulează şi de unde agama stoarce câte o picătură când deschide gura) sunt sursele de unde se „adapă” inteligenta creatură.

Colegul doctor care cu prea mare uşurinţă acuză apa pură DrPro că vezi Doamne …”ar umfla celulele!” ar mai trebui să ştie că există “fabrici” de apă în corpul animalelor şi chiar în corpul …lui. Din arderea glucidelor se obţine apă …pură, din arderea lipidelor se obţine apă …pură, dar probabil că la aceste lecţii dumnealui a cam chiulit! Regretabil domn’doctore!

Eu beau Apă Pură de cinci ani şi nu mi s-au mai umflat celulele! Şi părinţii mei la fel şi copilul meu la fel şi încă alţi mulţi prieteni cărora le car zilnic apă de la filtrul meu cu damigeana.
Există animale care nu beau apă niciodată sau foarte rar (locuitorii deşertului- antilopele, popândăii, şoarecii săritori, dipodidele, broaştele ţestoase, zebrele, şerpii, girafele, struţii, leii, etc)
Toate animalele de pe planetă, inclusiv omul, posedă o “fabrică” de apă. În celulele noastre hidrocarbonaţii sunt “arşi” rezultând CO2 + H2O + energie.
Din arderea a 1gr Glucoză, rezultă 0,56 ml apă, iar din arderea a 1 gr de lipide rezultă 1,04 ml (cam o jumătate de litru de apă pură în 24 de ore).
Pentru a “strecura” un pahar de „apă” minerală –o sintagmă lingvistică incorectă (corect ar trebui spus soluţie apoasă minerală) folosită mult prea abuziv, organismul  nostru consumă 46 kcal – aprox 5 gr lipide sau 12 gr proteine (dintr-un gram de glucide rezultă 4 kcal, 1 gr de lipide – 9 kcal, 1 gr de proteine 4 kcal).
Alte animale care nu beau apă – dropiile, ciocârliile, gerbilinele, unii şoareci şi rozătoare care se grănesc cu seminţe şi care îşi asigură apa pură exclusiv din arderea lipidelor şi hidrocarbonaţilor.
La dypus şi popândău, grăsimea se depune în coadă fiind apoi arsă pentru obţinerea apei pure. Şopârlele gigantice – Varan depozitază grăsimea tot în coadă şi la fel procedează oile Kurduk (au de o parte şi de alta a cozii două proeminenţe).
Cămila poate stoca 120 kg de grăsime iar oile Kurduk 11 kg. Cămila poate trăi fără să bea apă 45 de zile ea hidratându-se cu apă pură obţinută din arderea grăsimilor din cocoaşă. Embrionii de pui care ulterior eclozează se hidratează cu lipidele conţinute de ouălele păsării mamă! Şi exemplele din natură pot continua la nesfârşit!

Încet încet lumea medicală va fi obligată să accepte normalitatea dar mai ales UTILITATEA acestei Ape Pure aşa cum este Apa de Rouă DrPro şi să înceapă să recomande pacienţilor dar mai ales oamenilor sănătoşi renunţarea la soluţia apoasă  mincinoasă minerală sau plată şi să înceapă să ofere trupului apa pură atât de râvnită de celule.

Nu este nici o ruşine, chiar dacă ai făcut o facultate de medicină – să spui omului „să bea apă pură “ de rouă” DrPro obţinută osmotic – corectă metabolic şi celular” să îi spui de ce îi este bună şi cum îi poate păstra sau reda sănătatea.

Din păcate există destui confraţi medici care se întreabă tot aşa cum o făcea zâmbind un prieten chirurg în urmă cu vreo două săptămâni: „Păi şi eu ce mai tai?!”…

 

9 vizitatori online acum
4 vizitatori, 5 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 55 la 06:32 am UTC
Aceasta luna: 55 la 12-16-2017 06:32 am UTC
Acest an: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC