> News of the day <

Disertaţie despre moarte – General (rez), Profesor univ. doctor Dumitru Constantin Dulcan

În primăvara acestui an, am avut onoarea de a vizita, la Mârghia de Sus,- la 25 de km de Piteşti, Casa Muzeu a domnului General (rez) Profesor universitar doctor Dumitru Constantin Dulcan. Aici, într-o zi orbitor de frumoasă – primăvara exploda din fiecare piatră, din fiecare privire, am avut şansa rară, de a sta de … Read more

decembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Despre un altfel de şantaj sau cronica impotentului pseudo-intelectual III

Ce face personajul nostru care nu a putut nici măcar să-şi termine liceul? Răspuns: Se apucă să …scrie. Despre ce? Nu contează! Se insinuează pe lângă câţiva oameni de valoare sperând să se ia şi pe el „valoarea” acestora doar prin simpla inspiraţie a aerului comun, apoi apucă strâns pixul cu aceeaşi mână perversă şi … scrie în speranţa consolidării aurei pseudo-intelectualiste.  Combustibilul secret al acestui şubred la minte?

FRICA! Frica/Ura acumulată încă din copilărie care l-a pervertit şi l-a desfigurat iremediabil. El nu este nici primul şi probabil nici ultimul specimen ce se va naşte. În trupul nostru apar şi celule defecte, rebuturi, dar, spre deosebire de organismul social unde ele sunt libere să …scrie de exemplu, în interior sunt imediat identificate de sistemul imunitar şi ucise fără vreo negociere, pentru a nu se multiplica şi pentru a pune în pericol organismul.

Dar înainte de a plonja în trecutul tenebros al acestui mistrete arogant, să vedem încă un exemplu clasic de individ care îşi completează neputinţele sufleteşti …scriind.

Sade

După moartea lui Ludovic al XIV-lea, Philippe d’Orleans aduce libertinajul politic la forma sa supremă în Franţa pregătind şi anticipând Revoluţia franceză. Orgiile, sacrilegiile, speculaţiile financiare, prostituţia, risipa, rătăcirile, denigrarea/ demolarea valorilor tradiţionale  sunt ridicate la rang de valoare doar de dragul unei străluciri de moment. Aristocraţia era fascinată de plăcerile cele mai excesive şi obsedată/ chinuită de iminenta apropiere a sfârşitului. În mijlocul acestui putregai social şi politic mânat doar de desfrânare, aroganţă şi aplecare spre plăceri obsesive se naşte şi creşte Marchizul de Sade.

El a crezut încă de timpuriu că este deasupra tuturor celorlalţi – arogant şi că se poate folosi de ceilalţi cum vrea el fără vreo cenzură a conştiinţei. Spre deosebire de celălalt rebut care a înfăptuit crime oripilante cu numai trei sute de ani mai devreme Gilles de Rais, Sade s-a dedat la …scris.

Poreclit „prinţ al perverşilor” întemniţat de cel puţin trei ori, el a creat o operă din care transpare cultul perversităţii. Sade argumentează o filosofie a răului, a uciderii, pasională, excesivă bazată pe plăcere fără limite.

Cum a ajund un om în acest stadiu de nebunie?

Sade a fost crescut de un tată care sodomiza copii fie băieţi, fie fete iar acesta a fost încredinţat chiar de mama sa soţiei amantului ei. După moartea acestui amant al mamei sale, Sade este crescut de contele Charolais care la vânătoare trăgea în oamenii ce lucrau pentru el. Este preluat de Paul Aldonse de Sade pasionat de pornografie un personaj trăitor cu două femei – cu mama şi fiica sa. La zece ani se află la Paris la colegiul Louis le Grand unde este iniţiat în sodomie chiar de profesori. În vacanţe îşi petrecea timpul împreună cu amanta tatălui său madamme de Raimond.

În 1763 se căsătoreşte dar îşi supune soţia la chinuri inimaginabile. Faţă de soacra sa a nutrit toată viaţa o ură perpetuă. Începe să denigreze religia iar ţicneala acestui individ atinge cote extreme când ejaculează într-o cupă de împărtăşanie după ce introdusese un fier roşu în fundul unei servitoare gravide. Este arestat şi aruncat în închisoare unde se apucă … să scrie cărţi!.

Este eliberat dar şubredul la minte continuă viaţa denaturată, perversă dusă la extrem blasfemiind, sodomizând sau flagelând. Se culcă cu cumnata sa o femeie foarte religioasă sau droghează cu cantaridă o cerşetoare pentru a se bucura de mirosul … fecalelor ei!.

Lumea l-a considerat permanent un ciudat, un căpcăun bizar şi periculos. În cele din urmă a fost încarcerat pentru crimă, sodomie, otrăvire şi blasfemie. A trăit încă mulţi ani în închisoarea Bastilia înconjurat de … cărţi şi practicând întens onania sau masturbarea – probabil singura manualitate la care sunt specialişti aceşti inşi. Semnul distinctiv al onaniştilor este nasul voluminoc ce exprimă viciul malahiei.

A devenit obez a început să se vaite de hemoroizi şi treptat l-a lăsat vederea. A început să fie obsedat de nevoia de a spune totul şi a continuat să …scrie schimbând statutul de pervers cu acela de teoretician al perversiunii.

Ajunge la azil fiind părăsit de toţi inclusiv de soţia sa care divorţase de el. Odată cu Revoluţia se apucă să cânte gloria acesteia declarând tuturor că este …literat şi fiind declarat de noua orânduire „cetăţean”. Visează la încă o …Revoluţie” căreia îi găsise chiar şi o nouă deviză: „Francezi, încă un efort!”…

În calitatea sa de „cetăţean” îşi salvează socrii afirmând: „Sunt cei mai mari duşmani ai mei, sunt nişte vagabonzi, sunt sceleraţi dar eu sunt milostiv”.

Toată viaţa acest ţicnit a fost bântuit de Frică; frica de moarte, de eşafod – cel care îi producea voma şi frica de Realitate.

Acest personaj cu o imaginaţie patologică joacă diverse roluri cu o extrem de mare uşurinţă specifică bolnavilor mintali irecuperabili.

Este arestat şi de noua putere, acuzat de ateism şi aruncat într-o închisoare pentru prostituate. Dar, deşi este condamnat la moarte scapă ca prin minune întrucât este  omorât înaintea lui chiar Robespierre.

În cele din urmă, acest dement ajunge în cele din urmă acolo unde ajung toţi cei asemeni lui – la balamuc, la zilul Chareton unde îşi trăieşte ultima parte a vieţii. Aici continuă să … scrie teatru pentru ceilalţi bolnavi ai azilului.

Şeful stabilimentului nemulţumit, scrie despre acesta: „Locul lui nu e la spital, ci într-o închisoare de maximă siguranţă sau într-o fortăreaţă. Nebunia lui este aceea de a perverti iar libertatea de care se bucură la Chareton este prea mare pentru că poate vorbi cu un număr prea mare de persoane”.

Sade este un bun exemplu pentru practica psihiatrică discursul lui sexual ducând depravarea la extrem. Partenerul sexual este un simplu obiect,o fiinţă lipsită de spirit şi din prisma acestei filosofii şubrede, chiar şi animalele devin obiecte sexuale.

„Un eunuc, un hermafrodit, un pitic, o femeie de optzeci de ani, un curcan, o maimuţă, un dog imens, o capră şi un băieţel de patru ani – strănepotul bătrânei au fost obiectele de desfrâu pe care ni le-au prezentat valeţii prinţesei”.

Ţicnitul juisează când descrie cum „taie gâtul curcanului şi când mângâie organele hermafroditului în timp că bătrâna face treaba mare. Trece de la fundul caprei la cel al femeii care taie gâtul copilului”.

În Histoire de Juliette pag 852 citim.”Am fost penetrată de maimuţă, spune Juliette, apoi încă o dată de dog, dar în fund, de hermafrodit, de eunuc, de cei doi italieni şi de falusul artificial de la Olimp: ceilalţi m-au masturbat, m-au lins şi am ieşit din aceste noi şi singulare orgii după zece ore de juisări dintre cele mai picante”.

Sau citim în „Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau Şcoala libertinajului” pag 352- „Îi place să vadă cum arde până la capăt o lumânare în anusul femeii… un homesexual se aşează sub un turn într-un loc în care s-au pus mai multe ţepuşe de fier. Către el sunt aruncaţi din vârful turnului mai mulţi copii de ambele sexe pe care i-a regulat înainte: îi place să vadă cum se înfig în ţepuşe şi să fie stropit de sângele lor”… va urma

Medicina în alte vremuri

Românii, spre deosebire de alţi europeni, au avut de dus multe războaie şi de suportat multe năvăliri, şi de aceea aveau nevoie de cineva să-i îngrijească în caz de răniri; cei care se ocupau de asta erau bărbierii. În 1460, Ştefan ce Mare avea la curtea sa de la Suceava, un bărbier italian de origine genoveză -„maestro Ivane del dicto Voievoda”.

Vlad Vintilă – Voievod al Ţării Româneşti (1532-1535), îl cheamă pe Gregorio Tonsori – bărbier în Braşov pentru a-i pune ventuze şi „a-i lăsa sânge”; Gregorio devine atât de faimos că este chemat şi de Petru Rareş al Moldovei care îl numeşte „doctor” („domine doctori ac Gregorio Tonsori in Moldaviam ad Petrum Voievodam missis…”), deşi Petru Rareş mai era îngrijit şi de Stephan Barbitonsoris din Bistriţa.

Cuvântul bărbierilor era respectat; când ciuma bântuia Ardealul şi Moldova în anii 1553, bărbierii atoateştiutori au recomandat închiderea drumurilor pentru a evita contagiunea iar cuvântul lui Gregorium Barbel, de exemplu – bărbier din Moldova era greu când era vorba de închiderea unui drum.

Alexandru Lăpuşneanu – domn al Moldovei cerea mereu doctorului său „să-i dea sânge” deoarece suferea când de picioare, când de ochi; braşovenii i-l trimit pe Petre Bărbierul iar bistriţenii îl trimit pe Andream Chirurgum să-i îngrijească ochii (îi curgea puroi dintr-un ochi) şi să-i aducă nişte herbarus – plante care „nu cresc decât în Ardeal!”. În 1560, Lăpuşneanu, are o umflătură la un picior şi cere bistriţenilor să-i trimită un bărbier cât mai „meşter şi mai priceput ca să-l vindece degrabă”.

Andreea Medicum – acelaşi care îl mai tratase şi de ochi nu îl ajută prea mult, drept pentru care Lăpuşneanu nemulţumit îl trimite pe Ionaşcu Uşeru la Sibiu să-i aducă alt „doctore”. Întrucât nu a mai ştiut care din cei doi bărbieri l-a vindecat, Alexandru Lăpuşneanu trimite o scrisoare de mulţumire bistriţenilor în care îşi cere scuze că „nu i-a dăruit mai mult pe cât meritau” pe cei doi bărbieri; în 1568 trimite din nou după Andream Bărbierul „să vie să-l scape”, însă chemarea lui a fost zadarnică deoarece char a doua zi după ce a trimis scrisoarea (16 martie 1568) moare.

Medicina în alte vremuri

La mijlocul secolului XV , în jurul anilor 1400, pe teritoriul Ţărilor Române practicanţii medicinei se numesc bărbieri, moaşe, vraci, hirurgi sau spiţeri (care erau pricepuţi la prepararea, conservarea şi vânzarea medicamentelor). Aceştia erau recunoscuţi oficial; mai întâlnim însă lecuitorii, fermecătorii, cimpoitorii, vrăjitorii sau babele anonime care practicau o medicină empirică.

Hirurgii şi bărbierii nu aveau studii universitare, însă acest „detaliu” nu i-a împiedicat pe unii să ajungă celebrii. Un Ambroise Pare (1517-1590) a ajuns hirurgul şef al regilor Franţei deşi la început a fost bărbier iar apoi himist şi doctor.

În Germania bărbierii se întâlneau mai ales pe lângă băile publice şi se numeau „feldscherer” – nume preluat de români ca „felcer”.

Bărbierul ştia să tundă, să bărbierească, să aplice cu iscusinţă ventuzele, să pună clistire şi să scoată dinţii; de asemeni ştia să panseze o rană, să îngrijească un buboi, să lase sânge, să prepare alifii sau să trateze o mulţime de alte boli.

Bărbierii au fost doctorii românilor până la mijlocul secolului XVII şi sunt pomeniţi în cărţile bisericeşti sau în versurile populare sub numele de „vraci”.

În anii 1400 cei mai buni vraci se găseau la Braşov, Bistriţa şi Sibiu şi se mai numeau şi „doftori”; în anul 1533 ne spune Nicolae Iorga, „bărbierii erau la mare cinste în oraşele Ardealuzlui şi ocupau posturi de încredere” iar Nicolae Densuşianu ne spune că „ Grigore, bărbierul din Braşov, ajunsese aşa de mare, că însuşi Petru Rareş al Moldovei a trimis după el, dându-i titulatura măgulitoare de „doctor”.

Despre un altfel de şantaj sau cronica impotentului pseudo-intelectual II

Pentru a înţelege mai bine evoluţia unui specimen periculos aşa cum este şantajistul despre care vorbeam în preambul să facem cunoştinţă cu un specimen asemănător care a trăit în secolul XIV în Franţa (o fi reîncarnarea acestuia?!)

Gilles de Rais – căci despre el este vorba s-a născut într-o epocă dominată de jafuri şi care l-a transformat – în ce altceva decât într-un infractor. Infractor am spus? Termenul este prea blând cu acest rebut uman. Să vedem de ce.

În 1422 după numai cinci ani de la înfrângerea de la Azincourt, suveranul francez moare având la succesiune doi posibili urmaşi: pe de o parte de Henric al IV-lea fiul lui Henric al V-lea dar care era un copil deşi era susţinut intens de familia Bourguignon şi un francez – Carol al VII-lea Delfinul dezmoştenit şi refugiat la Bourges. Jean de Craon – un bogătaş avar şi depravat  deprimat de moartea fiului său în bătălia de la Azincourt, îşi educă nepotul- pe Gilles de Rais în spiritul crimei, acesta înfăptuind prima crimă la nici 11 ani. La 16 ani îl căsătoreşte cu nepoata celei de-a doua soţii însă Gilles îşi ia ca amant pajul un criminal şi el de copii– viitor complice la crimele ce vor urma. După ce reuşeşte să pună mâna pe averea bunicului bogat, Gilles îşi începe traiul depravant consumat în beţii, orgii şi crime monstruoase. Filosofia de viaţă a acestuia era dispreţul profund pentru oameni şi setea de sânge. Pentru a se insinua sub pielea regelui Carol al VII-lea el se înrolează în armată unde se pune în slujba unei femei ce apare azi pe blazonul Franţei – Ioana d’Arc. La17 iulie 1429 aduce împreună cu Ioana d’Arc  de la mânăstirea Saint- Remi vasul cu mir necesar ungerii Regelui.

Deşi a adus servicii importante Regelui, Ioana d’Arc este acuzată de relaţii cu diavolul. Cu toate că s-a dovedit că era virgină este condamnată pentru erezie, idolatrie şi apostazie. În mijlocul flăcărilor ea l-a invocat pe Iisus, iar Carol al VII-lea care îi datora tronul a cerut o anchetă. La 7 iulie 1456 a fost reabilitată şi ulterior canonizată. Toate astea l-au lăsat rece pe fostul ei camarad care însă avea cu totul alte preocupări: răpea copii ţăranilor, îi chinuia în moduri inimaginabile apoi le tranşa corpurile, le smulgea organele în special inimile apoi îi sodomiza chiar când aceştia erau în agonie. Fiind un iubitor de artă şi estetician el simula că este salvatorul copiilor – cei mai frumoşi – chiar el îi alegea, aruncând vina pe servitori. Mimica copiilor recunoscători îi produceau o puternică stare de excitaţie urmată de crăparea craniilor acestora, frecarea organului sexual şi ejacularea peste aceştia în agonie. Ieşea de la aceste infiorătoare orgii plin de resturi de mâncare, spermă şi sânge. În spaţiul închis al fortăreţei sale ajunsese un gunoi uman. Ceeace îl mistuia cel mai mult era Furia şi Frica acumulată. Pentru că era în acelaşi timp un iubitor de artă dar şi al exhibiţiei propriei imaginii publice, Gilles a cheltuit o avere pentru a organiza în cinstea Ioanei d’Arc jocuri, serbări, scenete, teatru, etc. Patru ani mai târziu şi-a angajat în fortăreaţa proprie o servitoare care semăna cu Fecioara din Orleans în timp ce omora tot mai mulţi copii. În 1440 regel Carol al VII-lea care nu mai suporta zvonurile şi informaţiile cu privire la atrocităţile săvârşite de acest şubred/ţicnit la minte, a ordonat să fie arestat şi pus sub acuzare. În timpul judecăţii a cerut ca mărturiile lui să fie traduse în franceza vulgară pentru ca părinţii copiilor ucişi – majoritate ţărani să poată auzi toate detaliile. În acelaşi timp îi sfătuia pe aceşti nenorociţi părinţi îndoliaţi să nu-şi mai lase copii să trândăvească iar judecătorilor le recomanda să nu consume vin cald şi mirodenii stimulatoare. La final a cerut ca poporul să-l însoţească la supliciu în procesiuni cu cântări. A fost spânzurat şi apoi ars. Totuşi, înainte de a fi ars complet, trupul lui a fost extras din flăcări de nişte doamne bogate şi înhumat. Acest călău de rasă a fost însoţit toată viaţa de năluca unei femei pe care se pare că a iubit-o fără însă ca să-i şi spună direct–o modestă călugăriţă. Individul acesta abject a înfăptuit o mulţime de crime dar nu pentru a elimina vreun duşman ci crime perverse, inutile, doar dintr-o pură nevoie de juisare mânat doar de dorinţa de a elimina fiinţa umană din om. Acest tragic criminal – un copil pervers de fapt, era fascinat/excitat doar de spectacolul copiilor sodomizaţi, înjunghiaţi, sacrificaţi. A fost acest copil mare victima unei proaste educaţii sau a naturii profund barbare a omului, aceea care îl face asemănător fiarelor, deşi animalele nu înfăptuiesc crime niciodată? va urma

Magicienii – Profesorul Leon Dănăilă şi Dr. Lidia Gheorghiţescu

Am plecat la Bucureşti împreună cu prietenul Valentin şi cu Adi cameramanul în miez de noapte de februarie pentru a ajunge la Bucureşti înainte de ora şase dimineaţa pentru a realiza un interviu cu Profesorul Dănăilă. Doamna doctor Lidia Gheorghiţescu – mehedinţeancă mândră de originea ei până la ultima moleculă – o mucenică şi ea jertfită pe altarul vindecării semenului, ne aştepta pe scările pline de moloz ale Spitalului aflat în recondiţionare.

Dimineaţă de primăvară cu muguri nerăbdători să explodeze. Am intrat în curtea Spitalului Bagdasar-Arseni şi ne-am pomenit brusc înconjuraţi de trupele paramilitare ale paznicilor gardieni care ne-au interzis accesul în Spital. Veste negre cu multe buzunare, instrumente de comunicare la distanţă, atitudine de soldaţi nemiloşi şi necruţători. Am mers singur la secţia de neuro-chirurgie – lăsând pe Valentin şi pe Adi înconjuraţi de trupele fioroase şi după ce doamna doctor Gheorghiţescu a vorbit cu conducerea Clinicii, s-a decis “eliberarea” ostatecilor, aşa încât am putut, în sfârşit, intra în secţie.

Argumentul invocat de noi a fost acesta: “nu am venit să filmăm bube sau năravuri medicale care să facă rating, am venit să arătăm oamenilor noştrii provinciali cum arată EXCELENŢA”.

Aşa am reuşit să facem două interviuri excepţionale cu Ecelenţa Sa Domnul Profesor Leon Dănăilă pentru emisiunea “Vieţi paralele” şi un interviu cu Excelenţa Sa Doamna Doctor Lidia Gheorghiţescu, interviuri care şi azi după aproape un an de zile de la difuzare, încă suscită discuţii între precupeţe, între vecinele de la bloc, între schimbătorii valutişti, între şoferii de taxi sau alte categorii de severineni sau mehedinţeni care au fost realmente arşi cu fierul roşu de credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi în Bine a acostor doi giganţi: Leon Dănăilă şi Lidia Gheorghiţescu – strehăianca noastră dragă şi iubită. Ulterior Doamna Doctor mi-a spus că “ea nu trebuia să vorbească la televizor pentru că Dumnezeu nu vrea de la noi vorbe ci fapte, şi că ea “vorbeşte “doar prin Fapte”. I-am spus că gestul Dumneaei a însemnat pentru oamenii simpli mai mult decât orice îndemn doct sau religios la Credinţă. Pentru oamenii de la noi aceşti Oameni sunt o dovadă Reală că viaţa poate fi trăită şi altcumva, adică mai plăcut Celui ce ne-a trimis aici în misiune…







Obiceiuri de Crăciun

Peste tot la ţară, în ajun de Crăciun, femeile pregătesc turte şi colaci sau colindeţi. Turtele se mai numesc „scutece” şi semnifică scutecele care l-au învelit pe pruncul Iisus. Prima turtă se numeşte „turta vacii” pentru că acestea l-au protejat în iesle după ce s-a născut, şi se dă vacilor s-o mănânce în ziua de Bobotează împreună cu tărâţele ca să dea lapte bun peste an.

Colacii sau „colindeţii” se pregătesc pentru masă, pentru pomenirea morţilor sau pentru colindători. Plămada este făcută din drojdie de vin şi se lasă la „crescut” lângă cuptorul cald. După ce a crescut se frământă cu mâinile, se rup bucăţi-bucăţi şi cu mâinile se modelează viţe groase cât degetul care se împletesc în colaci sau în „viţe” unice sau duble. Din acest aluat nu se dă cu împrumut cu nici un chip; dacă o femeie a reuşit să fure (să ciupă) din aluatele din trei case şi face o pâine pe care o mănâncă toţi ai casei fără să risipească nici o fărâmă, femeia respectivă va avea cloşti cu mulţi pui. Aluatul mai poate fi amestecat cu muguri de prun roşu, măr dulce, alun, viţă, cireş şi se păstrează pentru a fi folosit contra durerilor de stomac sau pentru descântece. Pentru dospire cea mai bună apă este „apa de flori”. Ţăranii adună apă de ploaie (la fel ca dacii) care este mai puţin dură şi nu face cocoloaşe cu făina de grâu.

Ritualul.

În „casa mare” sau „odaia de dincolo”, gospodina aşează pe masa de sub icoană cea mai frumoasă faţă de masă, o sticlă de vin roşu, o farfurie cu turte iar în dreapta sticlei, o farfurie cu bob „făcălit” sau sleit cu ceapă distuită deasupra, colaci şi alte bucate.

Între colaci se pune un fuior de lână („barba lui Crăciun” sau „fuiorul popii”) pe care îl primeşte plocon părintele care binecuvântează masa. Masa nu se descoperă decât în prezenţa preotului (cel care face asta va face bube) care blagosloveşte apoi gustă din fiecare fel de mâncare şi împarte şi la ceilalţi săteni prezenţi pentru ca „Dumnezeu să primească”. În acest timp afară arde o căţuie cu tămâie şi smirnă. Ca plată, preotul ia banii puşi sub colţul din  dreapte mesei, doi colaci pe care îi dă dascălului şi o parte din vin. Fetele pun un ac de păr sau agrafă sub prag „să treacă popa peste el” apoi îl pun în păr să-şi viseze ursitul. După plecarea preotului, gospodinele mătură imediat camera ca „să fie ferită casa de purici” apoi pleacă prin vecini să dea de pomană pentru sufletul morţilor şi sănătatea casei.

Oamenii de Ştiinţă spun: Pământul a fost creat ! Teoria evoluţiei – Un basm !







La mulţi ani Domnule Doctor Oproiu!

În urmă cu câteva luni m-am aflat alături de prietenul Valentin Vasilescu şi de Adi Pleşan în Bucureşti în cabinetul Profesorului Doctor Alexandru Oproiu în vederea realizării unui interviu promis de vreo doi ani dar amânat din cauze mereu neprevăzute. Şi care s-a realizat. Excepţional interviu. Un om uriaş. O valoare ce aparţine în primul rând şcolii medicale româneşti atât cât mai există, dar în egală măsură celei universale.

Am întâlnit un om care sub zâmbetul larg ascundea o profundă amărăciune. Valentin era atent la realizarea interviului, Adi la cronometrarea casetelor iar eu eram ocupat cu luarea de notiţe pentru un viitor articol pentru Informaţia de Severin având telefonul deschis pe înregistrare video.

Iată un fragment din lungul interviu acordat de minunatul Profesor Alexandru Oproiu care azi 1 Decembrie odată cu ziua oficială a României împlineşte o vârstă şi iată şi articolul scris cu acel prilej.

Lucian Blaga spunea că “a avea o meserie sau o situaţie nu e nimic dar a fi DOMN cu sufletul – e TOTUL”.

La mulţi ani DOMNULE Profesor.

Mă întreabă încă din uşă cu ochii mari şi un zâmbet cât Ecuatorul: „Oltene ce mai e pe la Severin, ce mai face doctorul Melencu?”

Un Om înconjurat de aparatură endoscopică de ultimă generaţie într-un cabinet tapetat cu diplome de recunoaştere mondială şi ajutat de Greta – o asistentă tăcută, harnică şi mereu atentă, încovoiat de istoria unei epoci întregi…

Am stat de vorbă zilele trecute cu un omul căruia nu îi este ruşine că este român şi care îşi doreşte cel mai mult ca tinerii noştrii să aibă măcar o moleculă în plus din trufia/majestatea de a fi român. Profesorul Alexandru Oproiu, căci despre el este vorba, a făcut de gardă la patul bolnavului aproape patru mii de zile, a fost „doctor” – (docere-învăţător) tinerilor medici peste 45 de ani şi a creat un „Spital-Şcoală” – cel mai mare din România – Fundeni. Respectă cu aceeaşi stricteţe „igiena” profesiunii sale şi paradoxal, deşi caută cu endoscopul introdus în trupul şubrezit boala, el descoperă precis de fiecare dată OMUL – fie că acesta este un ţăran sau un amărât din Moldova, de la Cluj sau de la Băileşti, fie că este te miri ce politician, divă televizionistă, sportiv, actor sau chiar viceguvernator.

La uşa Profesorului toate diferenţele, măştile sociale construite cu migală şi fonduri imense se dizolvă instantaneu. Omul care are în grijă visteria ţării, urmărit discret de bodyguarzi, stă de vorbă cu tanti Mili o pensionară suferindă care „a avut înainte de ‚89” o tonetă cu Lozuri în plic iar apoi a lucrat „cu carte de muncă” la un chioşc de ziare. „Reportaj la uşa Profesorului” – iată un subiect de film sau emisiune care ar putea candida cu succes la orice festival naţional sau de aiurea.

Îl rog să accepte să vorbim pentru severineni şi să-mi spună două vorbe despre dumnealui şi despre endoscopie (Greta mă roagă să nu-l ţin mult de vorbă că are multă treabă, sau să aştept până termină consultaţiile).

„Endoscopie înseamnă să cauţi înăuntru, în interior şi asta se face în principal cu ajutorul unui instrument numit endoscop. Spre deosebire de alte metode imagistice de examinare, endoscoapele se introduc direct în organe”- îmi spune Domn’Profesor. Deşi vizualizarea organelor cu ajutorul luminii are o istorie foarte îndepărtată (Avicenna sau Hipocrate vizualizau organele genitale de exemplu folosind un complicat sistem de oglinzi), primul endoscop este construit în anii 1800 de austriacul Philipp Bonzzini iar primul care îl introduce într-un om câţiva ani mai târziu, este William Beaumont – un chirurg militar din Michigan. Primul gastroscop performant este oferit „interniştilor” de o echipă de japonezi în 1950 (Matsuo Sugiura, Tatsuro Uji, Shoji Fukami, etc). Ei au reuşit să fotografieze ulcere gastrice sau chiar cancere gastrice în stadii incipiente şi imposibil de văzut cu razele X (tranzitul cu sulfat de bariu).

Doctorul Oproiu a lucrat cu toate tipurile de endoscoape începând cu cele rigide – primele şi terminând cu celebra capsulă endoscopică cu care lucrează acum. Ce este”capsula endoscopică”? Această capsulă de mărimea unei „capsule” de ampicilină, după ce este înghiţită transmite în cele aproape opt ore cât stă în corpul pacientului peste 50 000 (!!!) de imagini extrem de precise dinăuntrul tubului digestiv. „Capsula aceasta este folosită cu succes mai ales în diagnosticul hemoragiilor digestive obscure, care nu pot fi văzute prin endoscopii clasice, şi în afecţiuni ale intestinului subtire (boala Chron) ori pentru alte boli greu de diagnosticat, precum boala celiacă” îmi explică Preşedintele de Onoare al Societăţii Române de Gastroenterologie şi Hepatologie.

Îl întreb despre activitatea desfăşurată la Fundeni şi îmi spune că s-a dus acolo “întrucât fostul ministru al sănătăţii Voinea Marinescu a avut această iniţiativă în 1974. Acesta considera că pentru specialităţi de vârf precum chirurgia cardiacă, gastroenterelogia sau hematologia trebuiau create clinici separate.“ Profesorul este mâhnit deoarece Spitalul Fundeni unde a început “treaba” plecând de la 10 paturi şi pe care l-a manageriat cu succes timp de peste 24 de ani azi este în pericol de a fi desfiinţat pentru că “există interese mai mari decât cele ale pacientului”.

Discutăm minute bune despre ulcer, hepatite, pre şi probiotice, despre bolile civilizaţiei “moderne”, despre stres, despre apă. Observ cu plăcută surprindere că are sub chiuveta din cabinet o instalaţie de purificare a apei prin osmoză inversă şi vorbim şi despre asta apoi, mă grăbesc pentru că tăcuta, minunata şi exigenta Greta îmi face semn că aşteaptă alţi pacienţi programaţi. Îl rog să transmită câteva vorbe mehedinţenilor şi mă surprinde spunându-mi că va veni în această toamnă la Severin pentru a-l pomeni pe prietenul său marele Profesor Alexandru Colţoiu un corifeu al dermatologiei româneşti şi care îşi duce somnul de veci alături de un alt mare intelectual român Romulus Cojocaru în Punghina de Mehedinţi. I-am promis că îl voi aştepta şi a fost de acord să continuăm aici dialogul nostru educativ şi generator de conştiinţă.

Bruce Lipton – „maestrul tainelor”

Mircea Eliade a afirmat că „doctorii sunt morţi spiritual deoarece şi-au asimilat erorile metodic şi experimental”. Afirmaţia ar susţine oarecum o alta la fel de celebră – mai bine „fericiţi cei săraci cu duhul” însă a fi aşa azi, înseamnă a fi extrem de vulnerabil. Trăim într-o societate informaţională care ne asaltează până la epuizare cu informaţii şi este mai necesar decât oricând să ştim să selectăm şi să ne apărăm mintea de poluarea cu informaţii false.

Într-un articol anterior vă informam în legătură cu viruşii mentali care sunt creaţi de oameni inteligenţi sub formă de idei/concepte, transmişi nouă prin comunicare (vizuală, verbală sau în scris) şi care au menirea de a ne condiţiona creierl/mintea în folosul ALTORA. De ce îi acceptăm? Răspuns: Pentru că  mintea noastră este lacomă de „noutate”. „Noutatea” ca şi sexul, drogurile, banii, maşinile scumpe sau bijuteriile stimulează secreţia de dopamină – hormonul fericirii şi pe care îl simţim mai ales în timpul orgasmului (din această cauză partenerii se schimbă atât de des iar rata divorţurilor este înfiorător de mare).

De curând a fost la Drobeta Turnu Severin Profesorul universitar general doctor Dumitru Constantin Dulcan, membru al Academiei americane de Neurologie un eminent cercetător al creierului de notorietate mondială. În celebra sa lucrare „Inteligenţa materiei” el afirma că materia este guvernată, ordonată, structurată neîntâmplător de o inteligenţă exterioară aflată la originea a tot ce există (aceste idei au fost emise în anii 70 de un medic militar într-o ţară comunistă unde idei de genul acesta erau aspru pedepsite, cartea a fost retrasă iar cei ce apucaseră s-o citească au fost puşi „să scrie”).

Tot în paginile acestui ziar am citat un fragment dintr-o scrisoare adresată de Gerald Pollack lui Barack Obama în septembrie anul trecut prin care acesta îi cerea sprijin pentru înfiinţarea unui Institut de cercetare finanţat de Guvernul federal american care să sprijine acei cercetători care sunt „în stare să răstoarne ştiinţa actuală cu susul în jos” şi să ofere omenirii soluţii la boli precum cancerul, SIDA, etc. Şi mai afirmam că puterea Americii se află nu în rachetele inteligente sau în sateliţi ci în creierele unora ca Flanagan, Pollack sau Bruce Lipton.

În peisajul actual de intensă transformare spirituală (Profesorul Dulcan a afirmat la RTS că „omenirea nu va pieri în 2012 ci va începe un intens proces de transformare spirituală”) s-a evidenţiat un doctor „viu”, care i-ar fi plăcut cu siguranţă lui Eliade, despre care am discutat cu academicianul Dulcan şi care a răsturnat dintr-un condei teorii care îşi ocupaseră deja cu trufie în istorie loja definitivului. Una din ele este teoria materialismului, alta a evoluţionismului lui Charles Darwin, alta este cea a supremaţei ADN-ului (Watson şi Crick – laureaţi Nobel). Toate acestea au fost aruncate în ridicol de un om mic la stat dar cu minte sclipitoare – Bruce Lipton.

Cine este Bruce Lipton

Bruce Lipton este profesor universitar american la Standford University autor de cărţi care au cunoscut un succes uriaş, invitat la sute de emisiuni radio şi tv în toată lumea şi invitat de onoare sau moderator pentru o mulţime de congrese sau întruniri ştiinţifice de calibru.

A studiat cu ochii lipiţi de microscopul electronic celulele şi a constatat „cu ochii lui” că în intimitatea noastră celulară, lucrurile nu stau chiar aşa cum ni s-a tot spus nouă prin manualele şcolare. De pildă, celulele pot trăi luni de zile şi după ce le-a fost extirpat ADN-ul (nucleul) şi mai mult decât atât ele rămân vii şi inteligente, ele se orientează şi se adaptează în continuare şi fără aşa-zisul creier (ADN-ul) la un mediu ostil sau prietenos. El confirmă teoriile emise şi anticipate teoretic de Dulcan în anii 70 şi este unul dintre acei cercetători care au răsturnat biologia „cu susul în jos” aşa cum îi scria Pollack Preşedintelui Americii Barack Obama.

Care sunt teoriile lui Lipton

Bruce Lipton afirmă că mediul este cel care dictează asupra fiziologiei celulelor noastre, că membrana celuleră şi nuncleul este de fapt adevăratul „creier”  şi că acestea sunt puternic influenţate de către convingerile noastre. Atunci când ne aflăm în uterul matern, gândurile şi convingerile mamei dar şi ale tatălui au rol de structurare a creierului şi organelor noastre. În lunile DINAINTEA CONCEPŢIEI părinţii fac „inginerie genetică” fără să ştie, fără să aibă habar de asta. Inaintea maturării ovulului sau a spermatozoidului (înainte ca aceştia să se întâlnească, adică îaninte ca părinţii/partenerii să facă sex) se petrece un proces numit „IMPRIMARE GENOMICĂ” ce ajustează activitatea anumitor gene care vor influenţa ulterior caracterul copilului ce urmează a fi conceput. Ceeace se întâmplă în viaţa părinţilor în aceste momente de imprimare genomică are o influenţă profundă asupra minţii şi corpului viitorului nostru copil. Este aşadar extrem de important dacă suntem concepuţi în iubire, în grabă sau în ură şi mai ales dacă mama îşi doreşte cu adevărat copilul. De asemeni după, concepere, copilul este permanent ancorat cu gândurile şi emoţiile părinţilor lui acestea modelându-i la propriu creierul. Ritmul stresant în care trăim va avea ca primă consecinţă naşterea unor generaţii viitoare de copii violenţi cu creiere mai mult reactive şi mai puţin raţionale cu consecinţe catastrofale pentru specia umană.

Viaţa noastră este suma credinţelor care ne guvernează

El confirmă ceeace au afirmat cu mii de ani în urmă dacii – şi anume că terapia vindecării începe cu schimbarea convingerilor noastre (ei realizau asta prin „farmece” sau „vorbe potrivite” cum spunea Platon iar să nu uităm, Hipocrate „părintele medicinei” a primit ştiinţa vindecării de la un trac – Herodius din Selimbria). Grecii lui Hipocrate au transformat însă această subtilă şi discretă ştiinţă a vindecării sufletului într-o afacere care nu mai are legătură cu ceeace a fost cândva ci doar cu contul din bancă.

Dar, iată că după 2000 de ani un american coborât parcă de pe Columna lui Traian sau de pe Arcul de Triumf al lui Galerius, vine la Bucureşti ca să ne înveţe ceeace ne spuneau şi strămoşii noştrii: să gândim frumos. „Viaţa noastră este suma credinţelor care ne guvernează” afirmă Bruce Lipton iar a ieşi din cercul distrugător al fricilor cu care suntem alimentaţi de unii sau de alţii neştiutori şi ei la rândul lor, înseamnă a trăi cu adevărat, înseamnă a fi responsabil, înseamnă a creşte cu adevărat. Bruce Lipton -„părintele epigeneticii” – noua ştiinţă care revoluţionează biologia, medicina vindecării, genetica şi modul nostru de a gândi se va afla zilele următoare la Bucureşti şi a acceptat să acorde în exclusivitate un interviu pentru cititorii Informaţiei de Severin şi care va fi publicat integral în numerele viitoare.

Dacia secretă Nicolae Densuşianu

Nicolae Densusianu_Dacia Preistorica – Part I

Nicolae Densusianu_Dacia Preistorica – Part II

Regăsirea conştiinţei – Profesorul Dumitru Constantin Dulcan

În anul 1982, elev fiind am auzit vorbindu-se cu discreţie şi „fereală” de apariţia unei cărţi aşa-zis „iniţiatice”. Eram atunci în perioada când îl devoram pe Blaga, pe Eliade şi pe Cioran (atât cât puteam deoarece cărţile acestora erau puţine şi greu de procurat). „Citeşte-o pe asta, mi-a spus un bun prieten şi vei înţelege multe. Cu asta trebuie început, apoi mai vezi”… Eram la vârsta la care Biblia, pe care începusem s-o citesc, mărturisesc, mă obosea. Însă, după ce am parcurs ultima pagină din  „Inteligenţa materiei” m-am întors cu dorinţa intensă de a termina Cartea Sfântă dar şi de a continua aventura acestui tip de autocunoaştere. Am aflat atunci că înţelegerea deşi este exterioară (ne este oferită de altcineva empatic, revelator, iniţiatic) ea vine totuşi din interior aducându-ne la cunoştiinţă de existenţa (Reală nu imaginară) a celui martor mut care este sufletul nostru şi care nu ne vorbeşte dar care poate rezona. Pentru că trebuia s-o înapoiez, am copiat-o de mână (atunci nu existau copiatoare) dar din păcate chiar şi aceste caiete le-am pierdut întrucât nu mi-au mai fost înapoiate niciodată.  M-am chinuit ani de zile să îmi imaginez cum arată acest om care a putut scrie această carte, şi într-o zi, pe neaşteptate, l-am întâlnit în cabinetul unui bun prieten – medic neurolog– dr Lupescu.

Dar despre ce carte vorbim?

În anul 1981, într-o zi de 11 aprilie, în Bucureşti este lansată discret o carte – nu foarte voluminoasă  (esenţele se păstrează în recipiente mici) „Inteligenţa materiei” care va bulversa profund societatea românească fie prin ideile conţinute, fie de organele statului care o căutau asiduu s-o retragă sau punând pe cei care au citit-o să scrie de unde au luat-o, de la cine, etc. Când ai aprins lumina într-o cameră şi oamenii s-au văzut unii pe alţii dar şi locul unde se află, e greu sau chiar imposibil să-i mai faci să uite ce au văzut sau să îi convingi că întunericul este starea lor naturală. Biologii afirmă că apariţia ochiului pe scara evoluţiei fiinţelor vii a revoluţionat viaţa deoarece fiinţele au putut să vadă mediul în care vieţuiesc- materia se putea vedea, în sfârşit, pe ea însăşi. Creierul omului a adus în plus înţelegerea iar această carte a oferit-o  din plin oamenilor. Autorul – doctorul Dulcan de la Spitalul Militar un om generos care deşi a avut un curaj sinonim cu nebunia – să scrii şi să mai şi lansezi o astfel de carte în acele condiţii, nu s-a declarat niciodată disident al regimului comunist, nu a pretins bani, merite sau medalii şi a rămas acelaşi om modest şi dependent de bruma de arginţi oferită de statul român ca soldă.

Pentru cei care încă nu au auzit despre această carte am să citez câteva aprecieri făcute de oameni la fel de importanţi. Academicianul Eugen Pora scria: ”o delectare sufletească. Rar am avut prilejul unor astfel de satisfacţii spirituale”. Profesorul universitar Păunescu Podeanu: „Aţi făcut prin această carte o operă de luminare a multor minţi, aţi realizat o operă de curaj menită să insufle şi altora îndrăzneala de a gândi deschis”. Profesorul Popescu Neveanu: „una din cărţile rare spre care merită să-ţi îndrepţi atenţia”. Profesorul Solomon Marcus: „Dumitru Constantin sistematizează o sumă de fapte care pun în evidenţă o ordine şi o coeziune a naturii cu nimic mai prejos decât cele pe care omul le introduce în mod deliberat în mediul său”. Profesorul  Petre Brânzei: „ un gen de lucrare încă nerealizat în literatura noastră”. Dumitru Micu: „o carte dintre cele care se epuizează fulgerător. Cartea nu este doar un depozit de informaţii ştiinţifice ci un instrument de iniţiere a profanului în universul biologiei”. Romulus Vulcănescu: „Inteligenţa materiei este unică în literatura ştiinţifică românească prin cantitatea de informaţie prezentă într-o sinteză integratoare ce face cinste culturii româneşti”. Mircea Eliade a apreciat-o dar şi mulţi, mulţi alţii.

Dumitru Constantin Dulcan este un ţăran plin de bun simţ originar din Mârghia de sus judeţul Olt–nepotul lui Constantin Dulcan – şeful gărzii de la palatul lui Alexandru Ioan Cuza pe spinarea căruia Domnitorul a semnat abdicarea. Este  ţăranul curios cu minte bună care a ajuns să studieze cel mai complicat şi substanţa cea mai complexă din Univers – creierul uman. Deşi titlurile universitare obţinute sau gradul de General al Amatei române l-ar putea reţine prizonier pentru omul de rând, Profesorul Dulcan a rămas acelaşi om delicat, gingaş la suflet şi mai ales plin de acel bun simţ specific doar ţăranului român. El comunică cu aceeaşi uşurinţă cu fostul lui coleg ajuns Preşedintele României sau cu o femeie modestă căreia îi explică în cuvinte simple– între masa cu mere şi cea cu struguri la piaţă, de ce ar putea s-o doară ochiul.

A căutat mereu să înţeleagă mecanismele biologiei şi a oferit publicului o înţelegere unitară asupra micro şi macro-universului.

Lucrarea care l-a făcut atât de celebru pe Profesorul Dulcan „Inteligenţa materiei”a fost reeditată în 1992 şi 2009. A mai publicat „Somnul raţiunii” (premiată), La metaphisique dans l’oeuvre de Maurice Careme (pentru care a primit premiul Belgiei pentru critică literară), eseul Ştefan Odobleja (premiat de „Observatorul Militar), lucrările „Conştiinţă şi cunoaştere”, „ Instinct, inteligenţă şi geniu”, „Religia în viziunea lui Lucian Blaga”, „Gândirea omului modern”, etc.

Dumitru Constantin Dulcan – Inteligenta Materiei

Întâlniri remarcabile la Strehaia

Când mergi spre Craiova sau Bucureşti sau când vii de-acolo, treci inevitabil prin Strehaia. Cei care merg des pe drumurile acestea sunt ceva mai atenţi când ajung în această zonă. Un motiv ar fi drumul care se încăpăţânează să fie altfel decât denivelat şi nesigur sau altul ar fi palatele năstruşnice de o parte şi de alta a şoselei. Foarte mulţi îşi amintesc de Rodion Cămătaru – originar din Strehaia sau şi mai  mulţi ştiu că Leo din Strehaia are o iubită – Jasmine (dansatoarea din buric) o femeie generoasă ce lasă bacşişuri imense pe unde trece. Ceva mai puţini ştiu că în Strehaia îşi are originile „româno-olteanul” (aşa cum îi plăcea să-şi spună) omul care a efectuat primul zbor cu un avion cu reacţie, posesorul a sute de alte brevete de invenţii (majoritatea secrete şi azi) sau cel a ajutat la efectuarea primului pas pe Lună – Henri Coandă.

Unul din strămoşii savantului – Vîrdoianu a locuit la Strehaia, Matei Coandă era nepot al lui Iancu Jianu iar Costache Coandă – bunicul savantului a fost văr cu Tudor Vladimirescu (fraţii Marin şi Ion Coandă – pomeniţi an de an de Mihalache tatăl inventatorului – au fost panduri în oastea lui Tudor).

Cei mai mulţi călători afirmă că Strehaia este o localitate la fel ca toate comunele şi satele de pe drumul spre Severin –monotonă, incoloră, lipsită de personalitate.

Dar, aici se află (foarte aproape de şosea) Mânăstirea ctitorită de Matei Basarab (descendent după mamă din boierii Craioveşti) şi reparată ulterior de Constantin Brâncoveanu. În secolele XVI-XVII aici a fost reşedinţa Mehedinţilor condusă de Mihai (o mulţime de strehăieni poartă numele acesta) Pătraşcu – cunoscut mai ales cu apelativul „Mihai Viteazul” – marele unificator de neam românesc. Aici Biserica ce poartă hramul Sfintei Treimi nu are altarul orientat spre răsărit aşa cum este rânduiala ortodoxă ci spre sud (unii spun ca să fie păcăliţi turcii, alţii pentru a facilita accesul direct dinspre Palatul boierilor Craioveşti iar alţii că este o „dovadă a isteţimii oltenilor!!!”). Nimicuri, fleacuri uitate!.

Am oprit zilele trecute maşina în faţa unei căsuţe modeste, cu bornă kilometrică în faţă, pentru a saluta un om, o Doamnă aflată în concediu şi pentru a o ruga să accepte un interviu pentru televiziunea RTS. Este vorba de Doamna Doctor Lidia Gheorghiţescu o femeie care deşi mică de statură, firavă şi plăpândă ca o brânduşă de primăvară nu are loc defel în majusculele cuvintelor. Am gustat stând acele câteve zeci de minute alături de dumneaei la masa din curte, din mere domneşti şi din paradoxurile pur româneşti. Aveam în faţa ochilor o femeie medic cu mâini subţiri şi graţioase de pianist care au „cârpit” harnice mii de creiere – multe VIP-uri alături de marele Profesor Arseni sau nu mai puţin celebrul Profesor Dănăilă („locatar” al GunessBook cu peste 25 000 de operaţii pe creier din care aproape 500 doar asupra vaselor de sânge şi cu o rată de succes de peste 98%!!!). Terminase de plivit nişte buruieni cu tulpina mai groasă decât degetele ei dumnezeieşti. Încercam să gândesc, să înţeleg, să desluşesc tâlcul întâlnirii mele cu acest om. Un neurochirurg în Grecia de exemplu, şi în mod cert nu de talia Doamnei din faţa mea, pentru doar două operaţii pe lună primeşte circa 80 000 de euro. Alţii prin alte părţi de lume sunt milionari, au colecţii de vile în locuri exotice şi maşini unicat. Nu ştiu câti dintre voi au avut o senzaţie fizică cu privire la existenţa lui Dumnezeu dar mie mi s-a întâmplat chiar atunci stând de vorbă cu femeia acesta de o modestie şi o simplitate care m-au speriat. Nu a fost de acord să dea vreun interviu, mi-a spus că a regretat şi că a vorbit în martie la televiziunea Severin pentru că ea „e prea mică să vorbească – ea trebuie doar să ajute”!. I-am spus că mesajul ei profund ortodox deloc făţarnic a intrat mai adânc în inimile severinenilor decât poate ar fi reuşit s-o facă un sobor de preoţi (cu iertarea de cuviinţă!). Lidia Gheorghiţescu nu vrea slavă deşartă în faţa oamenilor. Ea îşi iubeşte la fel de mult mama trecută la cele veşnice şi se roagă neîncetat. „Eu am misiune să ajut oamenii şi asta e de la Dumnezeu. El mi-a poruncit să fac asta şi eu asta fac” îmi spune. „Voinţa noastră nu trebuie să fie mai presus de voinţa lui Dumnezeu iar această Voinţă este taina sufletului nostru. Din cauza asta eu vin la Strehaia să mă pot ruga în linişte. Aici nimeni nu mă vede şi nimeni nu mă aude, este doar între mine şi Dumnezeu”. „Dumnezeu este Lumină şi lumina rugăciunii mă ajută să văd întunericul în care trăim”. „Locul unde trebuie să ne luptăm cu răul este inima noastră”. „Cuvintele sunt prea puţine, sunt  incapabile şi nu pot să exprime recunoştinţa mea faţă de Dumnezeu care mă ajută”.

Este multă frică în jurul nostru, multă neştiinţă, multă dezinformare şi toate aceastea generează mici monştrii în creierele noastre. Doamna Doctor îi scoate fizic cu mâinile ei şi îi dizolvă definitiv prin rugăciune. Mâinile acestea atât de fragile nu ar trebui să smulgă buruieni ci ar trebui asigurate pentru sume imense chiar de statul român. În alte ţări mai civilizate, astfel de oameni sunt declaraţi prin lege ca fiind „patrimoniu viu” şi se bucură de onoruri speciale. Chiar dacă nu a fost de acord cu interviul cerut sunt sigur că nu va fi loc de supărare (pentru că am scris aceste cuvinte) în inima aceasta atât de generoasă şi care merită a fi umplută cu dragostea noastră a tuturor.

Am plecat de-acasă de la Doamna Doctor şi din Strehaia aceasta „lipsită de personalitate”, puţin mai smerit, puţin mai conştient de iadul în care trăim şi contaminat de Miracolul întâlnirii cu un om cu adevărat viu.

Tableta cu …istorie – apa de la fântânile publice

Pe timp de pace un număr foarte mare de oameni erau ucişi în masă de molimele mizeriei

Miasmele din canal

De ani buni de zile îmi iau ziarele de la “mamaie” – o doamnă cumsecade şi mereu zâmbitoare care are chioşcul la Podul Gruii, imediat după staţia de autobuz. Ceeace m-a impresionat de fiecare dată la această Femeie a fost faptul că a reuşit să rămână amabilă şi zâmbitoare deşi a avut un soţ mereu bolnav şi care a murit după o lungă suferinţă (ulterior acestei nenorociri, şi-a găsit şi unicul copil spânzurat în uscătorul blocului). Dar, nu despre acest om încercat vreau să scriu azi, ci despre altceva care m-a sensibilizat neplăcut zile trecute când am fost să iau ziarele şi anume mirosul care ieşea din capacul metalic al canalizării situat chiar lângă chioşcul cu respectiv, miros care îţi întorcea brusc intestinele “pe dos”. Am întrebat-o cum de poate sta şi respira o zi întreagă acea duhoare şi mi-a răspuns că “vine de la blocuri şi că s-a obişnuit de nevoie cu alte rele mai mari!”. Conform zicalei – “Nu-i da omului cât poate să ducă”!..

Am văzut în ziarul pe care l-am luat şi am privit şi la televiziunile locale ştirile cu privire la apa de la fântânile din Severin şi în timp ce îmi ţineam respiraţia să nu vomit pe toneta bietei femei, mi-a venit atunci ideea de a readuce cititorilor noştrii câteva pagini de istorie britanică spre bună luare-aminte.

Epidemii londoneze

Pe la mijlocul secolului XIX, Londra era un oraş aglomerat (începuse epoca industrializării) insalubru plin de excremente de vacă, abatoare urât mirositoare, canalizări defectuoase şi case cu subsoluri inundate de gunoaie ce emanau miasme îngrozitoare (la fel ca unele subsoluri din blocurile noastre de azi). Această “bombă” purulentă urât mirositoare a explodat pentru prima dată în 1831 când a izbucnit prima mare epidemie de holeră ce a ucis peste 30 000 de englezi. În anii ce au urmat au mai fost episoade epidemice dar de o amploare mai mică (în 1853 au mai murit 10 675de oameni – după cifrele publicate în presa vremii). În anul următor epidemia reizbucneşte şi pare că se stinge, însă în 31 august  “loveşte cea mai teribilă epidemie de holeră care a avut loc vreodată în Regat” după afirmaţiile doctorului John Snow.  În următoarele trei zile au murit 127 de oameni în cartierul londonez Soho şi încă 500 în săptămâna următoare, ajungând ca 12,8% din populaţia Londrei să fie răpusă de această molimă. Dacă tragedia nu a fost mai mare acest lucru s-a datorat acestui om pe nume John Snow.

Cine a fost John Snow?

John a fost primul din cei nouă copii ai minerului William şi Francesei- o familie care a trăit într-unul din cele mai sărace cartierere. La 14 ani este angajat ucenic asistent la medicul  William Hardcastle – chirurg iar ulterior la George Stephenson unde învaţă arta îngrijirii bolnavului. Ulterior îl găsim “cârpind” rănile minerilor la fel de bine ca un chirurg veritabil iar în 1836 decide să se înscrie ca student la Şcoala de Medicină din Londra. Un an mai târziu el deja lucra ca asistent în Spitalul Westminster iar în anul următor (2 mai 1838) este admis în Colegiul Regal al Chirurgilor din Londra. Absolvă Universitatea din Londra şi în 1844 este admis în Colegiul Regal al Medicilor. Preocupat fiind de minimalizarea durerii la pacienţii care aveau răni foarte mari, el foloseşte pentru prima dată ca anestezic cloroformul şi eterul care întradevăr reduceau suferinţa bolnavilor. El este cel care a administrat personal Reginei Victoria cloroform atunci când aceasta a dat naştere prinţului Leopold dar şi Prinţesei Beatrice (în 1853 şi 1857).

John Snow a rămas în istoria medicinei şi ca “părinte al anesteziei” dar şi ca “părinte al epidemiologiei”.

Snow şi apa din Londra.

Încă de când era doar un asistent medical, obsedat fiind de calitatea apei (era vegetarian, antialcoolic şi nu bea decât apă de ploaie – pură fiartă şi răcită) el era fascinat de modul în care se transmitea holera şi nu i-a fost de loc greu să lege boala de apa pe care o beau londonezii. În acele timpuri oamenii nu aveau apă curentă în casă şi nici toalete sau canalizare, ei cărând apa cu găleata de la pompele sau fântânile din oraş (13 la număr) pentru băut, gătit şi spălat iar reziduurile menajere fiind deversate cel mai des, direct în Tamisa. Întrucât nu existau fose septice pentru reziduurile fecale ale oamenilor sau animalelor, acestea erau canalizate de întreprinderile sau abatoarele londoneze de asemeni în Tamisa aşa încât vara Parlamentul nu putea lăsa deschise geamurile din cauza mirosului pestilenţial ce venea dinspre fluviu. Tot în această perioadă apare afacerea aducătoare de profit imediat şi rapid a îmbuteilerii apei în recipiente ce erau livrate fabricilor de bere, şcolilor, închisorilor sau altor comunităţi.

John Snow a demonstrat autorităţilor că apa care e transparentă, n-ar gust şi miros nu înseamnă că e şi bună de băut.

Holera este o boală contagioasă digestivă care ucide în câteva ore de la apariţia vărsăturilor şi a diareei. Acest debut l-a determinat pe Snow să gândească o analogie cu posibila contaminare prin intermediul apei şi nu al aerului aşa cum se credea.

Prima anchetă epidemiologică

De când a izbucnit epidemia, el a plecat “în patrulare” pentru a culege informaţii de la familiile victimelor întocmind chiar şi o hartă foarte minuţioasă cu casele şi decedaţii. Este astfel printre primii medici care efectuează o adevărată anchetă epidemiologică.  Pe strada Polonă unde era o închisoare din cei câteva sute de deţinuţi (530), doar 5 s-au îmbolnăvit iar aceştia băuseră apă adusă de la o fântână situată în apropiere pe Broad Street. O fabrică de bere tot din apropiere nu a avut nici un caz de holeră pentru că muncitorii primeau bere şi lichior gratis de la Huggins – patronul în loc de apă. O altă fabrică nu a avut acelaşi noroc (aducea găleţi cu apă de la lăudata fântână de pe Broad Street pentru muncitorii care au fost apoi răpuşi de molimă. La fel ca şi un ofiţer de armată care a băut un pahar de apă de la aceeaşi fântână, şi a murit ulterior. O cafenea care oferea apă la masă adusă de la această fântână a îmbolnăvit 9 oameni (era la modă prepararea “şerbetului cu bulbuci” – o băutură efervescentă). În jurul acestei pompe sau fântâni publice de apă (de unde cărau o apă prea lăudată pentru gustul şi claritatea ei o mulţime de londonezi) s-au dezvoltat cele mai multe cazuri mortale de boală. Snow a aflat că în apropiere fusese un bebeluş bolnav care era spătat aici inclusiv scutecele pline de fecale. El a luat o probă de apă şi a observat la microscop “flocoane de culoare albă” concluzionând că asta era cauza molimei ce ucidea fără milă. El a demonat mitul conform căruia “dacă apa e limpede şi n-are culoare, n-are gust e bună de băut”.

Raport la autorităţi

În 7 septembrie, s-a dus cu toate observaţiile la conducerea Primăriei – în faţa Consiliului Gardienilor din St James’s Parish şi i-a rugat să ordone închiderea pompei, dar aceştia l-au privit cu neîncredere şi scepticism spunându-i că o femeie care locuia în alt cartier a murit fără să bea apă de pe Broad Street. El a încălecat calul şi a plecat în galop la casa femeii unde a aflat de la fiul supravieţuitor că mama lui locuise cu ani în urmă lângă fântână şi că ea a continuat să bea doar apă adusă cu căruţa de la fântâna preferată. Băiatul care îşi pierduse şi mama dar şi fiica, încă avea apă într-o sticlă pe care i-a dat-o lui John Snow. Acesta s-a întors în Broad Street şi a demontat mânerul pompei pentru ca lumea să nu mai poată scoate apă iar cazurile de boală au scăzut brusc după acest gest curajos. Nici asta nu i-a convins însă pe edilii oraşului care credeau că boala se datoreşte “miasmelor puturoase” şi lui Dumnezeu! şi au afirmat că teoria lui Snow este un “nonsens!”. Gropile de gunoaie şi canalizarea au rămas şi pe mai departe la fel de defectuoase. Consiliul de Sănătate al Primăriei a emis chiar un raport în care afirma că “ nu se vede nici un motiv pentru a adopta credinţa lui Snow” însuşindu-şi totuşi observaţiile lui ca simple “sugestii”. Pentru ca prostia să fie şi mai mare, ministrul Henry Whitehead – un reverend obtuz a afirmat că “nu apa este cauza holerei, ci intervenţia divină a lui Dumnezeu”! iar pe ziduri puteau fi citite “anunţuri” care cuprindeau sfaturi de genul: “fiţi temperaţi cu mâncarea şi cu băutura”, “nu consumaţi legume crude şi fructe crude “(!!!), “nu beţi apă rece când sunteţi încintaţi”, ”dormiţi mai mult”,  “îmbrăcaţi-vă cu haine călduroase”, “nu munciţi dacă e prea cald”, “nu dormiţi în aer prea cald”, “nu staţi uzi”, “nu luaţi medicamente fără … reţetă”, desigur.

“Părintele epidemiologiei”.

Cercetările viitoare au dat dreptate lui John Snow, clorinarea apei a devenit în scurt timp metoda adoptată de 98% din comunităţile omeneşti iar el a fost apreciat de urmaşi ca fiind fondatorul şi “părintele” epidemiologiei moderne. Mereu activ şi atent la cele ce se întâmplau în jurul lui, nemulţumit că nu este ascultat măcar de confraţii lui doctori, el moare la numai 45 de ani în urma unui accident vascular cerebral în biroul său din Londra. În anul 2003 britanicii îl votează, în urma unui sondaj, efectuat de Hospital Doctor Magazine  “the greatest Doctor of all time” “cel mai mare doctor al tuturor timpurilor” chiar înaintea lui Hipocrate “părintele Medicinei”. Institutul de Sănătate Publică din Marea Britanie îi poartă numele iar Colegiul Regal de Anestezie, de asemenea. Cercetarea epidemiologică europeană dar şi americană foloseşte şi azi teoria şi metodele lui John Snow. În prezent există o reproducere a celebrei pompe pe Broad Street (azi Broadwick Street) înconjurată de marmură de granit roşu unde membrii Societăţii John Snow anual ţin prelegeri de sănătate publică. Momentul cel mai emoţionant este îndepărtarea şi re-prinderea mânerului pompei – acelaşi pe care l-a îndepărtat Snow atunci când a îndepărtat de londonezi şi molima mortală.

Dr Pro: -locuitorilor din Drobeta Turnu Severin le place “ruleta rusească”!


Locuitorilor din Drobeta Turnu Severin le place să joace “ruleta rusească”!

“Apa de la robinet nu este bună de băut” – în sfârşit, sunt aproape toţi de acord. Dar să o înlocuieşti cu alta şi mai periculoasă, asta nu e semn de inteligenţă. Apa de la market pe care dau mulţi bani – munciţi cu greu, nu e mai brează, dimpotrivă ascunde alte pericole şi mai mari!

În loc să aleagă o apă care îi ajută să trăiască – aşa cum e Apa de Rouă Dr Pro, ei o aleg pe aceea care îi ajută să moară mai repede.

Glumă sau ironie ieftină?

Deloc!

În Turnu Severin sunt peste 7000 de canceroşi (la o populaţie de circa 100 000 de mii de locuitori asta înseamnă că la fiecare al 7-lea locuitor numărăm unu cu Cancer!) şi statistic în următorii ani numărul acestora va creşte – NU VA SCĂDEA!, 3 (TREI) staţii de Dializă renală, 2 (două) RMN-uri şi un spital sufocat de pacienţi şubrezi – (dar unii fuduli foc, pentru că “apa filtrată Dr Pro” e scumpă (!!!), nu are gust şi nu înţeapă la limbă!”).

Cum ar mai trebui procedat ca aceştia să înţeleagă înainte de a pleca pe lumea cealaltă că apa purificată osmotic Dr Pro  este cel mai simplu,   mai responsabil şi mai inteligent mod- instrument de apărare a sănătăţii?

Ei “ştie” că preţul medicamentelor în România  a crescut neruşinat de mult (farmaceuticele sunt vedetele Burselor – nu au nici o “greaţă” din cauza Crizei) iar şpaga la doctori s-a uitat a fi diminuată şi ea cu 25%?

Acum, pe timp de criză când banii sunt tot mai puţini şi mai greu de găsit şi mai ales când suntem “la mâna” celui mai ineficient, periculos şi corupt sistem medical din Europa ei încă îşi pun întrebări existenţiale cu privire la “gustul” Apei de Rouă (!!!)  sau Dumnezeu ştie la mai ce altceva!….

danny water

Tabletă cu …minte

Când vrei să te afirmi cu orice chip trebuie să ieşi în evidenţă cu ceva, cu orice- altfel, vei rămâne un simplu anonim uşor de confundat cu gloata

La treisprezece ani îşi jefuieşte mama şi fuge la Perugia unde stă la un legător de cărţi. Observă care sunt modelele de parvenire şi reuşeşte să intre sub pielea unui comerciant bogat – Agostino Chigi care îl ajută să se autopropulseze în lumea mondenă a Romei. Este când vagabond şi libertin, când “călugăr capucin” la Ravenna (sau cum se spune pe la noi – “după cum bate vântul”).

Cine a fost Aretino

Pietro Aretino, căci despre el este vorba, s-a născut în 1492 într-un spital din Arezzo, dintr-un tată curtezan extrem de frumos (model pentru sculptori şi pictori) dar care nu l-a recunoscut pentru că mama lui era deja căsătorită. Când Leon al X-lea a devenit Papă, îl regăsim la curtea acestuia ( unde s-au “aciuit” tot felul de “literaţi”, bufoni, actori, măscărici sau aventurieri ce profitau de bunăvoinţa pontificală). Amicul nostru învaţă să pună în versuri bufoneriile (bârfele) sale vulgare (unii îl consideră printre primii promotori ai pornografiei “moderne”) şi face din asta o afacere. La moartea Papei Leon al X-lea, scrie o broşură cu versuri care satirizau dragostea Papei pentru elefanţi. A ajuns astfel dintr-un ilustru anonim, pe buzele tuturor cetăţenilor. Lipsit de pudoare el şi-a completat studiile neterminate din “mers” mai mult la “şcoala vieţii”. Bârfa ridicată la rang de “artă” îi aduce tot felul de onoruri. Tiţian (cu care se împrieteneşte) îi face trei tablouri (portrete), Clement al VII-lea l-a făcut Cavaler de Rodos iar Iulius al III-lea, Cavaler de Sf. Petru (!). Aretino era un om energic cu voinţă de cunoaştere, cu un corp sănătos, “de fier” şi care, mai ales, ştia ce vrea.

Aretino pe monedele “tip” roman fabricate de el însuşi cu chipul său.

Gloria personală- unica pasiune

Pasiunea vieţii lui a fost doar gloria personală. Medalioane, titluri, diplome, insigne de aur sau argint cu chipul său, statui şi picturi, pietre preţioase, inele şi lanţuri de aur, le-a avut din belşug. A cheltuit în timpul vieţii mai mult de un milion de franci. La el acasă era mereu aglomeraţie de artişti, muzicieni sau valeţi. La intrare era un bust de marmură care îl reprezentat pe el cu o cunună de lauri pe cap, tablouri pe pereţi tot cu chipul lui, medalioane, vaze pictate,  desigur, tot cu el. Toată viaţa lui a rămas însă doar un “valet”, o slugă mediocră neîmplinită iar după moartea sa (la 75 de ani în 1577) s-a ales praful de reputaţia lui, lumea uitându-l, ba chiar ferindu-se să-i rostească numele (în prezenţa unei doamne era ceva foarte ruşinos ca cineva să-i rostească numele). În cele ce-a scris s-a remarcat ca un “maestru” al şantajului. Mai presus de orice el specula frica oamenilor, timiditatea, naivitatea sau vanitatea. Tonul lui era dispreţuitor şi metalic. A întâlnit însă şi oameni cărora nu le-a fost frică de el şi care l-au scuipat sau l-au ameninţat cu moartea (ambasadorul Angliei). Aretino nu înceta să afirme că “ce mă face să sufăr cel mai mult este vederea unui fricos!”…Îşi schimba des atitudinea de la cea a unui clovn, lăudăros, la aceea a unui sfânt calomniat şi desconsiderat. Prietenului său Tizian îi scria caracterizându-se: “ Sunt ca un om care este obosit de el însuşi, nu mai ştiu ce să fac cu mintea mea, cu gândurile mele, şi aşa, mă întorc ochii spre ceruri, spre Dumnezeu care a creat luminile şi umbrele, atmosfera de tipul aceleia pe care pictorii se străduiesc s-o exprime”, bla, bla-uri, mediocrităţi preţioase…

Ce ne învaţă această “istorie”?

Că abilitatea de a ieşi în evidenţă, de a ajunge în centrul atenţiei nu este înnăscută, ci una dobândită, învăţată şi se observă uşor la anumite personaje publice chiar din imediata noastră vecinătate. Pentru a nu rămâne o biată flacără anonimă, o persoană dornică de parvenire nu are voie să facă nazuri atunci când cineva o bagă în seamă şi când are astfel ocazia de a capta atenţia publicului. ORICE publicitate e bună, şi cine îşi doreşte cu adevărat faimă va primi cu bucurie atacurile, ba chiar le provoacă atunci când acestea nu există (unii plătesc bani grei pentru a fi atacaţi în presă). De ce ? Pentru că lumea “se dă în vânt” după excepţii, curiozităţi, oameni fenomenali (în alţi termeni, după orice iese din tiparul banalei ciorbe a mediocrităţii). Această persoană dornică de popularitate /reputaţie facilă nu are voie să rateze nici o ocazie sau situaţie care ar putea s-o facă scandaloasă sau măcar controvesată. Orice profesionist al marketingului (showbiz-ului sau politic) ştie aceste lucruri de bază şi are grijă să le cultive. Când vrei să te afirmi cu orice chip trebuie să ieşi în evidenţă cu ceva, cu orice (altfel vei rămâne un simplu anonim uşor de confundat cu gloata). Conflictele, scandalurile sunt instrumente abile care pot creea aura unei personalităţi puternice, notorii şi înjurăturile în acest context sunt la loc de cinste. Când se scrie “rău” despre tine sau când eşti înjurat, capeţi notorietate / celebritate (unele vedete sau politicieni plătesc pentru astfel de “trucuri”) tot aşa cum s-a întâmplat cu Aretino când l-a ridiculizat pe Papă. Notorietatea înseamnă putere adică tot bani. Sau, în alţi termeni – este de preferat să fii calomniat (impactul la public e mai mare decât atunci când eşti lăudat) decât să fii ignorat (când ignori pe cineva îl desfiinţezi, îl ucizi). Pentru că oamenii mediocrii– comozi şi iubitori de confort mental, apreciază totul după principiul “doar ceeace ochii văd – se egzistă!” iar istoria din păcate, mediocră prin excelenţă, este mereu aceeaşi…

Despre arta argumentării

Majoritatea oamenilor cred că doar ei au dreptate şi, din acest elementar şi simplu motiv, rareori se lasă convinşi de cuvinte.


Publius Crassus Dives Mucianus – Pontifex Maximus consul roman, fiul lui Mucius Scaevola, în anul 131 î.Ch, se afla sub zidurile cetăţii greceşti Pergamos condusă de Aristonikus. Dorind să dărâme porţile pentru a intra şi a o cuceri, el dă ordin să i se aducă cel mai mare buştean pentru a-l folosi pe post de berbece.

Puţină istorie

Meşterul corăbier la care a ajuns soldatul roman, i-a explicat că un buştean mic ar fi fost mult mai bun, însă soldatul îngrozit la gândul de a nesocoti ordinul comandantului, a insistat că îl vrea pe cel mai mare. Meşterul – specialist în catarge şi corăbii, a promis că o să-l trimită pe cel mare dar până la urmă l-a trimis tot pe cel mic, având convingerea că el are dreptate. Crassus s-a înfuriat teribil şi a trimis numaidecât să-i fie adus cu explicaţii cu tot. Specialistul a adus schiţe şi s-a apucat să explice principiile vectoriale ale forţelor compuse care sunt generate (mai mari în cazul unui buştean mai mic), însă consulul, după ce l-a ascultat cu răbdare până la capăt, a dat ordin să fie biciuit şi omorât, lucru care s-a şi întâmplat, lipsindu-se astfel de un foarte bun inginer constructor. Maistorul anonim nu ştia că vorbele nu sunt neutre aşa cum este ştiinţa sau raţiunea; el a ofensat orgoliul consulului contrazicându-l iar acest gest l-a costat viaţa. Aşa de rău l-a înfuriat nesupunerea corăbierului pe roman, încât acesta nu s-a mai putut concentra la asediul asupra grecilor iar aceştia l-au învins, consulul fiind urmărit de Aristonikus şi înjunghiat pe la spate (când a fost prins a refuzat intenţionat să-şi spună identitatea pentru a nu îndura umilinţa de a fi capturat viu).

Urechi care ascultă fără să audă

Majoritatea oamenilor cred că doar ei au dreptate şi, din acest elementar şi simplu motiv, rareori se lasă convinşi doar de cuvinte. Oricât de bune şi articulate ar fi argumentele noastre, oricât de buni oratori am fi, ele cad în nişte urechi surde. Acela care perseverează în dispută şi aduce argumente după argumente, de fapt îşi sapă singur groapa, aşa cum a făcut şi talentatul corăbier.

Ce facem când vrem totuşi să fim convingători?

Evităm citatele (mai ales cele religioase din Biblie) sau datele statistice greu de verificat (pentru urechile ascultătorului sunt doar „vorbe” care nu îl costă nimic pe cel ce le rosteşte). Expunem în cuvinte simple fapte pentru că  faptele sunt greu de contrazis şi de obicei au sens. Nimeni nu se va lua la trântă cu dovezile evidente.

Când argumentăm verbal, e ca şi când ne-am da într-un scrânciob: urcăm, coborâm, urcăm, coborâm dar nu înaintăm deloc. Când aducem argumente după argumente, nu putem şti ce ecou trezesc acestea în mintea celui din faţa noastră pentru că el are o cultură, o memorie a experienţelor diferită de a noastră şi chiar dacă este de acord amabil şi ne ascultă politicos, de fapt  s-ar putea să îi stârnim resentimente puternice independente de voinţa noastră. Mai bine îl lăsăm pe interlocutorul nostru să fie sus („deasupra”) unde are impresia că se află şi lăsăm apoi „gravitaţia” să îl aducă cu picioarele pe pământ, lângă noi, pentru a putea apoi înainta împreună…

Feminitate şi seducţie

Scriam într-un articol anterior că Femeia din zilele noastre este din ce în ce mai obosită de alegerea cremelor, culorii rujurilor, hainelor “la modă”, vopselelor de păr sau a culorii şi înălţimii tocurilor. Media care promovează modele / tipare de feminitate artificioase, artificiale, false reuşeşte doar să înnebunească “de cap” bărbaţii şi să deprime femeile care nu mai pot ţine “pasul” cu aceste “modele” create de fapt de nişte croitorese mult prea mediatizate. Reciteam zilele trecute o parte a lucrărilor lui Sigismund Freud şi un lucru interesant mi-a reţinut atenţia. Partenera sa într-ale psihanalizei, o femeie deloc frumoasă (chiar urâtă) a fost considerată la vremea sa o mare curtezană, o femeie care stăpânea la perfecţie arta seducţiei.

Cine a fost Lou Andreas-Salome

Luiza Gustavovna Salome fiică de general rus, s-a născut la St. Petersburg. La şaptesprezece ani îi “fură” minţile lui Hendrik Gillot – predicator olandez, profesor de religie, filosofie, teologie, franceză şi germană care intenţionează să-şi abandoneze soţia şi copii pentru a se căsători cu Lou. La 21 de ani, aflându-se la Roma, Paul Ree cunoscut filosof al moralei – doctor în filosofia lui Aristotel, se îndrăgosteşte nebuneşte de ea dar relaţia lor se fracturează din cauza dragostei nebuneşti pe care i-o purta Friedrich Nietzsche. Cu toate că era “dorită” de astfel de celebrităţi, ea se căsătoreşte cu savantul (lingvist) Carl Friedrich Andreas dar asta nu o împiedică să aibă o bogată corespondenţă cu jurnalistul german Georg Lebedour sau cu poetul Rainer Maria Rilke (ea îl învaţă pe acesta limba rusă pentru a-l putea citi mai uşor pe Tolstoi şi Puşkin).  Imediat după moartea ei Gestapo-ul a confiscat toate studiile ei cu privire la psihanaliza sexualităţii feminine (“a curăţat biblioteca de studiile evreieşti”) lucrări care l-au sedus aşa de mult pe Sigismund Freud. Pe lista ei de cuceriri au fost mulţi bărbaţi unii dintre ei sinucigându-se pentru că nu au putut ajunge la inima ei (însuşi Nietzsche a încercat să-şi ia viaţa din acest motiv). Uşor îmbătrânită, niciodată machiată, niciodată preocupată de aspectul ei fizic, această femeie plină de carismă s-a impus prin doar inteligenţa sa. Trucurile, artificiile seducţiei i-au fost complet străine.

O altă femeie celebră (dar nu prin frumuseţea ei!) a fost muziciana Violet Gordon Woodhouse care a trăit în aceeaşi casă până la moarte cu cinci (!!!) bărbaţi din care doar unul era legal (Gordon Woodhouse – soţul oficial, vicontele William Barrington, Max Labouchere, Dennis Tollemache). Cleopatra nu a fost deloc frumoasă dar a îngenunchiat cu uşurinţă mulţi bărbaţi şi când nu mai era deloc tânără. Şi exemplele de femei celebre / fatale pot continua la nesfârşit.

Seducţia – arta atracţiei

Seducţia, feminitatea nu presupune neaparat fuste ultra-scurte, ţâţe aproape goale şi tocuri lungi. O astfel de atracţie se adresează doar pantalonilor şi rămâne acolo. Femeia matură conştientă de feminitatea ei ştie să atâţe imaginaţia bărbatului, adică exact organul situat între urechi. Femeile din prima categorie incită, excită şi invită doar la sex, femeia Femeie stârneşte voinţa şi invită la ceva mai mult. Comportamentul ei sugerează independenţă fapt ce îl transformă pe mascul într-un bărbat dependent. Bărbaţii au nevoie de risc, de luptă, de cuceriri, de pradă pentru care să lupte, să-şi consume adrenalina. Femeia matură se acoperă în loc să se descopere, se joacă incitându-l să încerce mai mult şi convingându-l că niciodată nu o va cuceri în totalitate. Ea este regizor, scenarist şi actor în acelaşi timp. Este inteligentă, spontană, fermecătoare, cultă, seducătoare într-un cuvânt – o artistă.

Cum ştim că suntem “doriţi”.

Nu este deloc greu să-ţi dai seama că nici bărbaţii şi nici femeile din ziua de azi nu mai ştiu când şi mai ales dacă se plac. Ei “se agaţă” timid, stângaci sau apelând la trucuri penibile şi ridicole iar comunicarea între ei este dezastruoasă. Când doi oameni se plac, când ei “se întâlnesc”, creierele lor secretă dopamină – hormonul plăcerii. Acest lucru este evidenţiat în primul rând de dilatarea pupilelor atunci când ochii lor se întâlnesc.  Femeile îşi ating / aranjează sau îşi scutură părul, privesc mai ales ochiul stâng al bărbatului sau ţin capul înclinat spre stânga. Explicaţia ţine de specializarea emisferelor cerebrale (cea dreaptă este cea emoţională iar nervii se încrucişează la ieşirea din creier astfel că o emisferă va controla partea opusă a corpului).  Femeia care doreşte o apropiere mai mare va avea palmele deschise, încheieturile la vedere şi se va atinge involuntar pe gât (gâtul este o zonă intens erogenă la femei). Cei mai mulţi bărbaţi eşuează în realaţia lor cu femeile mai ales din cauza frustrărilor . Frustrarea de a nu avea bani destui, haine scumpe, de a nu avea maşină, vilă, convingerea greşită că femeile vor doar bani, că sunt c..ve, că nu vor avea succes la femei, etc.  Frustraţii devin agresivi, furioşi, violenţi, bădărani, mojici sau trişti şi depresivi iar femeile oricare ar fi ele, uşoare sau mature îi scot afară din viaţa lor lăsându-i pentru totdeauna la uşă…

Pilula cu …istorie

Între munţii Tibet şi Pamir, se află o regiune care a devenit celebră datorită sănătăţii şi longevităţii locuitorilor ei – Ţinutul Hunza.

Aceşti oameni care ajung şi la 140 de ani, şi-au apărat teritoriul relativ uşor, accesul în regiune făcându-se prin trecători nu mai largi de 50 de centimetrii şi situate chiar la 4176 de metrii altitudine!. Odată intrat în vale, turistului i se dezvăluie însă un ţinut de o frumuseţe ireală. Văile de piatră albăstruie ale munţilor, mărginesc de o parte şi de alta grădini şi terase cultivate cu pomi fructiferi şi orz. Deoarece în valea Hunza plouă rar, localnicii au dezvoltat în timp un ingenios sistem de irigaţii prin care apa cristalină (studiată de Henri Coandă şi Patric Flanagan) provenită din topirea periodică a gheţarilor se scurge către grădinile, păşunile şi locuinţele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totală de peste 80 km şi preia în mare parte apa scursă din gheţarul Ultar situat la înălţimea de 7 788 metri, în Muntele Rakaposhi. Cine priveşte sistemul de aducţinue al apei nu poate să nu facă o analogie cu sistemul de ţevi ceramice de captare a apei construit de daci, descoperit la Sarmisegetusa şi vizibil şi azi după 2000 de ani. La începutul secolului XX, mai mulţi antropologi şi etnologi care au intrat pentru prima oară în contact cu hunzakuţii, au insistat că acest grup etnic total diferit de celelalte comunităţi din jurul său, ar fi nici mai mult nici mai puţin decât urmaşii soldaţilor din armata lui Alexandru Macedon soldaţi care ar fi fost lăsaţi în acest avanpost îndepărtat de către Cuceritor şi uitaţi sub vânturile aspre ale istoriei. Cu toate contradicţiile, studiiile efectuate începând cu anii ’70, au venit cu rezultate şocante. Denumit Burushaksi, limbajul hunzakut este total diferit de limbile şi dialectele triburilor din imprejurimi. Analizele istoric-fonetice au scos la iveală că Burushaksi este nimic altceva decât un amestec lingvistic dintre vechea limbă macedoneană şi limbile vorbite în Antichitate în Imperiul Elenistic-Persan.

De asemeni, în anul 1950, cercetătorul John Clark nota despre desele cazuri de copii cu părul şaten, blond şi chiar roşcat, afirmând că dacă acei copii ar fi fost îmbrăcaţi în stil european, nu s-ar deosebi cu nimic de copii unei şcoli din Scoţia sau Irlanda. Femeile Hunza sunt deosebit de frumoase şi delicate, înfăţişarea lor fiind foarte diferită de cea a femeilor pakistaneze care trăiesc în satele adiacente Văii. Dar cine a fost Alexandru Macedon?

Filip al II-lea Macedoneanul va întreprinde la fel ca regele Darius o expediţie în ţinuturile Dunării de Jos ocazie cu care Kothelas i-o dă de soţie pe fiica sa Meda (acesta se căsătoreşte cu ea la Philippos în 339 î.cH pentru a consfinţi astfel alianţa militară cu regele get) . Fiul lui Filip – Alexandru Macedon va face şi el o incursiune în Ţara Zeilor  - Dacia pentru a da lupte grele cu fraţii săi geto-daci al căror rege Syrmos („cel din Soare”) se baricadase pe un ostrov al Dunării numit azi „Păcuiul lui Soare”. Naşterea lui Alexandru a fost învăluită de multe povestiri fantastice de către biografi antici. A venit pe lume în ultimele zile ale lunii iulie a anului 356 i.e.n., în palatul de la Pella. Legenda spune că se născuse în noaptea când nebunul Herostrat incendiase templul zeitei Artemis (sora lui Zamolxe cea cu pieptul plin de sâni hrănitori) din orasul Ephes ,una din cele şapte minuni ale lumii. Din primii ani de viaţă i s-a insuflat credinţa că ar fi descendentul îndepărtat al zeilor din Olimp: din Zeus prin tatăl sau şi din Hercules prin mama sa. „ Olimpul  Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului. Olimpul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu. După acelaşi autor, singurii oameni consideraţi de greci  divini şi asemenea zeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar şi religios era la Dunărea de Jos iar Insula Hesperidelor (cea cu “merele de aur” sau locul naşterii zeilor)  era situată în albia Dunării în apropiere de Cazane, Densuşanu identificând-o cu insula Ruşava (Orşova) sau Ada-Kaleh.

Alexandru  avea convingerea originii şi misiunii sale divine, ceea ce i-a oferit energia şi forţa necesare campaniilor sale numele lui „Alexan-Dros„  însemnând „ cel jertfit Cerbului” şi amintind de sacrificiile dacilor care o dată la 4 ani aruncau în vârful suliţelor pe cel mai curat sol la cer pentru a îndupleca Zeii. Alexandru Macedon cucereşte Grecia dar şi Mesopotamia, India, Egiptul şi Persia, reînviind Marele imperiu Pelasgic. Ce era acest imperiu şi de ce a ajuns Alexandru la poalele munţilor Tibet?

Să nu uităm că locuitorii Carpaţilor s-au răspândit (au roit) peste toată Europa Centrală – din Alpii austrieci, Bavaria, până în Dobrogea, Rusia sau Asia Mică.

Grecii de exemplu, când au sosit în Peninsula Balcanică au găsit aici pelasgii. Herodot din Halicarnas – „părintele istoriei” (în „Istorii II 56) afirma că „Elada (Grecia-nn) este un ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia” şi tot el scrie că  „populaţia Traciei este mai mare decât a oricărei ţări din lume”. Grecii sosiţi în patru valuri între 1900 şi 1400 î.cH. (aheii, ionienii, dorienii, eolienii) au găsit aici pe pelasgii carpato-danubieni pe care i-au supus. Maria Gimbutas – profesor de arheologie la UCLA University expert în istorie veche aprecia că spaţiul Carpato-Danubian este leagănul vechii Europe iar Pere Bosch Gimpera arheolog şi cercetător catalan afirmă de asemeni că spaţiul din care au pornit popoarele europene este situat pe teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracică) şi Marea Neagră (Marea Getică).

Istoria noastră începe cu mult timp ca Traian să ocupe 14% din teritoriul Daciei pentru a-i fura aurul iar strămoşii noştrii – au reprezentat coloana vertebrală a Europei cu mult timp înaintea apariţiei grecilor, romanilor, italienilor, francezilor, germanilor, etc. O excursie în ţinuturile longevivilor hunzaşi poate fi iată, nu numai o lecţie de sănătate ci şi o bună ocazie de rememorare a originilor noastre pe nedrept uitate.

Vitalitate şi destin

Citeam deunăzi într-un almanah vechi povestea uimitoare a unei bătrâne din Bucureştii sfârşitului de secol XIX. Aceasta era trecută bine de 70 de ani şi locuia singură într-o căsuţă modestă dintr-o mahala bucureşteană. Într-o noapte s-a trezit la strigătele vecinilor care o îndemnau să iasă afară întrucât îi luase casa foc. Speriată şi încrâncenată în acelaşi timp a apucat în braţe lădoiul de lemn în care îşi ţinea hainele şi cele trebuincioase înmormântării (nişte cuverturi şi covoare de pus între loitrele carului şi de „dat de pomană”, vase şi tacâmuri, etc) şi a ieşit afară în bătătură printre lemnele care trosneau sinistru. A doua zi, după ce focul fusese stâmpărat de vecini, unul din ei a vrut să bage la loc în casă lada de lemn. Nu mică i-a fost mirarea să constate că abia poate s-o urnească aşa încât a fost nevoie de mai mulţi bărbaţi să o transporte la locul ei. Bătrânica nedumerită, nici ea nu ştia să explice cum de avusese atâta putere să o scoată afară: „Dumnezeu ştie maică!”…

Am aflat de asemeni de la un fost coleg povestea unei femei care după ce s-a măritat şi a născut trei copii a constatat că soţul beţiv şi „cartofor” a pierdut toate bunurile inclusiv casa. Văzând că rămâne pe drumuri cu trei copii şi fără alte surse de venit, femeia a introdus divorţ şi a tocmit o avocată să o ajute să recupereze din bunuri. În mai puţin de şase luni, biata femeie care habar nu avusese vreodată de legile familiei sau de codul civil, devenise o expertă spre uimirea avocatei. A recuperat în instanţă tot ce se putea recupera şi acum trăieşte alăturii de copii ei liniştită. O altă femeie a fost atacată de o bandă de tineri violenţi şi euforizaţi de alcool. Femeia nu numai că nu a păţit nimic dar i-a pus pe fugă pe agresori dovedind o forţă ieşită din comun care a speriat şi a băgat groaza în vagabonzi. Motivul? În geanta pe care aceştia o râvneau, ea nu avea nici bani, nici vreun telefon sofisticat, însă avea o poză a surorii ei moarte pe care o purta cu ea de 15 ani şi pe care nu putea concepe s-o piardă. O mamă a reuşit să spargă geamul vagonului de tren care deraiase şi căzuse într-un lac şi să înnoate până până la mal cu puiul ei la piept şi să-l salveze…

Astfel de întâmplări ştiute sau anonime sunt sute şi mii şi din ele înţelegem că viaţa are resurse nebănuite, că forţa vitală existentă în interiorul nostru este fără margini şi splendidă în felul în care se manifestă. Avem în interior surse de putere pe care nu le accesăm niciodată aşteptând ca alţii să ne ofere „mură în gură” soluţii pentru  situaţiile dificile cu care ne confruntăm. Sunt o mulţime de astfel de „binevoitori” care numai de grija noastră sau a copiilor noştrii nu mai pot, dar confortul, mediocritatea şi nepăsarea în care ne complacem ne face orbi şi surzi la viaţa vie care freamătă în trupul şi în mintea nostră personală. Aceste surse de putere nu le accesăm niciodată preferând să rămânem umili, umiliţi, striviţi de mătreaţa înţelepciune a eternilor băgători de seamă din tubul catodic din sufragerie.

Dar de ce sunt oamenii depresivi, obosiţi de viaţă, neputincioşi, neştiutori şi indiferenţi? De ce îşi refuză succesul, victoria, biruinţa nenorocirilor, reuşita? De ce găsesc mereu scuze, justificări, motive ale impotenţei, ale nefericirii, ale destinului ne-norocit?

Răspuns posibil: pentru că încă de pe vremea când strângeau la piept biberonul, un părinte neştiutor (mama sau tata) i-a devalorizat, i-a culpabilizat, i-a ameninţat şi a făcut asta atât de des că i-a convins! Aceste mesaje definitiv înscrise în mintea subconştientă sunt marii Sabotori ai vieţii noastre actuale şi o corectă explicaţie pentru neputinţa de azi. Aceste mesaje pe care ni le-am însuşit conştiincioşi ( „nu poţi/nu pot”, „nu ştii/nu ştiu”, „nu eşti bun de nimic/nu sunt bun de nimc”, etc)  sunt cele care ne sterilizează azi entuziasmul şi energia creatoare.

A ne asuma viaţa în integralitatea ei înseamnă a şti să descoperim rezervoarele de energie şi vitalitate pe care le-am primit încă de la naştere prin graţia Bunului Dumnezeu şi a trăi bunele şi relele cu acelaşi entuziasm. Puntea, cheia spre accedera conturilor divine este iubirea necondiţionată şi abandonarea în grija Lui şi a inimii care ŞTIE.

Medicină şi formalism

Am avut ocazia de a dezbate alături de un prieten timp de câteva ore o problemă simplă dar plină de profunde tâlcuiri, şi anume cea legată de modul în care relaţionăm. Încercam de fapt să ne explicăm diferenţa între comunicarea de tip  “comunist” şi cea de tip “capitalist”. Pentru că discuţia a fost foarte interesantă şi consistentă, am decis să supun atenţiei cititorilor noştrii câteva fragmente. (…)

E mai bine să ne adresăm cu “tu” sau cu “dumneavoastră”? E mai corect să ne “strigăm” pe numele mic sau cu “domnule…”?

Dacă ne referim la o persoană necunoscută, am putea considera familiarismul “tu” nepotrivit spunea prietenul meu care este şi mai conservator, el fiind adeptul costumului (pantalon, cămaşă) aproape în orice împrejurare. Mi-am adus atunci aminte de remarca făcută de altcineva care a fost în Satele Unite cum că acolo poţi să mergi la o conferinţă şi să stai pe mochetă în pantaloni scurţi sau că tot acolo poţi să te adresezi unui necunoscut cu formula “salut, sunt Sorin, tu cine eşti?”. Un puşti sau oricine altcineva nu va simţi nevoia în “State” să se adreseze lui Bill Gates cu “Good morning domnule Bates”, ci  cu “Hello, how are you doing Bill?”.

Această modalitate de adresare desigur că favorizează şi facilitează comunicarea, dar este şi o caracteristică a vieţii pe care o trăim azi: puţină şi rapidă (aşa se explică, cred modul în care tinerii comunică (“vb”) pe Internet, adică extrem de familiar şi de scurt). (…)

Până la tinerii noştrii pragmatici însă, pentru mai multă preciziune, să ne aducem aminte de revolta, de revoluţia borghezo-moşierească din Franţa când toate titlurile nobiliare au fost abolite, declarându-se că “toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a lui Dumnezeu” (formulă ce se regăsea parcă şi în Constituţia noastră). O altă revoluţie, socialistă de data asta, (iscată puţin mai târziu) afirma aceleaşi principii introducând sintagma “tovarăşe” pentru a sublinia egalitatea dintre oamenii muncii (niciodată însă – să ne amintim un “tovarăş” nu a fost egalul “tovarăşului prim-secretar”).  (…)

Revoluţia din decembrie 89 a înlocuit apelativul “tovarăşe” (aruncat în desuetudine şi oprobiu) cu “domnule” importat din vestul capitalist. Dacă îl alăturăm lângă “doctor” formula este completă. Complet ridicolă adică, dincolo de respectul pe care pacientul se străduieşte să îl exprime tămăduitorului său. Dar să explicăm. Vedem în filme sau cei care călătoresc în special în America pacienţi care se adresează cu “doc” , “doctore” sau chiar pe numele mic celui care tocmai l-a operat sau i-a salvat viaţa.

Ce este însă un “doctor”?

Dincolo de semnificaţia academică , cuvântul “doctor”  îşi are originea în latinescu “docere” care înseamnă “învaţă”, “ a preda”, “învăţător”, “profesor” iar acest apelativ vrea să sublinieze înainte de orice formă de respect, importanţa educaţiei pacienţilor pentru sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii. Pacientul  vede în “doctor” mai întâi un “sfătuitor” competent şi apoi “mecanicul” care îl “repară” şi nicidecum un agent de vânzări sau un distribuitor de medicamente plin de ifose preţioase.

Cuvântul “medic”  (tradus din latinescu “physicus”) îşi are originile în greaca veche şi era un adjectiv similar/sinonim cu “natural”. Prin anii 1100, medicul (physic sau “fisicien”) se ocupa cu “ fisica” sau cu vindecarea naturală nefiind însă confundat cu hirurgul sau cu apothecarul (farmacistul). Tot în greaca veche, întâlnim cuvântul “iatros” care este tradus tot ca “medic” sau “doctor vindecător” (azi îl mai regăsim în termenul “psihiatru” care se referă la medicul ce îngrijeşte bolnavii psihici). (…)

O altă instituţie care distorsionează relaţiile dintre oameni este spitalul. Cuvântul „spital” vine de la latinescul „hospite” care înseamnă „oaspete” însă cu greu putem azi afirma că această instituţie rigidă şi prea formală mai are legătură cu “ospitalitatea”. Contradicţiile dintre medici, acuzele reciproce, criticile antideontologice, informaţiile contradictorii pe care le transmit pacientului şi care nu o dată ascund de fapt interese (de regulă comerciale) se transformă pentru acesta într-o sursă de insecuritate şi de stres. Toate acestea laolaltă conduc la anxietate, depresie sau la aşa-numitele boli „iatrogene” sau „ spitaliceşti” produse de medici şi de un sistem medical mult prea formal şi din ce în ce mai ineficient („vii cu o boală şi pleci cu mai multe” auzim tot mai des spunând oameni care au trecut printr-un spital). Unii medici exercită o adevărată „dictatură” medicală a cărui rezultat este aceeaşi suferinţa morală a pacientului (medicul este acela care impune diagnosticul, tratamentul, spitalizarea, intervenţiile chirurgicale sau analizele). Astfel că „domnul Doctor” apare nu odată, avid de Putere –  o putere medicală (viaţa şi moartea sunt în mâinile lui) influenţată fie de complexele/angoasele dobândite, fie pur şi simplu de  plăcerea lui personală. (…)

Noi “venim” în această viaţă din veşnicia nefiinţei, cu alte cuvinte mama noastră  biologică ne ajută, ne susţine să dobândim o  “formă” care să adăpostească la rândul ei acea fărâmă de suflet primită de la Dumnezeu. Când însă scopul/rostul nostru în această viaţă devine prioritar “forma”, atunci putem adăuga şi sufixul “ism” adică “formal-ism”. Iată de ce Viaţa noastră a devenit extrem de formală/formalistă iar modul în care oamenii comunică, interacţionează, relaţionează cu “vindecătorii” lor este cel mai bun argument.

Să nu uităm că, aşa cum spunea Hippocrate „părintele Medicinei” „doctorul”  ar trebui să ne înveţe mai întâi ce să facem sau să nu facem să nu ne îmbolnăvim iar apoi să ne ajute să ne vindecăm prin mijloace naturale pentru că tot el mai spunea, „Scopul Medicinei este să facă Medicul inutil!”

România anilor 30 şi criza actuală

Scrisoarea Mareşalului Ion Antonescu către capul politicienilor de-atunci, I.C. Brătianu, e parcă adresată actualilor conducători ai României, deşi ea a fost scrisă cu peste 60 de ani în urmă. În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aceleaşi:

- Guvern vândut străinilor.

- Alogeni care conduc ţara din umbră.

- Mai rău chiar, nimeni rămas care să spună adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a Mareşalului Antonescu atunci.

În zilele minciunii univesale, a spune adevărul e un act de dizidenţă.
Practic, putem transpune scrisoarea eroului neamului românesc, situaţiei zilelor noastre, doar cu schimbări de nume. Pentru a înţelege prezentul, e necesar să ne cunoaştem trecutul – să-l aflăm!


RESTITUIRI: Ion Antonescu, “Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942)

“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară , dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi. Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului. Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră. Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu. Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.

Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.

A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.

Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Mediocritatea – un fleac „mediocru”

Încercam deunăzi împreună cu prietenul Sorin, stând pe malul Dunării la Drobeta şi străluminaţi de un apus de soare mirific, să ne explicăm de ce un individ care a avut de-a face în viaţa lui cu Excelenţa, alege brusc, fără nici un motiv infidelitatea, mediocritatea,  denigrarea.

De ce trădăm, de ce alegem mereu să acceptăm, să promovăm facilul, fleacul, discreditarea, bârfa, compromisul?

Semnalam într-un articol anterior că românii pleacă pe meleaguri străine pentru o simbrie lunară de cele mai multe ori modestă şi cu mult sub preţul la care îşi vând munca şi priceperea locuitorii din ţările respective (fenomenul este întâlnit chiar la noi „acasă” unde, firme puternice, transnaţionale îşi plătesc angajaţii români mult sub salariul pe care îl oferă pentru aceeaşi muncă altor angajaţi de pe alte meleaguri).

De ce se întâmplă aşa este o întrebare care transcede principiile sindicalismului iar răspunsul se află chiar în cultura şi educaţia noastră mediocră, obscură de multe ori, insuficientă, limitată, incompletă, specific românească.

Potrivit dicţionarului, ”mediocru” este cel care care se află între două limite extreme, mijlociu, potrivit, care nu iese din comun, nu se evidenţiază prin nimic, modest, banal. Etimologic, cuvântul provine din latina veche, “medio” însemnând mijlociu şi “ocris” – munţi, pietre cu aceeaşi înălţime (de aceeaşi mărime).

Din cele mai vechi timpuri teama oamenilor de a nu deveni mediocrii, de a nu se confunda cu turma sau cu nimicul a fost cea care i-a împins înainte, a fost motorul progresului omenirii. Românii sunt nevrozaţi sau depresivi şi pentru că au fost obişnuiţi ca altcineva să le ducă de grijă, altcineva să hotărască ce le este bine şi ce nu, altcineva firoscos să le facă, să le dreagă, să le spună…

În realitate, aşa cum se întâmplă pe alte meleaguri mai îmbelşugate, oamenii sănătoşi la minte nu îşi doresc să fie modeşti, ordinari, imperfecţi, banali, “invizibili”. Ei caută să fie în pas cu noutatea, se autoperfecţionează, se autodepăşesc, aleg ori de câte ori au prilejul existenţa de tip “premium”. (…)

“Ţopârlanul, mitocanul nostru după ce a fost exclus dintr-o firmă renumită, unde calitatea nu este un lux ci doar un sinonim al bunului simţ, îi povestesc lui Sorin, unde avea maşina firmei străină nouă  la dispoziţie 24/24, telefon cu minute la discreţie, hoteluri, restaurante gratis (decontate de firmă) dar şi o leafă cu vreo opt zerouri în coadă, (în România anului 2010!), confundă într-un anume moment al carierei lui “buna credinţă” a patronului cu naivitatea,  dă “ţeapă după ţeapă” (cultivând o ciubucăreală antiprofesionistă, opusă regulilor firmei), îşi ia amantă (ah, infidelitatea!) şi un ceas scump (chiar dacă citea ora de pe telefonul celular) şi, după ce este dat afară (“vărsat”) purcede cu râvnă neostoită la denigrarea foştilor protectori”. (…)

În Sfânta Scriptură ni se spune că faptele „căldicele” nu sunt folositoare. „Am să te vârs din gura mea!” scrie în Apocalipsă, „pentru că eşti căldicel, adică nici rece nici în clocot”.  Diferenţa între a fi „bun” şi „expert” sau „excelent” este diferenţa între „apa călduţă” şi abur (pentru a fi înţeles mai bine, deşi e vorba de câteva grade, DOAR aburul poate împinge înainte locomotiva!).  În prezent personajul nostru lucrează/moneşte pentru altă firmă unde miserupismul, nepăsarea, tupeul este codul de conduită iar faptul că robinetul cu mulţi bani „nu mai curge cum curgea” îi stimulează doar „producţia” de ocări. Nu regrete, nu remuşcări, nu corecţia firii lui păcătoase!.  (…)

Îi mai spuneam prietenului Sorin, că „mediocritatea incoloră este o altă cauză a situaţiei precare în care ne aflăm dar şi motivul lipsei „cu desăvârşire” a  anticorpilor supravieţuirii”.

Ne tăiem singuri aripile, la fel ca nefericitul instalator despre care povesteam mai înainte, castrăm entuziasmul, pasiunea şi alegem flecăreala confortabilă, inertă, sterilă, ne-rodnică. Pentru că Sorin îmi spune că personajul nostru ar merita un premiu Nobel pentru prostie, îi aduc aminte de epigramistul George Zarafu care într-o pledoarie celebră scria hâtru că „Premiul NOBEL, eu aş da, celui care-n farmacie, ar descoperi ceva, să ne scape de Prostie!”…

„Deşi mediocritatea este noua doctrină a societăţii democratice în care vieţuim, nu te speria prea tare Sorine! Mediocritatea nu este atât de periculoasă pentru creştere şi inteligenţă pentru că în răul, în păcatul pe care îl face ea este totuşi ceeace este: mediocră!”.  …

Sănătate şi informaţie

Lumea în care trăim înseamnă aprox. 95% oameni care la apusul vieţii sunt dependenţi de medicamente, de medici, de ajutoarele guvernului, de copii, de familie, etc.

93% din tinerele din Statele Unite ale Americii participante la un studiu au afirmat că plăcerea cea mai mare pe care o resimt este mersul la cumpărături. Cheltuitul banilor a devenit un act asemănător mâncatului; marile corporaţii au pus la punct tehnici şi mecanisme de manipulare (neuromarketing) destinate a ne transforma în cumpărători fideli; în spatele acestei noi ştiinţe extrem de discrete dar foarte profitabile sunt medici neuroimagişti, fizicieni, media audio-tv sau scrisă în complicitate cu industria chimică. Aceştia produc  arome sau aditivi care intră în structura noastră cerebrală cea mai intimă şi ne condiţionează/fidelizează la nivel de sinapse. Mâncăm nu ca să trăim ci ca să furăm o clipă de plăcere şi de uitare; suntem prizonieri ai informaţiilor prelucrate, distorsionate, interesate aşa cum suntem prizonieri ai chimicalelor care ne excită doar limba şi creierul neputincios în decelarea/alegerea informaţiilor sau alimentelor sănătoase.

Riscul şi adrenalina, ne îndeamnă să trăim doar în prezent clipa de plăcere cumpărată şi să ignorăm neplăcerile care ne aşteaptă în viitor. Suntem prizonierii gustului, ai apetitului, ai cheltuitului banilor pe nimicuri efemere, inutile, ai datoriilor nejustificate.

Înformaţia în secolul XXI va fi o valoare mai importantă decât banii iar cei informaţi  vor trăi mai mult, mai sănătoşi, mai liniştiţi. Cei informaţi vor şti care este diferenţa între o cheltuială inutilă (risipă) şi o investiţie. A mânca fast-food, a bea aceeaşi apă dură plină de minerale greu absorbabile este o cheltuială, a investi într-un echipament de purificare a apei sau în alimente naturale, vii, neprocesate chimic este o investiţie (boală versus sănătate). A cumpăra o barcă cu motor scumpă care necesită întreţinere şi combustibil doar pentru a ne plimba câteva ore pe an este o cheltuială, a cumpăra un calculator şi o conexiune rapidă la internet pentru a fi mai informat, este o investiţie.

Sănătatea şi informaţia sunt adevăratele investiţii în noul secol în care tocmai am intrat.

Plagiat şi plagiatori celebrii…

Ernst Robert Curtius – profesor la Universităţile din Strasbourg, Bonn, Marburg, Heidelberg (nepot al lingvistului şi arheologului Ernst Curtis), expert în literatură medievală, admirator declarat a lui Goethe, a afirmat că “Homer trăieşte în Virgiliu, Virgiliu în Dante, Plutarh şi Seneca în Shakespeare (dar şi în Montaigne – şi în cîţi trăieşte Montaigne!), Shakespeare în “Götz von Berlichingen” al lui Goethe (şi în cîţi trăieşte Shakespeare !), Euripide în “Ifigenia” lui Racine şi în cea a lui Goethe, sau, în vremea noastră, “O mie şi una de nopţi” şi Calderon în Hofmannsthal, “Odiseea” în Joyce, Eschil, Petronius, Dante, Tristan Corbière şi mistica spaniolă în T.S. Eliot”…

Sir Isaac Newton a afirmat că majoritatea descoperirilor sale s-au bazat pe cele ale predecesorilor săi (“m-am suit pe umerii unor uriaşi” spunea el) iar Shakespeare nu a avut nici o reţinere să preia subiecte, personaje sau chiar replici întregi din scrierile lui Plutarh (dar nu numai), tocmai pentru că marele filosof şi moralist grec ( dar şi preot la templul lui Apollo din Delphi) a rămas la fel de fin psiholog şi cu verb plin de spirit. Scriitorul francez Michael Montaigne (în opera sa celebră “Essais”) a procedat la fel.

La noi, Coşbuc acuzat de plagiat, a afirmat că unele traduceri au fost incluse în “Balade şi idile” fără ca el să aibă habar, de un prieten, pe când se afla în străinătate şi la fel Nae Ionescu. Alţi autori români acuzaţi de plagiat au fost I.L.Caragiale, Ion Creangă, Lucian Blaga, Al. Piru, Ion Gheorghe, Eugen Barbu, etc. În alte părţi Abraham Lincoln sau cel mai iubit american J.F.Kennedy au fost acuzaţi şi ei de plagiat. Primul că a preluat unele replici din prefaţa unei Biblii, iar Kennedy că şi-a însuşit una din celebrele sale replici nu întrebaţi ce poate ţara voastră să facă pentru voi, ci întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţara voastră” de la scriitorul libanez Kahlil Gibran care folosise acel îndemn pentru a-şi mobiliza concetăţenii împotriva turcilor otomani. Câţi politicieni însă, de pe malurile Dâmboviţei îşi scriu singuri discursurile?

Toată elocvenţa, tot umorul şi mai ales, aparenta inteligenţă aparţin de fapt altor anonimi aflaţi în spate. Iar geniul şi strălucirea unor mari scriitori ascunde de fapt geniul şi strălucirea înaintaşilor. Poate că cea mai interesantă replică poate fi considerată însă cea a lui Bismark: “proştii învaţă din experienţă; eu prefer să învăţ din experienţa altora!”. …

Pilulă cu …minte

Pietro Aretino s-a născut în 1492 într-un spital din Arezzo, dintr-un tată curtezan extrem de frumos (model pentru sculptori şi pictori) dar care nu l-a recunoscut pentru că mama lui era deja căsătorită. La treisprezece ani îşi jefuieşte mama şi fuge la Perugia unde stă la un legător de cărţi. Observă care sunt modelele de parvenire şi reuşeşte să intre sub pielea unui comerciant bogat – Agostino Chigi care îl ajută să se autopropulseze în lumea mondenă a Romei. Este când vagabond şi libertin, când “călugăr capucin” la Ravenna (sau cum se spune pe la noi – “după cum bate vântul”). Când Leon al X-lea a devenit Papă, îl regăsim la curtea acestuia ( unde s-au “aciuit” tot felul de “literaţi”, bufoni, actori, măscărici sau aventurieri ce profitau de bunăvoinţa pontificală). Amicul nostru învaţă să pună în versuri bufoneriile (bârfele) sale vulgare (unii îl consideră printre primii promotori ai pornografiei “moderne”) şi face din asta o afacere. La moartea Papei Leon al X-lea, scrie o broşură cu versuri care satirizau dragostea Papei pentru elefanţi. A ajuns astfel dintr-un ilustru anonim, pe buzele tuturor cetăţenilor. Lipsit de pudoare el şi-a completat studiile din “mers” mai mult la “şcoala vieţii”. Bârfa ridicată la rang de “artă” îi aduce tot felul de onoruri. Tiţian (cu care se împrieteneşte) îi face trei tablouri (portrete), Clement al VII-lea l-a făcut Cavalor de Rodos iar Iulius al III-lea, Cavaler de Sf. Petru.

Aretino era un om energic cu voinţă de cunoaştere, cu un corp sănătos, “de fier” şi care, mai ales, ştia ce vrea. Pasiunea vieţii lui a fost doar gloria personală. Medalioane, titluri, diplome, insigne de aur sau argint, statui şi picturi, pietre preţioase, inele şi lanţuri de aur, le-a avut din belşug. A cheltuit în timpul vieţii mai mult de un milion de franci. La el acasă era mereu aglomeraţie de artişti, muzicieni sau valeţi. La intrare era un bust de marmură care îl reprezentat pe el cu o cunună de lauri, tablouri pe pereţi tot cu chipul lui, medalioane, vaze pictate,  etc, desigur, tot cu el. Toată viaţa lui a rămas însă doar un valet, o slugă mediocră iar după moartea sa (la 75 de ani în 1577) s-a ales praful de reputaţia lui, lumea uitându-l, ba chiar ferindu-se să-i rostească numele (în prezenţa unei doamne era ceva foarte ruşinos ca cineva să-i rostească numele). În cele ce-a scris s-a remarcat ca un “maestru” al şantajului. Mai presus de orice el specula frica oamenilor, timiditatea, naivitatea sau vanitatea. Tonul lui era dispreţuitor şi metalic. A întâlnit însă şi oameni cărora nu le-a fost frică de el şi care l-au scuipat sau l-au amenuinţat cu moartea (ambasadorul Angliei). Aretino nu înceta să afirme că “ce mă face să sufăr cel mai mult este vederea unui fricos!”…Îşi schimba des atitudinea de la cea a unui clovn, lăudăros, la aceea a unui sfânt calomniat şi desconsiderat. Prietenului său Tizian îi scria caracterizându-se: “ Sunt ca un om care este obosit de el însuşi, nu mai ştiu ce să fac cu mintea mea, cu gândurile mele, şi aşa, îmi întorc ochii spre ceruri, spre Dumnezeu care a creat luminile şi umbrele, atmosfera de tipul aceleia pe care pictorii se străduiesc s-o exprime”, bla, bla…

Ce ne învaţă această “poveste”? Că abilitatea de a ieşi în evidenţă, de a ajunge în centrul atenţiei nu este înnăscută, ci una dobândită, învăţată. Pentru a nu rămâne o biată flacără anonimă, o persoană dornică de parvenire nu are voie să facă nazuri atunci când cineva o bagă în seamă şi când are astfel ocazia de a capta atenţia publicului. ORICE publicitate e bună, şi cine îşi doreşte cu adevărat faimă va primi cu bucurie atacurile, ba chia le provoacă atunci când acestea nu există (unii plătesc bani grei pentru a fi atacaţi în presă). De ce ? Pentru că lumea “se dă în vânt” după excepţii, curiozităţi, oameni fenomenali (în alţi termeni, după orice iese din tiparul banalei ciorbe a mediocrităţii). Această persoană nu are voie să rateze nici o ocazie sau situaţie care ar putea s-o facă scandaloasă sau măcar controversată). Orice profesionist al marketingului (showbiz-ului sau politic) ştie aceste lucruri de bază şi are grijă să le cultive. Când vrei să te afirmi cu orice chip trebuie să ieşi în evidenţă cu ceva (altfel vei rămâne un simplu anonim uşor de confundat cu gloata). Conflictele, scandalurile sunt instrumente abile care pot creea aura unei personalităţi puternice şi înjurăturile sunt la loc de cinste. Când se scrie sau când eşti înjurat, capeţi notorietate (unele vedete sau politicieni plătesc pentru astfel de “trucuri”) tot aşa cum s-a întâmplat cu Aretino când l-a ridiculizat pe Papă. Notorietatea înseamnă putere adică tot bani. Ceeace în alţi termeni – este de preferat să fii calomniat (impactul la public e mai mare decât atunci când eşti lăudat) decât să fii ignorat. Pentru că oamenii –comozi şi  iubitori de confort mental, apreciază totul după principiul doar ceeace ochii văd există!…

Spitalele de …altădată

Auzim spunându-se că sistemul medical din România este cel mai puţin eficient din Europa şi cel mai corupt. Sunt instituţii respectabile care fac aceste afirmaţii (New York Times, International Herald Tribune, etc iar Banca Mondială estimează la jumătate de miliard de euro şpaga ce se dă medicilor români) şi e treaba lor cum îşi susţin argumentele. Pentru că se vorbeşte şi despre condiţiile „medievale” existente în spitalele din România unde se moare de mizerie sau din cauza infecţiilor, hai să vedem cum au apărut primele servicii sanitare la noi în ţară.

Informaţii despre primele stabilimente sanitare sunt atestate în Transilvania abia în secolul XI –lea şi este vorba de infirmerii pentru călugări sau pentru bătrâni, drumeţi sau copii părăsiţi şi erau îngrijite de călugări. Cel mai vechi adăpost pentru străini („xenodochiu” se numea) este cel din Cluj (de la Mănăştur) din anul 1061. Aici îngrijeau bătrâni, infirmi şi bolnavi cavalerii ioaniţi la fel ca la Sibiu, Oradea sau Braşov.

Abia în secolul XIV apar pe lângă mânăstirile ortodoxe „bolniţele” cum este cea de la Prislop (şi ortodocşii au creat după modelele amintite aşa numitele xenodochii, azile sau bolniţe). Xenodochiile erau adăposturile pentru călători şi aveau rolul de a găzdui, hrăni şi de a da ajutor medical călătorilor care parcurgeau drumuri lungi şi care erau expuşi unor afecţiuni sau atacurilor bandiţilor. Din aceste xedodochii (numite şi „ospătării” vor lua naştere mai târziu în toată Europa spitalele (cuvântul „spital” derivă din „ospitalitate” însă în prezent, cu greu putem să-i acordăm conţinut aceastei sintagme). Întâlnim un astfel de adăpost la Simidreni în 1524 (care avea hramul Sfântului Dimitrie), o „ospătărie” la mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti şi una la Cotnari.

Existau legi care ajutau aceste stabilimente (o lege de exemplu obliga ciobanii să doneze brânzeturi pentru a asigura permanent hrana a 10 călători şi încă 10 fraţi „Legea cea veche a stânilor”). Bolniţele de pe lângă mânăstirile ortodoxe, spre deosebire de bolniţele slave (în Rusia se numesc tot aşa şi azi), erau destinate doar călugărilor bătrâni şi bolnavi care erau astfel scutiţi de serviciul aspru al vieţii monahale. Nu erau primiţi aici laici (doar la slujbele religioase) ei fiind îngrijiţi în vraceavniţe (până în anul 1704 pe teritoriul nostru nu au existat instituţii de asistenţă medicală spitalicească). La bolniţele mânăstireşti (prevăzute cu biserică şi cimitir) pentru consultarea călugărilor era chemat medicul din afară, tocmai pentru că acestea nu erau considerate spitale. Bolniţa ortodoxă de la Simidreni ( construită lângă Mânăstirea ctitorită de Neagoe Basarab) la 1517 avea alături o xenodichie pentru persoanele laice. Faptul că aceasta era ortodoxă (contrar altor păreri) este dovedită de însăşi denumirea latinească (Sân Medru, Sân Nicoară, Sân Georz) şi nu slavonă (sfânt – Sveta). Azilul era pentru laici ce era bolniţa pentru călugări şi aici erau primiţi bătrânii, bolnavii săraci şi unde erau îngrijiţi până la moarte. Spre deosebire de restul Europei de răsărit sau apuseană, spitalele la noi nu au apărut din xenodichii şi nici din grija Bisericii ci din iniţiativă particulară.

Cel dintâi spital din Moldova şi Ţara Românească a fost cel de la Colţea înfiinţat şi construit de spătarul Mihail Cantacizino în 1704. Această instituţie s-a datorat şi lui Constantin Brâncoveanu care adusese la Bucureşti o mulţime de oameni cu carte („învăţaţi”) dar şi o mulţime de cărţi. Modelul acestui spital a fost Hospitale di Santo Lazaro e Mendicanti din Veneţia şi aici lucra un spiţer ajutat de câţiva bărbieri care scoteau măsele şi îngrijeau bolnavii. După acest prim spital a urmat spitalul Sfântul Pantelimon clădit în 1735 de Grigore Ghica Vodă şi care avea la fel ca şi Colţea 12 paturi de bărbaţi şi 12 de femei. Urmează Sfântul Visarion şi apoi Sfântul Sipridon de la Iaşi ctitorit de domnitorul Constantin Racoviţă şi abia ulterior cel de la Craiova (1737). va urma…

Medicină şi puţină … istorie

În ultima parte a secolului XVIII, odată cu destrămarea orânduirii feudale şi apariţia capitalului acumulat primitiv, încep şi primele forme de organizare sanitară în teritoriile nord-dunărene. După încheierea păcii de la Kuciuc-Kainargi dominaţia otomană asupra ţărilor valahe se va împărţi cu cea a Rusiei. Cele mai frecvente maladii cu care se confruntau oamenii atunci erau ciuma, tifosul, lingoarea sau variola, boli care erau şi frecvente şi foarte grave . „Moartea neagră” – ciuma sau epidemia de pestă (după cea de pe timpul lui Ioan Gheorghe Caragea în 1813) din anii 1828, a omorât mai bine de jumătate din populaţia Bucureştiului.

Medicii din acele vremuri, neputincioşi în faţa acestui dezastru se certau asupra cauzelor bolii, o bună parte din ei considerând că este vorba doar de o afecţiune specifică „valahilor”. În mahalale se spunea că această nenorocire „va pleca unde nu cântă cucul, abia după ce îi va lua mai întâi pe toţi doctorii”. Singurele măsuri eficiente luate însă de autorităţi au fost izolarea localităţilor cu cordoane de pază militarizată pentru că, cel mai bun remediu la această maladie era… fuga.

În mahalale sau pe la sate existau tot felul de aşa-zişi tămăduitori care practicau o medicină empirică ce nu prea avea legătură cu vindecarea. De exemplu, la Biserica Sărindar exista un personaj care făcuse avere „vindecând” pacienţii cu mir şi cu şiretul de la pantof sau scriind o cruce cu cerneală peste „bubă” sau locul bolnav sau atârnând pur şi simplu la gâtul bolnavilor o Evanghelie.

Altul „vindeca” suferinzii cu broaşte iar el avea acasă circa 100 de broaşte pe care le hrănea cu dulceaţă de trandafir. Reclamaţiile oamenilor erau atât de multe iar numărul acestor şarlatani era atât de mare  încât autorităţile (Divanul) când au vrut să intervină s-au lovit de opoziţia Comitetului de medici al oraşului Bucureşti astfel încât au fost reţinuţi doar 11 în Capitală. „Alhimistul” Nicolae Castrianul  unul dintre empirici a fost alungat din ţară. Mulţi astfel de lecuitori au fost angajaţi în armată pe lefuri foarte mari, fără să li se ceară nici o dovadă de învăţătură. După terminarea războiului îi reîntâlnim pe unii din ei ca medici orăşeneşti. Un exemplu este negustorul Hristea din satul Ciocăneşti Ilfov care este numit doctor („din însărcinarea Marii vornicii din lăuntru, dumnealui Hristea este rânduit … doctor de ochi al Poliţiei Bucureşti”).

O altă „specialitate” medicală care a funcţionat pe meleagurile noastre a fost cea de „cioclu”. Pe timpul domnitorului Alexandru Moruzii de exemplu existau circa 60 şi se mai numeau „spitalioţi”. Pe timpul lui Caragea şi a ciumei care l-a făcut celebru, exista şi funcţia de „căpitan de cioclii” dar odată cu organizarea carantinelor, dispare încet şi profesiunea aceasta sinistră de „cioclu”. În 1832, stăpânirea decide ca aceşti funcţionari să fie plătiţi doar pe timp de molimă iar în 1841 este desfiinţat definitiv „isnaful” cioclilor. După 1830 descoperim în documentele vremii chirurgi şi felceri. Aceştia au luat parte la organizarea sănătăţii publice şi printre cei mai cunoscuţi amintim pe Ion Serafim – primul doctor în medicină localnic, pe Constantin Caracaş sau Nicolae Kretzulescu. Doctorul Caracaş ne vorbeşte despre „pretenţiile” bolnavilor de a fi văzuţi de 3-4 ori pe zi şi despre protestele acestora că medicii îi ignoră, mai ales noaptea. Doctorul francez J.Caillat, aflat în trecere prin Bucureşti în anul 1848, ne spune că doctorii români îi tratau pe bolnavi pe măsura apariţiei noilor simptome, aşa încât la capătul unei afecţiuni oarecare, erau adunaţi în jurul convalescentului circa şapte –opt confraţi!.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea în Ţara Românească erau mai puţin de 10 spiţeri (farmacişti) deoarece medicii prescriau leacuri pe care le preparau apoi tot ei. La dughenele buruienarilor sau ale marchitanilor găseai plante medicinale tămăduitoare mult mai ieftine şi care putea fi cumpărate fără să ai nevoie de reţete (extrem de scump plătite) de la doctori. După 1848 încep să apară farmacii în fiecare reşedinţă de judeţ dar se înfiinţează şi un depozit central de medicamente în Bucureşti. va urma…

De ce sunt evreii atât de puternici?


Există doar 14 milioane de evrei în lume;
şapte milioane în cele două Americi, cinci milioane în Asia, două
milioane în Europa şi 100.000 în Africa. Pentru fiecare evreu din
lume, există 100 de musulmani. Cu toate acestea, evreii sunt de o sută
de ori mai puternici decât toţi musulmanii la un loc. V-aţi întrebat
vreodată de ce, oricum ei nu au timp sa va spuna asa ceva?

Iisus din Nazareth a fost evreu.
Albert Einstein, cel mai influent om de
ştiinţă din toate timpurile, desemnat de revista TIME ‘Omul
Secolului’, a fost evreu.
Sigmund Freud – sinele, eul, supraeul -
părintele psihanalizei, a fost evreu.
La fel şi Karl Marx, Paul Samuelson şi Milton Friedman.
Iată câţiva alţi evrei a căror activitate
intelectuală a îmbogăţit întreaga omenire:
Benjamin Rubin a dat lumii acul pentru vaccinuri.
Jonas Salk a creat primul vaccin anti-polio.
Alert Sabin a dezvoltat vaccinul anti-polio
live îmbunătăţit.
Gertrude Elion ne-a dat un medicament
împotriva leucemiei.
Baruch Blumberg a creat vaccinul împotriva hepatitei B.
Paul Ehrlich a descoperit un tratament pentru
sifilis (boală cu transmitere sexuală).
Elie Metchnikoff a câştigat Premiul Nobel în
domeniul bolilor contagioase.
Bernard Katz a câştigat Premiul Nobel pentru
descoperiri în domeniul transmisiei neuromusculare.
Andrew Schally a câştigat un Nobel în
endocrinologie (boli ale sistemului endocrin; diabet, hipertiroidism).
Aaron Beck a pus bazele Terapiei Cognitive
(psihoterapie pentru boli nervoase, depresie şi fobii).
Gregory Pincus a dezvoltat prima pilulă
contraceptivă orală.
George Wald a câştigat un Nobel pentru
progrese în cercetarea ochiului uman.
Stanley Cohen a câştigat Nobelul pentru
activitatea în embriologie (studiul embrionilor şi al dezvoltării
lor).
Willem Kolff a inventat aparatul de dializă.
În ultimii 105 ani, 14 milioane de evrei au
câştigat 15 duzini de premii Nobel, în timp ce doar trei premii Nobel
au fost câştigate de 1,4 miliarde de musulmani (cu excepţia celor
pentru Pace).
De ce sunt evreii atât de puternici?
Stanley Mezor a inventat primul chip de micro-procesor.
Leo Szilard a dezvoltat primul reactor
nuclear în lanţ.
Peter Schultz, cablul de fibră optică;
Charles Adler, semaforul;
Benno Strauss, oţelul;
Isador Kisee, filmele cu sonor;
Emile Berliner, microfonul pentru telefon
Charles Ginsburg, înregistrarea video pe casetă.

Între finanţişti faimoşi în întreaga lume ce
fac parte din această religie se numără
Ralph Lauren (Polo),
Levis Strauss (Levi’s Jeans),
Howard Schultz  (Starbuck’s) ,
Sergey Brin (Google),
Michael Dell (Dell Computers),
Larry Ellison (Oracle),
Donna Karan (DKNY),
Irv Robbins (Baskins & Robbins)
Bill Rosenberg (Dunkin Donuts).
Richard Levin, preşedintele Universităţii Yale, .
Henry Kissinger (secretar de stat american),
Alan Greenspan (preşedinte al Rezervei
Federale în mandatele lui Reagan, Bush, Clinton şi Bush),
Joseph Lieberman,
Madeleine Albright (secretar de stat american)
Maxim Litvinov (ministru de externe al URSS),
David Marshal (primul prim-ministru al Singapore),
Issac Isaacs (guvernator-general al Australiei),
Benjamin Disraeli (om de stat britanic şi scriitor),
Yevgeny Primakov (prim ministru rus),
Jorge Sampaio (preşedintele Portugaliei),
Herb Gray (vice prim-ministru al Canadei),
Pierre Mendes (prim ministru al Franţei),
Michael Howard (ministru de interne al Marii Britanii),
Bruno Kreisky (cancelar al Austriei)
Robert Rubin (fost secretar al trezoreriei al SUA).

În mass media, printre evreii renumiţi se numără
Wolf Blitzer (CNN),
Barbara Walters (ABC News),
Eugene Meyer ( Washington Post),
Henry Grunwald  (redactor şef al Time),
Katherine Graham (director al The Washington Post),
Joseph Lelyyeld (redactor executiv, The New
York Times),
Max Frankel (New York Times).
Cunoaşteţi numele celui mai prolific filantrop
din istoria omenirii?
George Soros, evreu, şi a donat până acum suma
colosală de 4 miliarde USD, majoritatea pentru cercetători şi
universităţi din întreaga lume.
Al doilea după George Soros este Walter
Annenberg, un alt evreu, care a construit o sută de biblioteci, donând
o sumă estimată la 2 miliarde USD.
La Jocurile Olimpice,
Mark Spitz a stability un record, câştigând
şapte medalii de aur.
Lenny Krayzelburg a câştigat medalia olimpică
de aur de trei ori. Spitz,
Boris Becker

Ştiaţi că Harrison Ford, George Burns, Tony
Curtis, Charles Bronson, Sandra Bullock,
Billy Crystal, Woody Allen, Paul Newman, Peter
Sellers, Dustin Hoffman, Michael Douglas,
Ben Kingsley, Kirk Douglas, William Shatner,
Jerry Lewis şi Peter Falk sunt cu toţii evrei?
Hollywood-ul însuşi a fost fondat de un evreu.
Dintre directori şi producători, Steven
Spielberg, Mel Brooks, Oliver Stone, Aaron Spelling (Beverly Hills
90210), Neil Simon (The Odd Couple),
Andrew Vaina (Rambo 1/2/3), Michael Man
(Starsky and Hutch), Milos Forman (Zbor deasupra unui cuib de cuci),
Douglas Fairbanks (Hoţul din Bagdad) şi Ivan Reitman (Ghostbusters)
sunt toţi evrei.
Cu siguranţă, Washingtonul este principala
capitală a lumii, iar la Washington, organizaţia de lobby care
contează este American Israel Public Affairs Committee, sau AIPAC
(Comitetul pentru Afaceri Publice Americano-Israelian). Washington-ul
ştie că dacă premierul Ehud Olmert  ar descoperi că Pământul este
plat, AIPAC ar reuşi să convingă Congresul american sa adopte o
rezoluţie prin care să-l felicite pe Olmert pentru descoperire.
William James Sidis, cu un IQ de 250-300, este
cel mai inteligent om din toate timpurile. Ghici cărei religii îi
aparţinea?
Aşadar, de ce sunt evreii atât de puternici?

Răspuns: educaţia, informaţia.

De ce sunt musulmanii atât de neputincioşi?
Se estimează că sunt 1.476.233.470 de
musulmani pe faţa pământului: un milliard în Asia, 400 de milioane în
Africa, 44 de milioane în Europa şi şase milioane în cele două
Americi. A cincea parte din populaţia lumii este musulmană; la fiecare
hindus există doi musulmani, la fiecare buddhist există doi musulmani,
şi la fiecare evreu există o sută de musulmani. V-aţi întrebat
vbreodată de ce sunt musulmanii aşa lipsiţi de putere?
Iată de ce: există 57 de state membre ale
Organizaţiei Conferinţei Islamice (OIC), şi toate la un loc au în jur
de 500 de universităţi; o universitate la fiecare trei milioane de
musulmani. SUA are 5.758 de universităţi, iar India are 8.407. În
2004, Universitatea Shanghai Jiao Tong a publicat un ‘Clasament
Academic al Universităţilor din Lume’, şi, surprinzător, nici măcar
una singură din statele musulmane nu era în top 500.
Conform datelor strânse de Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP), rata alfabetizării în lumea
creştină este de aproape 90 la sută, iar 15 ţări majoritar creştine au
o rată a alfabetizării de 100 la sută. Spre deosebire de ele, un stat
majoritar musulman are o rată medie a alfabetizării de aproape 40 la
sută, şi nu există nicio ţară majoritar musulmană cu o rată a
alfabetizării de 100 la sută. Cam 98 la sută din “alfabetizaţii” din
lumea creştină au terminat şcoala primară, faţă de sub 50 la sută din
‘alfabetizaţii’ lumii musulmane. Aprox. 40 la sută din “alfabetizaţii”
lumii creştine au absolvit o universitate, în timp ce doar doi la sută
din cei ai lumii musulmane au studii superioare.
Ţările majoritar musulmane au 230 de oameni de
ştiinţă la un milion de musulmani. SUA are 4.000 de oameni de ştiinţă
la un milion de locuitori, iar Japonia 5.000. În întreaga lume arabă,
numărul total de cercetători angajaţi full-time este de 35.000, şi
există doar 50 de tehnicieni la un milion de arabi (în lumea creştină
există până la 1.000 de tehnicieni la un milion).
Mai mult, lumea musulmană cheltuie 0,2 la sută
din PIB pe cercetare şi dezvoltare, spre deosebire de cinci la sută
din PIB în lumea creştină.
Concluzie: lumea musulmană nu are capacitatea
de a genera cunoaştere.
Numărul de ziare cotidiane la mia de locuitori
şi numărul de cărţi pe un milion de locuitori sunt doi indicatori ai
măsurii în care cunoaşterea este difuzată în societate. În Pakistan,
există 23 de cotidiane la mia de locuitori; în Singapore rata este de
360. În Marea Britanie, numărul de cărţi pe un milion de locuitori
este de 2.000, în timp ce în Egipt este 20.
Concluzie: lumea musulmană nu poate difuza cunoştinţe.
Exporturile de înaltă tehnologie ca procent
din exporturile totale reprezintă un important indicator al aplicării
cunoştinţelor. Exporturile de înaltă tehnologie ale Pakistanului ca
procent din exporturile totale reprezintă unu la sută. În cazul
Arabiei Saudite, el este de 0,3 la sută; Kuweit , Maroc şi Algeria
sunt toate la 0,3 la sută, în timp ce Singapore a ajuns la 58 la sută.
Concluzie: lumea musulmană nu poate aplica cunoştinţele.
De ce sunt musulmanii lipsiţi de putere?
1.Pentru că nu produc cunoştinţe.
2.Pentru că nu difuzeaza cunoştinţe.
3.Pentru că nu aplica cunoştinţele.
Iar viitorul aparţine societăţilor bazate pe cunoaştere.
Un fapt interesant: PIB-ul total al celor 57
de member OIC este sub 2 trilioane USD. America singură produce bunuri
şi servicii în valoare de 12 trilioane USD; China de 8 trilioane,
Japonia de3,8 trilioane iar Germania de 2,4 trilioane (pe baza
parităţii puterii de cumpărare).
Statele bogate în petrol – Arabia Saudită,
EAU, Kuweit şi Qatar produc în total bunuri şi servicii (majoritatea
petroliere) de 500 de miliarde USD; Spania singură produce bunuri şi
servicii în valoare de peste un trilion, Polonia catolică  de 489
miliarde iar Thailanda buddhistă de 545 miliarde.
(PIB-ul ţărilor musulmane ca procent din cel
mondial este în scădere rapidă).
Aşadar, de ce sunt musulmanii lipsiţi de putere?
Răspuns: lipsa educaţiei!!!
Tot ce fac  musulmanii este să strige la Allah
toată ziua şi să dea vina pe toţi ceilalţi pentru numeroasele lor
eşecuri!

Anestezie şi puţină …istorie

Ni s-a întâmplat să ajungem odată măcat la dentist sau pe masa de operaţie şi am auzit cuvântul „anestezie”. Ce înseamnă? Cine l-a folosit prima dată?

Anestezia („an” – fără, „estezis”- sensibilitate) se referă la pierderea sensibilităţii la un individ/pacient inconştient spre deosebire de analgezie care înseamnă pierderea sensibilităţii la un pacient/bolnav conştient.

Anestezia (corect spus analgezia) se face local prin infiltraţie cu ajutorul unei seringi intradermice, subcutanate, intrafasciale, intramusculare sau perilezionale sau anestezie generală cu pierderea cunoştinţei (narcoza, curarizarea –permite o bună relaxare musculară necesară în cursul intervenţiei chirurgicale).

În antichitate tămăduitorii foloseau cârpe înmuiate în extracte vegetale care aveau efect halucinogen, dar pacienţii erau ameţiţi înaintea operaţiei, de obicei, cu alcool. Pentru că medicii timpului nu ştiau care sunt dozele corecte (mulţi pacienţi mureau fie din cauza dozelor mari fie insuficiente), aceştia au renunţat, bolnavul trebuind, la propriu, să strângă din dinţi (primeau o bucată de lemn sau de cauciuc pe care o fixau între dinţi ca să nu-şi muşte limba în timpul intervenţiei chirurgicale).

În anul 1516 – Curara,otrava sud-americană plasată în vârful săgeţilor, este descrisă pentru prima dată de  Martyr Angherius iar în 1540 – Valerius Cordus  sintetizează vitriolul dulce, fiind ajutat de Paracelsus (1493-1541). În 1754 – dioxidul de carbon este descoperit de Von Helmont şi izolat  de Black, iar în anul 1771 -Priestley şi Scheele, în mod independent descoperă oxigenul. Abia la sfârşitul secolului XVIII-lea, Humphry Davy testează pe propria piele oxidul azotos (gaz ilarizant) şi constată că nu mai simte nimic. Denumirea de gaz „ilarizant” a primit-o după ce colegii lui Davy l-au testat şi au izbucnit în râs (mai ales o anume doamnă). De atunci această substanţă era folosită la petrecerile înaltei societăţi pentru petrecerile mondene. Abia după 50 de ani acest gaz este folosit şi în scopuri medicale, în SUA, la o extracţie de măsea (dentistul american Horace Wells a raportat că pe lângă efectul ilarizant, protoxidul de azot are şi un efect analgezic). La fel s-a întâmplat cu eterul descoperit de Michael Faraday (abia după 30 de ani de „party-uri cu eter narcotizant” s-a folosit şi în scop medical la operarea unui adolescent care avea un chist la gât). În 1833 – Jean-Baptist Dumas (1800-l884), dă numele şi descrie compoziţia chimică a Cloroformului. În 1846, dentistul William Morton îşi scoate un dinte folosind eterul sulfuros produs chiar de el împreună cu un prieten chimist şi a constatat că nu a simţit nici o durere în timpul extracţiei. După două săptămâni el prezenta public această metodă care în scurt timp este adoptată de corpul medical de pe întreg mapamondul.

Pentru prima oară în istorie a fost folosită în anul 1859 cocaina descoperită de Alfred Niemann (acesta purifică alcaloidul izolat din frunzele de coca de către Gaedicke şi-l numeşte Cocaină), iar în 1884 oftalomolgul austriac Carl Koller efectuează o operaţiei pe ochi folosind această substanţă. În 1884 chirirurgul William Halsted realizează anaestezia pe traiectul nervului alveolaris iar în 1890 Ritsert reuşeşte sinteza benzocainei. In 1885, Corning, care era neurolog, administrează primul cocaina în  spaţiul subarahnoidian, dar în mod accidental şi fără să-şi dea prea bine seama ce face. Rezultatul fiind spectacular, Corning sensibilizat continuă experimentele, care din păcate nu au mai avut aceleaşi rezultate. In 1891, Essex Wynter descrie pe scurt observaţia sa asupra a 4 bolnavi la care practică puncţie lombară Câteva luni mai târziu, cunoscând şi lucrarea lui Wynter, Quincke descrie tehnica puncţiei lombare, valabilă şi folosită şi astăzi. Bier şi asistentul sau Hildebrand, experimentează pe ei înşişi efectele cocainei administrate subdural, ajungând la concluzia că cefaleea (durerea de cap) şi greaţa sunt legate de pierderea de LCR în timpul puncţiei. În 1903 chirurgul german Heinrich Braun prelungeşte efectul analgetic prin administrare de adrenalină iar în 1904  Alfred Einhorn reuşeşte sintetizarea procainei. În Suedia este sintetizată lidocaina în 1930 iar în anii următori apar o mulţime de derivate folosite ca analgezice şi anestezice (mepivacaină, prilocaină, articaină, ropivacaină, tropocaina, stoina, etc).

Este o onoare a aminti aportul şcolii medicale româneşti, Thoma Ionescu întemeietorul şcolii româneşti de anatomie şi de chirurgie, care descrie într-un articol în Britsh Medical Journal, în 1909, tehnica de puncţie durală cervicală, anestezia cervicală realizată folosind-o în intervenţiile pe craniu, faţă şi gât. În anul 1919 îi apare lucrarea “La rachianesthésie générale” (“Rahianestezia generală”), prin care face cunoscută publicului medical noua metodă de rahianestezie la nivel cervical. În timpul unor vizite în Anglia şiAmerica, în anii1909-1910, a lansat “rachianestezia înaltă”, utilizabilă şi la intervenţii chirurgicale efectuate pe toracele superior şi la gât, şi a făcut demonstraţii operatorii în clinici de renume.

Thoma Ionescu a publicat numeroase articole despre rezecţia simpaticului cervical în tratamentul anginei pectorale, asupra gastrectomiei totale în cancerul de stomac, a imaginat şi dezvoltat tehnici operatorii originale detrepanaţie, splenectomie şi în cura radicală a herniilor.

Medicină şi istorie

Pentru a-şi apăra corpul de boli şi pentru a-şi păstra sănătatea, poporul român folosea mijloacele şi instrumentele moştenite de la strămoşi toate acestea la un loc alcătuind medicina populară românească. Oamenii ştiau să-şi aleagă din mediul înconjurător ceeace le era de folos, bazându-se pe o intuiţie sănătoasă, pe observaţie şi pe un empirism nuanţat şi selectiv.

Dar fie că era vorba de plante medicinale, sau vietăţi (arici, şopâlle, porumbei, cârtiţe, etc) sau minerale, ele erau administarate în cursul unor operaţiuni magice. Poporul român credea că nu leacul era izbăvitor ci bunăvoinţa duhurilor nevăzute care provocaseră boala şi care trebuiau înduplecate să îi redea sănătatea.

Medicii poporului erau denumiţi în limbaj obişnuit „vraci” şi au fost confundaţi sau asemănaţi în mod greşit cu vrăjitorii. Acest lucru s-a datorat faptului că ambele îndeletniciri derivau din acelaşi cuvânt slav („vorcium” – a vorbi şoptit, a murmura, a vorbi cu duhurile). Iniţial era vorba de aceeaşi persoană, însă în timp, vracii s-au ocupat doar de îngrijirea bolnavilor iar „vrăjalnicii” de „vrăji” şi de cominicarea cu „păsările şi hiarele”. Unii dintre vraci administrau leacuri iar alţii practicau o chirurgie tărănească bazată pe experienţa căpătată cu ocazia naşterilor sau a „repunerii” oaselor. În secolul VI, populaţia din Peninsula Balcanică rărită în urma ciumei lui Iustinian, vine în contact cu slavii veniţi din nord-estulul Dunării. Aceştia s-au amestecat cu grecii şi au învăţat meşteşugul medicinei şi chirurgiei continuând să-l practice în timp ce călătoreau în diverse locuri. Vracii slavi au ajuns şi la noi readucând cu ei meşteşugul vrăciuirii. Dar, să ne reaminim că în urmă cu câteva sute de ani Charmides îi povestea lui Socrate pe câmpul de luptă de la Potideia cum învăţase el de la daci arta vindecării sau a folosirii cuvintelor potrivite („farmacon” sau „farmec” erau cuvintele rostite de tămăduitorul dac odată cu administrarea leacului). Tot de la daci, acest grec – Charmides învăţase tainele înţelepciunii.

Să ne reamintim că înţelepciunea dacilor însemna după mărturiile lăsate de Platon „un fel de a face potolit lucrurile”, sau “ceea ce-l face pe om să se ruşineze şi să fie ruşinos, ea fiind un fel de sfială”, sau “să te îndeletniceşti cu ale tale” sau “făptuirea celor frumoase” sau “a ştii că ştii cele ce ştii şi că nu ştii cele ce nu ştii” sau “cunoaşterea de sine însuşi” sau multe alte lucruri cuminţi pe care grecii dar şi alte popoare care au trecut pe la noi şi le însuşiseră de la strămoşii noştrii daci (Herodot din Halicarnas – “părintele istoriei” afirma despre daci că erau un popor “con mente” adică “ cu minte”, “înţelept”).

Am făcut aceste precizări pentru a arăta cu nu slavii au fost cei ce au adus pentru prima dată arta vindecării pe aceste meleaguri locuite de oameni cuminţi, ci ea era cunoscută cu mult timp înainte, doar că în timp ce în Europa apăreau Universităţi, noi eram tot primitivi în modul de organizare socială. În Balcani, abia în Serbia şi apoi în Bulgaria apare o şcoală de vraci herniotomişti care în secolul XVIII primea ucenici şi din ţările străine. În Transilvania unde erau puternice comunităţi de greci aromâni (schei), întâlnim şi meşteri hirurgi din rândul cărora se va ridica primul român – profesor universitar – Ioan Piuariu-Molnar – chirurg oftalmolog (oculist).

Primul document în care este pomenit un “vraci” pe teritoriul nostru datează 1487 (un act de danie către Muntele Athos) şi este vorba de Constantin, o rudă a lui Neagoe Basarab dinspre Doamna Despina. Ulterior întâlnim pe Radu vraciul căruia domnitorul Radu Paisie îi oferise demnitatea de “portar” sau vraciul Gheorghe “braşoveanul” care avea şi misiuni politice de legătură între Braşov şi domnitorul Mircea Ciobanul.

În armata lui Mihai Viteazul întâlnim primul medic militar român – vraciul Marco. Aceşti vraci însă erau foarte scumpi şi în 1647 aflăm că un orb din Poenari – Argeş şi-a vândut toată averea pentru a plăti vraciul venit să-i redea vederea. Ei sunt însă puţini în documentele istorice dar şi în realitate deoarece domnitorii români obişnuiau să le ia capul dacă meşteşugul lor dădea greş. va urma.

Epoca "ceauşistă" şi cea "capitalistă" asemănări – deosebiri. Trist şi adevărat

Asemănări

1.1. Avem aceleasi hidrocentrale construite pana in 1989, cu precizarea ca pe unele le vom face cadou, cat de curand.
1.2. Avem aceleasi termocentrale construite pana in 1989 si aceleasi retele de transport electric
1.3. Avem aceeasi centrala atomica
1.3. Avem aceleasi sosele si autostrazi, in proportie de 99%
1.4. Avem aceleasi spitale, construite pana in 1989
1.5. Avem aceleasi camine, complexe studentesti si aceleasi facultati de stat.
1.6. Stam si acum la “cozi”. Sinistru e ca acum stam “la coada” la banca, “la coada” sa platim impozitul sau gazul, “la coada” sa prindem mai stiu eu ce promotie sau “la coada” sa depunem cererea de somaj

1.7. La fel ca pana-n 1989, vedem hotul”, dar inchidem ochii
1.8. La fel ca pana-n 1989, ne uitam la TV si nu avem ce sa vedem
1.9. La fel ca pana-n 1989, ne mintim spunandu-ne ca: presedintele singur, nu are ce sa faca
1.10. La fel ca pana-n 1989, ne plangem ca-i greu, dar noi o ducem bine;
1.11. La fel ca pana-n 1989, ne amenintam copiii sa invete bine, spunandu-le ca fara carte nu au parte
1.12. La fel ca pana-n 1989, cei fara carte sau cu studii cumparate sunt numiti politic in functii de conducere
1.13. La fel ca pana-n 1989, locurile la facultatile de stat sunt foarte putine

1.14. La fel ca pana-n 1989, incercam sa ne platim datoriile
1.15. Avem acelasi metrou ca si in 1989
1.16. Avem aceleasi linii de tramvai si troilebuz
1.17. Avem aceleasi parcuri (dar distruse), aceleasi zone de agrement (dar ruinate), aceleasi baze de tratament (dar instrainate sau lasate in paragina), aceleasi lacuri termale si bai populare (dar acum cu taxe mult mai mari).
1.18. Avem aceleasi mine (dar inchise), aceleasi sonde petroliere (dar cesionate pe 2 lei), aceleasi gradinite si camine!
1.19. Avem aceleasi statiuni turistice (dar fie lasate de izbeliste, fie date cadou)
1.20. Avem aceleasi bogatii naturale, inepuizabile (aur, neferoase, marmura, minereuri feroase, uraniu, gaz, hidrogen sulfurat)
1.21. Avem aceleasi fantani (dar secate), aceleasi izvoare de apa minerala
1.22. Avem aceleasi centre de cercetare (dar fara cercetatori)
1.23. Si acum ca si pana-n 1989, ne multumim sa spunem bancuri despre politicieni
1.24. Si acum ca si pana-n 1989, ne lasam condusi precum o vita la abator.

Capitolul 2. Deosebiri

2.1. Hidrocentralele ce le avem sunt amortizate dpdv contabil. Costul de productie este acum de 10 ori mai mic, iar cel pe care-l platim de 10 ori mai mare?!
2.2. Termocentralele pe care le avem sunt si ele in aceeasi situatie ca a hidrocentralelor, in schimb, aici ne confruntam cu alt aspect si anume cu cel al aprovizionarii cu carbune de import daca ar fi fost posibil, cu siguranta politicienii nostri ar fi importat si apa – pentru varianta hidro. Amortizarea termocentralor duce la costuri foarte mici de productie, in schimb comisioanele de la import au grija sa regleze pretul. Aceleasi comisioane vin a corecta pretul si in varianta hidro, comisioane de milioane de euro primite pentru revizii tehnice uzuale” la preturi de milioane!
2.3. Incredibil, importam apa grea de la o firma din paradisul fiscal, care o cumpara(importa) din..ROMANIA!Transportul e foarte rapid, el facandu-se pe hartie! Teoria ca energia electrica este aproape gratuita, nu e valabila si pentru Romania.
2.4. Soselele si autostrazile sunt aceleasi, dar cu un trafic de 10 ori mai mare
2.5. In spitale acum trebuie sa vii cu seringa ta si cu medicamentele tale.
2.6. Statul la coada e privit ca ceva normal. Am stat 2 ore la BCR Serban Voda, le-am facut sesizare si un pic de circ, i-am intrebat daca-si dau seama ca ceea ce fac e furt, furt de timp si normal ar fi sa ma pontez si sa fiu platit de banca. Angajatii radeau iar pinguinii de la coada ma priveau ca pe un ciudat.

2.7. Daca ceri restul la taxi, spun ca nu au “schimbat”, daca vrei restul de la Mega Image trebuie sa te lupti sa-l culegi de pe sticla daca lasi ciubuc prea putin, ti se bate obrazul
2.8. Pana-n 1989, eram mintiti 2 ore/zi, la televizor! Acum suntem mintiti 24 ore /zi
2.9. Pana-n 1989, presedintele era laudat de patriarhul Romaniei, acum presedintele pupa mana patriarhului. Homosexualitatea e prezenta la cele mai inalte nivele a pupa mana cuiva este o optiune sexuala!
2.10 In ziua de azi, poti face o facultate si numai cu bani. Examenele de semestru sunt teste grila, iar subiectele sunt postate pe net cu 2 saptamani inainte!!!
2.11. Exploatarea resurselor naturale se face de catre privati, care dau statului roman, intre 3 si 12% din valoare ! Protectia sociala are un alt sens  a-l aduce pe om la nivelul de inteligenta si/ sau cunoastere/ percepere al ierbivorelor e factor de echilibru si liniste sociala. Eliminarea fizica a pensionarilor si a celor asistati social e plus-valoare si trebuie facuta intr-un cadru legal!
2.12. Astazi se fac consolidari la tronsoane de cai de tramvai, unde nu e cazul, doar pentru a incasa comisionul. Toata clasa politica asteapta cutremurul ca pe D-zeu
2.13. Pana-n 1989, fiecare cetatean mergea in concediu, o data la mare si o data la munte. Azi doar 5%  isi mai permit!
2.14. Pana-n 1989, banii obtinuti din exploatarea resurselor naturale erau directionati catre protectia sociala, astazi sunt directionati catre protectia MAFIEI!
2.15. Apa plata e la fel de scumpa ca berea
2.16. Cumparam Cola la acelasi pret ca laptele, daca nu - mai scump. In loc sa ne hranim copiii, ii otravim cu mana noastra!
2.17. Parizerul e facut din celuloza alimentara si prafuri extrem de toxice. Toate preparatele contin aditivi toxici ce permit absortia apei. Am ajuns sa cumparam apa la pret de sunca presata. Am ajuns sa ne cumparam propria moarte in rate!
2.18. Banii ce ni se fura zi de zi, se “intorc inapoi” sub forma de imprumut. Cine are interes sa se opreasca jaful, atata timp cat acesta genereaza dobanzi acelorasi hoti?

Daca am incerca sa-i falimentam pe acesti “criminali economici, ce fac profit otravindu-ne, cu acordul tacit al statului si  – de ce nu? – si al nostru, nu ne-ar ramane decat sa bem apa si sa mancam cartofi si paine dar nici atunci nu sunt sigur ca nu ne-ar otravi apa! Exista o vorba veche “SCAPA CINE POATE” eu unul va spun sincer ca SCAPA CINE SE TREZESTE! Invadatorii  nu ne invadeaza pentru ca inca suntem prea multi!

Capitolul 3.Specific Romanesc

3.1. Numai in Romania, platesti comision de consultare cont la bancomat.
3.2. Numai in Romania, platesti comision cand retragi numerar de pe card
3.3. Numai in Romania, termenele de prescriere a amenzilor nu sunt respectate
3.4. Numai in Romania, au fost date si inca se mai dau legi pentru o zi!
3.5. Branza e mai scumpa decat carnea
3.6. Nucile noastre – mai scumpe decat nuca de cocos.
3.7. Laptele simplu – mai scump decat laptele batut.
3.8. Portocalele – mai ieftine decat merele.
3.9. Cartile sunt mai ieftine decat revistele.
3.10.Muzica buna e mai ieftina decat muzica proasta.
3.11.Maslinele umplute cu gogosar sunt mai ieftine decat maslinele umplute cu sambure.
3.12.Vinul este mai ieftin decat strugurii.
3.13.Pixul cu mina este mai ieftin decat simpla mina de pix.
3.14.Ciupercile sunt mai scumpe decat carnea de pui
3.15.Criminali precum Iliescu  si altii ca el ..,REGELE SI FAMILIA ,au paza oficiala de stat, SPP, platita de cei impotriva carora au fost facute crimele.
3.16.Venitul minim si pensiile sunt impozitate (supuse taxarii)
3.17.Hotararile luate de popor prin referendum sunt apoi ignorate
3.18.numai la noi statul imprumuta PELESUL… de la casa regala pe 3 ani si in Castelul Bran se fac nunti..
3.19. Statul are o relaţie sexuală cu cetăţeanul, regulându-l în toate pouiţiile posibile. Poziţia 89 – grup e practicată de 20 de ani!…

Apa "nemuririi"

NATO cauta in Romania legendara apa a nemuririi
Petre Dogaru

Fara indoiala ca serviciile de informatii ale NATO, cea mai puternica alianta politico-militara din toate timpurile, sunt mereu pe faza. Astfel se explica cum au aflat de apa cu proprietati curative care tasneste dintr-o stanca pe coclauri putin umblate din muntii aflati la 13 km de Comarnic, pe Valea Prahovei, din izvorul Sapte Bolovani, cunoscut mai bine doar de cativa padurari.

Izvorul Sapte Bolovani, vizitat de experti ai Atlanticului de Nord
Expertii NATO din Berlin s-au aventurat in primavara anului trecut pana la Bolovani, recoltand apa in niste recipienti, continut ce a aratat, in urma unor analize sofisticate de laborator, ca lichidul nu contine deloc nitrati, fiind cel mai pur din Europa. In decembrie 2006, compania FURRY INFOR SRL din Campina a concesionat prin licitatie izvorul si terenul aferent de la Bolovani, pe o perioada de 49 de ani. Directorul firmei respective i-a declarat ziaristei Laura Pistol de la „Ziua”: „Nici nu am castigat bine licitatia – asta se intampla la inceputul acestei luni – si ne-am pomenit cu o scrisoare prin care ni se propunea o colaborare. Reprezentantii NATO doreau ca noi sa imbuteliem si sa distribuim apa de la Bolovani trupelor aflate in misiune pe teritoriul tarii noastre. Proiectul va fi demarat in vara anului viitor, iar in prima faza va trebui sa cumparam utilaje pentru captarea si transportul apei din munte. Acest lucru presupune montarea unei conducte de 15 km care sa strabata intreaga zona muntoasa. Investitia va ajunge la cel putin un milion de euro. Apoi, in etapa a doua, vom construi pe DN 1, la kilometrul 108, o fabrica moderna de imbuteliere” . Investitia poate redresa simtitor bugetul local si rata somajului din orasul Comarnic. In afara de gradul exceptional de puritate a apei de la izvorul Sapte Bolovani, despre proprietatile curative ale lichidului pentru diverse maladii nu se stie aproape nimic. Cu totul altfel stau lucrurile in zona numita SAPTE IZVOARE de pe versantul estic al muntilor Bucegi, pe Valea Ialomitei, intre Lacul Bolboci si Scropoasa, cu cele de la Sapte Izvoare, aflat la circa 7 km de Herculane, pe drumul spre Baia de Arama, sau cu Izvorul Tamaduirii de la Sambata de Sus, de la Poalele Muntilor Fagaras. Pentru a radiografia proprietatile curative ale apelor respective trebuie sa coboram cu opt milenii intr-o istorie care ne va rezerva in viitor multe surprize.

Nucleul spiritual al contestatului Imperiu Pelasgic
Nicolae Densusianu, membru corespondent al Academiei Romane la sectiunea istorica, si-a petrecut 40 de ani din viata pentru a dovedi, in 1913, in monumentala sa lucrare „Dacia prehistorica” , ca suntem stramosii celui mai mare imperiu din istoria omenirii – Imperiul Pelasgic. Teoriile si interpretarile lui Densusianu sunt in mare parte depasite, multe sunt eronate, dar sunt si elemente confirmate de sapaturile arheologice. DACIA PREISTORICa indica un nucleu spiritual al Imperiului Pelasgic, perimetrul cuprins intre Portile de Fier, Muntii Bucegi si Muntii Buzaului. In afara de izvorul de la Sambata de Sus, care nu se afla in respectivul perimetru, celelalte doua locatii mentionate sunt. Densusianu, plecand de la rationamentul ca termenul „Coloanele lui Heracles (Hercule)” reprezinta numai un simbol legat de templul legendarului erou semizeu, localizeaza extrema de vest a Centrului spiritual neolitic al pelasgilor la Portile de Fier, nu departe de statiunea Baile Herculane. Cu prilejul construirii in cooperare romano-iugoslava la Portile de Fier a cunoscutei hidrocentrale, a fost scoasa la iveala o asezare urbana veche de 80 de secole. Este vorba de LEPINSKI-VIR, descoperita pe malul sarbesc, care a fost mutata, portiune cu portiune, pe o platforma speciala aflata la 20 de metri deasupra nivelului Dunarii. Aceasta descoperire locala, neindeajuns de cunoscuta marelui public, a echipei de arheologi din tara vecina, condusa de D. Strejovic, constituie o dovada de necontestat ca civilizatia europeana nu isi are geneza in cea din Orientrul Apropiat. In 1968, s-a stabilit ca asezarea avea trei straturi de cultura, un urbanism dezvoltat, cu o deosebita dezvoltare artistica vadita in „protorealismul” sculpturilor, iar studiul scheletelor duce la concluzia ca acestea apartin unui tip european robust, varianta a lui Cro-Magnon, dar specialistii sunt de parere ca a avut si precursori. „Urbea” era prevazuta cu doua axe principale, fiind o inovatie extraordinara, locuintele, de dimensiuni iesite din comun pentru perioada respectiva, erau captusite cu o tencuiala hidrofuga. Casele sunt dispuse intr-o perfecta simetrie, toate avand forma trapezoidala, sau mai precis sectiune tronconica de 60 de grade, care se putea realiza numai prin cunostinte matematice precise, in opinia academicianului Nicolae Teodorescu.

Cu cele opt milenii vechime, Lepinski-Vir e cu 1.160 de ani mai „batrana” decat prima asezare urbana din istoria omenirii, atestata arheologic in apropierea Ierihonului, „orasul preistoric” de la Portile de Fier fiind in plina inflorire cand Sumerul nici nu exista. Nu este exclus ca varianta Cro-Magnonilor de langa Herculane sa se fi tratat de intinderi musculare si de lovituri la oase in mofetele naturale cu apa care atinge 80º in unele locuri, de pe Valea Cernei, pe marginea soselei de la Herculane la Baia de Arama, zona cunoscuta de mosi-stramosi ca Sapte Izvoare. La mijlocul anilor ’80, un batran staroste de ciobani din Vama Strunga de pe Valea Ialomitei, Baci Farcas, a istorisit unor turisti cateva legende sacre ale dacilor, legende care coborau la stra-strabunicii acestora in timpuri imemoriale; o piatra (probabil un meteorit – n.n.) a cazut din inaltul cerului, aprinzand o parte din padurea din muntii de basm, un singur om avand curajul sa se apropie de roca infricosatoare si sa o duca in pestera sa, fiind folosita la iscarea focului si la iluminat, apoi la vanatoare. Proprietatile sale erau magice: stapanea timpul si dirija destinele. Brusc, au disparut si piatra, si posesorul ei, dar acesta aparea cateodata in plina noapte ca o aura luminoasa care lua forma unui batran. Cu timpul, oamenii au inceput sa ii aduca ofrande ciudatei aratari numite de Baci Farcas Zeul Necunoscut sau Zeul din Grota. Pornind de la maxima ca orice legenda are un sambure de adevar, Strabon din Amaseia, cel mai important geograf al antichitatii, scria in al doilea deceniu al erei noastre despre preotii sau „profetii” pelasgi ca acestia erau oameni atotstiutori, priceputi la interpretarea viselor, a oracolelor si a semnelor divine, locuind in lacasuri subterane, „Katagoian” sau „Kagoian”. Povestitorul si-a depanat in continuare legenda, mentionand ca Zeul din Grota a devenit Mos Timp, pentru ca acesta, fiind nemuritor, putea sa stapaneasca timpul.

Ceausescu era foarte interesat de Tinerete Fara Batranete
In ciclul de legende de la Vama Strunga se numara si cea a lui Zamolxis, cel ales de Steaua-Mama, care a dat nastere Pietrei Sacre, sa fie initiat din randul celor mai destoinici geto-daci liberi. La porunca Duhului Pietrei Sacre din Muntele Ascuns, Zalmoxis a colindat lumea larga, singura cale spre a intelege puterea pietrei. La plecare, Sfinxul, paznicul cu chip de granit al Triunghiului Sacru si a Pietrei Sacre, l-a povatuit: „Timpul este prietenul tau. Inca nu-l poti stapani, dar el te asteapta sa inveti asta “. Intors in patrie, Zamolxis a inceput sa propovaduiasca printre geto-daci despre intelepciune, credinta si suflet si, impartind dreptatea, fapte ce au ajuns la urechile regelui care l-a numit Mare Preot. Dupa sute de ani, Zamolxis a fost coborat in inima muntelui, devenind zeu nemuritor, iar dupa alte sute de ani, un ostean care a pazit toata viata hotarele Daciei a fost transformat in OMU, cel mai inalt munte pentru eternitate, „prevestind prin mugetul de bucium al vantului cand dusmanii se apropie de tara lui draga”.

Dupa foarte multi ani, functia de Mare Preot trecuse la mai multi alesi de ursitoare, pana la Deceneu, inzestrat si el de Zamolxis cu darul nemuririi. La un an dupa ce Decebal murise in luptele cu cotropitorii romani, geto-dacii au trimis un sol la Zamolxis, care era primit numai daca avea sufletul curat, dovedit prin ritualul de a fi aruncat in sus cazand in sulite, iar atunci cand cel ales murea pe loc, se considera ca este cel ales. Apoi, insusi Deceneu s-a dus la Zamolxis sa obtina iertarea geto-dacilor, care se abatusera de la dreapta credinta.
Lasand la o parte legendele care s-au transmis pe cale orala timp de milenii pana in zilele noastre, sa trecem in revista ce spun istoricii despre „miezul” celor relatate.

Herodot, supranumit si parintele istoriei, declara ca getii se cred nemuritori, iar cei care pier se duc la Zamolxis sau Gebeleizis, o fiinta divina. Comentand „soliile” periodice, din patru in patru ani, la Zamolxis, Mircea Eliade, unul dintre cei mai mari specialisti ai istoriei religiilor, concluzioneaza ca sacrificiul „reactualiza raporturile directe dintre geti si zeul lor”. Geograful Strabon scrie ca Zamolxis s-a retras pe culmea muntelui sacru Kogaion, in apropierea unui rau cu apa limpede. Dupa unii cercetatori, KOG-A-ION insemna „Capul Magnificului” , fiind si denumirea Bucegilor. Aici se afla si Pestera Ialomitei, pe langa care trece raul cu apa limpede si Sfinxul romanesc, situate pe platoul din apropierea cabanei Babele. Acesta a suferit numai in ultima suta de ani serioase modificari, in urma actiunii agentilor naturali, dar si a turistilor needucati, megalitul fiind, in urma analizei unor fotografii si desene mai vechi, mult mai aproape de o imagine in profil a unui urias chip uman, mai bine conturat sub anumite unghiuri de lumena. Asupra uriasei stanci sunt pareri pro si contra in randurile cercetatorilor, unii optand pentru un capriciu al naturii, altii, pentru o sculptura gigantica. Remarcand ca cercetarile nu s-au facut la baza Sfinxului romanesc, acesta a revenit in actualitate la sfarsitul anilor ’70, cand cunoscutul cercetator peruan Daniel Ruzo – care a descoperit in Peru sculpturi uriase, pentru realizarea carora un popor necunoscut a folosit in urma cu circa douazeci de milenii stanci naturale – a „radiografiat” Sfinxul si Varful Omu, un adevarat focar de energie spirituala, dupa aprecierea unor persoane cu perceptii extrasenzoriale. Cercetatorul sud-american nu a exclus posibilitatea ca unele megalite din Bucegi sa fi fost prelucrate de oameni, ceea ce in lucrarile de specialitate poarta denumirea de origine antropica, ipoteza sustinuta si de profesorul Traian Naum.

Anul 1968, cand au loc cercetarile lui Daniel Ruzo, trebuie coroborat cu un alt eveniment important pentru investigatiile la care ne referim. Este vorba de mulajul executat fidel dupa cele 125 de tablouri reliefate in marmura de Cararra pe originalul Columnei lui Traian care, dupa un lung stagiu de depozitare la Roma, in subsolurile Lateranului, ale Forului Roman si ale Vaticanului, intarzierea pricinuita de vitregia ultimului razboi mondial, a ajuns in sfarsit la Bucuresti. Copia realizata din ciment-armat dupa originalul atribuit celui mai mare architect al antichitatii, Apollodor din Damasc, ofera, dupa cum scrie prof. univ. dr. Dumitru Tudor, „documentatia directa si vasta privitoare la studierea tuturor problemelor legate de momentul cuceririi regatului dac si inceputurile romanitatii de la nordul Dunarii”.

Ceausescu a fost informat ca exista o sursa de apa foarte pura, cunoscuta de peste doua mii de ani, care se gaseste in zona initiatica a dacilor din Bucegi, scrierile antice pomenind de apa miraculoasa din care a baut Zamolxe(Zamolxis) inainte de a deveni zeu. Mai mult, ca exista un simbol al celor sapte izvoare pe scuturile dacice. Este chiar zona de care am vorbit, de pe versantul estic al masivului Bucegilor, apa ciudata de aici constituind obiectul unui studiu de laborator inca din 1927, studiu continuat in perioada interbelica de catre academicianul Gheorghe Murgeanu si de catre o societate franceza. Testele au dovedit ca apa de la „Sapte Izvoare” are toti indicatorii calitativi, un standard superior tuturor surselor de apa cunoscute in lume, numarul bacteriilor fiind zero, ca si poluarea cu azotati si azotiti. Ceausescu a fost placut impresionat ca, in urma ultimelor studii facute la Hidrotehnica, in zona Cheilor Zanoagei, la Izvoarele Ialomitei ar exista un nucleu energetic pozitiv al nemuririi. Este imposibil ca dictatorul sa nu fi discutat cu Tovarasa problema, mai ales ca acesteia i se aducea in fiecare zi cu elicopterul de la Olanesti apa minerala proaspata pentru afectiunile de care suferea, in special ale tubului digestiv, fapt confirmat si de marturiile militarilor care au intrat in contact cu aceasta in orele dinaintea executiei si care arata ca, neavand spray-uri asupra sa sau parfumuri, degaja un miros foarte greu, ca de cadavru. Camil Roguski, care a fost arhitectul de interior al familiei Ceausescu vreme de cateva decenii, isi aminteste ca in fiecare zi se aducea o cisterna de apa plata de la Campulung, folosita numai la spalarea vaselor, cu toate ca la casa principala din Primaverii exista un put adanc de o suta de metri, cu apa pura. In consecinta, Ceausescu a cerut ca perimetrul in care se afla SAPTE IZVOARE de la Scropoasa sa fie inchis circuitului turistic si sa se limiteze accesul la datele cercetarilor.

Anomaliile magnetice, de la extaz la agonie
Dr. ing. Ion Olteanu declara in vara anului 2003 pentru cotidianul Libertatea ca dosarele de la „Sapte Izvoare” au fost redeschise in 1990, iar testele moderne confirma ca apa izvoraste dintr-o grota, unde se afla un imens lac subteran, cu un debit de 4.000 litri/secunda. Izvoarele sunt intr-adevar unele dintre cele mai pure surse naturale de apa plata din lume, datorate unor anomalii ale magnetismului Terrei, inca nestiindu-se cauza si efectele ce le pot avea anomaliile respective asupra organismului uman. Gheorghe Marmureanu, directorul Institutului National de Fizica a Pamantului, a precizat recent ca, in urma studiilor de cercetare a rocilor, ultima inversare a polilor magnetici a avut loc acum 780.000 de ani. Conform cotidianului Ziarul, unii cercetatori situeaza fenomenul la sfarsitul anului 2012, marcat de schimbarile dramatice de climei, iar radiatiile solare mult mai puternice sunt o consecinta ce va afecta in special persoanele care simt campul electromagnetic al Pamantului, respectiv paranormalii. Investigatiile facute de noi au dus si la descoperirea partii pline a paharului, deoarece exista un dispozitiv caruia, din motive de publicitate, nu ii dam numele, care, combinand elemente de radionica si organicitate, focalizand un flux energetic extrem de puternic asupra unui subiect, are efecte benefice asupra unor maladii, apa distilata isi schimba gustul, iar plantele tratate cu apa incarcata de respectivul aparat cresc remarcabil mai repede decat celelalte plante.

Un alt loc unde ar trebui cercetat efectul benefic al anomaliilor magnetice este Izvorul Tamaduirii de la Sambata de Sus, de la poalele Fagarasilor, unde incepand din secolul al XVI-lea crestinii ortodocsi au descoperit un izvor cu proprietati miraculoase. De atunci, mii de credinciosi suferind de boli psihice, printre care depresiile si epilepsia, si-au gasit videcarea. Revenind la Sapte Izvoare de la Cheile Zanoagei, un grup de cercetatori bucuresteni a intocmit un proiect de captare si imbuteliere a apei „sacre” si totodata, in cooperare cu consiliile locale, cu cateva organizatii nonguvernamentale din strainatate si cadre ale Universitatii Valahia din Targoviste, au demarat actiunea de realizare in partea estica a Masivului Bucegi a unui „antipolis”. Mai precis, o statie-pilot in care sa se testeze o forma de civilizatie rurala, cu diminuarea factorilor urbani nocivi, dar cu pastrarea unor cuceriri ale civilizatiei citadine, cum ar fi internetul si telefonia mobila. Vorbim de apa pura, care necesita sute de milioane de euro, bune de investit intr-o tara membra UE, unde, in mileniul trei, comune intregi din judete precum Tulcea sau Vaslui sunt lipsite complet de surse obisnuite de apa potabila, sau aceasta nu se poate folosi din cauza poluarii. Festivismul sarbatoririi Zilei Mediului a trecut neobservat de omul de rand, in conditiile in care toti suntem vinovati intr-o mica sau mare masura de poluare. Pana cand?!

Terapie prin istorie …

In vremea împăratului Wu, în secolul al doilea înainte de Cristos, prima ambasadă chineză a plecat spre vest, până în Persia şi Mesopotamia. Mai târziu, în anul 97 după Cristos, generalul Ban Chao ajunge până la ţărmul Mării Caspice. De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la ţărmul Marii Negre, râvnind să treacă marea, pentru a pune piciorul în “ţara de la vest de Marea cea Mare”, numită “Ţara Daqin”.

Romanii ştiau de existenţa chinezilor, iar ţara lor o numeau Serica, “Ţara mătăsii”. Geograful Ptolemeu o reprezintă în hărţile sale cu destulă precizie. Mătasea chinezească ajungea la Roma prin intermediul perşilor, şi devenise un produs extrem de râvnit, pentru care cei bogaţi erau dispuşi să plătească orice sumă. S-a ajuns într-acolo, încât senatul a trebuit să dea decrete care să interzică purtarea mătăsurilor, atât din pricini economice, căci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cât şi din motive de moralitate: mătasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contră, îl expunea. Dar în vreme ce “nebunia mătăsii” creştea la Roma, chinezii nu păreau interesaţi de produsele romane.

Istoricul roman Florus susţinea că gloria lui Augustus ajunsese atât de departe, încât veneau să i se închine neamuri din toată lumea, precum inzii şi “oamenii mătăsii”, care locuiau “sub soare”, şi care au călătorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma. Acesta este primul contact atestat în scris între chinezi şi romani.

Cei mai mulţi comentatori ai celor două cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu (”Istoria dinastiei Han Târzie”) şi cronica Weilue (”Scurtă relatare despre dinastia Wei”), sunt de părere că “Marea cea Mare” este Marea Neagră. Sub numele de Daqin, începând cu aceste cronici şi până în Evul Mediu, este cunoscut (fals!) Imperiul Roman

Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe ţărmul estic al Marii Negre, în actualul port Batumi, din Georgia. De aici urma să traverseze marea şi să ajungă în imperiu. Dar comercianţii perşi l-au descurajat, spunându-i că marea este atât de întinsă, încât ar putea dura chiar trei ani ca să o traverseze, dacă nu are vânturi prielnice. Aceşti comercianţi nu aveau nici un interes ca romanii şi chinezii să facă comerţ direct, fără să le plătească lor taxe. Deşi s-a oprit la ţărmul mării, Gan Ying nu s-a întors în China cu mâna goală. El a cules informaţii despre ţara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut în zona pontică. Aceste informaţii stau la baza relatărilor despre Daqin, din cele două cronici chineze. Prima cronică, cea despre dinastia Wei, a fost scrisă in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han târzie, în sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi. Anul în care solul a cules aceste informaţii este 96 dupa Cristos, când în China domnea împaratul He din dinastia Han, la Roma împaratul Nerva Traian, iar în Dacia regele Decebal.

Dar solul a ajuns la vest de Marea Neagră, asa cum s-a demonstrat până la urmă. Ce se afla, în acea vreme, imediat la vest de Marea Neagră? Dacia! Pentru chinezi, acolo începea Occidentul. Chiar dacă la vremea aceea Dacia nu era cucerită, Dobrogea şi ţărmul mării erau deja romane de ceva vreme, şi în doar zece ani urma să se constituie provincia Dacia. Ţinând cont şi de faptul că documentele chineze pomenite au fost redactate la câteva sute de ani după expediţia generalului Ban Chao, nu are de ce să ne mire dacă pământul de la apus de Marea Neagră era considerat ca făcând parte din Imperiul Roman. Aşadar, numele Daqin ar putea veni de la Dacia.

Primul lucru pe care îl aflăm este acela că Ţara Daqin este condusă de un rege, care nu domneşte pe viaţă, ci poate fi schimbat, dacă semnele divine o cer (în caz de calamităţi naturale, de pildă), iar regele se retrage de bună voie, fără nici o supărare. Istoricii n-au reuşit să gasească vreo asemănare cu sistemul de conducere de la Roma. Acolo împaratul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Dacă însă privim spre Dacia, ne amintim că tocmai în acele vremuri, în anii 80 după Cristos, Duras îi cedase tronul de bună voie lui Decebal, simţindu-se prea bătrân ca să facă faţă ameninţării romane care se ivea la orizont. Cu siguranţă, în astfel de împrejurări, era consultată voinţa lui Zamolxe. Se mai spune în documentele chineze că, pe lângă rege, exista şi un grup de 36 de căpetenii militare, care deliberau în diverse probleme. Dacă unul singur era absent, întâlnirea nu mai avea loc. Cine erau aceşti 36 generali, cum îi numeşte cronica chineză? Consulii nu puteau fi, căci aceştia erau doar doi, aleşi anual. Numărul cel mai mare de consuli într-un singur an s-a înregistrat în vremea împăratului Commodus, 25 la număr, dar nu au funcţionat simultan şi a fost o excepţie. Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea câteva sute de membri. Dacă însă luăm în considerare Dacia, e posibil şi chiar firesc ca, alături de rege, să fi existat şi un consiliu alcătuit din căpeteniile cetăţilor (davelor) supuse lui Decebal.

Următoarea informaţie este despre capitala acestei ţări, care este înconjurată de ziduri de piatră. Din nou, nici o asemănare, nici cu Roma, nici cu alte oraşe mari ale imperiului. Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei erau, într-adevăr, înconjurate de ziduri de piatră, însă despre Roma nu se poate spune aşa ceva: Roma nu era apărată de ziduri la vremea aceea!

Capitala descrisă de chinezi nu seamană deloc cu Roma. Ea este alcatuită dintr-un sediu central şi alte patru palate, iar regele petrecea câte o zi în fiecare din cele cinci sedii, rezolvând diversele probleme. Perimetrul capitalei avea o sută de li (41,6 km), deci aceasta era distanţa parcursă de rege în cinci zile, între cele cinci cetăţi. Cu toate eforturile de a înţelege acest pasaj, istoricii au trebuit să se dea bătuţi: nu este vorba despre Roma. Dacă ne gândim însă la Sarmisegetuza Regia, în preajma căreia se aflau câteva cetăţi puternice, asemănarea este destul de mare. Sarmisegetuza (în traducere “mă grăbesc să curg”) era probabil un centru religios. Aproape de ea se aflau cetăţile de la Costeşti, Blidaru, Baniţa, Piatra Roşie, cu funcţii militare şi religioase, dar şi aşezarea civilă de la Feţele Albe. De asemenea, e posibil să existe şi alte cetăţi sau aşezări în zonă, încă nedescoperite de arheologi. Drumul total însumat între cele cinci cetăţi enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri.

Ţara Daqin este o ţara foarte bogată. Pământurile sale sunt pline de aur şi argint, iar locuitorii ei se ocupă cu agricultura, cultivând cinci feluri de cereale. Comercianţii sunt foarte cinstiţi, nu au două preţuri. Daqin are mult grâu şi resurse alimentare din belsug şi ieftine. Oamenii sunt primitori, iar când la hotar sosesc soli din ţările vecine, li se trimit cai de poştă, pentru a ajunge în capitală, unde regele le face daruri în aur.

Nu există hoţi şi bandiţi. Zece bănuţi de argint valorează cât un ban de aur. Oamenii din Daqin prelucrează sticla şi fabrică arcuri şi săgeţi (chinezii fabricau şi ei sticlă dar mată, nu transparentă ca noi). Ca să ajungi în această ţară, poţi să mergi şi pe uscat din Persia, înconjurând marea pe la nord. Se spune chiar că ar fi existat un pod imens, de câteva sute de kilometri, care lega nordul mării cu ţara Daqin.

Am început prin a povesti cum acum patru mii de ani, la marginea Chinei, ăşi duceau traiul nişte europeni blonzi, cu părul împletit şi cu îmbrăcăminte occidentală. Apoi cum chinezii, cercetând Asia Centrală, au ajuns până la Marea Caspică şi apoi la Marea Neagră, descriind o ţară ce se afla imediat la vestul mării, destul de asemănătoare cu Dacia. De bună seamă, ideea că un sol sau o ambasadă chineză a ajuns aproape de Dacia poate fi şocantă. Dar nimic nu ne împiedică să admitem că şi dacii auziseră de Ţara Mătăsii şi chiar i-au întâlnit pe locuitorii acestei ţări.

O senzaţională hartă chineză, redactată în 1418 pe o bucată de piele de gazelă, a fost dată publicităţii acum câţiva ani. Ea reprezentă cu mare precizie toată lumea cunoscută, cu Americi cu tot. Harta a aparţinut exploratorului chinez Zheng He, care a ajuns în America înaintea lui Columb. Hărţile exploratorilor europeni nu erau decât copii după această hartă. Aşadar, nu Columb a descoperit America, nu Magellan a fost primul care a făcut înconjurul lumii, nu Vasco da Gama a fost cel dintâi care a ocolit Capul Bunei Speranţe, nu căpitanul Cook a descoperit Australia; nu portughezii au fost cei dintâi străini care au pus piciorul în Brazilia, Mozambic şi Angola, nici spaniolii în Chile, Peru, Argentina, Columbia şi Venezuela. Chinezii le-au luat-o înainte. Iar înaintea chinezilor au fost vikingii, care au ajuns în America în secolul XI şi au redactat o hartă şi mai senzaţională a celor două Americi, harta Vinland.

Suntem mai sănătoşi decât strămoşii noştrii?

Forma fizică în care ne aflăm azi, având la îndemână cele mai avansate cunoştiinţe despre nutriţie sau medicale, este inferioară oamenilor care au trăit acum 2500 de ani.
Dr. Harry Rositer, specialist în Fiziologie sportivă la Universitatea Leeds din Anglia, a măsurat rata metabolică la 170 de sportivi pe care i-a pus să vâslească la o triremă – vas de luptă folosit de atenieni.
Rezultatele obţinute le-a publicat în prestigioasa revistă New Scientist, după ce le-a comparat cu textele antice existente.
Concluziile?
Grecii antici se aflau într-o formă fizică excelentă.
Când în Mytilene – capitala insulei Lesbos a izbucnit o revoltă (500 î.cH.), Atena a trimis o triremă pentru a ucide toţi bărbaţii şi a înăbuşi răscoala; considerând totuşi măsura prea dură, a trimis o a doua triremă pentru a opri masacrul. Drumul pe mare a fost parcurs în 24 de ore!
Triremele care atingeau viteze foarte mari, au permis atenienilor să controleze mările.
Conform aprecierilor cercetătorilor de la Universitatea Leeds şi Londra, fie istoricii au minţit, fie nouă ne este imposibil să găsim la nivel planetar sportivi care să realizeze astfel de recorduri la vâslit!
Trirema folosită la aceste studii a purtat flacăra olimpică la Olimpiada din 2004.

Mitologia română -Romulus Vulcănescu

Cartea “Mitologia română” a lui Romulus Vulcănescu pentru prietenul Levantin Velicusas spre folosinţă!

mitologie romana v1 romulus vulcanescu
mitologia romana v. 2 romulus vulcanescu

10 vizitatori online acum
5 vizitatori, 5 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 55 la 06:32 am UTC
Aceasta luna: 55 la 12-16-2017 06:32 am UTC
Acest an: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC