> News of the day <

Creier ego-ist

Un prieten, de departe, care urmăreşte cu atenţie acest site încă de la început mă acuza prieteneşte deunăzi, că am adoptat un ton extrem de dur în unele articole. „Păi tu nu vrei să vinzi filtre, dimpotrivă, tu sperii oamenii că nu mai cumpără nimeni de la tine!”. Asta a înţeles el. Este adevărat, promovez … Read more

decembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Apa Pură – nu a fost inventată de DrPro ci, de Mama Natură

Întâlnesc în peregrinările mele zilnice oameni şi oameni. Cel mai mult mă fascinează cei care au păreri/prejudecăţi false pe care şi le apără cu înverşunare mai ales când este vorba de un licenţiat în medicină. Trufia diplomei îl face inflexibil/ rigid, trufaş şi definitiv. Mircea Eliade spunea că doctorii sunt prin excelenţă oameni morţi spiritual pentru că şi-au asimilat erorile metodic şi definitiv. Am întâlnit încă un astfel de specimen care nu poate accepta ideea că apa pură este o  componentă absolut nornală şi necesară a fiziologiei noastre interioare, a metabolismului nostru. Dar până să îi reamintesc de cursurile de biochimie să spunem pentru cei care ne citesc şi care nu au chef de disertaţii savante de biochimie, că peştii – fiinţe care înnoată în… apă, la fel ca toate vieţuitoarele beau şi ei …apă. Ce fel de apă? Apă filtrată sau „apă pură” ca să îi fac supărare şi mai mare confratelui discipol a lui Hipocraticus.

Cum filtrează peştii apa?

Instalaţia de “desalinizare” se află la nivelul branhiilor. Celule specializate preiau sărurile inutile şi periculoase şi împreună cu un muscus foarte  concentrat le elimină în exterior. Doar apa trece cu uşurinţă prin membranele branhiilor însă nici o altă substanţă minerală NU (tot la fel ca prin membranele osmotice DrPro).
Furtunarii (puffinus) – păsări asemănătoare pescăruşilor trăiesc departe de ţărm, venind pe uscat o dată pe an. Acestea nu sunt singurele păsări care nu consumă apă dulce. Alte păsări, deşi trăiesc pe uscat nu consumă niciodată apă dulce (Phalacrocorax, Uria, Larus). În grădinile zoologice îngrijitorii şi oamenii de ştiinţă nu puteau înţelege de ce struţii, acvilele, colibri sau alte păsări putea trăi în captivitate, iar albatroşii NU. Nu de dorul mării mureau ei- aşa cum s-a crezut mult timp ci al apei sărate, ei putând fi crescuţi doar după ce se adăugau săruri minerale în apă. Păsările acestea dar şi alte reptile (crocodilul) au glande care desalinizează/filtrează osmotic apa, iar aceste glande nu sunt rinichii, ci glandele salifere din vârful nasului. Concentraţia în săruri minerale în picătura care atârnă de ciocul pescăruşului (nu are guturai aşa cum se credea!) este cu mult mai mare decât în apa mării. Spre deosebire de păsări, la broaştele ţestoase, şerpi, şopârle, canalul excretor al glandei salifere se deschide în unghiul intern al ochiului. După ce se hrănesc, crocodilii “plâng”, dar nu după victimă –cum iarăşi s-a spus în lipsa altor explicaţii normale, ci pentru a elimina excesul de săruri minerale ingerate odată cu corpul prăzii.
Peştii de apă dulce procedează invers; sângele lor conţine o cantitate de săruri care  creează o diferenţă de presiune osmotică de aprox 10 atmosfere, astfel că peştii practic “sug” apa din mediul extern. Mucusul care ne împiedică să îi ţinem în mână atunci când se zbat în cârligul undiţei le protejează în primul rând apa din interiorul corpului şi apoi îi ajută şi să „alunece” mai uşor prin apă. La fel procedează rechinii sau vulpea de mare sau broasca mâncătoare de crabi (ureea acumulată creează diferenţa mare de presiune osmotică).

Cum putem bea apă pură şi din …aer?

Se ştie că dacii erau mari iubitori ai apei din …cer – apă de ploaie sau zăpadă – pură desigur mult diferită de apa isvoarelor sau a fântânilor.
Pe ţărmul sudic al Crimeei nu există râuri sau lacuri, iar pârâiaşele existente seacă la începutul verii. Depozitarea apei în Crimeea începe toamna cu apa de ploaie adunată în bazine uriaşe subterane. S-a mai construit în anii comunismului un tunel prin munte prin care se aduce apă. Însă vechii locuitori obţineau o apă foarte pură din aer. Marea era alături şi chiar dacă aerul era uscat, el tot aducea vapori de apă din mare (apă evaporată=apă pură). În Feodosia – Crimeea a fost descoperită locuinţa unui principe care construise o piramidă de piatră prevăzută cu numeroase canale în care se forma rouă, care apoi era drenată prin jgheaburi într-un bazin subteran.
Chiar şi în deşerturile cele mai aride, tot se formează noaptea sub pietre, stropi de rouă pe care le sorb animalele din deşert. Şobolanul marsupial care trăieşte în deşert adună seminţe uscate în nişte pungi din obraji pe care le transportă în vizuină. Cavitatea bucală a acestui marsupial este acoperită cu blană pentru ca saliva să nu intre în contact cu seminţele. Dacă solul conţine o cantitate cât de mică de apă, seminţele perfect uscate o absorb (presiunea osmotică din aceste seminţe este de 500 de atmosfere!). Iar după ce seminţele sunt suficient de ude, sunt consumate ulterior de şobolan. Agama – şopârla care trăieşte în deşert, bea apă cu ajutorul ţepilor. Roua (ţepii sunt reci şi condensează vaporii de apă pură) sau apa dintr-o băltoacă (porii din ţepi sunt situaţi astfel încât apa să  circule doar spre cap în nişte perniţe mici unde se acumulează şi de unde agama stoarce câte o picătură când deschide gura) sunt sursele de unde se „adapă” inteligenta creatură.

Colegul doctor care cu prea mare uşurinţă acuză apa pură DrPro că vezi Doamne …”ar umfla celulele!” ar mai trebui să ştie că există “fabrici” de apă în corpul animalelor şi chiar în corpul …lui. Din arderea glucidelor se obţine apă …pură, din arderea lipidelor se obţine apă …pură, dar probabil că la aceste lecţii dumnealui a cam chiulit! Regretabil domn’doctore!

Eu beau Apă Pură de cinci ani şi nu mi s-au mai umflat celulele! Şi părinţii mei la fel şi copilul meu la fel şi încă alţi mulţi prieteni cărora le car zilnic apă de la filtrul meu cu damigeana.
Există animale care nu beau apă niciodată sau foarte rar (locuitorii deşertului- antilopele, popândăii, şoarecii săritori, dipodidele, broaştele ţestoase, zebrele, şerpii, girafele, struţii, leii, etc)
Toate animalele de pe planetă, inclusiv omul, posedă o “fabrică” de apă. În celulele noastre hidrocarbonaţii sunt “arşi” rezultând CO2 + H2O + energie.
Din arderea a 1gr Glucoză, rezultă 0,56 ml apă, iar din arderea a 1 gr de lipide rezultă 1,04 ml (cam o jumătate de litru de apă pură în 24 de ore).
Pentru a “strecura” un pahar de „apă” minerală –o sintagmă lingvistică incorectă (corect ar trebui spus soluţie apoasă minerală) folosită mult prea abuziv, organismul  nostru consumă 46 kcal – aprox 5 gr lipide sau 12 gr proteine (dintr-un gram de glucide rezultă 4 kcal, 1 gr de lipide – 9 kcal, 1 gr de proteine 4 kcal).
Alte animale care nu beau apă – dropiile, ciocârliile, gerbilinele, unii şoareci şi rozătoare care se grănesc cu seminţe şi care îşi asigură apa pură exclusiv din arderea lipidelor şi hidrocarbonaţilor.
La dypus şi popândău, grăsimea se depune în coadă fiind apoi arsă pentru obţinerea apei pure. Şopârlele gigantice – Varan depozitază grăsimea tot în coadă şi la fel procedează oile Kurduk (au de o parte şi de alta a cozii două proeminenţe).
Cămila poate stoca 120 kg de grăsime iar oile Kurduk 11 kg. Cămila poate trăi fără să bea apă 45 de zile ea hidratându-se cu apă pură obţinută din arderea grăsimilor din cocoaşă. Embrionii de pui care ulterior eclozează se hidratează cu lipidele conţinute de ouălele păsării mamă! Şi exemplele din natură pot continua la nesfârşit!

Încet încet lumea medicală va fi obligată să accepte normalitatea dar mai ales UTILITATEA acestei Ape Pure aşa cum este Apa de Rouă DrPro şi să înceapă să recomande pacienţilor dar mai ales oamenilor sănătoşi renunţarea la soluţia apoasă  mincinoasă minerală sau plată şi să înceapă să ofere trupului apa pură atât de râvnită de celule.

Nu este nici o ruşine, chiar dacă ai făcut o facultate de medicină – să spui omului „să bea apă pură “ de rouă” DrPro obţinută osmotic – corectă metabolic şi celular” să îi spui de ce îi este bună şi cum îi poate păstra sau reda sănătatea.

Din păcate există destui confraţi medici care se întreabă tot aşa cum o făcea zâmbind un prieten chirurg în urmă cu vreo două săptămâni: „Păi şi eu ce mai tai?!”…

 

Dr Pro: – colesterolul şi dezhidratarea celulară

Conform statisticilor medicale, cel mai mare ucigaş de oameni din istorie este de departe colesterolul. Acesta a ucis mai mulţi oameni decât au murit în toate războaiele mondiale din ultimii 200 de ani, însumat cu numărul de oameni care au murit în toate accidentele de circulaţie sau alte morţi accidentale. La fiecare 26 de secunde, undeva un om face infarct de miocard sau la fiecare minut un om moare de inimă iar factorul major care ne aduce în această situaţie este colesterolul.
S-a vorbit de hrana animală sau de alimentaţia preparată termic sau cea de fat-food consacrată de americani. Este adevărat. Ceeace nu se spune cu la fel de multă tărie este faptul că această substanţă numită colesterol şi care produce fiori oricărui cardiac, creşte şi din cauza dezhidratării cronice. Cum se petrece acest lucru?
După cum se ştie, omul este un organism pluricelular alcătuit din circa 35 000 de miliarde de celule (savanţii nu s-au putut pune de acord cu privire la numărul de celule din care este format corpul omenesc). Fiecare din aceste celule este alcătuită din membrană, citoplasmă şi nucleu. Dintre aceste componente, cea mai importantă este desigur, membrana celulară, pentru că la acest nivel au loc toate schimburile dintre interiorul şi exteriorul celulei. Până nu demult nucleul era considerat centrul vital, “creierul” celulei deoarece conţine “camera secretelor” sau “camera cu informaţii” adică ADN-ul; s-a extras însă experimental, în laborator, nucleele unei populaţii de celule şi acestea au supravieţuit hrănite bine, luni de zile, fără nucleu.
În fiecare celulă au loc peste 50 000 de reacţii chimice pe secundă. Toate aceste procese chimice complexe (pentru a reproduce TOATE aceste reacţii chimice intracelulare, ar trebui construit un combinat chimic care s-ar întinde pe câteve sute de hectare) sunt condiţionate, mediate, de apă. Celula se aseamnă cu un bob de strugure sau cu o roşie- conţine aproape 90% apă. Apa intră în celule prin canale specifice numite aquaporine. Dacă însă între mediul interior intracelular şi cel extern, din imediata apropiere a celulei există o diferenţă de presiune osmotică, apa are tendinţa de a ieşi, de apărăsi celula. O soluţie hiperconcentrată în săruri cum e apa de mare adsoarbe apa dintr-o soluţie hipoconcentrată până la echilibrarea / egalizarea presiunii osmotice. Dar, fără apă, fără un mediu de reacţie corect, celula se îmbolnăveşte şi moare. Membrana celulelor noastre este formată din trei starturi din care unul – cel de la mijloc conţine o grăsime care împiedică ieşirea apei iar această “grăsime” se numeşte colesterol. Când ne hidratăm cu orice altceva decât cu apă, cum ar fi soluţiile pe care de regulă le introducem în corp – suc, bere, apă minerală – dură există pericolul/posibilitatea reală de a ne dezhidrata la nivel celular. Atunci celulele noastre fie “strecoară” apa minerală cheltuind energie, fie solicită ficatului un aport suplimentar de colesterol Acesta “îmbracă” celula cu o “cămaşă” asemănătoare unui înveliş de seu sau ceară pentru a-i proteja apa din interior. Există studii care arată că oamenii care s-au hidratat cu o apă corectă celular cum este apa purificată osmotic, au obţinut valori normale ale colesterolului după -o medie de 21 de zile. Pentru a nu deveni “victime” ale colesterolului ridicat nu este suficient să renunţăm la alimentele de origine animală; este la fel de important şi trebuie să fim atenţi şi cu ce ne hidratăm.

“Petele” de pe ochi

Myodes gr. – “asemănător unor muşte”,  opsis  – vedere, aspect

Uneori avem impresia că ne-a intrat ceva în ochi, dar  nu simţim nimic. Dacă încecăm să ne frecăm, nu numai că nu îndepărtăm acel ceva, dar uneori chiar înrăutăţim situaţia. Acel ceva nu este praf, şi nici alt obiect ci opacifieri sau condensări sau, în termini academici miodezopsii.

Particulele care plutesc pot fi pânze, pete, fire de păr, granule de praf, sau insecte care alunecă în câmpul vizual. Ele sunt aglomerări în umoarea vitroasă /apoasă– fluidul vâscos din interiorul ochiului. Ele sunt vizibile când privim la lumină sau o suprafaţă albă, sau cerul senin. Le vedem câteva secunde apoi dispar pentru a reapare când schimbăm poziţia capului. Explicaţia constă în aceea că pe măsură ce înaintăm în vârstă, corpul vitros se depărtează de retină şi fîşii minuscule de gel încep să se desprindă şi să plutească în câmpul nostru vizual. De obicei ele semnalează doar începerea îmbătrânirii.

Dacă însă încep să devină vizibile şi când privim suprafeţele întunecate, când se adună într-un loc, când devin mari, e semn de cataractă, inflamaţie oculară, hemoragie oculară sau mai grav, desprindere de retină.

Sunt mai frecvente la diabetici – persoanele care au o formă de diabet riscă să dezvolte retinopatie diabetică, boală care duce la pierderea vederii. Această afecţiune determină formarea unor vase de sânge care presează retina, provocând uneori dezlipirea acesteia şi apariţia glaucomului. Câteva dintre simptomele care ar trebui să alarmeze un bolnav cu diabet, fie de tip I, fie de tip II, sunt apariţia punctelor negre în câmpul vizual, privirea înceţoşată şi dificultăţile de a percepe culorile. Retinopatia diabetică este cu atât mai gravă cu cât bolnavul are hipertensiune arterială şi surplus ponderal (obezitate).
Miodezopsiile par a fi mai frecvente la persoanele stresate, cu alergii alimentare, candidoza, diabet zaharat, abuz de tutun. Aparitia lor brusca sau intensificarea fenomenului necesita examinare oftalmologica de urgenta, in aceste conditii miodezopsiile fiind semne ale unor afectiuni severe (dezlipire de retina, uveită posterioară).

În  viziunea medicinii complementare estice, mustele volante se coreleaza cu stresul si excesul de proteine în alimentatie, terapia fiind, in primul rand, nutriţională şi de schimbare a stilului de viaţă.

Când vedem stele… verzi

“Stelele verzi”, scânteile, fulgerele luminoase pe care le-am văzut când ne-am lovit la cap –se mai numesc fosfene.

Durează câteva secunde şi apar în vederea periferică. Senzaţia de a vedea astfel de flash-uri se numeşte fotopsie. Studenţii, scriitorii, lucrătorii care muncesc noaptea şi dorm puţin – ajung la fotopsie pentru că pierd nopţile. Frecatul puternic la ochi, căscatul, defecaţia  sau strănutul pot produce succesiuni de flash-uri.

Semnifică îmbătrânirea, tensiune arterială scăzută sau crescută, sau prevestesc o migrenă. Explicaţia ţine de contracţia bruscă a vaselor de sânge din creier.

Ce soluţie avem?

Relaxare,  meditatie, concomitent cu măsuri dietetice: dieta hiposodată, consumarea unei cantităţi mari de apă zilnic – ochii sunt supuşi unui bombardament luminos intens toată ziua aşa că hidratarea este crucială (de preferat cu apă, nu sucuri, nu bere, nu soluţie apoasă minerală plasticată).

Sucuri de fructe şi legume, scoaterea din alimentaţie a proteinelor animale.

Se pot consuma peşte, soia, seminţe de floarea-soarelui şi susan, cereale integrale; se evită cafeaua, ceaiul, alcoolul; alimentele vor fi fierte sau coapte, nu prăjite; se vor evita legumele din familia solanaceelor (vinete, roşii, cartofi, ardei).

Stropirea feţei cu ochii deschişi de şapte ori cu apă rece dimineaţa.

Tablete de Ginkgo Biloba din farmacie 2-3 /zi o lună.

Afinele (fructele de Vaccinium myrthillus) ocupa un loc aparte în îngrijirea oculară, prin conţinutul în vitamine şi antioxidanţi naturali: 3%-7,5% antocianozide (mirtilozida A si B), procianidoli (B1, B4), flavone, tanin catehic (catechol, epicatechol), zaharuri, acizi organici, vitamine (A, C), alcaloizi chinolizidinici (mirtina si epimirtina). Au acţiune capilaro- şi vasoprotectoare (factor P- antocianozide), antioxidantă, antiinflamatoare, inhibitoare a enzimelor implicate în degradarea matricei conjunctive (elastaza, colagenaza, hialuronidaza), inhibitoare a glicării proteinelor (cu rol în modificările generate de diabetul zaharat)

Antrenamentul muşchilor prin exerciţii specifice

vitamina C, vitamina A, luteina şi zeaxantina consumate pentru a avea o vedere foarte clară – se găsesc în varză crudă, spanac, lăptucă, ardei dulce roşu, ardei iute, mazăre, dovlecel, praz, sfecla, broccoli, mălaiul de porumb, alune, fistic, ceapa, morcov, curmale, pătrunjel, busuioc, tulpinile de păpădie crude, gălbenuş de ou

vit B1, vit B2, vit B6, vit B12,vit E, calciul.

Ce ar mai trebui să ştim despre … urechi

Ceara din urechi conţine cerumen, sebum, celule moarte plus încă alte 40 de substanţe. Femeile care au în urechi o ceară umedă, au risc mai mare de a face cancer de sân; acest fapt a fost evidenţiat în special la femeile japoneze care în mod normal, la fel ca toate asiaticele, au în urechi o ceară uscată.

Această ceară protejează urechile de apă, ciuperci, sau o mulţime de alţi microbi. În ea se opreşte praful, murdăria exterioară, musculiţele, furnicile care ajung accidental în ureche sau alte vietăţi.

Dacă reducem grăsimile din meniu, urechea va secreta mai multă ceară; sau dacă ne spălăm în urechi cu prea multă insistenţă. Curăţarea exagerată a urechii duce la o secreţie abundentă de cerumen.

În ureche nu introducem obiecte pentru curăţare, nici măcar acele beţigaşe cu vată. Singurul care are acces în canalul urechii este degetul mic pentru a înlătura excesul de ceară. De aceea i se mai spune auricular.

Când ne mănâncă urechile fie avem o alergie, fie ne spălăm prea mult în urechi. Mâncărimea de regulă semnifică o secreţie insuficientă de ceară (adică puţină). Scărpinatul stimulează secreţia de ceară. Dacă din ureche curge o secreţie gălbuie, urât mirositoare şi ne mânâncă tare, avem otită externă sau urechea înnotătorului şi trebuie mers la medic.

Când urcăm Stârmina sau mergem cu avionul ni se înfundă urechile; se numeşte barotraumă sau „ureche de avion”. Urechile înfundate pot fi semn al unei boli numite sindromul Meniere care mai dă ameţeală, hipoacuzie sau pierderea auzului.

Medicii legişti au observat de-a lungul timpului că urechile păroase au legătură cu bolile de inimă. Prezenţa unui inel alb în jurul irisului  (se mai numeşte arcus senilis) e semn că ai putea muri de o boală de inimă – afirmă Robert Superko – fondator al Laboratorului Inimii de la Universitatea Berkeley, California.

Sexologul Edwin Gregg susţine că urechea nu e numai o importantă  zonă erogenă la femei, dar e şi oglinda vaginului. Edwin Gregg a studiat problema timp de mai mulţi ani şi a ajuns la concluzia că, după ureche, poţi să afli şi cam care e atitudinea unei femei faţă de sex. De exemplu femeile care poartă cercei mari şi roşii sunt mândre de sexualitatea lor şi sunt foarte active. Cele care îşi ascund urechile în păr sunt foarte iritabile şi timide când e vorba de sex.

Ce mai auzim cu urechile

Când auzim zgomote în urechi fără să avem vreo sursă de muzică, se numeşte tinitus în latină, adică „a suna ca un clopoţel”.   Aceşti oameni aud sunete pulsatile, foşnete, vuite sau cârâituri de greier. Sunt în general semne de îmbătrânire şi toţi le vom auzi într-o zi. Sunt semne de afectare a nervului auditiv.

Pentru a evita aceste zgomote supărătoare putem păcăli creierul punând lână pat când dormim un ceas care ticăie, o muzică plăcută în surdină sau facem exerciţii de relaxare şi concentrare.

Mai pot apare ca reacţie la alcool, cafea, sau medicamente de tip aspirină, antibiotice, antiinflamatoare, ne mai pot anunţa o boală a tiroidei, o alergie, anemie, hipertensiune arterială, ateroscleroză, sau uneori pot indica prezenţa unei tumori cerebrale sau un anevrism cerebral.

Există oameni care îşi aud inima bătând în urechi atunci când stau în pat cu capul pe pernă. Semnul acesta este normal, însă dacă este auzită doar într-o ureche, şi atunci când nu suntem întinşi pe pat, se numeşte tinitus pulsatil sau obiectiv sau cenestopatie. Este semn de hipertensiune arterială, de rigiditate a vaselor de sânge; dacă apare însoţit de o durere bruscă de cap trebuie mers la Urgenţă pentru că poate anunţa un accident vascular cerebral.

Atunci când începem să ne pierdem auzul, această boală poate începe cu o ascuţire a acuităţii auditive (hiperacuzie). Cu alte cuvinte începem să credem că soacra vorbeşte prea tare sau colegii de serviciu şi îi rugăm să nu mai „ţipe” aşa tare. Această boală – surditatea poate fi consecinţa abuzului de aspartam de exemplu (un îndulcitor artificial folosit de diabetici), de antibiotice (kanamicină, streptomicină, etc) antialergice, antiinflamatoare, analgezice. Se întâmplă frecvent studenţilor care abuzează de băuturi răcoritoare acidulate, gazoase care conţin edulcoranţi.

Auzul slab mai poate însemna o lipsă de magneziu în organism, sau afecţiuni ale coloanei cervicale după o „smucitură” sau în cadrul sindromului de stres post traumatic.

Există oameni care se trezesc mai ales noaptea din somn cu senzaţia unei bubuituri; se numeşte sindromul capului care explodează. Deşi crează panică acestor oameni, nu are legătură cu nici o problemă medicală.

Când auzim voci sau cântece pe care nu le cântă nimeni, ar trebui să consultăm un medic pentru a stabili cauza.

Când ne trezim dimineaţa cu auzul dispărut brusc  trebuie mers la medic pentru e elimina posibilitatea existenţei unui neurinom sau a sindromului Meniere sau a unei boli autoimune a urechii interne.

Fumătorii au risc mai mare cu 70% de a-şi pierde auzul dar şi nefumătorii care stau în preajma fumătorilor (risc dublu).

Genunchiul – articulaţia umilinţei

Genunchiul este cea mai mare articulaţie din corp care ne ajută să mergem (să ne mişcăm -mobilitate) să stăm în picioare (stabilitate) sau „în genunchi” (când ne rugăm). Cel mai lung os – femurul este legat de tibie şi fibulă prin menisc şi prin sistemul de ligamente care asigură stabilitatea articulaţiei dar şi transferul forţelor musculare implicate în procesul mişcării. Din punctul de vedere al psihoneuroimunologiei genunchiul mai este considerat  articulaţia umilinţei, credinţei, acceptării („uşa acceptării”), supunerii, abandonului în grija lui Dumnezeu şi a adevăratei puteri (cea interioară) opusă celei exterioare care ne face rigizi. Este „articularea” noastră cu ceilalţi, relaţionarea, capacitatea de a ceda, de „a da înapoi” (puterea compromisului), sau de a accepta o idee, o emoţie, un sentiment care fie vine din Inconştient, fie este trimis de la Conştient in Inconştient (ca în cazul eliberării). Când ne dor picioarele, avem probleme de relaţionare (tensiuni) cu lumea exterioară (cu persoane) sau cea interioară (cu noi înşine). Durerea de genunchi înseamnă că o emoţie  sau o relaţie nu a fost acceptată ci refuzată sau că  o amintire este greu integrată în prezentul convingerilor întrucât bulversează stabilitatea noastră emoţională.

Pentru a funcţiona mecanic perfect, întregul aparat neuro-musculo-articular (suprafeţele articulare, ligamentele încrucişate, laterale, meniscul, lichidul sinovial, etc), trebuie să fie integru.  Meniscul de exemplu care are rolul unui amortizor de şocuri pentru articulaţia genunchiului (distribuie în mod egal asupra genunchiului o greutate şi de patru ori şi jumătate greutatea corpului), este ca o „pernă” sau „gogoaşă” şi are forma literei „C”.

Genunchiul nu are capacitatea de a se adapta, de a se modifica ori de câte ori noi îl solicităm sau când efectuăm diverse activităţi noi (de exemplu când ridicăm o greutate de 5 kilograme, pe genunchi vor „apăsa” 30 în plus). Noi ne comportăm  cel mai des cu genunchii noştrii la fel ca un şofer de tir care îşi „încalţă” camionul cu roţi de scuter.  Când genunchiul este suprasolicitat sau traumatizat, el se „apără” producând „apă” care să preia din greutate. Aceasta se acumulează în articulaţie şi ne limitează mişcările aceentuând durerea. În această situaţie odihna, repausul articular este important pentru că articulaţia nu mai este solicitată. Gheaţa aplicată timp de 20 de minute poate ajuta la remisia, reabsorbţia umflăturii/ tumefacţiei/ edemului (atunci când aplicăm gheaţă pe genunchi, este bine să-l ţinem  mai sus de nivelul inimii – sprijinit pe perne). Cele mai importante probleme ale genuchiului sunt însă cele legate de ligamente şi tendoane. Dacă un muşchi sau un os rupt se pot reface în 2-3 luni, un ligament sau un tendon rupt parţial va avea nevoie de 5-9 luni pentru refacere (dar există situaţia când sunt compromise definitiv).  În această situaţie intervenţia chirurgicală este obligatorie iar perioada de recuperare/refacere postoperatorie durează de asemeni până la 9 luni. De ce? Pentru că spre deosebire de muşchi sau oase, ligamentele şi tendoanele sunt slab sau deloc irigate cu sânge nutriţia lor efectuându-se prin difuziune şi osmoză. Din acest motiv, tendoanele şi ligamentele care leagă oasele şi muşchii între ele, sunt cele mai slabe verigi ale noastre iar a a avea grijă de ele şi a le proteja este un gest mai mult decât responsabil (despre importanţa stretching-ului într-un articol viitor).

Gonartroza este o boală degenerativă nu numai  a genunchiului dar şi a tuturor articulaţiilor (inclusiv a coloanei vertebrale) şi este cauzată de deshidratarea cronică sau de hidratarea cronică ani de zile cu lichide improprii (sucuri, cafea, ceaiuri, apă dură minerală, etc). Pe măsură ce organismul îmbătrâneşte cantitatea de apă este din ce în ce mai redusă, iar calitatea cartilajelor articulare scade şi ea apărând frecarea (abraziunea), durerea şi osteofitele (“ciocurile” periarticulare sau perivertebrale). Acestea “ciocuri” frecvent întâlnite şi invocate în comunicarea cu pacientul de către medici apar ca urmare a încercării organismului de a asigura congruenţa suprafeţelor cartolaginoase şi de a reduce distrugerea spaţilui articular ca urmare tot a deshidratării cronice.  Ele sunt de fapt proiecţii osoase care ies dintr-o articulaţie şi se îndreaptă spre cealaltă. Desi osteofitele încearcă să asigure menţinerea formei şi funcţionalităţii articulaţiei, ele nu fac în final decât să crească durerea şi să limiteze mişcarea articulaţiei.
Cum să ne mai ajutăm genunchii.

Scădem în greutate. Fiecare kilogram în plus se resimte la nivelul genunchiului de 6 ori mai mult. Evităm genunchierele când avem probleme întrucât limitează mişcările rotulei şi ne induc o senzaţie de falsă siguranţă.  Consumăm mai multe brânzeturi. Dr Mark E. Cook de la Wisconsin University Madison afirmă că brânzeturile conţin acid linoleic conjugat (o grăsime) care reglează anumite reacţii imune ale organismului. În cazul genunchiului sunt reglate / reduse procesele inflamatorii şi imunitare patologice.  Evităm mişcările bruşte, sporturile extreme, întinderea/extensia bruscă a piciorului aşa cum se întâmplă de exemplu când coborâm de pe munte. Articulaţiile trebuie protejate cu mult timp înainte ca ele să dea semne de uzură. Încă de la vârste fragede ar trebui să ne hidratăm cu apă corectă (cum este apa filtrată molecular –osmotic) şi nu cu tot felul de băuturi care mai de care mai năstruşnice (şi care ne vor „ferici” mai târziu cu uzură articulară şi ca premiu final, cu un grad de handicap).

Histamina – un hormon vital

Ni s-a întâmplat tuturor să fim înţepaţi de o albină sau viespe, să mâncăm castraveţi sau căpşuni, să mirosim o floare, să mângâiem un câine sau o pisică şi să facem apoi “alergie”. Ne-a curs tuturor nasul şi ochii când am fost răciţi şi am strănutat copios. Am mers la medic şi acesta ne-a dat să înghiţim antihistaminice, cuvântul “antihistaminic” atât de des invocat fiind strâns legat mai ales de  noţiunea de alergie. Dar ce este histamina, de trebuie s-o neutralizăm atât de aspru, de radical şi dacă se poate definitiv?

După manualul de medicină studiat în facultate, este un compus organic (rezultă din decarboxilarea histidinei) implicat în răspunsul imun dar şi în reglarea unor funcţii ale intestinului subţire. Însăşi denumirea ei conţine cuvântul “hist” de la histidină şi “amină” de la amina vasomodulatoare.  Principalul “isvor” de histamină sunt leucocitele bazofilele (se află în formaţiuni granulare alături de heparină, condroitin sulfaţi şi ATP)– celule imunitare specializate (însă trebuie ştiut că fiecare celulă din organism are capacitatea de a secreta, de a fabrica histamină). Odată eliberată de bazofile, ea creşte brusc permeabilitatea vaselor de sânge la celelalte leucocite – “soldat”pentru ca acestea să poată interveni cât mai iute, cât mai degrabă la locul unde au pătruns inamicii (viruşi, microbi, polen, otravă de albină, viespe, ţânţar, şarpe, etc).  Pe scurt spus, orice agresiune chimică sau mecanică asupra organismului nostru este urmată de o eliberare de histamină iar cei mai mulţi receptori de histamină sunt localizaţi în mucoasa gastrică, leucocite, în inimă şi în creier. “Umflarea”mâinii sau a ochiului după ce am fost muşcaţi de albină se datorează histaminei (determină anumite proteine intercelulare situate pe celulele vasculare endoteliale să adere unele de altele prin fosforilare). Histamina mai determină eliberarea unor citokine (mesageri chimici care anunţă în întregul organism evenimentul / agresiunea) fapt ce amplifică răspunsul imunitar.  Ceeace este mai puţin cunoscut sau prea puţin popularizat este faptul că histamina are un rol extrem de important în reglarea, corectarea bilanţului hidric şi electrolitic al organismului. Într-un articol anterior aminteam cu afirmaţii făcute de laureaţi Nobel despre rolul apei structurate în transmiterea informaţiei în interiorul sistemelor biologice. În caz de îmbolnăvire există un important deficit de comunicare cu organul bolnav. Cum se explică asta? Fiecare celulă din organismul nostru conţine o anumită cantitate de apă începând cu sângele şi terminând cu smalţul dinţilor care are în compoziţie 0,2% apă!. Când din diferite motive într-o anumită zonă a există un deficit de apă, Histamina este semnalul chimic ce determină mobilizarea lichidului apos necesar funcţiilor biologice sau metabolice.  Eliberarea histaminei scade pragul la durere al nervilor aşa încât mesajul chimic se va transforma într-unul “palpabil”, dureros care cere dintr-o dată mai multă “atenţie”. În cazul alergiilor vorbim despre o acumulare de toxine exogene (din afara organismului)  sau endogene (rezultate în interiorul corpului) şi care au nevoie de multă apă pentru a fi trasportate prin dizolvare spre organele de eliminare.

Durerea semnifică în mod cert o nevoie imperioasă de apă în acea zonă a organismului ceeace în mod logic înseamnă că apa este antihistaminicul natural şi corect. Însă oamenii în loc să se hidrateze cu cel mai ieftin şi inteligent leac de pe suprafaţa pământului – apa, ei iau analgetice accentuând suferinţa organului. E ca şi cum am smulge firele telefonului care sună să ne anunţe că a luat foc maşina. Telefonul mut nu înseamnă şi stingerea incendiului.  Fără apă suficientă, celulele sanguine sunt mai mici, adică transportă mai puţin oxigen şi nutrienţi la celule, mai puţine toxine eliminate adică uzură prematură, îmbătrânire precoce, boală.  Când celulele au suficient de multă apă în interiorul lor va fi şi destulă energie şi asta se vede la un organism tânăr. Când apa din celule este puţină şi energia este redusă  asta se observă la bătrâni. Este ca şi cum am compara un bob de strugure proaspăt cules cu o stafidă uscată.  În loc să recomande mai puţină sare la dietă, medicii ar trebui să recomande mai multă apă. Organismul deshidratat ordonă rinichilor să reţină sarea (sodiul) obligându-l să reţină şi apa care altfel s-ar pierde prin urină şi transpiraţie. Aşa apar edemele (picioare, mâini, ochii umflaţi) şi hipertensiunea arterială. Hipertensiunea este consecinţa efortului pe care corpul îl face pentru a iriga organele deficitare în special creierul ca urmare a deshidratării cronice. Este la fel ca atunci când strângem capul furtunului când vrem să udăm grădina dar nu avem apă suficientă. Să nu uităm că organismul nostru nu are rezervoare sau vreo cocoaşă plină cu apă.

Cum tratăm hipertensiunea? Prima dată cu diuretice (care scot apa şi aşa puţină), apoi  beta-blocante, apoi blocanţi de calciu şi în final operaţie pe cord (bay-pass). Consumul de apă este prea ieftin pentru sistemul medical/farmaceutic şi este de neconceput să recomanzi oamenilor să bea apă când timp de peste 50 de ani concernele au investit miliarde în publicitatea făcută medicamentelor.  Există numeroase studii care arată că ulcerul gastric este o consecinţă a deshidratării pentru că celulele mucoasei stomacului când sunt corect hidratatte nu sunt afectate de acidul din interior. Sunt citate cele 3000 de cazuri de ulcer dispeptic remise fără tratament – doar cu o hidratare corectă de prestigiosul Journal Clinical Gastroenterology din SUA şi observate în 1983. Pancreasul are obligaţia de a produce sucuri alcaline pe bază de bicarbonat pentru a neutraliza ceeace părăseşte stomacul prin orificiul de evacuare stomacal numit pilor (pancreasul este un mare iubitor de apă). Dacă acesta nu şi-ar face treaba corect, intestinele noastre ar fi găurite precum plasa pescarilor!. Când nu are suficientă apă apar spasme dureroase diagnosticate uneori ca fiind semne de pancreatită (dar care în multe cazuri au trecut imediat (circa 20 de minute) ce bolnavul a băut câteva pahare cu apă). Este puţin probabil ca astfel de spasme să apară în cazul în care oamenii beau apă cu jumătate de oră înainte de masă aşa cum recomandă nutriţioniştii de bun-simţ. Mai sunt citate cazurile a 94% din bolnavii de astm studiaţi care atunci când au băut apă (la primul semn de probleme respiratorii) simptomele astmatice s-au remis complet. Elementul comun este şi aici tot histamina care “ştie” că un plămân “uscat”, deshidratat nu poate efectua schimburile de gaze alveolare şi atunci “închide” alveolele (spasm) pentru a împiedica pierderea apei prin respiraţie sau evaporare. Aţi văzut că atunci când sunteţi la Reanimare oxigenul până să ajungă la nările d-voastră “disperate de aer”, mai întâi este trecut printr-un borcan cu apă?   Ce primeşte bolnavul astmatic? antihistaminice! Când organismul este deshidratat histamina este eliberată în cantităţi enorme iar durerea cronică dovedeşte din plin acest lucru.  Lichidul sinovial care “unge balamalele” articulare, tendoanele, ligamentele conţin apă şi proteine hidrofile. Durerea de spate este un semnal că nucleul apos sau pulpos dintre vertebre – cel care susţine 75% din greutatea corpului nostru, este deshidratat (discul susţine doar 25% din greuate, vetrebrele, inelul fibros şi nucleul apos fiind un veritabil amortizor hidraulic).  Rareori sau niciodată medicul nu va recunoaşte că deshidratarea este cauza şubrezirii coloanei vertebrale. De ce ? Răspuns: pentru că este prea ieftin şi este sub demnitatea lui să recomande omului apă!.  Când structurile cartilaginoase sunt uzate, repararea este de asemeni deficitară pentru că lipseşte vehicolul care poate transporta cele necesare reparării adică – apa!. Suprafeţele articulare devin abrazive, apare frecarea iar durerea creşte direct proporţional cu contul firmelor interesate să-şi vândă marfa frumos ambalată. Când în organism intră în loc de apă, cafea, ceai, cola sau alcool, intestinul mai inteligent decât papilele gustative începe să contracte muşchii netezi pentru a stoarce bolul fecal de ultima picătură de apă. Consecinţa? Constipaţia cronică, diverticuli, polipi, hemoroizi, cancer. Această apă provenită din fecale trebuie din nou filtrată de rinichi şi ficat adică un surplus de toxine plus bolile aferente. Să ne mai amintim că lichidul negru numit cafea stimulează suprarenalele care produc adrenalină şi care este un hormon ce neutralizează histamina prietenă.  Hormonul “fericirii” serotonina, este obţinută dintr-un precursor numit triptofan care este produs de ficat. Acesta ajunge însă la creier unde este nevoie de serotonină doar dacă are cine să-l transporte adică tot apa. Cola, berea, vinul, apa  minerală sau de la reţea deja saturată cu substanţe chimice nu pot. Şi atunci organismul este obligat să producă apă pură (vehicolul ideal) din arderea glucozei sau cheltuid energie (46 kcal pentru fiecare pahar) pentru “strecurarea” băuturilor care ne fac viaţa aşa de “plăcută”. Lipsa serotoninei înseamnă în principal depresie iar românii sunt campioni la depresie dar codaşi la procentul care cuantifică/măsoară numărul de consumatori de apă corectă biologic – apa purificată osmotic. Aici este diferenţa statistică între occidentalii mai responsabili pentru sănătatea lor (şi la ei medicii sunt la fel de “vrednici” în a scrie reţete “generoase” şi au în farmacii aceleaşi medicamente “eficiente” ca la noi). Histamina este un hormon inteligent iar a ştii să-i descifrăm “semnalele” este un gest la fel de cuminte pentru că ne ghidează pe drumul spre adevărata vindecare.

Sarcina – miracolul familiei

În viaţa unor tineri căsătoriţi sau a unui cuplu, sarcina este de departe una din cele mai miraculoase întâmplări, o minune care schimbă total mai ales viaţa femeii. Există o mulţime de studii care afirmă că 94% din problemele apărute pe parcursul sarcinii pot fi evitate cu ajutorul informaţiilor corecte pe care ar trebui să le primească viitoarea mămică. În prezent majoritatea gravidelor ştiu că nu este sănătos să consume cafea (aceasta tulbură liniştea copilului putând induce chiar avort spontan şi poate creşte tensiunea arterială), că fumatul este nociv, sau că alcoolul poate afecta grav puiul de om din pântece. Deşi unii sfătuitori “binevoitori” recomandă gravidei “să stea liniştită” şi să evite sportul pentru a nu naşte prematur, azi se ştie în mod cert că mişcarea regulată , uşoară , confortabilă duce la o mai bună irigare a placentei dar şi la menţinerea bunei dispoziţii. Înnotul poate fi benefic pentru întregul corp (în apă gravida este mai “uşoară”) dacă nu există riscul de accidente (lovituri în piscine aglomerate). Alimentaţia trebuie orientată spre calitate – alimente sănătoase cât mai puţin poluate chimic şi mai puţin spre cantitate (sfatul că trebuie “să mănânci cât pentru doi” este urmat doar de acumularea unor kilograme în plus). Încălţămintea comodă de tip sport aduce o mare “uşurare” coloanei vertebrale (aceasta nu mai este lordozată – bazinul împins înainte) şi previne riscul accidentelor prin împiedicare (instabilitate) şi căzăturile. Gravida ar trebui să evite pe perioada sarcinii vopsirea părului (o parte a chimicalelor din vopseaua de păr se absorb în corp şi implicit în cel al copilului) şi se ştie că sunt regăsite în  urină.

Cea mai importantă recomandare însă este legată de consumul de apă. Puiul de om este asemeni unui peştişor din acvariu sau unui submarin care înnoată în apă. Lichidul amniotic (“apa” în care se mişcă) este secretat de membrana amniotică începând cu luna a doua, ajungând ca în luna a cincea să aibă un volum de circa un litru. Este un lichid clar, limpede care are gust uşor sărat şi mirosul spermei. Cei circa 1000 de mililitrii de lichid amniotic sunt înlocuiţi la circa 3 ore (modul cum sunt “secretaţi/fabricaţi” aceştia este încă un mister) şi de aceea hidratarea femeii gravide este esenţială (mai ales la femeile care au greţuri şi care pierd lichide prin vărsături). Consumul corect de lichide previne constipaţia (generatoare de multe complicaţii mai ales infecţioase dar şi hemoroizi, polipi, etc), retenţia de apă (organismul gravidei este efectiv “disperat” după apă), “ajută” rinichii, previne hipotensiunea arterială. “Îmbibarea” corpului femeii cu apă este fiziologic şi se datorează hormonilor estrogeni şi cortocosuprarenali. Nu trebuie uitat că metabolismul femeii în timpul sarcinii creşte cu mai bine de 20% iar reacţiile chimice metabolice au nevoie în mod esenţial de apă pură nu de cola, ceai negru, cafea, sucuri sau apă minerală (toate acestea mai mult “balonează” femeia). Copilul are nevoie de nutrienţi pentru a creşte iar vehicolul cel mai potrivit pentru această misiune este apa purificată. Apa purificată mai are marele avantaj că “scuteşte” corpul femeii, dar mai ales al fătului de efectele clorului, plumbului, nitraţilor şi nitriţilor, pesticidelor sau medicamentelor prezente în mod generos în apa freatică sau de la reţea şi care îl pot efectiv ucide. Să nu uităm că apa sau sucurile  îmbuteliate conţin bisfenol A (din compoziţia recipientului/”sticlelor” de plastic) – substanţă care se comportă ca un disruptor hormonal şi care îşi arată “efectele” mult mai târziu (fetiţelor le vine ciclu mult mai devreme iar băieţii “uită” să se maturizeze având predispoziţii homosexuale).

După naştere hidratarea este la fel de importantă mai ales pentru favorizarea secreţiei laptelui necesar bebeluşului. Lactaţia dar şi aportul de apă sunt controlate de hipofiză (o glandă endocrină şi nervoasă situată în mijlocul creierului) şi care îşi dublează volumul şi greutatea în timpul sarcinii. O creştere similară înregistrează şi suprarenalele, ovarele, tiroida, paratiroidele, epifiza sau pancreasul. Toate aceste modificări endocrine se centrează pe asigurarea tuturor condiţiilor optime placentei de care depinde evoluţia normală a sarcinii.  Volumul total al sângelui femeii gravide este cu circa 1-1,5 litrii mai mare la sfârşitul perioadei gravidităţii – al element care sugerează obligativitatea hidratării corecte (creşte de exemplu  numărul de leucocite – armata vigilentă 24/24 pentru apărarea femeii şi copilului).  Capacitatea pulmonară deşi rămâne neschimbată, pentru un schimb eficient de gaze la nivel alveolar este esenţială prezenţa apei (dacă plămânii sunt dezhidrataţi, circuitul gazelor la nivel pulmonar este alterat cu consecinţe neplăcute pentru cei doi “actori” beneficiari mama şi fătul). Ficatul gravidei suprasolicitat în timpul sarcinii are de asemenea nevoie pentru susţinerea proceselor metabolice de un aport crescut de lichide, cu atât mai mult cu cât femeia în această perioadă are o secreţie abundentă de salivă dar şi de sucuri gastrice care au în compoziţie preponderent apă. Dezhidratarea sau hidratarea cu lichide incorecte – apă minerală sau sucuri are ca efect în această perioadă formarea de calculi biliari sau renali (în perioada de sarcină este frecvent întâlnit sindromul de atonie veziculară biliară). Aparatul excretor al femeii trebuie să facă faţă acum la un volum mai mare de deşeuri metabolice iar apa purificată osmotic aşa cum am mai spus şi cu alte prilejuri este vehicolul ideal care ajută organele implicate în evacuarea gunoaielor metabolice. va urma

Hemoglobina şi „boala albastră”

Auzim de multe ori când mergem la medic sau la laborator să „ni se ia” sânge cuvântul hemoglobină. Rolul ei în organism este de a prelua de la harnicii plămâni oxigenul şi de a-l transporta la celulele nerăbdătoare fără de care acestea ar muri imediat.  Istoric. Hemoglobina – proteina „respiraţiei” sau cea care transportă oxigenul, a fost  descoperită de Hunefield în 1840. În 1851, fiziologul german Otto Funke  a descris modul în care „creşte” cristalul de hemoglobină după ce hematiile sunt „diluate” cu apă pură. Modul în care oxigenul este „legat” de molecula de hemoglobină este descris de Felix Hoppe Seyler iar Max F. Perutz a stabilit structura tridimensională acesteia cu ajutorul cristalografiei cu raze X. Studiile sale apar în revista americană Scientific iar în  1962, împreună cu John Kendrew obţin premiul Nobel pentru chimie. Hemoglobina umană este conţinută în întregime în globulele roşii (hematiile), deţinând până la 35% din greutatea acestora. Ea transportă de la plămâni, o cantitate de oxigen de 20 de ori mai mare decât volumul propriu. Hemoglobina fetală diferă de cea a adultului în sensul că aceasta are o afinitate mult mai mare mare pentru oxigen ceeace face posibilă preluarea de către placentă a oxigenului vital fătului din sângele mamei. Hemoglobina are o afinitate de 200 de ori mai mare pentru monoxidul de carbon decât pentru oxigen şi aşa se explică de ce intoxicaţiile cu monoxid de carbon (în urma cărora rezultă carboxihemoglobină) sunt atât de periculoase pentru viaţa omului.

În 1996 cercetătorii au stabilit că, în contact cu oxigenul şi dioxidul de carbon, hemoglobina formează şi eliberează un al treilea gaz – oxidul nitric. Acesta are un rol important în reglarea presiunii sângelui prin relaxarea pereţilor vaselor de sânge, (mărindu-le debitul). Hemoglobina controlează dilatarea şi contracţia vaselor de sânge, şi implicit presiunea sângelui (tensiunea arterială), prin reglarea cantităţii de oxid nitric la care sunt expuse acestea. Hematiile trăiesc circa 120 de zile, apoi sunt distruse în splină sau pe parcursul circulaţiei iar hemoglobina este descompusă în constituenţii săi, inclusiv fierul, care intră în alcătuirea noilor celule sangvine produse în maduva oasoasă.

Hemoglobina a fost descrisă ca un “plămân molecular”, mai degrabă decât ca un rezervor biologic de oxigen, descrierile moderne care folosesc tehnologia digitală arătând cum lanţurile de aminoacizi se apropie şi se depărtează odată cu eliberarea oxigenului la ţesuturi. Schimbarea permanentă a formei acestora, elasticitatea şi flexibilitatea lor au sugerat cercetătorilor că se află în prezenţa unei structuri moleculare care “respiră”. Funcţia acestei structuri uluitoare din organismul nostru poate fi alterată grav de nitraţii introduşi în organism odată cu apa freatică sau de la reţea. Contaminarea apei din fântâni sau izvoare se face fie de la dejecţiile animalelor, fie de la îngrăşămintele folosite în agricultură şi care dizolvate de apa de ploaie ajung în straturile freatice, sau în fântâni, fie de la aşa-numitele closete “uscate” (latrine) existente în locuinţele săteşti, fie de la bazinele fecaloide neetanşe. “Freaticul” de sub Bucureşti de exemplu este “sufocat” de nitraţi şi nitriţi iar acest lucru poate fi observat de oricine care are mirosul şi nasul  sănătos. Dacă oamenii adulţi rezistă intoxicaţiei cronice cu nitraţi, organismul bebeluşilor  mai mici de trei luni sunt ucişi prin blocarea hemoglobinei (methemoglobinemie). Afecţiunea se numeşte “boala albastră de fântână” şi afectează mii de copii în România (câteva zeci sunt ucişi anual “apa” din fântâni fiind criminalul nemilos). Această apă  este folosită cel mai des pentru prepararea laptelui iar prin fierbere concetraţia în compuşi toxici creşte crescând şi riscul letal.
În Statele Unite ale Americii dar şi în Uniunea Europeană s-au instituit măsuri legislative drastice pentru reducerea mortalităţii infantile produsă de nitraţii şi nitriţii din apă (Directiva 91 a Consiliului Europei privind combaterea infestării apelor de suprafaţă şi a celor freatice) iar măsura considerată cea mai sigură s-a considerat a fi folosirea echipamentelor de purificare prin osmoză inversă care reţin peste 99,99% din contaminanţii chimici şi microbiologici.  Una din primele întrebări care sunt puse mamelor de medicii americani sau europeni care urmăresc bebeluşul după naştere este “ce fel de apă folosiţi?” având grijă ca aceasta să fie purificată. American Academy of Pediatrics interzic de asemenea folosirea în alimentaţia copiilor în primele luni de viaţă a legumelor care sunt susceptibile a avea un conţinut ridicat de nitriţi şi nitraţi. Acestea sunt spanacul, sfecla, fasolea verde, dovleceii, şi mai ales morcovii (celebra clinică Mayo s-a raliat şi ea acestor recomandări).   Pentru a reduce riscurile infestării apei freatice, la recomandarea instituţiilor europene, în România au început a fi introduse platforme ecologice pentru depozitarea în condiţii de siguranţă a bălegarului provenit de la animale. Mentalitatea comunistă de tip colectivist (statul, politicienii, guvernul sau autorităţile au grijă să prevină tot) trebuie urgent schimbată şi înlocuită cu responsabilitatea individuală pentru propria curăţenie, pentru propria sănătate pentru propia viaţă.

Miracol la purtător- ochii

După ce ai bine de un miliard de ani (o secundă în economia generoasă a Universului!) viaţa a dăinuit pe pământ sub formă de organisme monocelulare sau unicelulare, la un anume moment, pentru a trăi mai mult, pentru a se hrăni mai bine şi pentru a se apăra mai eficient în faţa pericolelor din mediu, acestea au început să se adune şi să trăiască în comun această mult prea scurtă viaţă. Aşa s-a ajuns la specializarea celulelor şi apariţia organelor. Dacă într-un articol anterior vorbeam despre sistemul imunitar ca fiind printre primele structuri vii inteligente, pricepute în apărarea/protejarea organismului de boală şi toxine (adevăratul „domn’Doctor”), iată că alte celule specializate ajung după evoluţii spectaculoase să formeze organul care va ajuta fiinţa vie SĂ VADĂ  ceeace se întâmplă în jurul ei, şi mai ales să se bucure o dată în plus de minunea vieţuirii în acest colţ întunecat al Universului.

„Trezirea la lumină” a fiinţelor care populau Pământul a fost unul din evenimentele cele mai spectaculoase şi miraculoase care s-au întâmplat în istorie. Dincolo de „romantismul” răsăritului luminii şi de faptul că animalele primitive puteau să vadă în jur, la o scară universală, pentru prima dată în istoria Universului, materia se putea vedea pe ea însăşi. Abia mai târziu, când omul va fi dotat cu un creier suficient de bine structurat, această materie cosmică se va putea şi înţelege pe ea însăşi. Majoritatea organismelor pluricelulare sunt sensibile şi influenţate de lumină. Râma de exemplu (un vierme lipsit de ochi) „ştie” când este expusă la soare. Apariţia unor celule transparente protectoare (care au început „să bombeze” pentru a focaliza razele luminoase) şi a unui start de celule pigmentate sensibile situate sub acestea este începutul formării viitorului organ numit ochi.  Dar cum vedem?

Ochiul nostru actual rezultat al evoluţilei a miliarde de ani a materiei, este bombardat în fiecare secundă de un număr imens de fotoni de lumină. Culoarea roşie a unui trandafir nu este aşa cum crede orice om o proprietate a trandafirului, ci doar o percepţie a creierului nostru. Mai academic spus, culoarea roşie este  percepţia undelor electromagnetice cu lungimea de undă între 610 şi 700 nanometri, “culoarea” fiind finalul procesării impulsurilor biolelectrice – rezultat al interacţiunii structurilor optice şi chimice din ochi cu fotonii şi transmise prin nervul optic structurilor cerebrale occipitale acolo unde de fapt se formează imaginile. În alţi termeni noi “vedem” cu creierul, nu cu ochii, aceştia fiind doar receptori sensibili la fotoni. Iată marele miracol al vederii: în cutia noastră craniană nu pătrunde nici un foton, fiind întuneric absolut şi totuşi aici se formează imaginile care ne ajută pe noi să ne bucurăm de un trandafir, de un apus de soare sau de zâmbetul sau licărul din ochii iubitei…

Pentru a focaliza cât mai corect razele de lumină ochiul are nevoie de structuri geometrice perfect transparente (corneea, cristalinul, corpul vitros sau umoarea apoasă). Irisul care dă şi culoarea ochilor este “perdeaua” care reglează cantitatea de fotoni care va ajunge în camera întunecată a ochiului (pentru că această “perdea” nu se închide complet niciodată, nu este indicat să privim direct spre soare pentru a nu deteriora o altă structură sensibilă- retina). Dacă avem nevoie de circa 30 de minute pentru a ne acomoda la vederea pe întuneric, pentru vederea diurnă este nevoie doar de un “flash” şi sistemul optic se resetează şi adaptează (o adaptare chimică realizată ce celule numite de anatomişti cu “bastonaşe” -130 de milioane  şi cu “conuri” circa 7 milioane în fiecare ochi).

O întrebare frecventă a fost legată de numărul ochilor. De ce doi şi nu unul? Avantajul vederii binoculare faţă de cea monoculară este vederea în spaţiu, tridimensională. Distanţa de câţiva centimetrii dintre ochi permite creierului nostru să compună imagini 3D, dar şi să aprecieze corect distanţa între noi şi obiecte (dacă acoperim un ochi şi vrem să apucăm rapid o cană cu cafea avem şanse foarte mari să o vărsăm).

La fel ca oricare alt organ al corpului nostru, ochii trebuie protejaţi şi antrenaţi pentru a-i avea funcţionali cât mai mult timp. Ei la rândul lor se regenerează şi se “repară” în fiecare secundă iar alimentele pe care le înghiţim sunt extrem de importante pentru nişte organe atât de precise şi sensibile. Cele mai bune alimente cu care ajutăm la  “construcţia” ochilor noştrii sunt peştele (suport structural pentru membranele celulare), spanacul, varza, salata bogate în luteină (ajută retina să se refacă după lumina intensă sau “arsurile” solare), oul bogat în cisteină şi lecitină (previn instalarea cataractei), usturoiul, ceapa bogate în sulf (necesar fabricării gluteminei un antioxidant protector ocular), afinele, strugurii negrii bogate în resveratrol, fructele acrişoare bogate în vitamina C (în ochi se găseşte de 30 de ori mai multă vitamina C), alunele şi stafidele bogate în acizi graşi omega-3. Şi să nu uităm desigur, Apa care nu este aliment (are ZERO calorii deşi se vinde în alimentara). Aproape 90% din structura ochiului este “apă” dar nu “minerală”. Nici măcar mintea nu ne poate ajuta să ne imaginăm cum am vedea dacă ochii noştrii ar conţine apă amestecată cu plumb, clor, aluminiu, pesticide, şi alte 140 de “minerale” aflate în pânza freatică. Apa din ce în ce mai poluată pe care o bem cu atâta inconştienţă grăbeşte/accelerează degenerarea lentă a acestor extraordinare organe şi din acest motiv este un gest mai mult decât responsabil să ne hidratăm ochii cu o apă corectă şi sigură aşa cum este apa purificată osmotic.

Să ne ascultăm …urechile

Deşi o mulţime de oameni consideră urechile ca fiind cel puţin ridicole ca aspect, ele au făcut obiectul corecţiilor chirurgicale de când există această ramură medicală pe pământ. Cu 600 de ani înainte de Christos, chirurgul indian Sushruta a folosit un fragment de obraz pentru a repara chirurgical o ureche care lipsea.

Egiptenii antici credeau că „aerul vieţii” intră prin urechea dreaptă iar „aerul morţii” prin cea stângă. Perforarea urechilor semnifica la ei, împiedicarea spiritelor rele să pătrundă în corp. Cea mai veche mumie din lume – veche de 5000 de ani – descoperită într-un gheţar din Austria, are urechile perforate cu găuri de 1,2 centimetrii. Navigatorii îşi perforau urechile crezând că vor avea vederea mai bună; lucru explicabil dacă ne gândin că auriculoterapia chineză veche de peste 5000 de ani considera lobul urechilor ca fiind reprezentarea capului (locul unde îndeobşte se perforează urechea pentru cercei este chiar locul reprezăntării ochiului.

Multe picturi creştine îl reprezintă pe Iisuc Cristos ca intrănd în corpul Mariei prin ureche („auzind cuvântul Domnului”).

Dacă vedem dimineaţa un pliu care taie lobul urechii, înseamnă că am dormit pe acea ureche sau am vorbit prea mult la telefon. Dacă însă acest pliu este permanent acolo e semn că putem avea parte de un atac de cord sau că avem sau vom face diabet. Se mai numeşte şi semnul lui Frank, a fost citat în literatura de specialitate în 1973 şi studii ulterioare confirmă această legătură cu bolile de inimă şi diabetul.

Urechile (dar şi nasul) cresc pe tot parcursul vieţii; ochii au aceeaşi dimensiune de la naştere toată viaţa.

În urechea internă există anumite proteine care se numesc stereociline (studiu efectuat de cercetătorii Universităţii Auvergne din Clermont-Ferrand, Franţa) şi care distorsionează zgomotele când suntem în locuri aglomerate – gări, discoteci, etc pentru a ne putea concentra asupra anumitor sunete care ne interesează.

Cerumenul sau ceara din urechi conţine cerumen, sebum, celule moarte plus încă alte 40 de substanţe. Femeile care au în urechi o ceară umedă, au risc mai mare de a face cancer de sân; acest fapt a fost evidenţiat în special la femeile japoneze care în mod normal, la fel ca toate asiaticele, au în urechi o ceară uscată.

Această ceară protejează urechile de apă, ciuperci, sau o mulţime de alţi microbi. În ea se opreşte praful, murdăria exterioară, musculiţele, furnicile care ajung accidental în ureche sau alte creaturi.

Dacă reducem grăsimile din meniu, urechea va secreta mai multă ceară; sau dacă ne spălăm în urechi cu prea multă insistenţă. Curăţarea exagerată a urechii duce la o secreţie abundentă de ceară. Dacă găsim pe pernă sau cearceaf ceară din urechi, este semn bun, înseamnă că urechea se curăţă singură.

Dacă din ureche curge secreţie apoasă, purulentă sau cu sânge trebuie mers degrabă la orelist pentru a stabili cauza.

În ureche nu se introduc obiecte pentru curăţare, nici măcar acele beţigaşe cu vată. Singurul care are acces în canalul urechii este degetul mic pentru a înlătura excesul de ceară. De aceea i se mai spune auricular.

Când ne mănâncă urechile fie avem o alergie, fie ne spălăm prea mult în urechi. Mâncărimea de regulă semnifică o secreţie insuficientă de ceară (adică puţină). Scărpinatul stimulează secreţia de ceară. Dacă din ureche curge o secreţie gălbuie, urât mirositoare şi ne mânâncă tare, avem otită externă sau urechea înnotătorului şi trebuie mers la medic pentru că infecţia poate cuprinde oasele şi duce la moarte.

Hipocrate trata infecţiile urechii cu lapte de om; egiptenii cu lapte de vacă şi grăsime de raţă.

Când urcăm Stârmina sau mergem cu avionul ni se înfundă urechile; se numeşte barotraumă sau „ureche de avion”. Poate semnifica o infecţie a urechii, afecţiuni inflamatorii ale articulaţiei temporomandibulare sau colesteatoame. Urechile înfundate pot fi semn al unei boli numite sindromul Meniere care mai dă ameţeală, hipoacuzie sau pierderea auzului.

Când auzim zgomote în urechi fără să avem vreo sursă de muzică, se numeşte tinitus în latină, adică „a suna ca un clopoţel”.   Aceşti oameni aud sunete pulsatile, foşnete, vuite sau cârâituri de greier. Sunt în general semne de îmbătrânire şi toţi le vom auzi într-o zi. Sunt semne de afectare a nervului auditiv.

Pentru a evita aceste zgomote supărătoare putem păcăli creierul punând lână pat când dormim un ceas care ticăie, o muzică plăcută în surdină sau facem exerciţii de relaxare şi concentrare.

Mai pot apare ca reacţie la alcool, cafea, sau medicamente de tip aspirină, antibiotice, antiinflamatoare.

Aceste zgomote ne mai pot anunţa o boală a tiroidei, o alergie, anemie, hipertensiune arterială, ateroscleroză, sau uneori pot indica prezenţa unei tumori cerebrale sau un anevrism cerebral.

Scăderea uzului şi surzirea semnifică necesitatea ascultării vocii lăuntrice. Problemele de auz ţin de calitatea umană numită smerenie sau „ascultare”  în tradiţia ortodoxă.

Există oameni care îşi aud inima bătând în urechi atunci când stau în pat cu capul pe pernă. Semnul acesta este normal, însă dacă este auzită doar într-o ureche, şi atunci când nu suntem întinşi pe pat, se numeşte tinitus pulsatil sau obiectiv sau cenestopatie. Este semn de hipertensiune arterială, de rigiditate a vaselor de sânge; dacă apare însoţit de o durere bruscă de cap trebuie mers la Urgenţă pentru că poate anunţa un accident vascular cerebral.

Atunci când începem să ne pierdem auzul, această boală poate începe cu o ascuţire a acuităţii auditive (hiperacuzie). Cu alte cuvinte începem să credem că soacra vorbeşte prea tare sau colegii de serviciu şi îi rugăm să nu mai „ţipe” aşa tare. Această boală – surditatea poate fi consecinţa abuzului de aspartam de exemplu (un îndulcitor artificial folosit de diabetici), de antibiotice (kanamicină, streptomicină, etc) antialergice, antiinflamatoare, analgezice. Se întâmplă frecvent studenţilor care abuzează de băuturi răcoritoare acidulate, gazoase care conţin aspartam.

Auzul slab mai poate însemna o lipsă de magneziu în organism, sau afecţiuni ale coloanei cervicale după o „smucitură” sau în cadrul sindromului de stres post traumatic.

Există oameni care se trezesc mai ales noaptea din somn cu senzaţia unei bubuituri; se numeşte sindromul capului care explodează. Deşi crează panică acestor oameni, nu are legătură cu nici o problemă medicală.

Când auzim voci sau cântece pe care nu le cântă nimeni, ar trebui să consultăm un medic pentru a stabili cauza.

Bătrânii trecuţi de 70 de ani au o scădere progresivă a auzului datorată vârstei, presbycusis dar şi tinerii pot suferi de scăderea treptată a auzului – otoscleroză- se numeşte boala. Femeile albe aflate în perioada sarcinii, datorită modificărilor hormonale pot suferi de diminuarea auzului. Frecventarea discotecilor sau a restaurantelor zgomotoase poate afecta auzul în sensul scăderii lui; prin comparaţie, un avion cu reacţie produce 140 de decibeli iar un concert rock 150 decibeli. Mp3 sunt azi marele vinovat de epidemia de surzenie care se prefigurează la nivel mondial.  Într-o oră de audiţie muzicală, bacteriile din interiorul urechii cresc cu 700%.

Când ne trezim dimineaţa cu auzul dispărut brusc  trebuie mers la medic pentru e elimina posibilitatea existenţei unui neurinom sau a sindromului Meniere sau a unei boli autoimune a urechii interne.

Fumătorii au risc mai mare cu 70% de a-şi pierde auzul dar şi nefumătorii care stau în preajma fumătorilor (risc dublu).

Medicii legişti au observat de-a lungul timpului că urechile păroase au legătură cu bolile de inimă. Prezenţa unui inel alb în jurul irisului  (se mai numeşte arcus senilis) e semn că ai putea muri de o boală de inimă – afirmă Robert Superko – fondator al Laboratorului Inimii de la Universitatea Berkeley, California.

Doctorii suedezi au constatat că persoanele care s-au născut  sau au avut ca sugari înălţimea sub limitele normale, vor surzi mai repede.

Sexologul Edwin Gregg susţine că urechea nu e numai o importantă  zonă erogenă la femei, dar e şi oglinda vaginului. Edwin Gregg a studiat problema timp de mai mulţi ani şi a ajuns la concluzia că, după ureche, poţi să afli şi cam care e atitudinea unei femei faţă de sex. De exemplu femeile care poartă cercei mari şi roşii sunt mândre de sexualitatea lor şi sunt foarte active. Cele care îşi ascund urechile în păr sunt foarte iritabile şi timide când e vorba de sex.

Ochii – o "avere" preţioasă


Ochiul uman este interfaţa între lumea exterioară şi cea interioară. Se comportă asemeni unei camere video şi deşi are multe lucruri în comun cu o cameră video, aceasta din urmă este mult mai limitată decât ochiul uman.
Ochii sunt formaţi din peste 2 milioane de componente, şi sunt pe locul 2 ca şi complexitate după creier.
Cel mai important instrument al creierului este atenţia. Privirea este direcţionată de atenţie iar energia mentală urmează atenţia. 40% din energia întregului organism merge la creier. Noi consumăm energie pentru a culege informaţii.
Deşi atunci când deschidem ochii, fără să facem nici cel mai mic efort, şi pur şi simplu vedem, vederea consumă două treimi din energia creierului. Vederea se întâmplă 90% în minte şi doar 10% se datorează ochilor.
Cu alte cuvinte, latura fizică a vederii înseamnă doar 10% din ce se întâmplă când citim aceste cuvinte. Psihiatrul Bennet Brown din Chicago a condus un experiment cu 10 pacienţi care sufereau de schizofrenie (personalităţi multiple), pe parcursul manifestării a cel puţin trei personalităţi. Cu 10 oameni a obţinut 30 (treizeci!) de măsurători. Curbura corneei era diferită de la o personalitate la alta, iar transformările apăreau în decursul a câteva minute, atunci când pacientul trecea de la o personalitate la alta. Această cercetare este un tulburător exemplu al modului în care se poate transforma corpul uman din punct de vedere fizic.
Există 6 muşchi externi ataşaţi fiecărui glob ocular care lucrează în perechi pentru a ne ajuta să mişcăm ochii în toate direcţiile.
Cei 4 muşchi drepţi sunt localizaţi în jurul ochiului. Dreptul superior – mişcă ochiul în sus, dreptul inferior îl mişcă în jos. Dreptul median şi dreptul lateral – la stânga şi la dreapta.
Aceştia patru oferă ochiului posibilitatea de a se mişca în orice direcţie. În plus mai există doi muşchi oblici care apropie ochii unul de altul. Aceştia sunt ataşaţi de osul de lângă nas cu ajutorul unui tendon lung.
Când vrem să focalizăm pe un obiect, mişcăm, rotim lentilele camerei; la ochi este suficient să contractăm aceşti muşchi oblici care strâng globul ocular pentru a focalize imaginea şi a vedea clar. Fiecare milimetru de alungire sau turtire a globului ocular echivalează cu 3 dioptrii în cazul miopiei (ochiul are 25 mm diametru)
Înăuntrul ochiului mai există un muşchi ce reglează cantitatea de lumină ce intră în ochi şi altul în jurul cristalinului.
Cornea este responsabilă de 80% din puterea de focalizare a ochiului iar cristalinul 10%.
Efectul maxim este la interfaţa dintre aer şi pelicula de lacrimi.
Acuitatea vizuală a ochiului uman variază cu maxim 2 dioptrii în timpul zilei. Dacă măsurăm vederea la interval de câteva ore vom obţine valori diferite.
În 1950 au fost studiaţi eschimoşii din Alaska. Nici unul copil sau adult, nu prezenta miopie. În 1966, Francisk Young au descoperit doar într-o comunitate că din 253 de copii 45% prezentau miopie. Nici unul din părinţii acestora sau bunici nu avea miopie.
Explicaţia ţine de introducerea învăţământului şcolar şi reducerea timpului petrecut în afara camerei, în aer liber unde ochii pot privi departe şi astfel relaxa.
Ochelarii sunt doar o orteză şi când sunt şi de firmă aduc un profit la nivel global de circa 50 de miliarde de euro.
Atunci când purtăm ochelari lentilele acestora fac practic toată munca ochiului de focalizare ( când ochelarii focalizează în locul muşchilor, aceştia se atrofiază, nemaifiind folosiţi).
De aceea de la an la an numărul dioptriilor creşte. Prin urmare, muşchii ochilor noştrii nefolosiţi îşi pierd „antrenamentul”.
Este ca şi când am ţine mâna dreaptă imobilizată timp de 20 de ani şi apoi într-o bună zi ne-am apuca de tenis. Ce se va întâmpla cu braţul imobilizat timp de 20 de ani de zile?
Muşchii îşi pierd vigoarea şi puterea atunci când nu mai sunt folosiţi. La fel ca în cazul fotbaliştilor neantrenaţi, nesincronizaţi, necoordonaţi – este situaţia în care se află ochii noştrii.
Problemele apar ca urmare a unor stari cronice de tensiune (stress) în muşchii ochilor şi care cauzează cele mai multe deteriorări.
“Turtirea”, comprimarea ochiului cu doar 1 (un) milimetru înseamnă 3 dioptrii, 2 milimetrii egal 6 dioptrii!
Este similar situaţiei muşchilor cervicali care produc înţepenirea gâtului cu dureri de cap, amorţeli în braţe, ameţeală, probleme de concentrare, atenţie, memorie, etc sau a muşchilor lombari cu acuzele specific lombare dar nu numai.

Ce facem?
1.Hidratare de preferat cu apă, nu cu soluţie apoasă minerală. Cel mai important element care intră în compoziţia ochiului – peste 80% este apa, nu Berea, cola sau alte soluţii pretins hidratante care în realitate ne dezhidratează cronic.
2.Relaxarea ochilor prin procedee simple, la îndemâna oricui, nesofisticate şi eficiente.
3. Antrenamentul muşchilor prin exerciţii specifice înainte de a ajunge să purtăm orteză adică ochelari.
4. vitamina C – protejează ochii de radicali liberi. Se găseşte în ochi de 7 ori mai mult în ochi, (de 10 ori în cristalin) decât în oricare alte organe ale noastre. O luăm din legume şi fructe crude.
5. vitamina A – este consumată atunci când privim lumina strălucitoare, fluorescentă, monitorul de la calculator, Tv –ul, etc. E mai bine să o luăm din legume cum ar fi morcovii (suc proaspăt), afinele, sau legumele galbene şi verzi sub formă de beta caroten – care se depozitează în ficat decât din farmacie. Doza zilnică maxim 10 000 u.i.
6. luteina şi zeaxantina consumate pentru a avea o vedere foarte clară – se găsesc în varză, spanac, lăptucă.
7. vit B1 menţine muşchii ochiului sănătoşi – se găseşte în cereale, soia, gălbenuş de ou
8. vit B2 – ne ajută să ne acoodăm când intrăm într-o cameră întunecoasă şi venim de la lumină puternică. Lipsa ei înseamnă senzaţii de arsură, oboseala ochilor, imposibilitatea de a vedea la apusul soarelui. O înghiţim din migdale, soia, lapte
9 .Vit B6 – asigură echilibrul emoţional. Se găseşte în banane, drojdie de bere, orez, pui, ouă, peşte, cereale
10. vit B12 – insuficienţa ei duce la cataractă şi glaucom. Se găseşte în peşte, ouă, lapte, fructe de mare.
11. Vit E – ajută fluxul de sânge să aducă oxigen la ochi. Asigură elasticitatea cristalinului, a muşchilor oculari. Se găseşte în germeni de grâu, nuci, migdale.
12 .Calciul- ameliorează miopia, ajută retina desprinsă, glaucomul. Băuturile carbogazoase eliminând calciul din organism, favorizează miopia. Se găseşte în legumele şi fructele verzi, seminţele de susan, etc
Exerciţii:
Imaginaţi-vă că aveţi ochii la ceafă şi priviţi de acolo. Apoi că îi aveţi la o palmă înaintea nasului. Vederea se îmbunătăţeşte simţitor. E ca şi cum am manevra un buton de claritate la televizor. Puteţi, pentru că doar 10 la sută din vederea noastră este fizică, restul -90% este mentală, interioară.

Optimizare…mentală


Ne confruntăm zilnic cu tot felul de probleme care sunt generatoare de emoţii puternice şi care ne scad fie nivelul de inteligenţă, fie pe cel de spontaneitate. Nu trebuie să uităm că o sursă importamntă de putere ne vine din trecut, din succesele trăite de noi sau strămoşii noştrii dragi şi aşa s-ar explica de ce în aceste articole uneori aduc în discuţie sau fac referiri la evenimete istorice. Românii au avut totuşi o istorie glorioasă, străbunii noştrii au cunoscut emoţiile succesului şi respectul contemporanilor nu o dată, iar a o minimaliza sau a o arunca în desuetudine şi ridicol aşa cum fac unii înseamnă a ne lipsi de un important cont sau sursă de putere mentală. Cea mai facilă, imediată, generatoare de falsă deşteptăciune sau de aparentă inteligenţă este metoda/gestul contrazicerii/anulării a orice, a oricui şi cu orice prilej, mai ales în media iar succesul specialiştilor băgători de seamă iar atenţia opiniei publice opace, non-selective e asigurat măcar pentru un timp. Dar despre această formă de escrocherie mediatică, într-un articol viitor. Ce mai putem face pentru a ne folosi eficient în situaţii potrivnice de encefalul pe care îl plimbăm şi îl avem cu toţii la inventar?
Mai întâi am putea să acceptăm că aceste circumstanţe nefavorabile fac parte din existenţa noastră iar eşecul sau înfrângerea sunt teste/extemporale naturale pe care ni le dă viaţa pentru a ne întări, pentru a câştiga minte din ele. Cum ne protejăm emoţional? Răspuns: externalizăm evenimentul negativ încetând să mai dăm vina pe noi înşine. Păstrăm astfel casa minţii ferită de gunoaie emoţionale inutile şi nocive. Dacă vom accepta fatalitatea şi „ghinionul de a ne fi născut în România” ca mod de gândire (aşa cum ni se „injectează” zilnic mai pe faţă, mai pe dos) înseamnă că vom fi condamnaţi pentru totdeauna să fim neputincioşi, aşa cum suntem în prezent. A fi responsabil nu înseamnă a fi vinovat pentru ceeace ni se întâmplă rău în viaţă!. Adoptând o astfel de atitudine nu vom permite greşelilor să ne ruineze total viaţa mentală. Noi suntem responsabili pentru modul în care reacţionăm la evenimente sau emitem răspunsuri (mai rar!), pentru acţiunile noastre pe care le vom iniţia în viitor şi pentru modul în care interpretăm o situaţie anume şi NU pentru cauza sau motivul acelei experienţe în sine. Din nefericire interpretează alţii zilnic pentru noi ce ni se întâmplă servindu-ne comentarii la conservă şi menajându-ne efortul de a gândi noi cu creierul nostru. Dacă ne spunem că noi suntem cauza nefericirii sau a evenimentului neplăcut (suntem „români, suntem păcătoşi, suntem…) ne vom scădea nepermis de mult nivelul energiei mentale iar energia psihică, să nu uităm, este esenţa mişcării noastre prin această viaţă.
De asemeni, o altă modalitate de a merge înainte pe cărările dificile ale vieţii este redescoperirea, reînvăţarea sărbătorii. Noi cunoaştem şi succese mici, mărunte, nesemnificative pentru cei din jur dar care sărbătorite corespunzător accentuează, ne marchează mintea cu amprenta victoriei, a succesului viitor. Aceste gesturi pot constitui o importantă şi constantă sursă de energie mentală. A serba o mică realizare personală cu familia, cu prietenii fără ca asta să implice costuri materiale excesive (adică fără grătare, mici, bere, manele), readuce pe ecranul nostru mental entuziasmul – sursa biruinţelor viitoare. Sărbătoarea victoriei de după meciul de fotbal face parte din meci, din joc!. Nu există vreun gol marcat de jucătorii din NBA –ul american, fără ca ceilalţi colegi să bată palma cu el sau să-l bată măcar pe spate. Cu aceste gesturi mărunte se construieşte succesul. După atâta „filosofie a răului perpetuu şi inevitabil” servită generos de televiziunile centrale, românii se simt din ce în ce mai stânjeniţi, şi aproape că este desuet sau imoral să mai feliciţi pe cineva pentru ceva. Când vom invita firesc în viaţa noastră succesul (atitudinea omului de succes), dificultăţile nu vor mai părea aşa de mari, ne vom simţi inteligenţi (nu doar „români mediocrii, superficiali şi proşti”) iar nivelul de energie mentală şi entuziasm va fi suficient de ridicat pentru a ne propulsa din mlaştina puturoasă şi confortabilă în care ne zbatem din ce în ce mai deprimaţi.

Ce ştim despre menstruaţie

Funcţionarea ciclului menstrual este asemănătoare lansării unui vehicol spatţial, în cazul nostru oul, în timp ce se amenajează pista de lansare.
Un dispozitiv gigantic, uterul trebuie pregătit pentru cazul în care micul călător intern se reîntoarce fertilizat.
În acelaşi timp tot ce s-a construit trebuie dărâmat ca să poate reîncepe luna viitoare totul de la capăt.
Este ca şi cum Cape Canaveral este dărâmat şi refăcut în fiecare lună până pe 30.
Când se termină perioada menstruală, ovarele încep să secrete, să elimine în sânge unul din principalii hormoni sexuali feminini – estrogenul. Apariţia acestuia este raportată Centrului Hormonal Superior – Hipofiza, care elimină şi ea un hormon de sprijin – hormonul de stimulare foliculară – FSH.

În timp ce estrogenul are acţiune asupra tuturor organelor de repreducere, FSH determină mărirea stratului interior al uterului.
La suprafaţa ovarului, oul este pregătit de lansare, momment în care începe secreţia celuilalt hormon feminin – progesteronul care intensifică pregătirile deje făcute asupra uterului.
Hipofiza răspunde şi ea la secreţia acestuia printr-un contra-hormon- LH sau hormonul luteinizant. Când nivelul de FSH şi LH în sânge atinge un anumit nivel, oul este lansat în abdomen. După ce pluteşte ceva timp în imensitatea pustie abdominală, este cules de două pâlnii imense – trompele uterine. În uter toate celulele sunt pline de sânge şi pulsează ritmic aşteptând oul lansat.
Dacă oul nu este fertilizat de un spermatozoid, Controlul Central apasă butonul „distruge” şi totul se prăbuşeşte. Membrana uterină şi sângele de rezervă este înnăbuşită şi eliminată fără milă. Celulele de la suprafaţă sunt lăsate să moară de foame; încete încet se vor desprinde şi vor fi eliminate cu milioanele.
Fluidul menstrual conţine jumătate sânge şi jumătate mucoasa sau membrana uterină desprinsă care s-a rupt. Sângele menstrual nu se coagulează, deci nu sunt cheaguri în sângele menstrual. De ce? Până de curând era un mister; s-a constatat însă că acest sânge a fost deja coagulat apoi el se lichefiază şi curge liber.
În următoarele trei zile toată magnifica şi ambiţioasa lucrare se duce pe apa Sâmbetei. De aceea menstruaţiei i se mai spune şi „Plânsul Uterului Dezamăgit”.
Proiectul va fi reluat însă luna următoare.

Creierul şi grăsimile


Creierul este cel mai „gras” organ din organism. Grăsimile pot determina „arhitectura” neuronilor, a sinapselor şi terminaţiilor dendritice sau por influenţa nivelul neurohormonilor care sunt eliberaţi în sinapse.
Dacă oferim grăsimi nepotrivite creierului acesta poate deveni ineficient; membranele care „îmbracă” neuronii se pot întări, rigidiza sau zbârci iar comunicarea la nvelul dendritelor poate fi întreruptă.
Tipul de grăsimi cu care ne „construim” creirul este una din cele mai importante decizii pe care le luăm spre binele sau în defavoarea noastră.
Atunci când îndemnăm copilul să mănânce un hamburgher sau când mergem la un fast-food, ar trebui să ne amintim că grăsimea saturată din cartofii prăjiţi sau din brânza grasă de pe pizza, poate opri dezvoltarea celulelor cerebrale.
Cercetătorii ştiu cel mai bine că animalele de laborator hrănite cu untură saturată, nu învaţă la fel de bine şi trec cu greutate testele comparativ cu cele hrănite cu uleiuri neasturate de soia de exemplu.
„Grăsimea din alimentaţie are efecte covârşitoare asupra funcţionării creierului” afirmă dr. Carol Greenwood profesor la Universitatea din Toronto.
Grăsimi care stimulează creierul:
Acidul docosahexaenoic (DHA) – cea mai stimulativă grăsime, se găseşte în peşte sau fructe de mare
EPA-Acidul eicosapentaenoic, cealaltă grăsime omega-3 se găseşte de asemenea în peşte şi untura de peşte.
Acidul linoleic – grăsimi omega-3 cu lanţ scurt se găsesc în verdeţuri, nuci, seminţe.
Grăsimile mononesaturate – conţin antioxidanţi, se găsesc în uleiul de măsline şi sunt utile pentru memorie şi sistemul vascular
Grăsimi periculoase pentru creier:
Grăsimile saturate din carne, lapte, unt, brânză
Uleiurile vegetale hidrogenate: margarina, maioneza, mâncarea procesată
Acizii graşi trans din margarină, hrana de tip fast-food, cartofii prăjiţi
Uleiurile vegetale procesate excesiv: de porumb, de floarea soarelui, de şofran.
Efectele dăunătoare ale grăsimilor saturate asupra creierului sunt cumulative; adică dacă mai mulţi ani am avut un regim alimentarcu multe grăsimi animale, creierul nostru a început să se adapteze acestui tip de alimentaţie ( cu alte cuvinte s-a„prostit”).
” Un pic de îngheţată cu sirop de ciocolată sau o prăjitură mică cu cremă din când în când nu dăunează” afirmă dr Carol Greenwood; pericolul apare când avem un regim alimentar nepotrivit mai mult timp.
Un studiu efectuat de Richard Mayeux şi colegii săi de la Universitatea Columbia a arătat că persoanele trecute de 65 de ani care au mâncat multe grăsimi animale au şansa de 5 ori mai mare de a face Parkinson, comparativ cu lotul de indivizi care au avut un regim alimentar sărac în grăsimi animale.

Treningul şi arta seducţiei

Ca urmare a interesului provocat de unele articole anterioare, continuăm azi să vă supunem atenţiei alte informaţii utile vieţii dumneavoastră de cuplu. Doamna Adela O. din Tr Severin de exemplu într-o lungă scrisoare ne aduce la cunoştiinţă faptul că soţul ei „s-a lenevit” de câţiva ani, că viaţa lor intimă „nu mai este cum era la început” şi, în final, ne cere câteva sfaturi.  Le oferim, atât cât ne ajută priceperea, acestei doamne dar şi tuturor celor interesaţi de acest subiect.

Doamnă Adela,

După cum constataţi şi D-voastră corect, viaţa noastră este parcă tot mai săracă, mai searbădă, mai decolorată, mai deprimantă. Ne-am obişnuit să ne aşezăm cu sfială parcă, zilnic în faţa televizorului şi cu privirile captive, fixe, să ne servim conştiincioşi porţia de nefericire. Viaţa noastră nu înseamnă numai ştirile „lucrate” îndelung de specialiştii în panică des-interesaţi şi ne-vinovaţi ci şi acel strop de plăcere dumnezeiască pe care o au la îndemână atât cei putred de bogaţi cât şi cei săraci – în egală măsură-dragostea. Mâncăm din ce în ce mai prost (românii consumă cele mai proaste alimente din UE), bem o apă din ce în ce mai stricată, avem cele mai mici salarii din UE, şi, ce este şi mai tragic, facem dragoste cel mai puţin. Un strop de dragoste, o fărâmă de iubire, un pic de atenţie şi de tandreţe nu dăunează sănătăţii, dimpotrivă!.

Cum apreciem dacă românii se mai iubesc în dormitor la fel de mult ca la început?. Desigur, sunt metode, tehnici, teste care evaluează acest lucru dar eu m-aş opri la un aspect vizibil şi la îndemână pentru oricine dintre noi – şifonierul. Hainele pe care d-voastră le purtaţi la servici vă arată celorlalţi şi vă definesc ceeace sunteţi – o femeie de afaceri. O altă femeie poate fi o simplă măturătoare, o profesoară sau un medic. Când vine vorba de erotism, de dragoste, de sex, hainele (tot ele!) pot induce, iniţia, declanşa, susţine plăcerea sau dimpotrivă, ucide.

Am argumentat într-un articol anterior cum funcţionează creierul bărbatului. În esenţă el este mult mai vizual decât cel al femeii şi de aceea hainele cu care vă îmbrăcaţi în acele momente intime sunt extrem de importante. Femeile noastre au uitat de hainele incitante care să stimuleze vederea bărbatului (să aibă cu „ce îşi clăti ochii”), şifonierele româncelor (şi probabil şi al d-voastră) fiind pline cu pijamale cu floricele sau ursuleţi, lălâi, lăbărţate, decolorate sau cu treninguri asortate eventual cu şlapi de plastic. Un studiu efectuat de cercetătorii germani arată că una din cauzele principale pentru care bărbaţii „se lenevesc” când vine vorba de a presta în dormitor, este (la nivel european, dar nu numai) un accesoriu vestimentar complet asexuat numit trening. Acesta apare sub forma a două piese bluză şi pantaloni în jurul anilor 70 pentru uzul sportivilor, era fabricat din nylon şi căptuşit cu bumbac (din anii 80 fiind croit şi integral din bumbac). Are un tipar larg, dând senzaţia unor forme pline (pentru comoditate şi confort). La noi este îmbrăcămintea specifică fanilor de muzică tehno sau hip-hop dar şi maneliştilor, motiv pentru care aceştia se mai numesc popular şi „foiţari”.

Obiceiul de a purta plicticosul trening atunci când vă întoarceţi acasă de la muncă, desfiinţează pur şi simplu pofta soţului d-voastră de mai face dragoste („moartea pasiunii”) şi este o reţetă sigură pentru a-l păstra cu ochii lipiţi de televizor. Dar nu înseamnă însă să defilaţi în sandale cu toc înalt şi fustă scurtă strâmtă prin casă, mai ales dacă aveţi şi treabă de făcut. Însă, pentru ocaziile speciale, intime este obligatoriu să aveţi câteva piese care să aţâţe privirile şi creierul soţului d-voastră. O pereche de ciorapi plasă şi o fustă purtată cu nimic pe dedesupt pot fi două accesorii vestimentare garantat seducătoare şi destul de ieftine. Un chimonou confortabil, larg, care să dezvăluie doar puţin din sutien sau din sânii goi vă poate transforma într-o femeie fatală. Un furou deochiat care îi transmite lui că sunteţi pregătită pentru prostioare sau pur şi simplu un maiou cu dantelă de mătase vă poate transforma într-o bombă sexy. Mai puteţi îmbrăca un tricou al lui ceva mai larg ca să poată cădea de pe umeri uşor sau o pereche de şalvari asortaţi cu bijuterii metalice zgomotoase care incită la mişcări senzuale. Mai puteţi pune pe d-voastră un prosop în jurul taliei (se desface uşor) sau o pătură groasă, moale, caldă, plăcută sub care să vă ascundeţi cu totul şi unde să puteţi face nebunii. Cât mai multe.

Cu siguranţă un procent foarte mic din volumul şifonierului românilor este dedicat acestei plăceri lăsate de Dumnezeu (întâmplare care ne mai aminteşte uneori că încă suntem vii). Aceste accesorii simple mai au rolul de a vă aminti că încă sunteţi femeie, că trebuie să vă faceţi frumoasă pentru soţul d-voastră şi că, deşi sunteţi de atâta timp împreună, nu sunteţi nici amici şi nici „frate şi soră”.

Cum să descifrăm personalitatea bărbatului după chiloţii care îi poartă?

Senzaţia pe care o încearcă o femeie când vede un bărbat cu şosete flauşate în picioare şi nişte chiloţi tetra lălâi pe el, este cu siguranţă, una non-erotică. Majoritatea femeilor nu agreează bărbaţii care poartă chiloţi cu crocodili sau o riglă centimetrică desenată pe ei sau îmbrăcaţi cu acei chiloţi cu gaura stupidă situată anterior!.

Bărbatul care poartă chiloţi boxeri cu dolari desenaţi este unul zgârcit chiar şi în a oferi plăcere partenerei; cel care poartă chiloţi de culoare gri-murdar e genul solitar care şi-i spală singur iar cel care poartă chiloţi largi ca nişte paraşute este genul „copil” care vrea să meargă la culcare (desigur, singur!…). Bărbaţii care poartă chiloţi albi, clasici sunt „iepuraşii” standard, iar cei care poartă tanga este posibil să fi văzut prea multe filme proaste pentru adulţi!. Bărbaţii care au desene animate imprimate pe chiloţi nu au nevoie de o femeie ci mai degrabă de o doică sau bonă. Cel mai mult femeile apreciază bărbaţii care poartă boxeri negrii sau roşii mulaţi şi care îmbracă o zonă cu gazonul defrişat.

Pentru a nu îmbătrâni îmbrăcată alături de soţul d-voastră ar mai trebui să ştiţi că dezbrăcatul lent, la lumina lumânărilor parfumate, mişcările lente, muzica ambientală discretă, intensifică dorinţa şi plăcerea. Aşa cum soţul d-voastră, la fel ca toţi bărbaţii se crede extraordinar (fără cusururi), tot aşa ar trebui să procedaţi şi d-voastră pentru a elimina/scăpa de complexele legate de celulită, sâni lăsaţi, etc. Vă aşezaţi în faţa oglinzii şi vă spuneţi zâmbind că sunteţi frumoasă (uitând de zonele imperfecte). Această atitudine se va transmite automat şi soţului d-voastră. De asemeni nu uitaţi că hainele despre care v-am amintit mai înainte se poartă demn, cu corpul drept, mândru la fel ca dansatoarele flamenco.

Siguranţa de sine este cel mai puternic afrodisiac, iar pentru menţinerea cât mai mult timp a erecţiei soţului nu uitaţi să condimentaţi seara cu necesarele complimente…

Dragoste şi prostituţie

Toţi străinii care vin pe la noi sunt încântaţi de ospitalitatea românescă, de amabilitatea, de sarmăluţele şi mămăliguţa noastră dar mai ales de fetele noastre. După ce am vândut tot ce se putea vinde, iată că într-un mod elegant, ne sunt aduse argumente bine „lucrate” în favoarea industriei pornografice.
Deşi inţial au fost ridiculizate, „vedetele” au fost cu discreţie transformate în „idoli” şi, apoi, cultivate cu răbdare şi profesionalism, (Monica Gabor Columbeanu, sau Laura Andreşan- „profesoara” de sex, sau Sexi Brăileanca, sau Simona Senzual, sau pornoelevele din Gorj, sau din Motru (nu mai ştiu exact), sau porno eleva olimpică care (cacofonie asumată) aprecia într-un interviu că pentru ea „sexul este artă”!).
Ce înţeleg părinţii din această campanie uneori agresivă, alteori discretă şi abil condusă? Ce înţeleg tinerele fete abia dumirite la viaţăde la aceste „vedete” care epatează o condiţie materială de invidiat? Că sexul şi pornografia sunt o profesie absolut „normală”. Afacerea cu trupurile copiilor noştrii are astfel un fundament cel puţin aparent, perfect justificat. „Ce îmi aduce cartea şi ce îmi oferă sexul”? Iată întrebările existenţiale ale tineretului care apreciază conform unui sondaj efectuat în Bucureşti că „sexul în grup este cea mai bună formă de distracţie”. Răspunsurile nu trebuie căutate prea insistent pentru că se văd cu ochiul liber. Oameni cu facultăţi şi doctorate şomeri şi care trăiesc de azi pe mâine şi puştoaice care conduc maşini sport şi cheltuie sume uriaşe (pentru cei mai întâi pomeniţi).
Pentru a nu fi acuzaţi de puritanism sau conservatorism sau de concepţii de viaţă comunistoid-retrograde, vom încerca în cele ce urmează să aşezăm lucrurile în această zonă, într-o albie cât de cât firească având ca reper ceeace a spus acum 2000 de ani Hipocratikus din Kos : ”Dumnezeu ne-a binecuvântat cu sănătate şi bun simţ”.
„Bunul simţ” în acepţiunea noastră vor fi noţiunile de anatomie, fiziologie şi psihologie care ne vor ghida- sperăm, spre informarea corectă atât a mămicilor neştiutoare dar şi a tinerelor fete şi tinerilor băieţi, dornici de informaţii mai mult decât din experienţe sexuale incerte, eşuate şi frustrante.
De ce nu se spune tinerilor adevărul despre sex?
Răspuns1: pentru că această industrie a pornografiei aduce un profit anual (cui?) estimat la circa 100 miliarde de euro, adică mai mult decât venitul intern brut al României. Răspuns2:pentru că Biserica a indus în mintea oamenilor frica de sex („sexul este păcat”, este o „ruşine”, etc)- iar oamenii caută informaţii (unde altundeva?) în zona industriei pornografice care însă nu are aproape nimic în comun cu sexul adevărat. Răspuns3: oamenii neinformaţi, limitaţi, neştiutori, frustraţi sexual sunt mai uşor de condus, de supus, de manipulat. De ce în cazărmile militare sexul este interzis, iar soldaţilor li se administrează sedative- tip bromuri? Pentru a elimina sexul din mintea acestora şi pentru a fi cat mai receptivi la ordinele primite. Dar despre manipulare, politică şi alte asemenea lucruri într-un articol viitor.
Ce este iubirea?
Iubirea este de două tipuri; Abraham Maslow –doctor în psihiatrie, le-a numit „iubirea nevoie-carenţă” şi „iubirea autentică”.
Iubirea „necesitate” sau „carenţă” depinde de celălalt; este o iubire imatură. Te foloseşti de celălat ca de o unealtă. Exploatezi, manipulezi, domini. Şi celălalt încercă la fel cu tine. A te folosi de o altă fiinţă este un gest total lipsit de iubire.
De ce se întâmplă asta?
Pentru că majoritatea oamenilor asta învaţă în copilărie. Copilul depinde de mamă; dragostea lui este o „iubire necesitate”; el nu se hrăneşte doar cu lapte de la mama sa, ci şi cu iubire odată cu laptele. Mama sa este hrana sa, este viaţa lui. De aceea el va iubi pe orice femeie îl va proteja, îl va ajuta să upravieţuiască, şi îi va satisface necesităţile. De aceea milioane şi milioane de oameni rămân infantili toată viaţa. Pentru că ei au nevoie de dragoste ca de o hrană.
Când depindem de altul suferim; dependenţa este mizerabilă, este sclavie. Persoana de care depinzi are un ascendent asupra ta şi atunci începi s-o urăşti, cauţi să te răzbuni pe ea. Nimănui nu-i place să fie legat, dependent de cineva. Partenerii se „înfometează” unul pe celălalt pentru ca dependenţa să fie mai mare, astfel că iubirea lor a devenit un fel de comerţ. Când îi ceri celuilalt iubire eşti un cerşetor; celălalt procedează la fel. Doi cerşetori frustraţi care se simt traşi pe sfoară. Înainte se simţeau mizerabil singuri acum se simt mizerabil împreună. Acum însă putem arunca vina pe celălat: din cauza lui ne simţim nenorociţi, nefericiţi. Cei care se îndrăgostesc dintr-o nevoie de iubire, nu au iubire şi ca urmare nu pot dărui iubire. Sunt doi imaturi pentru că doar doi imaturi se pot înţelege.
Omul devine matur doar atunci când înţelege că este mai important să iubească decât să fie iubit. Atunci începe să împartă, să reverse, să dăruie necondiţionat.
Doar o persoană matură dăruie pentru că are de unde dărui. Atunci nu mai eşti dependent, atunci poţi să iubeşti indiferent dacă celălalt te iubeşte sau nu.
Atunci iubirea a devenit o stare interioară, şi nu o simplă relaţie.
Iubirea înseamnă abundenţă; înseamnă să o împărtăşeşti pentru că nu mai ştii ce să faci cu ea. Celălalt poate să simtă iubirea ta sau să nu o simtă; tu însă ştii sigur că ea se revarsă.
Florile nu înfloresc pentru ca noi să le lăudăm mirosul, isvoarele nu curg ca să ne potolescă nouă setea, ele pur şi simplu înfloresc, pur şi simplu curg.
Când eşti matur, oamenii imaturi nu te mai atrag deloc. O persoană matură nu se îndrăgosteşte. Ea se regăseşte în iubire. O persoană matură pur şi simplu dăruieşte iubire, se simte recunoscătoare pentru că ia-i acceptat iubirea. Nu aşteaptă niciodată mulţumiri, nici măcar n-are nevoie de mulţumiri.
Când două persoane mature se iubesc se produce un paradox: ele se iubesc, sunt împreună şi totuşi extraordinar de singure.
Uniunea lor nu le distruge individualitatea ci o îmbogăţeşte. Două persoane mature care se iubesc se ajută să devină autonome, să devină mai libere. Ele sunt din ce în ce mai independente, mai spontane, mai originale, mai libere.
Persoanele imature creează o închisoare, persoanele mature se ajută reciproc să distrugă limitările. Libertatea este valoarea supremă a iubirii. Iubirea este energie dinamică, ea nu poate fi înlănţuită, depozitată, stagnată.

Ce este dragostea?
Răspuns: până la alte definiţii este chimie. Creierul, suportul minţii, cel mai important organ sexual, este format din neuroni care funcţionează cu ajutorul chimiei. „Cocktail-ul” chimic format între neuroni, în sinapse, ne determină caracterul, personalitatea, dispoziţiile sau comportamentul . Viaţa vrea de la noi un singur lucru: să o perpetuăm şi pentru asta ne “premiază”.
Cei mai importanţi hormoni implicaţi în viaţa sexuală sunt dopamina, serotonina, oxitocina, prolactina, feniletil amina, adrenalina sau noradrenalina.
Dopamina sau „biomolecula placerii”este suportul chimic voinţei şi al senzatiei placerii. Dopamina se acumulează la nivelul lobului frontal al creierului si creează starea de extaz (în timpul orgasmului). Dopamina îi face pe bărbati şi pe femei să simtă plăcere când fac sex (adică au primit “recompensa”pentru perpetuarea speciei). Pasiunea de la începutul relaţiei este încercarea primară, hormonală a creierului de a forma o legătură cu un potenţial partener; el este cel care creează o stare de euforie, de exaltare şi o emoţie atât de puternică suficientă pentru a-i convinge pe oameni că e vorba de iubire. În realitate este un şiretlic biologic al naturii care durează între 3 şi 36 luni perioadă în care se poate produce împerecherea şi procrearea. Oamenii consideră în mod greşit că ar fi vorba de iubire. Însă, după sexul cu aceeaşi parteneră, nivelul de dopamină al masculului scade brusc şi refuză să crească, doar dacă apare altă parteneră. După starea de orgasm, individul resimte o stare de oboseală şi nevoia de odihnă. Aceasta este atribuită eliberării de prolactină care în timpul orgasmului blochează receptorii la dopamină. Acest lucru se întâmplă pentru protejarea resurselor chimice (dopamina) obţinute de creier cu importante sacrificii energetice. Însă, plăcerea produsă de dopamină poate da dependenţă anumitor indivizi, la fel ca drogurile. Bărbatii şi femeile dependenţi de plăcere, adică de dopamină îsi schimbă partenerii după câteva săptămâni, în loc să îmbunătătească relatia cu actualul partener. Când casa devine prăfuită, sau partenerul nu mai este atrăgător acestea la un loc pot însemna lipsă de dopamină. “Noutatea” stimulează creierul să producă dopamină. După ce bărbatul a făcut sex cu femeia adică şi-a donat genele, supravieţuirea speciei este asigurată doar dacă masculul găseste altă parteneră. Astfel că, femeia, care înainte era cea mai frumoasă de pe pământ, devine dintr-o dată, cea mai putin dorită. Se numeşte “Efectul Coolidge” şi a fost studiat pe sobolani.

Oxitocina – Este un hormon “romantic” deoarece creează sentimentul de ataşare de cealaltă persoană. Este hormonul relaţiilor îndelungate şi al ataşamentului de aceeaşi persoană.Cu cât mai multă oxitocină,cu atât mai mult durează relaţia. Oxitocina este secretul monogamiei. Când s-a injectat oxitocină în creierul sobolanilor, s-a constatat că aceştia nu mai caută parteneri noi (leacul pentru”efectul Coolidge”).
Oxitocina se mai numeşte şi hormonul ”mângâierii” fiind declanşat atunci când este atinsă pielea cuiva uşor. Ea sporeşte sentimentele partenerilor şi sensibilitatea la atingere. Până la 16-17 ani şi băieţii şi fetiţele au receptorii pentru plăcere dispersaţi pe toată suprafaţa corpului. La pubertate şi adolescenţă, pielea băieţilor se îngroaşă iar receptorii Merkel pentru plăcere sunt cel mai mult grupaţi pe vârful penisului care este de o mie de ori mai sensibil decât vârful degetelor. În cazul femeii situaţia este altfel. Femeia păstrează receptorii pentru plăcere dispersaţi pe tot corpul aşa că ea va fi fericită atunci când este mângâiată peste tot. Ceeace vedem în filmele porno cu femei mângâiate doar într-un loc (aşa cum procedează bărbaţii cu ei înşişi când se masturbează) nu are legătură cu anatomia şi fiziologia umană ci doar cu o manipulare vizuală bine regizată. Pentru un cunoscător al anatomiei şi fiziologiei masculine şi feminine, filmele porno sunt cel mult comice sau poate mai corect jalnice.
FEA- feniletilamina, hormon natural, ne face să simţim că plutim şi este responsabil de euforia de la începutul relaţiei. Aceasta împreună cu adrenalina face ca inima să ne palpite, mâinile să transpire, pupilele să ni se dilate şi să ne dea furnicături- “fluturi” la stomac. Ne dă voiciune şi ne face să ne simţim excelent.
Noradreanalina este stimulată de activitatea fizică. În 8 minute de exerciţii fizice,creşte de 10 ori. Combinaţia FEA, Dopamină, Noradrenalină, este deosebit de puternică şi de “periculoasă” pentru parteneri pentru că este irezistibilă.
Serotonina ne dă sentimentul de mulţumire, sau satisfacţia care apare imediat după sex, şi incită la somn.

Adrenalina, un hormon eliberat in conditii de stres, este responsabil pentru starea de excitatie si comportamentul de asumare a riscului. Este un hormon care produce excitaţie. Oamenii obţin adrenalină când riscă şi îşi înşeală nevasta (se simt bărbaţi când se gândesc că soţul înşelat ar putea să apară), când fac sex în pădure, în toaleta unui restaurant sau club, în scara blocului, în lift, în parc, sau în maşină. Aruncatul în cap de pe macara, căţăratul pe gheaţă, plimbatul pe motocicletă într-o roată, sporturile extreme, alpinismul, skateboardul, sporturile aeronautice, planorismul, parasutismul, zborul cu motor şi zborurile ultrauşoare produc adrenalină dar şi mulţi bani. Imaginile porno au acelaşi efect: asigură, pentru câteva clipe, ore, nevoia noastră de adrenalină, de excitaţie.
Cui se adresează industria pornografică?
Răspuns: bărbaţilor singuri care se masturbează. Ei sunt în proporţie de peste 95% “beneficiarii” acestor producţii. Spre exemplu, într-un singur an – 2005 s-au “produs” 13 588 de filme hardcore din care 20% care conţin imagini cu copii (Internet Filter Review şi National Society for the Prevention of Cruelty to Children, 10/8/03).

Cum sunt păcăliţi bărbaţii de imaginile pornografice.
Pentru a înţelege mai uşor mecanismele, trebuie ştiute măcar câteva deosebiri dintre bărbaţi şi femei. Spre deosebire de femei care sunt “auditive” (le place să gândească cu voce tare sau să se audă vorbind), bărbaţii sunt vizuali (le place mai mult să vadă).
Creierul femeii este mai mic decât al bărbatului, dar deşi bărbatul are cu 4 miliarde de neuroni mai mult, femeia este cu 3% mai inteligentă pentru că are un creier mai bine organizat dar şi mai multă materie cenuşie (studii făcute de Bente Pakkenberg – Danemarca şi Ruben Gur de la Univ Pensylvania).
Animated brain Pictures, Images and Photos
Creierul bărbatului este specializat, compartimentat. El se concentrează doar asupra unui singur lucru odată. Când bărbatul citeşte, el este aproape surd. Dacă se bărbiereşte şi îl întrebi de vorbă, aproape sigur se va tăia. Dacă în timp ce bate un cui femeia se apucă să îi spună ceva, sigur îşi va lovi degetele. Majoritatea femeilor se pot spăla pe dinţi şi face alte activităţi în acelaşi timp, de ex să lustruiască o masă; bărbatul va sta cu picioarele depărtate în faţa oglinzii, corpul aplecat şi îşi va mişca şi capul după periuţă.
Sistemul senzorial al femeii este mult mai sensibil decât al bărbatului; ea simte imediat când altă persoană e supărată, bărbatul trebuie să vadă lacrimi, palme pe obraz sau să i se spună acest lucru. Femeia simte dacă un cal va da cu copita, bărbatul nu; femeia vorbeşte cu pisica, bărbatul dă cu piciorul în ea când nu e văzut.
Ochii femeilor diferă de cei ai bărbaţilor. Femeia descifrează direcţia privirii ochilor partenerului, bărbatul nu. Femeile au un număr dublu de celule conice care sunt sensibile la culoare în retină; bărbatul doar vreo 7 milioane. De aceea bărbaţii descriu sumar ceeace văd, femeile descriu nuanţe greu de înţeles de bărbaţi.

Femeia are o vedere periferică mai amplă decât a bărbaţilor (are un unghi de cel puţin 45 de grade pe ambele laterale ale capului, dar poate merge până la 180 de grade). Ochiul bărbatului deşi este mai mare, el îl are configurat pentru privirea de tip „tunel”, adică vede bine la distanţă ca şi cum ar privi printr-un binoclu. Din această cauză bărbatul nu găseşte niciodată ceva în frigider sau ciorapii, îşi acuză soţia că ascunde lucrurile de el, dar găseşte imediat cârciuma. De fapt, creierul bărbatului caută în frigider cuvântul U N T ; dacă nu este scris vizibil, are şanse să nu-l găsească. De aceea bărbaţii îşi mişcă tot timpul ca radarul capul atunci când caută un obiect apropiat. Numărul accidentelor de copii băieţi este dublu faţă de cel al fetiţelor. De asemeni femeile care se uită „lung” după bărbaţi sunt foarte rar prinse făcând aceste gesturi, pe când bărbaţii sunt mereu acuzaţi că se „uită”, deşi s-a dovedit experimental că femeile se „uită” mai mult decât bărbaţii, doar că nu sunt prinse, având un câmp vizual periferic mai mare. De aceea femeia este mai pricepută la băgatul aţei în ac şi la observarea detaliilor, amănuntelor. Bărbatul vede mai bine noaptea dar la distanţă, femeia şofer se simte orbită de celelalte maşini.
Când o femeie intră într-o încăpere unde se află 50 de cupluri,îi trebuie sub 10 minute pentru a detecta care cupluri se înţeleg şi care nu; un bărbat caută întâi intrările, ieşirile apoi posibili duşmai, posibili prieteni sau observă un bec ars, sau un geam spart.

Datorită unui corp calos mai mare (cu 30%)care permite un transfer rapid al informaţiilor senzoriale, unei femei îi este foarte greu să fie minţită (doar dacă vrea ea), în schimb bărbatul poate fi uşor minţit deoarece creierul lui mai puţin dotat nu poate remarca toate inadverdenţele dintre limbajul verbal şi non verbal al femeii. De aceea femeilor le este foarte uşor să mimeze un orgasm; ca să mintă o femeie, bărbatul ar trebui s-o facă în scris sau la telefon.
Auzul femeii este mai sensibil ca al bărbatului; ea poate discuta şi poate fi atentă şi la altă discuţie în acelaşi timp. Dacă sună telefonul, bărbatul le va cere celorlalţi să tacă; el nu poate auzi când merge televizorul, când zdrăngăne farfuriile sau când cântă muzica. Femeia aude scâncetul copilului aflat în altă cameră, bărbatul nu.
Pielea femeii este de 10 ori mai sensibilă la atingeri şi mângâieri decât a bărbatului. În timpul unei conversaţii două femei sunt de 6 ori mai tentate să se atingă decât doi bărbaţi. Când o femeie e supărată pe un bărbat, invariabil va spune: „nu mă atinge!”.

Pielea bărbatului e de 4 ori mai groasă decât a femeii. De aceea bărbaţii fac riduri mai greu. Sensibilitatea băieţilor la mângâiat dispare la pubertate când se concentrează doar într-un singur loc.
Simţul gustativ al femei este net superior bărbatului; bărbaţii discern mai bine gustul sărat şi cel amar şi de aceea preferă berea, în timp ce femeile preferă dulciurile. Dulcele pe care ele îl oferă copilului semnifică iubirea.
Nasul femeii este mai sensibil mai ales la ovulaţie. Ea poate simţi „magnetismul” bărbatului –feromonii, în timp ce bărbatul, nu.
Creierul femeii poate detecta prin miros (nervul olfactiv este cel mai scurt şi merge direct în aria olfactivă) starea sistemului imunitar al bărbatului în mai puţin de 3 secunde de la întâlnire. Bărbaţii cu sistem imunitar puternic sunt „irezistibili”. Animalele îşi miros excrementele, iar britanicii au descoperit că mirosul propriei transpiraţii din axilă este un puternic sedativ.

Femeile au obiceiul să gândească cu glas tare; în astfel de cazuri, e foarte important ca bărbatul să nu îi dea nici un răspuns.
Bărbaţii nu au darul vorbirii deoarece nu există un centru precis în emisfera lor stângă. De aceea băieţii, bărbaţii mormăie şi pronunţă cuvintele mai greu decât fetele. Când vorbesc bărbaţii ei folosesc pentru a încheia o propoziţie doar 3 tonuri, femeile 5 tonuri. Am văzut de exemplu, la emisiunile sportive cum comentează un meci o hadbalistă şi un forbalist care foloseşte foarte puţine cuvinte compartiv. Bărbaţii când stau împreună pot trece ore fără să îşi pronunţe măcar un cuvânt (la pescuit de ex). Dacă într-un grup de femei nu se vorbeşte, este o problemă extrem de serioasă. Singura situaţie când bărbatul vorbeşte mult e atunci când e beat.
Când se termină o zi, creierul bărbatului, clasifică, îndosariază problemele fără să-i mai preocupe în mod special; femeii îi vin mereu în minte problemele. Singura modalitate de a scăpa de le este să le conştientizeze, să se descarce verbal. Ea nu vrea soluţii şi nici concluzii, vrea doar să vorbească.
Femeile pot să privească la televizor, pt să vorbească cu copii şi să bârfească; bărbaţii pot ori să vorbească, ori să privească şi le roagă să nu mai trăncănească. Ei nu pot face două lucruri în acelaşi timp. Femeile consideră că trebuie să se simtă bine şi să comunice nu să stea ca statuile la televizor. Vorbitul pentru femeie înseamnă stabilirea de relaţii şi prietenii; pentru bărbat vorbitul înseamnă referire strict la fapte. După ce vine dintr-o vacanţă de două săptămâni petrecută cu prietena ei, o femeie tot mai stă două ore de vorbă. Bărbatul vorbeşte mult în gând; când bărbatul priveşte pe geam, el de fapt gândeşte, vorbeşte în gând. Femeia crede că nu are ce face, că se plictiseşte sau că e leneş şi îi cută ceva de lucru. De aceea bărbaţii preferă să bea în linişte. Pentru a se înţelege mai bine cu femeile, bărbaţii trebuie să vorbească mai mult. Când gândesc cu voce tare, femeile cred că aceasta este o formă de afecţiune, însă bărbatul percepe asta diferit. El crede că femeia îi înşiră o grămadă de probleme pe care el trebuie să le rezolve şi intră în panică, se enervează şi începe să-i spună ce are de făcut. Bărbatul trebuie să înţeleagă că atunci când vorbeşte, femeia nu aşteaptă soluţii; femeia trebuie să înţeleagă că atunci când bărbatul nu vorbeşte, nu e nimic în neregulă. O femeie foloseşte zilnic între 6000 şi 8000 de cuvinte pe zi, 2-3000 de sunete şi între 8 şi 10 000 de gesturi pentru a comunica, adică peste 20 000 de „cuvinte” (în 10 secunde poate schimba 7 expresii faciale). Bărbatul pronunţă între 2 000 şi 3 000 , 1000 de sunete vocale, şi 2000 de semne nonverbale, adică în medie vreo 7000 în total adică 1/3 din cât foloseşte o femeie. După ce a terminat de vorbit, femeia se simte uşurată şi fericită. Femeia ar trebui să înţeleagă că bărbatul nu poate duce o discuţie pe mai multe planuri; el de regulă vorbeşte simplu, clar, concluziv; el se concentrează doar asupra unei singure idei. Aşadar femeia trebuie să îi vorbească simplu, şi să-i spună un singur lucru, o singură idee la care să se poată gândi. Bărbatul nu poate şi vorbi şi asculta în acelaşi timp. Bărbaţii se întrerup din vorbit între ei doar dacă apare o rivalitate; dacă femeia îl întrerupe din vorbit şi mută discuţia pe mai multe planuri, bărbatul practic este surd. Dacă femeia vrea să se împrietenescă cu cineva, va vorbi foarte mult; ea consideră cuvintele ca pe o răsplată pe care o acordă. Dacă o femeie ne vorbeşte mult, înseamnă că i-am plăcut. Vorbitul pe ocolite, funcţionează doar între femei; bărbatul nu ştie regulile unui astfel de limbaj aluziv, ambiguu, polisemantic. Când comunică, femeile pun sentimente în vorbe, bărbaţii doar se exprimă. Vocea ascuţită a femeii vine de la nivelul de estrogen, vocea groasă cu tonalitate joasă a bărbatului vine de la testosteron. O voce joasă poate fi obţinută prin aplecarea bărbiei, şi reducerea ritmului într-unul monoton.

Creierul femeilor reacţionează la oameni şi chipuri, creierul bărbaţilor reacţionează la obiecte şi forma lor. Bărbaţii nu vorbesc niciodată serios despre sex, ei doar glumesc. Femeile cred că bărbaţii se adună pentru a povesti ce au făcut în pat cu ele; fals. Dacă unul face aşa ceva ceilalţi pleacă sau tac dezaprobator. Femeile nu se abţin când vine vorba de sex; ele discută tot felul de tehnici, strategii, durată, dimensiuni, etc în termeni adesea mai vulgari decât bărbaţii. Pentru că bărbatului îi place întodeauna să aibă dreptate (altfel se consideră ratat), femeia va avea grijă să se asigure că bărbatul nu va simţi că a greşit când discută astfel de chestiuni. Bărbaţii urăsc să fie criticaţi şi de aceea preferă să se însoare cu fecioare neştiutoare. Bărbaţii urăsc sfaturile: de aceea nici celui mai bun prieten nu-i spun problemele deşi acesta poate ar avea o soluţie bună. Bărbatului îi dai sfaturi doar dacă le cere, altfel îi spui că ai încredere în capacitatea lui de a rezolva problemele. Femeia vorbeşte doar pentru a se elibera de stres. Ea vrea doar să fie ascultată, nu „reparată”. Când o femeie vorbeşte, este întreruptă de bărbat cu soluţii; dar ea nu vrea soluţii vrea doar ca cineva să o asculte. Când bărbatul este stresat, i se activează logica şi orientarea în spaţiu: la femeie este activată funcţia vorbirii putând să vorbească ore în şir doar pentru a fi compătimită. Când un bărbat are de-a face cu o femeie supărată, trebuie doar să o asculte cu atenţie. Când bărbatul este stresat, supărat, foloseşte emisfera dreaptă, imaginativă – vorbeşte în gând, în timp ce la femeie este activă emisfera stângă- emisfera limbajului şi a vorbirii.


Când o femeie priveşte la televizor, ea caută o poveste, bărbatul schimbă mereu canalele în căutarea unei soluţii la gândurile lui. Bărbaţii stresaţi beau alcool, femeile stresate mănâncă multă ciocolată şi invadează magazinele. Femeia este mută doar când este jignită sau minţită sau maltratată şi se sperie când bărbatul tace. Ea începe să îl facă să vorbească, să îl încurajeze, dar el refuză, considerând că ea nu are încredere în el. Când un bărbat se izolează trebuie lăsat în pace; când o femeie se izolează, trebuie iniţiată urgent o discuţie lămuritoare.
Dacă bărbatul bănuieşte că femeia este stresată o lasă în pace să se poată concentra şi să găsească o soluţie. Mersul la cumpărături pentru femei e ca vorbitul; le destinde chiar dacă la final nu cumpără nimic. Pentru a face un complimet sincer unei femei trebuie să îi oferim cât mai multe amănunte. Bărbaţii visează că fac sex cu două femei, femeia visează că face sex cu doi bărbaţi, cu unul face sex, cu celălalt vorbeşte după ce a făcut sex. Când fac sex, bărbaţii simt nevoia să se golească; când fac sex femeile simt nevoia să se umple. Vorbitul, tandreţea, atenţia acordată o umple pe femeie. Pentru că bărbatul nu poate face decât un singur lucru o dată, el nu vorbeşte în timp ce face sex; dacă femeia începe să vorbească în timpul sexului, s-ar putea ca lui să-i treacă erecţia. Femeia poate să vorbească şi să facă sex în acelaşi timp. Ea are nevoie de multe vorbe frumoase de la el. De aceea compromisul care menţine erecţia este reprezentat de sunetele gen „oooo!”, „ahhh!”, „daaaa!”.
Pentru majoritatea femeilor, orgasmul este ceva secundar, ea vrea mai mult intimitate, căldură şi ceva tensiune.

Cum sunt “agăţaţi” bărbaţii de industria pornografică? (“Pornografie” înseamnă literal “a scrie” despre “prostituţie”).
Răspuns: arătându-le femei cu organele genitale expuse sau trupurile goale care să le excite schemele mentale (patternurile înnăscute).
Iată câteve astfel de scheme mentale care îi transformă pe bărbaţi în prizonieri ai imaginilor erotice.
Forma atletică a corpului femeii; mesaj: poate să apere progeniturile de pericol
Sânii plini; mesaj: decolteul sugerează de fapt fesele femeii şi organul “ascuns” de sub ele.
Picioarele lungi; mesaj: atrag atenţia spre zona unde se întâlnesc. Înseamnă maturizare sexuală. Fustele scurte sau tocurile înalte au menirea de a lungi picioarele. Bărbaţii nu preferă picioarele musculoase ci puţin mai grăsuţe, mai feminine. Femeia la ovulaţie alege inconştient fuste mai scurte.
Talia subţire; mesaj: arată că nu e gravidă deci, disponibilă. Cel mai puternic mesaj îl transmit e raportul fese/talie 70%. Aceasta era forma sticlei de coca cola.
Fesele rotunde în formă de piersică; mesaj: elemente nutritive pentru viitorul pui. Are aceeaşi semnificaţie ca şi cocoaşa cămilei. Unduirea lor atrage atenţia. Marline Monroe avea un toc mai scurt tocmai pentru a-şi undiu mai bine şoldurile.
Abdomenul plat; mesaj: nu este însărcinată deci poate fi însămânţată.
Spatele arcuit, formele rotunde – semne de fertilitate
Gâtul lung ca o lumânare – accentuează feminitatea comparative cu gâtul scurt al bărbaţilor. Aceştia doresc instinctiv să-l sărute.
Faţa de fată de 14 ani – trezeşte instinctele paterne, ocrotitoare la bărbat. Explicaţia pentru chirurgia estetică.
Gura senzuală – oamenii sunt singurele fiinţe cu buzele în afara gurii. În satare de excitaţie şi buzele şi organele genitale feminine sunt umflate, dilatate, mărite (“ecou genital”). Transmit puternice semnale sexuale. Timp de 6000 de ani rujul de buze a fost doar roşu. Excitarea femeii mai produce îmbujorarea obrajior. Aşa se explică industria cosmeticelor.
Ochii senzuali – ochii femeilor care iubesc se dilată de plăcere, sunt mari şi sunt atrăgători pentru bărbat. De aceea machiajul măreşte ochii şi genele cu rimeluri, contururi, etc
Nasul mic de fetiţă trezeşte la bărbat instinctele protectoare, paterne. Nici un manechin nu are nasul mare.
Raderea părului pubian – transformă femeia într-o copilă pentru bărbat.
va urma

Nu-i aşa că nu ştiai?

În stare embrionară, omul are atât organe sexuale femeieşti cât şi bărbăteşti. În acord cu „decizia” cromozomilor, micuţa fiinţă se va transforma fie într-o dansatoare de streaptease fie într-un mascul musculos. În momentul naşterii puiul de om are trăsături sexuale clare şi distincte; totuşi doar în proporţie de 98%.

2% din organele sexuale ale bărbatului dar şi ale femeii aparţin celuilalt sex; adică fetele sunt 2% bărbaţi iar bărbaţii sunt 2% femei.

Dacă embrionul urmează să fie băiat, viitoarele testicole „cad” în zona în care urmau să se găsească labiile şi se vor dezvolta într-o „pungă” numită scrot.

Dacă embrionul va fi femeie, ovarele vor rămâne „pe loc” în abdomen. Majoritatea cercetătorilor afirmă că iniţial embrionul este femeiesc; acesta ar fi un bun motiv pentru a dovedi superioritatea feminină.

La fiinţele inferioare cu ar fi puii de găină, micţiunea, defecţia şi reproducerea  sunt dirijate spre acelaşi orificiu numit cloacă. La vârful evoluţiei (homo sapiens) bărbaţii au un orificiu separat pentru defecaţie dar micţiunea şi reproducerea au încă un canal comun.

Femeile însă au într-adevăr structuri anatomice „de lux”; au o delimitare clară – cu alte cuvinte trei probleme, trei orificii. „Superioritatea” masculină poate astfel să mai fie dezbătută din când în când de bărbaţi.

Bărbaţii au un vagin masculin – o anexă de ţesut fixat de marginea vezicii urinare (vagina masculina) şi de asemenea au şi un himen numit colliculus seminal („deluşor”).

Desigur că nu oferă nici o informaţie despre bărbat aşa cum se întâmplă în cazul femeilor!

Despre Sistemul Imunitar

„Imunis” în latină înseamnă „curat” sau „liber”.

Corpul nostru este supus agresiunilor externe dar şi interne permanent, în fiecare secundă a vieţii noastre. Din exterior suntem agresaţi de viruşi, bacterii, paraziţi, ciuperci, poluanţi chimici, din interior suntem ameninţaţi de celulele „defecte” care apar permanent în procesul de regenerare, de reînnoire a celulelor, ţesuturilor, organelor şi care se pot transforma uneori în tumori letale.

Împotriva tuturor acestor agresiuni suntem apăraţi, protejaţi, salvaţi de sistemul imunitar.

Dacă ar fi să localizăm această „armată” în corpul nostru am vedea că este cel mai bine reprezentată la nivelul aparatului respirator şi digestiv adică exact acolo pe unde intră aerul şi alimentele înlăuntrul nostru.

Aceste elemente vitale pentru noi, pot fi însoţite de substanţe periculoase iar celulele imunitare sunt gata precum soldaţii să le neutralizeze prin metode specifice sau nespecifice.

Majoritatea acestor substanţe chimice bune sau rele nu pot fi asimilate decât dacă se dizolvă în apă; de exemplu, la nivelul alveolelor pulmonare există în interiorul acestora o peliculă de apă pură care face posibilă absorbţia oxigenului atmosferic; mâncarea pe care o consumăm are gust şi miros doar dacă se poate dizolva în apă, etc. Aşadar, apa este principalul vector de boală sau sănătate al sistemului nostru imunitar.

În loc să „obosim”, să „sufocăm” sistemul imunitar cu poluanţi dizolvaţi în aşa-zisa „apă” care ni se oferă la robinet sau în bidoanele de plastic, sau în alimentele procesate, rafinate, pline de mii de arome şi aditivi necunoscuţi, putem să ne oferim o apă gata „strecurată”, gata purificată; în felul acesta sistemul imunitar va fi mai relaxat, mai liniştit, mai eficient.

Şansele ca el să „înnebunească”,  să se „răzvrătească” împotriva propriului organism şi să genereze de exemplu bolile autoimune extrem de scumpe, de greu de înţeles şi de tratat de medicina modernă sunt foarte mult diminuate.

Controlul mâniei

Există două căi principale de intervenţie: o cale pentru risipirea mâniei este de a lua în stăpânire gândurile care declanşează valurile de mânie, având în vedere că ele sunt ce evaluează o interacţiune care confirmă şi încurajează prima izbucnire de mânie iar reevaluările subsecvente pot aţâţa flăcările. Contează foarte mult momentul: cu cât mai repede cu atât mai bine pentru eficienţa desamorsării acestui cerc al mâniei. Mânia poate fi complet scurtcircuitată dacă informaţia de liniştire soseşte înainte ca mânia propriu-zisă să acţioneze.

A doua posibilitate de a potoli mânia: psihologia calmării- a aştepta ca adrenalina să ajungă acolo unde nu mai poate să declanşeze mânia. Într-o ceartă asta înseamnă să te distanţezi de celălalt pentru o vreme. Există un truc şi anume să potoleşti mânia suficient cât să poţi simţi că este un moment plăcut pe care îl trăieşti din plin.

Una din strategiile cele mai eficiente este să rămâi singur până te mai calmezi; a altă variantă este mersul la plimbare sau exerciţiul fizic sau metodele de relaxare, respiraţia profundă şi relaxarea muşchilor tocmai pentru că acest lucru schimbă fiziologia trupului iar atenţia este distrasă de ceeace a declanşat mânia.

Perioada de calmare nu va apărea însă dacă în acest timp vom continua să urmărim şirul gândurilor care duc la mânie şi dacă fiecare gând în sine este un mic declanşator pentru o adevărată cascadă de mânie. Distracţia ajută şi calmează mânia: tv, filmele, cititul şi orice intervine în îndepărtarea gândurilor mânioase.

Redford Williams recomandă persoanelor ostile care riscă boli de inimă dacă nu-şi controlează irascibilitatea, conştientizarea de sine pentru a surprinde la timp gândurile cinice sau ostile încă din momentul în care se formează şi de a le nota. Odată ce gândurile sunt captate în acest fel, ele pot fi reevaluate, înainte ca mânia să se transforme în furie. Controlul anxietăţii şi depresiei.

Întrucât în practica noastră întâlnim zilnic, ceas de ceas pacienţi anxioşi şi depresivi din motivele instituţionale amintite mai sus, consider utilă o abordare a acestor simptome şi a modalităţilor de control. Mintea îngrijorată se roteşte la nesfârşit în cercul vicios al unei melodrame de slabă calitate, mergând dintr-o îngrijorare în alta. Reacţia care subliniază îngrijorarea este vigilenţa faţă de pericolul potenţial.

Atunci când frica declanşează creierul emoţional parte din neliniştea rezultată fixează atenţia asupra pericolului iminent, obligând mintea să se fixeze asupra felului în care ar trebui să gestioneze situaţia, ignorând orice altceva pentru moment. Îngrijorarea este o repetiţie pentru ceeace s-ar putea întâmpla rău şi a felului în care trebuie abordată situaţia; misiunea îngrijorării este să găsească soluţii pozitive în cazul pericolelor ce apar, anticipând primejdiile. Dificultatea şi problemele apar când este vorba de îngrijorări cronice repetitive, cele care apar iar şi iar şi nici măcar nu se apropie vreodată de o soluţie pozitivă.

O analiză atentă a îngrijorării cronice sugerează că ea are toate atributele unui blocaj emoţional; îngrijorările vin parcă de nicunde li sunt necontrolabile, generând o atmosferă de nelinişte, sunt imprevizibile din punct de vedere raţional, blocând persoana îngrijorată asupra unui singur punct de vedere inflexibil. Acela al subiectului generator de îngrijorare. Când acest ciclu al îngrijorării se intensifică şi persistă, el se transformă într-un adevărat blocaj neural, ajungându-se la tulburare de anxietate cum ar fi fobiile, obsesiile sau crizele de panică.în fiecare dintre aceste stări îngrijorarea se fixează într-un mod diferit; pentru fobic, se axează pe temeri; pentru obsedat, pe prevenirea unei calamităţi care îl sperie; pentru cei care suferă de crize de panică, îngrijorările se concentrează pe frica de moarte sau chiar pe ideea că ar putea suferi o asemenea criză.

În toate aceste situaţii, numitorul comun este îngrijorarea care o ia razna. Îngrijorările de obicei urmează un singur tipar – o conversaţie cu sine care merge de la îngrijorare la îngrijorare şi care cel mai adesea ajunge la catastrofă şi la imaginarea celei mai cumplite tragedii. Îngrijorările sunt de obicei exprimate în gând, mai precis în auz şi în văz – adică în cuvinte, nu în imagini- lucru extrem de semnificativ pentru stăpânirea îngrijorării. În loc să producă soluţii la potenţialele probleme, cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine, trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi totodată temându-se, rămânând mereu pe acelaşi făgaş al gândirii. Procesul de îngrijorare – atunci când urmează o cale normală – constă într-o repetiţie a ceeace sunt pericolele şi în reflexia asupra căilor în care trebuie rezolvate.

Însă cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi rămânând mereu pe acelaşi făgaţ al gândirii. Cei care suferă de îngrijorare cronică, îşi fac probleme pentru o vastă gamă de lucruri, dintre care cea mai mare parte nu au cum să se întâmple. Obiceiul îngrijorării se adânceşte în acelaşi mod ca superstiţiile.

Tinând cont că oamenii se îngrijorează din pricina multor lucruri cu şanse foarte mici de a se întâmpla cu adevărat- cineva drag care ar putea muri într-un accident de avion, un faliment şi alte asemenea- există la nivelul creierului limbic cel puţin un fel de fenomen magic. Precum o amuletă cae ne apără de unele rele anticipate, cei care se îngrijorează reuşesc din punct de vedere psihologic să creadă că previn. Cei care se îngrijorează în mod cronic se înfrâng singuri în sensul că totul capătă aspectul unor idei stereotipe rigide şi nu mai există nici o breşă creatoare care ar putea duce la o rezolvare a problemei. Această rigiditate apare nu numai în manifestarea conţinutului gândurilor îngrijorătoare, care pur şi simplu repetă mai mult sau mai puţin aceeaşi idee mereu.

La nivel neurologic exstă o rigiditate corticală, un deficit în privinţa capacităţii creierului emoţional de a reacţiona în mod flexibil la împrejurările unei schimbări. Pe scurt, îngrijorarea cronică funcţionează doar în anumite direcţii, niciodată în cele prin care se ajunge la concluzii. Ea uşurează într-o oarecere măsură anxietatea dar nu rezolvă niciodată problema. Singurul lucru pe care cei care se îngrijorează în mod cronic nu-l pot face este să urmeze sfatul care li se dă cel mai des, de altfel „nu-ţi mai face griji!” sau mai rău „nu-ţi mai face griji, fii fericit!”. Cum cei care se îngrijorează în mod cronic au probleme la nivelul nucleului amigdalian, devin imprevizibili. Prin însăşi natura lor, ceva ce li se iveşte în gând persistă.

Există câţiva paşi care pot fi de folos chiar şi celor care suferă de o îngrijorare cronică foarte gravă pentru a-şi ţine acest obicei sub control. Primul pas este conştientizarea de sine, detectarea episoadelor îngrijorătoare cât mai aproape de începutul lor – ideal ar fi curând sau imediat după ce imaginea catastrofală declanşează ciclul îngrijorare- anxietate. Pacientul trebuie să identifice situaţiile care declanşează îngrijorarea sau gândurile şi imaginile care dau naştere îngrijorării, precum şi senzaţiile ce le însoţesc la nivelul corpului.

Prin exerciţii, oamenii pot identifica îngrijorările într-un stadiu incipient al spiralei anxietăţii. De asemenea ei învaţă metodele de relaxare pe care le pot aplica în momentul în care îşi dau seama că începe îngrijorarea şi pe care le pot practica zilnic pentru a fi în stare să le folosească pe loc atuci când au mare nevoie de ele. Dar relaxarea nu este suficientă.

Cei îngrijoraţi trebuie să conteste activ gândurile îngrijorătoare; următorul pas este abordarea unei poziţii, atitudini faţă de aceste presupuneri: este probabil că acea nenorocire să se producă? Este necesar să presupunem că este doar o alternativă; ajută la ceva să ne gândim la nesfârşit la aceste lucruri care creează nelinişte? Acest amestec de gândire profundă şi scepticism sănătos acţionează ca o otravă asupra activării neurale care susţin anxietatea.

Generarea activă a unor asemenea gânduri poate amorsa circuitul libic ce duce la îngrijorare. O stare de relaxare activată în acelaşi timp în mod voit anihilează semnalele existenţei şi prezenţei anxietăţii pe care creierul emoţional le trimite în corp. Această ordine în activitatea mentală este incompatibilă cu îngrijorarea. Atunci când unei îngrijorări i se permite să se repete fără a fi abordată, ea câştigă teren, întărindu-şi puterea de convingere şi ajungându-se astfel la fobii, obsesii, crize de panică.

Din nou despre detoxifiere

Am recitit un banc mai vechi cu un pacient căruia medicul îi spusese să se ferească de umezeală şi el nu s-a mai spălat sărmanul un an de zile de ajunsese să nu se mai suporte din cauza mirosului. Mi s-a întâmplat să reîntâlnesc la cabinet, un pacient căruia îi aplicasem un plasture antialgic cu extract de ardei iute pentru o durere de spate şi care l-a păstrat acolo, lipit de piele aproape două săptămâni („pentru că i-a făcut bine!”). Desigur că pielea devenise foarte iritată şi l-am desfăcut cu mare greutate, trebuind apoi să-l pansez cu atenţie (capsaicina din ardeiul iute, „arde” – este revulsivă, iar leucoplastul produsese ischemie cutanată (piele imobilizată), dar şi reţinerea/oprirea eliminării secreţiilor normale ale pielii prin transpiraţie). Apoi am asistat la efectuarea unei colonoscopii unui bun prieten de către un eminent medic din Bucureşti. Cu această ocazie l-am întrebat unde se află localizată mult mediatizata „placă mucoidă” (care aduce multe milioane în conturile unor marketeri medicali dar şi multă amăgire … pacienţilor fraieri). A râs şi mi-a spus că nu există aşa ceva, şi mai mult a „intrat” cu sonda video a colonoscopului chiar până la nivelul colonului (intestinul gros) transvers şi ascentent pentru a mă convinge că „nici vorbă de aşa ceva”. Am urmărit apoi pe ecranul calculatorului imaginile culese de „pilula video” înghiţită de un alt pacient cu o zi înainte, şi am constatat din nou, că nu prea există aşa ceva. Am aflat ceeace ştiam şi aflasem şi eu la orele de anatomie şi fiziologie din şcoala sanitară şi apoi la facultate că „mişcarea în corpul nostru înseamnă viaţă” iar „stagnarea =boală/moarte” (de exemplu, atunci când tranzitul intestinal se încetineşte din diferite motive (alimentare, neurogene, etc) apare senzaţia de greaţă, când muşchii stau- se atrofiază, când „balamalele” nu se mişcă – „înţepenesc” urmat de distrugerea unor componente articulare, când plămânii, rinichii, ficatul stau…, când sângele stă…, când inima stă…, etc…). Aşadar, ce trebuie să ştim despre acest subiect promovat uneori agresiv în media televizionistică centrală chiar de confraţi – medici?

Există în interiorul nostru, este adevărat, o secreţie normală de mucus care are multiple roluri, în principal de protecţie a mucoasei nazale, bucale, faringiene, gastrice (stomacale), intestinale, anale  sau genitale. Există o secreţie abundentă de mucus atunci când organismul nostru este agresat fie de toxinele produse de viruşi, bacterii fie de toxinele alimentare ingerate (generatoare de acizi) fie când suntem dezhidrataţi cronic şi digestia este alterată. Însă el este eliminat de mişcarea peristaltică intestinală permanentă apoi „primenit” şi nu depozitat în intestin. O placă imaginară aderentă de mucoasa intestinului gros ar fi urmată după o perioadă relativ scurtă de timp de ischemie şi necroză (moartea ţesutului subiacent) aşa cum s-a petrecut cu tegumentul prietenului care a uitat să-şi dea jos plasturele de pe spinare.  Ce urmează în mod firesc după toate legile fiziologiei şi patologiei? Peritonită, infecţie generalizată (septicemie) – moarte. Părerea mea când văd acele imagini cu kilograme de „cârnaţi” de rahat este că … nu există în realitate ci doar în strategiile celor care ştiu cum să extragă banii din buzunarele oamenilor care nu au decât vina că vor să fie sănătoşi şi responsabili faţă de corpul pe care l-au primit în dar de la Dumnezeu. Bravo lor!, pentru intenţia lăudabilă, dar nu şi pentru faptul că nu îşi pun la treabă organul personal situat între urechi. Stagnarea materiilor fecale în intestinul gros (constipaţia cronică) este cauzată în principal (dar nu numai) de dezhidratarea cronică sau de hidratatrea cu lichide improprii (sucuri, apă minerală, soluţie apoasă minerală din reţea, alcool, etc). Este adevărat că viaţa noastră este parcă tot mai de …rahat dar o soluţie (asta da!, „soluţie”) mai bună, mai simplă, mai inteligentă şi tot atât de responsabilă este banala, modesta, tăcuta şi mai ales ieftina apă pură  osmotică – ea există pentru oricine nu doar pentru câţiva „conneseuri” („vehicolul/camionul” care aduce nutrienţi la celule şi care scoate „gunoaiele” metabolice) şi care nu numai că ne purifică, ne detoxifiază, ne  curăţă maţele (spuneţi cum vreţi voi) dar goleşte holurile şi conturile policlinicilor/laboratoarelor/farmaciilor  spre disperarea specialiştilor în marketingul cu asemenea produse „naturiste”.

De ce am avea grijă de corpul nostru?…

Vedem zilnic oameni „spilcuiţi”, îmbrăcaţi cu stofe scumpe, care emană parfumuri exotice şi care coboară din maşini de firmă. Automobilele acestora sunt zilnic curăţate de praf, lustruite, alimentate cu cel mai bun carburant, cu cel mai bun ulei. Cu toată această atenţie dăruită automobilului, oamenii uită sau nu ştiu să îşi „cureţe” interiorul propriului organism. În jurul vârstei de 40 de ani, corpul lor, deja „sufocat” de toxine, de reziduri, de gunoaiele metabolice acumulate, începe să dea primele semne de boală. Bacteriile dăunătoare găsesc un mediu excelent pentru a se înmulţi, depozitele de otrăvuri cresc zi după zi din punct de vedere cantitativ.

Viaţa a început pe Pământ cu o celulă care avea două orificii; printr-unul intra hrana, prin celălalt ieşeau resturile. Viaţa are loc între aceste două orificii. Deşi organismul nostru conţine peste 35 de mii de miliarde de celule, principiul este acelaşi: eliminarea insuficientă a resturilor metabolice duce inevitabil la boală şi moarte prematură. Organele cele mai „asuprite”, cele mai solicitate de „gunoaie” sunt rinichii şi intestinul gros. O mulţime de boli îşi au originea, începutul în intestinul nostru gros care este de obicei,  mai murdar decât reţeaua de canalizare. Autointoxicarea, auto-otrăvirea este duşmanul nostru cel mai mare, iar ignoranţa, nepăsarea, amânarea, plăcerea de a risca, de a juca zilnic la rulet „rusească” sănătatea noastră,  sunt aliaţii fideli ai bolii, suferinţei, morţii înainte de vreme.

Curiozităţi ale corpului nostru

Corpul uman produce zilnic un miliard de celule roşii.
Creierul continuă să transmită semnale sub formă de impulsuri electrice timp de aproximativ 37 de ore după moarte. Un creier uman genereaza mai multe impulsuri electrice intr-o zi decat toate telefoanele din lume. Zilnic, avem in jur de 70 000 de gânduri.
Drumul mâncării de-a lungul esofagului durează cam 8 secunde. In medie, stomacul digeră o masă bogată în grăsimi în 6 ore, în timp ce pentru o masă bogată în carbohidraţi îi sunt necesare doar 2 ore. Sucul gastric conţine 99% apă; când apa este mai puţină, apare hiperaciditatea. Aşa se explică de ce apa cu care înghiţim o pastilă ne face mai mult bine decât pastila care este dezhidratantă (absorbantă de apă).
Durata medie a digestiei în intestinul subţire este de 3 până la 5 ore. In intestinul gros mâncarea este apoi digerată timp de 4 ore până la 3 zile. Intestinul gros are zece metri lungime. Durata vieţii unei celule intestinale este de 12 ore. Cea a unei celule a peretelui intern a stomacului este de 4 ore iar a peretelui extern de 4 zile. O celula din piele trăieşte 28 de zile.

Creierul conţine peste 90% apă; durerea de cap nu este o scuză bună pentru a nu face sex, pentru că endorfinele eliberate în timpul actului sexual au efect analgezic.
Inima bate de aproximativ 2.700.000.000 de ori de-a lungul vieţii.
Inima continuă să bată după ce este scoasă din corp. Chiar dacă este tăiată în bucăţi, muşchii inimii vor continua să bată. Inima femeii bate mai repede decât cea a bărbatului. Inima pompează mai mult de 6 litri de sânge pe minut, adică 10 000 de litri de sânge pe zi.
Oamenii sunt singurii care fac sex stând faţă în faţă. Lungimea medie a penisului este de 3 ori lungimea degetului mare de la mana.
80% din corpul omenesc este format din apă. La nastere, 90% din greutatea totală a unui nou născut reprezintă 90% apă (la fel ca o roşie sau un strugure sau un castravete). Un om normal, va elimina aproximativ 41.640 litri de urină şi 1 litru de salivă care este permanent înghiţită (cam de două ori pe minut). Saliva conţine 98% apă. Dacă saliva nu poate dizolva ceva, atunci nici nu putem simţi gustul. Piciorul unui om contine 250.000 glande sudoripare. Piciorul unui bărbat mediu , elimină aproximativ 250 ml de transpiraţie zilnic; toată această apă trebuie înlocuită înainte de semnalul de dezhidratare (senzaţia de sete). Când cantitatea de apă din corpul omenesc este redusă cu 1% ne va fi sete, iar dacă este redusă cu 10% vom muri.
Când o persoană moare auzul este ultimul simţ perceput. Văzul este primul care dispare.

Două vorbe despre corpul nostru

Dumnezeu a creat o formă fizică excepţională – corpul nostru, pe care ne-a dăruit-o să ne folosim de ea.


Corpul nostru nu este operă de artă menită să stea pe un soclu; este o unealtă, un instrument de care ne folosim în scurta noastră trecere pe Pământ. Cu el gândim, visăm, iubim, sperăm, muncim; din aceste motive şi din multe altele trebuie să avem grijă de el, mai ales că atunci când ne-am născut am venit pe lume fără “piese de schimb”.

Este alcătuit din 78-80% apă iar restul masă solidă. Există de exemplu în corpul nostru carbon cât să umplem câteva sute de creioane, la care se adaugă calciu, cam cât să putem “vărui” cuşca câinelui, sodiu, potasiu, clor, fosfor suficient pentru a crea 250 de chibrituri, cupru, zinc, fier, magneziu, mangan sau iod, destul zahăr pentru a umple un borcan; destulă grăsime pentru a face 7 bucăţi de săpun; destul fier pentru a face un cui; destul sulf pentru a deparazita un câine.

Partea solidă din corpul nostru este reprezentată de proteine, glucide şi lipide; toate acestea intră în corpul nostru odată cu mâncarea pe care o înghiţim. Se mai numesc substanţe organice deoarece se formează doar într-un corp viu.

Când aprindem o bucată de cărbune acesta se combină cu oxigenul şi emană energie sub formă de căldură; în interiorul organismului nostru glucidele sunt “arse” în prezenţa oxigenului adus de la plămâni de sânge, pentru a obţine energia necesară mişcării, gândirii, activităţii organelor interne.

Nu trebuie să ne purtăm urât cu corpul nostru; trebuie doar să îl îngrijim pentru a fi cât mai durabil.

Somnul

În timpul somnului corpul se regenerează, neuro-toxinele acumulate în periada zilei, se elimină iar energia necesară unei noi zile de activitate se reface.

Un sondaj condus de American Cancer Society concluzionează faptul că oamenii ce dorm mai puţin de 6 ore pe noapte sau care dorm mai mult de 9 ore, au avut o rată a morţii cu 30% mai mare decât cei care dorm în mod obişnuit 7 – 8 ore. Chiar şi cei care au dormit mai puţin de 6 ore şi în general nu au avut probleme de sănătate, au avut totuşi o rată a morţii de 1,8 ori mai mare decât cei ce au dormit orele “normale”.

Oamenii de ştiinţă nu cunosc cu exactitate nici până în prezent rolul somnului în viaţa noastră însă performanţele noastre intelectuale( atenţia, concentrarea,memoria, tonusul emoţional) au legătură directă cu somnul.

Epifiza, o glandă de mărimea unui bob de grâu, situată în mijlocul emisfereleor cerebrale, controlează ritmul somn-veghe prin secreţia de melatonină. Stresul reduce acest hormon care la rândul lui reduce secreţia hormonilor sexuali ajungându-se în timp, la scăderea interesului pentru sex şi la atrofia organelor sexuale. Acest proces este direct proporţional cu stresul la care ne expunem.

S-a estimat că deficitul de somn la nivel mondial este de circa 2321 de miliarde de ore; aceasta este o explicaţie pentru numărul extrem de mare de oameni depresivi.

Oboseala produce 57% din accidentele rutiere sau feroviare, este cauza majorităţii erorilor medicale şi stă la originea a 41% din decesele produse prin accidente în general care induc costuri de miliarde de euro dar şi un număr extrem de mare de ore de muncă neproductive.

Recomandări

Nu trebuie să muncim prea mult; munca în exces epuizează şi poate duce la moarte (sindromul morţii subite cu capul pe birou la japonezi –karoshi)

Când corpul nostru vrea apă, ne este sete, când vrea hrană – mâncăm, când ne este somn ne apună o stare de somnoleţă. Trebuie să dormim 8 ore pe noapte. Somnul cel „mai bun” este între orele 22.00 şi 01.00; somnul între 5 şi 7 dimineaţa este considerat „toxic”. Deficitul de somn se acumulează (creierul nu uită) cu consecinţe greu de corectat.

Cea mai bună metodă de a induce un somn odihnitor este masajul. O şedinţă de masaj general sau doar al tălpilor este mai eficientă decât tranchilizantele care ne fac să ne trezim dimineaţa mai obosiţi decât atunci când ne-am culcat.

Înainte de a adormi ar fi sănătos să bem un pahar mare cu apă pură (creierul conţine aproape 90% apă).

Poate nu ştiaţi că…

Dintodeauna femeile, dar şi cercetătorii,  au dorit să ştie când este cu precizie momentul ovulaţiei (cel mai important moment al ciclului femeii când este eliberat un ovul), fie pentru a ştii care este „ceasul”/sorocul optim pentru a avea o sarcină (un copil) sau, dimpotrivă, pentru a o evita. Specialiştii au afirmat că este extrem de greu să stabileşti asta cu precizie, însă instinctele sănătoase ale femeii sunt cele care anunţă cel mai bine acest moment. În acea perioadă ele aleg instinctiv/ înconştient fuste mai scurte, tocuri mai lungi sau se fardează mai intens (pentru a atrage atenţia masculilor). Femeile acoperite, participante la un studiu, aflate chiar în momentul ovulaţiei şi altele în altă perioadă, au fost fotografiate iar pozele arătate bărbaţilor. Aceştia au indicat/considerat în proporţie de 80% că cele mai atractive femei au fost chiar acelea aflate la ovulaţie. S-a dovedit astfel că şi bărbatul simte instinctiv (hormonii sunt de vină) aceste momente. Pentru a rămâne tot în această zonă sentimental-erotică, să mai spunem că spermatozoizii pot supravieţui până la 5 zile în aparatul de reproducere femeiesc iar pentru a aproxima dimensiunea penisului unui bărbat este suficient să înmulţim cu trei lungimea degetului mare de la mâna acestuia. În Grecia, penisurile mici erau admirate în timp ce organele sexuale masculine mari erau considerate urâte. Fiziologic este explicabil deoarece aparatul erectil şi excitator feminin este totuşi mai mult la exterior şi nu mai mult de 3 cm în interior. Femeile care se masturbează cu vibratoare lungi sunt extrem de puţine pentru că mai importantă decât lungimea este grosimea şi consistenţa.

Alte informaţii pe care nu le ştiai. Bărbaţii se masturbează de cinci ori mai des decât femeile şi tot de atâtea ori sunt şansele ca un bărbat să aibă mai mult de 20 de partenere sexuale în viaţă. Un bărbat are cam 7000 de ejaculări într-o viaţă iar din acestea mai puţin de jumate se petrec când se masturbează. Şansa ca o femeie să accepte sexul în grup (o fantezie comună a bărbaţilor) este cu 92% mai redusă decât în cazul lor şi tot astfel, cu mult mai puţine femei consideră că un bărbat care se dezbracă este ceva sexy.În 70% din cazuri, femeile sunt cele care au iniţiativa unui divorţ  şi doar jumătate invocă impotenţa ca motiv. În anii ’20 se considera că muzica de jazz ajuta la eliberarea de inhibiţiile sexuale, motiv pentru care a fost interzisă în multe state americane.

Mirosul (parfumul) de grapefruit poate face ca o femeie să pară cu aproximativ 6 (şase) ani mai tânără percepţiei bărbaţilor. Aroma de grapefruit nu este însă de nici un folos şi vârstei bărbaţillor.  Dacă ar fi să punem cap-la-cap toate momentele din viaţă când ne-am sărutat, am petrece în acest mod circa două săptămâni fără întrerupere.

O oră de sex ne consumă 360 de calorii, orgasmul singur 112 calorii iar când o femeie mimează un orgasm, consumă 315 calorii în plus. Studii recente au confirmat observaţia că sărutul franţuzesc previne cariile. Explicaţia ţine de compoziţia în substanţe bactericide a secreţiilor genitale ale femeii care au rolul de a păstra steril locul unde s-ar putea dezvolta un pui de om (contrar prejudecăţilor false ale majorităţii bărbaţilor). De asemeni zincul şi calciul din compoziţia spermei (care de asemeni este sterilă) protejează foarte bine smalţul dinţilor. Poate şi din această cauză bărbaţilor le creşte mai repede barba atunci când fac sex sau se întâmplă doar de la o secreţie mai mare de testosteron.

Femeile care citesc sau văd filme romantice fac sex de două ori mai mult decât cele care nu au astfel de preocupări. Iată de ce bărbatul ar trebui să se preocupe şi de achiziţionarea unei cărţi sau a unor bilete la film sau teatru şi nu doar de a o îmbrăca în lenjerie sexy. Apropo! Iniţial lenjeria considerată azi sexy, avea altă dată rolul de a ascunde leziunile produse de sifilis prostituatelor.  85% din bărbaţii care au făcut infarct de miocard sau accident vascular cerebral şi au murit în timp ce făceau sex, erau de fapt la amante înşelându-şi nevestele. Femeia nu ar trebui să invoce durerea de cap ca pretext de a evita un moment intim dorit de bărbat, deoarece poate fi acuzată de minciună. Endorfinele eliberate în creier în timpul sexului, elimină durerea.

Înainte de a încheia să mai spunem că în anticul şi străvechiul Babilon, cutumele cereau ca socrii mici să asigure şi să aprovozioneze zilnic, timp de o lună, tinerii căsătoriţi cu vin de miere (mied) un afrodisiac recunoscut. De aici şi de atunci  provine celebra expresie „luna de miere”.

Două vorbe despre înţelegere

Iubirea, Dumnezeu, somnul sau înţelegerea vin la noi fără să le chemăm, singure. Nu le putem impune să vină pentru că aşa şi nu altfel, este dorinţa noastră. Dumnezeu nu poate fi forţat. „Dumnezeu îşi face cuib doar într-o minte liniştită” îmi spunea un prieten preot.  Noi suntem foarte eficienţi în lucruri mecanice dar neştiutori sau neputincioşi în cele umane. Când înţelegem, însă, mintea se linişteşte şi intră într-o stare de pace, de calm, de acceptare. Când nu înţelegem ea este agitată, tulburată, înfricoşată. Când cineva este panicat, speriat el pur şi simplu nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui şi atunci începe să acuze în stânga şi în dreapta sau să înjure. El nu înţelege realitatea care i se întâmplă sau care i se arată în faţa ochilor. El nu poate fi ajutat. Nimeni nu poate fi liniştit, nu poate accesa înţelegerea cu ajutorul altcuiva. Nu există perfuzii cu înţelegere sau cu minte liniştită. Noi încercăm să ne dominăm/învingem unii pe alţii fie că este vorba de copil, soţie, părinte, coleg, şef sau prieteni şi aşa apar conflictele. Pentru că fiecare dintre noi procedăm aşa, este normal să apară şi conflictul. Când vom înţelege cum funcţionează ego-ul, când vom accepta că ceilalţi nu pot fi schimbaţi şi că nu vom reuşi decât să pierdem inutil timp şi energie încercând să facem asta, ne vom linişti şi vom suferi mai puţin. Când ripostăm la „atacurile” celorlalţi, nu facem decât să le întărim acestora şi mai tare ego-ul lor, iar cercul vicios nu se va sfârşi astfel, niciodată. A nu riposta unui ex-prieten care azi te atacă, înseamnă a-i oferi şi lui şansa să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt şi să îşi asume propria responsabilitate. Când încercăm să acceptăm, sau când începem să înţelegem, atunci, apare o anume distanţă între noi şi restul lumii, o stare de detaşare/contemplare. Începem să fim amuzaţi de modul stupid în care acţionează oamenii şi ne amuzăm chiar de propria noastră prostie/ignoranţă. Când renunţăm la frică, abia atunci începem să râdem cu adevărat. Spectacolul lumii este atât de ridicol însă noi nu ne-am dat seama până acum, pentru că făceam parte din el. Asta s-a întâmplat doar până când am înţeles modul de funcţionare. Un terapeut se plimba împreună cu un prieten, când, pe neaşteptate a apărut un nebun scăpat din curtea secţiei de psihiatrie. Nebunul l-a lovit pe acesta cu putere cu pumnul în spate, apoi a fugit şi s-a ascuns. Terapeutul a căzut la pământ, dar şi-a revenit, s-a ridicat uşor şi şi-a continuat liniştit plimbarea. Prietenul revoltat l-a întrebat :”Cum, nu faci nimic cu nebunul ăsta?”. Acesta i-a răspuns: „E problema lui, nu a mea!”. Când altcineva e furios, e mânios, e problema lui, dacă ne loveşte sau ne jigneşte, e doar problema lui. Când cineva ne urăşte dar, noi acum suntem cu adevărat ştiutori/înţelegători, atunci vom simţi pentru el doar compasiune pentru că omul respectiv este bolnav, beteag. Când un om suferă de cancer, bunăoară, nu te superi pe el, ci îl ajuţi să meargă la un spital cât mai urgent.  Mintea este începutul şi sfârşitul tuturor problemelor noastre.

animated love. Pictures, Images and PhotosCând avem în faţă o floare sau o fată începem imediat să gândim „O, ce floare frumoasă!”, sau „o, ce fată frumoasă!”. Dacă avem înclinaţii spre filosofie, o să ne întrebăm „Ce este oare frumuseţea?” sau, „Ce este dragostea?” – întrebări la care nimeni nu a găsit până în prezent vreun răspuns. O floare sau o fată nu este nimic altceva decât o floare şi o fată. A le compara cu alte flori sau cu alte fete, înseamnă a ne expune confuziei, pentru că şi floarea şi fata aceasta sunt unice. Mintea noastră compară, vrea să explice, să digere, să filosofeze, să domine, să cucerească. Şi aşa ratăm momentele esenţiale ale vieţii noastre, pentru că şi florile şi fetele nu au timp să aştepte, ele se ofilesc. Când le-am avut înaintea ochilor ele au avut un mesaj pentru noi adus de dincolo, din necunoscut. Dar acest necunoscut nu durează la infinit. Când o floare, un răsărit de soare, un bob de rouă sclipind sau o fată bate la uşa inimii noastre, noi de obicei ratăm întâlnirea pentru că mintea noastră este deja rătăcită. Un filosof face filosofia frumuseţii sau un poet poezia dragostei. Un om detaşat, însă, care a înţeles realitatea rămâne prezent în prezenţa florii fără să proiecteze gânduri inutile. Ei există pur şi simplu împreună. Tot ce trebuie să facem este să fim prezenţi împreună cu realitatea. Atunci nu mai avem nevoie nici de întrebări şi nici de răspunsuri. Când ne este sete bem apă iar setea dispare. Unde se întâlneşte apa exterioară cu senzaţia de setea interioară? La fel şi atunci când ne este foame. Atâta doar că oamenii au uitat ce e setea, foamea, iubirea, înţelegerea, liniştea, Dumnezeu. Un om „modern” are  dorinţă, plăcere, „poftă” sau, desigur,  apetit.

Le place riscul!…

De ce se aruncă oamenii în cap legaţi de frânghii elastice? De ce aleargă cu bolizi cu peste 300 de km/oră? De ce îşi înşeală nevasta? De ce fac sex în lift, în maşină, în scara blocului, în grup, în toaleta restaurantului,  sau în pădure? De ce se aruncă cu paraşuta sau deltaplanul sau se caţără pe gheaţă?

De ce sunt “morţi” după pornografie? De ce fumează acele chestii (ţigări) pe care le scot dintr-un pachet de carton pe care scrie că pot genera boli grave?

De ce nu respectă indicaţiile doctorului personal sau îl mint cu seninătate că le-au respectat? De ce acceptă să înghită o apă mincinoasă sau alimente sintetice bune doar la gust?

Răspuns: Adrenalina.

Acesta este hormonul excitaţiei, al “riscului”, al fricii cel care ne creează iluzia că “ne trăim viaţa”. Este o explicaţie şi pentru succesul facil şi mediocru (bazat de fapt pe ignoranţa oamenilor) al politicienilor sau anal-iştilor care “secretă” frică/otravă/gunoi toxic în minţile oamenilor (faza cu femeia care lua bătaie de la soţ pe stradă şi care l-a apostrofat cu “ce te bagi?” pe cel care a vrut s-o scape, e reală!). De fapt, “a trăi” aşa viaţa este doar o altă minciună jalnică, deplorabilă şi deloc des-interesată, ca multe altele (reclamele, publicitatea comercială sau politică plină de mesaje negative insinuante care mai storc un strop de adrenalină din creierul privitorilor sau cititorilor) dar extrem de profitabilă pentru cunoscători.

Iată un alt exemplu de “adrenalină” pe care l-am descoperit azi navigând printre www-uri…

Peştele fugu

Este o specie de peşte otrăvitor originar din apele Japoniei. Curiozitatea sau excentricitatea împing foarte mulţi oameni să încerce preparatele din carnea acestui peşte deosebit de toxic şi foarte mulţi dintre aceştia îşi pierd viaţa dacă ceea ce consumă nu a fost gătit corespunzător. Fugu conţine cantităţi uriaşe de tetrodoxină în organe, în special în ficat şi piele. Otrava acţionează asupra muşchilor care sunt paralizati în timp ce victima este conştientă. Moartea survine în urma asfixierii.
Din păcate nu există un antidot în faţa acestei toxine. In urma multor ani de cercetări ştiinţifice s-a ajuns la concluzia că peştele în sine nu este otrăvitor, însă, acesta consumă diverse vieţuitoare care conţin bacteria tetrodoxin-laden şi o asimilează în organism, el fiind imun la efectele acesteia. Pentru a prepara şi servi acest peşte, bucătarii trebuie să facă nişte cursuri şi să obţină diplome ce le atestă acest drept.
Măiestria în prepararea acestui peşte constă în a lăsa în fiecare bucăţică servită şi o cantitate mică de otravă care dă o senzaţie de amorţeală şi ameţeală celui care îl consumă. Deşi sunt destui cei care mor, această mâncare este cea mai scumpă în Japonia este considerată o mare delicatesă.

Este şi mersul la restaurant la fel ca privitul la ştiri, tot un sport extrem – e adevărat, însă eu prefer de exemplu o mâncare simplă, o muzică armonioasă şi un pahar cu apă sigură! Vreau să fiu Viu la întâlnirea cu Moartea iar a muri de exemplu de cancer sau de frică, mi se pare şi costisitor şi ne-inteligent. Pentru mine acea adrenalină e doar mediocră …

Sistemul Imunitar – aliatul tăcut

Pământul s-a format în urmă cu 4,6 miliarde ani şi fiind “bucăţică” din Soare era o sferă de gaze fierbinţi. Apoi, pe măsură ce mişcarea de rotaţie s-a încetinit (ziua dura 1-2 ore) s-a transformat într-o sferă lichidă fierbinte. Când temperatura a scăzut la vreo 2000 de grade, oxigenul s-a putut combina cu hidrogenul şi aşa au apărut primii vapori de apă şi atmosfera. Odată cu apariţia apei lichide, simultan, a apărut şi viaţa sub formă de organisme unicelulare (în urmă cu 3,5 miliarde de ani în urmă).

Aceste celule (archee), care se puteau multiplica, depindeau de lumina solară pentru că fotosinteza le ajuta pe acestea să supravieţuiască unui mediu extrem de ostil (aceasta  a dus şi la creşterea cantităţii de oxigen din atmosferă). Au apărut apoi bacteriile (în urmă cu 3 miliarde de ani) apoi eucariotele – celule prevăzute cu nucleu. Acestor organisme unicelulare le-au apărut unul sau doi flageli situaţi anterior (uniconte şi biconte) care le ajuta să se mişte mai eficient în apă (spermatozoidul seamănă cel mai bine cu o astfel de celulă ceeace ne ajută să înţelegem şi mai bine cum a evoluat viaţa). Animalele au evoluat ulterior din uniconte iar plantele din acele celule biconte. La 4 miliarde de ani de la apariţia Pământului în acest colţ întunecat al Universului, apar primele organisme pluricelulare.

Pentru a se apăra mai bine de pericolele din mediul ostil şi pentru a trăi mai mult timp, organismele unicelulare s-au “asociat” dând naştere organismelor pluricelulare aşa cum suntem noi azi. Celulele astefel grupate au început să se specializeze: unele pompau apa, altele filtrau hrana, altele erau atente la pericole (soldaţii/ armata sau sistemul de apărare). Acestea din urmă vor fi ceeace se numeşte în mod obişnuit Sistemul imunitar.

El apare cu mult timp înaintea sistemului nervos – cel în slujba căruia vor fi mai apoi toate celulele unui organism viu. Sistemul imunitar nu este mai puţin inteligent decât cel nervos (e normal deoarece are o experienţă mai îndelungată) şi comunică cu acesta folosind aceleaşi tipuri de substanţe chimice numite neuro-hormoni, neuro-mediatori sau neuro-transmiţători de informaţie chimică.

Cuvântul “imunitate” provine din limba latină “immunis”  (o localitate lângă Roma antică) şi se referea la scutirea de îndeplinirea serviciului militar, de taxe şi plăţi fiscale sau de alte îndatoriri/servicii publice. Prima descriere a conceptului de imunitate a făcut-o Tucidide în anul 430 î.Ch. când vorbea despre ciuma care a lovit Atena sau aflăm despre ea în poemul lui Marcus Annaeus Lucanu – “Pharsalia” unde acesta aminteşte despre imunitatea la veninul de şarpe.

Doctorul Al-Razi în lucrarea sa “Kitab al-Fi jadari wa-al-hasbah” descrie imunitatea care a apărut după rujeolă şi variolă şi afirmă că expunerea la aceste boli conferă imunitate de durată (deşi nu foloseşte exact acest cuvânt). Mithridates este considerat “părintele” imunoterapiei deoarece el presupunând că sângele animalelor care se hrănesc cu şerpi veninoşi conţine substanţe care îi protejează de venin a început să se hrănească cu sânge de la aceste animale obţinând o rezistenţă crescută la veninul de şarpe. Un amestec chimic numit “mithridate” era folosit până în perioada Renaşterii ca antidot la otrăviri/intoxicaţii.

Sistemul imunitar este specializat în eliminarea vietăţilor străine pătrunse în corp (viruşi, bacterii, ciuperci, protozoare, paraziţi)  sau a celulelor proprii bolnave sau “defecte” (maligne). Fiind dislocat în special în zona aparatului respirator şi digestiv (aici sunt principalele “porţi” prin care intră în interiorul nostru o mulţime de substanţe chimice nutritive sau nu),  el este expus în mod direct la efectele “stresului chimic” reprezentat de inutilele şi costisitoarele chimicale introduse în organism doar de dragul de a excita ochii şi papilele gustative.

Sistemul imuniar are două mari componente: sistemul imunitar dobândit la naştere (engl. „innate immunity“) şi  este constituit din mecanismele fagocitoză, realizat de celulele macrofage, limfocite şi neutrofile granulocite (care recunosc cu receptorii proprii, agentul patogen/periculos pătruns în corp) iar “alarma” este declanşată de alte celule imunitare specializate şi răspândită (“colege” numite celule mesagere – “agenţii de informaţii“). Acest sistem de apărare molecular este susţinut de celulele limfocite de tip „T” şi „B”  - Serviciul Interior de Securitate care au capacitatea de a reţine şi memoriza caracterele agentului patogen, putându-l recunoaşte rapid la un contact nou, ulterior.

Imunitatea pasivă  apare în mod natural, atunci când anticorpii materni sunt transferaţi la făt, prin placentă, şi poate fi de asemenea indusă artificial.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=I_xh-bkiv_c&feature=related]

Semne şi semnificaţii

Un semn din naştere este o “pată” pe piele formată înainte de momentul naşterii şi se apreciază cu un copil din 10 are un astfel de semn. În termeni de specialitate se numesc nevi (aluniţe) iar lingvistic, în diferite limbi (italiană, spaniolă, olandeză, maghiară sau arabă), denumirea lor are legătură cu expresia “a dori” sau ”dorinţă”.

Mitul asociat acestor semne este legat de dorinţele mamei sau de fricile pe care aceasta le trăieşte în perioada gravidităţii (imagini sau experienţe ciudate generatoare de teamă). Unii copii prezintă un exces de culoare (pigment) la nivelul pielii, alţii prezintă anomalii ale vaselor de sânge care nu s-au dezvoltat normal sau au rămas grupate. O parte a acestor semne rămân definitive pe corpul colilului, altele diminuează şi dispar după o perioadă de timp. Altele pot creşte rapid în volum şi suprafaţă necesitând urmărirea atentă din partea medicului specialist dermatolog sau pediatru. Acesta poate indica examenul acestora paraclinic (investigaţii de sânge, organe interne – ficat, plămâni, intestine sau puncţie biopsică, doar dacă are suspiciuni de malignitate). Semnele din naştere necesită tratament doar în situaţiile în care este afectată vederea, respiraţia, auzul, vorbitul sau mersul; semnele de la nivelul organelor interne sunt supuse obligatoriu tratamentului, deoarece, de obicei, sunt asociate unor afecţiuni complexe. În general, aceste semne nu necesită tratament fiind inofensive. Psihoterapia este utilă în cazul copiilor timizi, complexaţi de prezenţa acestora în special în zonele vizibile, expuse privirilor. Dintre toate tipurile de semne din naştere, hemangioamele sunt candidatele cele mai frecvente la tratament. Chiar dacă sunt întinse şi au aspect inestetic, ele se pot estompa chiar şi fără tratament. Numai 25% dintre hemangioame necesită intervenţie iar cele interne au indicaţie absolută de tratament.

Câte feluri de semne întâlnim? Există o mare varietate, dar cele mai des întâlnite sunt petele de culoarea somonului (subţiri, de culoare roz sau roşie – denumite popular “ciupiturile berzei” sau “sărutul îngerilor” şi care apar de regulă la ceafă, pe pleoapele superioare sau între sprâncene), “aluniţele” (de culoare maronie, forme diferite şi care pot apărea oriunde pe piele), petele “cafea cu lapte” (se întâlnesc pe torace, pe picioare sau pe fese, au formă ovală iar culoarea se întinde de la maro deschis la ciocolatiu), pata mongolă (netedă, maronie, albastru-gri localizată în zona sacrală, fesieră sau lombară), petele asemănătoare unor vânătăi (de culoarea vinului de Porto aşa cum este cea a lui Gorbaciov) sau hemangioamele (pete vasculare de culoare albastră, roşie sau zmeurie de diferite forme şi dimensiuni).

Există o mulţime de superstiţii şi credinţe legate de prezenţa acestor semne prezente la nivelul pielii, majoritatea neavând nici o explicaţie ştiinţifică. În credinţa populară aceste semne apar în urma unui furt, a unei pofte neîmplinite a gravidei sau dimpotrivă a uneui aliment mâncat de mamă şi care se va regăsi pe trupul copilului sau ca urmare a unei naşteri grele.

Tot “babele” afirmă că după cum este situat semnul se pot face o mulţime de interpretări sau de predicţii legate de persoana, copilul care le “poartă”. Semnele situate pe abdomen (pe burtă) ne indică o persoană leneşă, lacomă, dezordonată, egoistă, la încheieturi rafinament, delicateţe, optimism, energie, putere de muncă, pe braţ – succes în viaţă, pe spate – aroganţă şi senzualitate, pe piept – noroc sau schimbări dramatice de la faimă la sărăcie, pe obraz – fericire, sănătate, căsătorie reuşită (soţ sau soţie norocoasă), pe ureche – nechibzuinţă, în zona ochiului – cumpătare, pe frunte – renume, faimă, forţă mentală, pe buze – senzualitate, pe nas – noroc mare dar şi voluptate, iar când apar pe gât se spune că este semn de mare noroc.

Mecanismele îmbolnăvirii

De-a lungul a sute de ani, medicina occidentală a recunoscut patru semne de inflamaţie: tumor, rubor, calor şi dolor. (umflătura, roşeaţa, fierbinţeala şi durerea). În secolul XX s-au descoperit câteva în plus. Pe lângă schimbările fizice, există şi modificări fiziologice importante care includ letargia, apatia, pierderea apetitului şi creşterea sensibilităţii la durere- simptome cunoscute sub denumirea „comportament de boală”. Toate împreună constituie un set de procese ce se referă la ceeace se numeşte reacţia fazei acute.

Aceste comportamente ale fazei acute sunt activ produse de corp ca parte a procesului de vindecare. Ele pot părea neplăcute dar în realitate sunt foarte bune şi eficiente. Pe scurt, durerea- oferă protecţie organismului. Ea se simte puternic în faza acută şi se sfârşeşte atunci când nu mai eşti în contact cu sursa care o provoacă. Al doilea tip de durere este provocat de substanţele eliberate de corpul însuşi. Acest tip de durere este profundă, se generalizează şi poate dura minute, ore, zile sau luni; ea te determină să ţii, să menţii zona rănită cât mai mult timp în repaos până când procesul de vindecare este complet.

Lipsa fazei secundare a durerii este mai periculoasă decât lipsa fazei acute a durerii dacă nici un efort nu este depus pentru apărarea zonei rănite. Rezultatul este o vindcare incompletă, acumulare de ţesut mort sau afectat care devine ţintă pentru bacterii. Inflamaţia este un proces de apărare provocat de migrarea anticorpilor în zona ţesutului afectat.

Toate leziunile corpului, fie că sunt cauzate de răni sau infecţii, constau în celule distruse, iar când pereţii celulei se rup sunt dispersate molecule în ţesutul înconjurător. Unele din aceste molecule declanşează senzori care produc cel de-al doilea tip de durere despre care am vorbit. Nervii senzoriali reacţionează determinând dilatarea vaselor de sânge şi făcând pereţii acestora permeabili. Odată cu creşterea debitului de sânge, creşte şi numărul globulelor albe- infanteria sistemului imunitar care sunt conduse la locul zonei rănite. Această permeabilitate a pereţilor de sânge, dă posibilitatea globulelor albe să iasă din artere şi vene la nivelul ţesutului care înconjoară rana pentru a proteja împotriva unui posibil atac bacterian.


Dacă nici o bacterie nu a pătruns în rană, globulele albe cunoscute ca macrofage curăţă resturile celulelor distruse înglobându-le şi digerându-le. Dacă bacteriile au apărut şi au început să se multiplice, globulele albe formează o barieră în care serul din sânge joacă un rol esenţial în vindecare. Pe lângă curăţarea de resturi şi atacul asupra bacteriilor, macrofagele eliberează un număr de mesageri chimici.

Aceste molecule semnal sau citokine joacă un rol vital în coordonarea reacţiei fazei acute, prin facilitarea comunicării la distanţă scurtă între celulele imunitare şi la distanţă lungă între celulele imunitare aflate la locul rănit şi creier. Una din primele citokine eliberate de macrofage este interleukina IL1a care este difuzată în ţesutul care înconjoară celulele afectate, unde determină un al doilea val de citokine care cheamă şi atrag alte tipuri de celule imunitare cum ar fi neutrofilele şi monocitele.

Moleculele IL1a eliberate de macrofage intră în sistemul circulator fiind transportate la creier, dar sunt împiedicate să intre direct în creier de bariera hemato-encefalică. În consecinţă ele adoptă un traseu ocolitor spre sistemul nervos central. Mai întâi IL1a se prind de receptorii specializaţi aflaţi pe suprafaţa celulelor ce compun bariera hematoencefalică, sau creier –sânge; când aceşti receptori sunt activaţi, este iniţiată o reacţie în lanţ care conduce la fabricarea unuei moleculenumită prostaglandina E2 care spre deosebire de il1a este capabilă să treacă bariera creier-sânge.

După pătrunderea în creier, prostaglandina E2 activează receptorii neuronilor şi macrogliei care iniţiază celelalte componente ale reacţiei fazei acute: febră, letargia, apatia, pierderea apetitului, anxietatea, creşterea sensibilităţii la durere. Odată intrată în creier, prostaglandinae E2 stimulează macroglia să fabrice IL1a care duce la creşterea concentraţiei acesteia în creier şi LCR. Moleculele IL1a determină continuarea sintezei de prostaglandine E2 în creier care amplifică şi susţin componentele comportamentului la boală. Febra. Prostaglandina E2 în creier stimulează hipotalamusul determinând deschiderea termostatului corpului.

Ca şi durerea şi inflamarea, febra joacă un rol vital în lupta împotriva infecţiei. Cele mai multe bacterii care provoacă infecţii la om se reproduc foarte bine la temperatura normală a corpului uman, aşa încât prin creşterea temperaturii- rata de diviziune a bacteriilor este încetinită. Febra are în chimb, efect opus pentru celulele imunitare, stimulându-le să se înmulţescă mai repede. Suprimarea febrei cu medicamente poate conduce în multe situaţii la consecinţe dezastruoase.

Ca şi celelalte componente ale fazei acute, febra poate părea neplăcută dar are un rol vital în vindecare. Letargia, apatia, pierderea apetutului. Corpul trebuie să lucreze din greu pentru a creşte temperatura. Pentru echilibrarea bugetului de enrgie, trebuie făcută economie în altă parte şi astfel creierul creiază senzaţia de letargie şi apatie care au ca şi consecinţă reducerea energiei folosite în mod obişnuit în comportament. Persoanele bolnave „simt că nu mai au energie”.

Pierderea apetitului (evitarea costurilor energetice pentru hrănire) în reacţia fazei acute poate fi dublată de senzaţia de ameţeală care poate conduce la golirea stomacului prin vomă (greaţa şi voma sunt guvernate de creier şi declanşate de IL1a). Pentru a compensa aportul scăzut de noi calorii, corpul începe să elibereze calorii vechi înmagazinate pentru momentele de urgenţă, sub formă de grăsime. Dar pentru ca grăsimile să poată fi folosite, ele trebuie transformate în glucoză.

Transformarea grăsimilor în glucoză este coordonată de glucocorticiozi (cortizol). Cortizolul este eliberat de glandele suprarenale ca urmare a semnalellor chimice iniţiate de creier adică IL1a. Aceasta stimulează mai întâi hipotalamusul care secretă hormonii corticoizi CRH, aceştia ajung la hipofiză care eliberează hormoni adrenocorticotropi- ACTH. Aceştia la rândul lor ajung la suprarenală care secretă cortizolul. Cele trei structuri anatomice implicate în această cascadă chimică se numesc axa hipotalamo-hipofizo- corticosuprarenală.

Efectele inflamatorii ale moleculelor IL1a sunt vizibile în câteva minute permiţând corpului să reacţioneze foarte repede la răni şi infecţii. Dar IL1a ajung mai greu la axa hipotalamo- hipofizo- corticosuprarenală aşa încât atunci când cortizolul intră în scenă, reacţia inflamatorie este deja instalată. El ajunge la timp pentru ca reacţia inflamatorie să atingă nivele extreme. Endorfinele permit creierului să menţină sub control durerea şi răspunsul inflamator.

Aşa cum sugerează şi numele, reacţia fazei acute a fost proiectată pentru a fi un proces relativ scurt. Rolul acesteia este în fapt de a rezista până când intervine un alt tip de activitate imunitară – imunitatea dobândită. Sistemul imunitar ereditar este foarte vechi şi se regăseşte la toate animalele incluzând aici insectele şi moluştet în timp ce sistemul imunitar dobândit a evoluat mai recent şi se regăseşte doar la vertebrate. Spre deosebire de acesta care poate reţine şi recunoaşte detaliile unice ale fiecărei specii de bacterii pe care o întâlneşte, sistemul imunitar ereditar lucrează prin recunoaşterea câtorva caracteristici simple pe care multe bacterii le au în comun.

Răspunsul imunitar dobândit ar putea fi mai eficient însă are un defect major – este incredibil de lent (durează câteva zile până când un răspuns dobândit poate acţiona eficient împotriva unui anumit patogen, timp în care bacteriile sau viruşii patogeni se multiplică. Reacţia imunitară ereditară poate fi activată în câteva minute şi ţine invadatorii sub control până când reacţia imunitară dobândită poate sa-şi lanseze devastatorul contraatac.

După descoperirile lui Pavlov, alţi oameni de ştiinţă ruşi au descoperit că sistemul imunitar poate fi condiţionat. Când porcuşorii de Guineea au fost expuşi în mod repetat la stimuli neutri cum ar fi scărpinarea blândă, chiar înainte de a fi injectaţi cu o substanţă care declanşa o reacţie inflamatorie, sistemul lor imunitar a învăţat asocierea dintre scărpinare şi inflamaţie aşa că eventualele scărpinături erau deajuns ca să provoace roşeaţă şi umflătură. În 1974 Robert Ader dă la şobolani – în cadrul unui experiment o medicaţie care reducea în mod artificial numărul de celule T care luptă cu boala şi care se găsesc în sânge. De fiecare dată când primeau aceste medicamente, le înghiţeau cu apă cu zaharină.

Ader a constatat că dacă dă şobolanilor doar apă cu zaharină, fără medicaţia precedentă, numărul de celule T scade în aşa măsură încât şobolanii se îmbolnăveau şi mureau. Sistemul lor imunitar învăţase să distrugă celulele T ca reacţie la apa cu gust de zaharină. Sistemul imunitar a fost denumit „creierul trupului”, sau “creierul lichid” pentru că defineşte propriul simţ al sinelui pe care îl are trupul- respectiv ce anume îi aprţine şi ce nu. Celulele imunitare circulă în sânge prin tot trupul intrând în contact cu toate celelalte celule. Celulele pe care le recunosc le lasă în pace; celulele pe care nu le recunosc le atacă.

Atacul ne apără împotriva viruşilor, bacteriilor, sau cancerului. Dacă însă celulele imunitare nu identifică în mod corect o parte dei celulele trupului, atunci avem de-a face cu bolile autoimune. Până la descoperirea lui Ader toţi anatomiştii şi doctorii au crezut că de fapt creierul şi sistemul imunitar sunt două entităţi diferite, incapabile să-şi influenţeze unul altuia funcţionarea. Însă modesta descoperire a lui Ader a generat o nouă ştiinţă- psihoneuro imunologia. Cercetările ulterioare au descoperit că mesagerii chimici care acţionează în cea mai mare măsură în creier şi în sistemul imunitar sunt cel mai mult întâlniţi în zonele din creier care controlează emoţia şi anume – amigdala cerebrală şi sistemul limbic.

David Felten – coleg cu Ader a constatat în urma unor studii că emoţiile au un puternic efect asupra sitemului nervos autonom care reglează totul – de la cantitatea de insulină secretată, până la tensiunea arterială. În studiile făcute la microscopul electronic s-au descoperit sinapse la nivelul capetelor nervoase ale sistemului nervos autonom vare vin în contact cu celulele imunitare. Acest punct de contact fizic permite celulelor nervoase să secrete neurotransmiţători care influenţează şi reglează activitatea celulelor imunitare; ele semnalizează înainte şi înapoi.

Această descoperire a fost cu adevărat revoluţionară. În experienţe pe animale Felten a îndepărtat terminaţii nervoase de la nivelul excrescenţelor limfatice ale splinei unde celulele imunitare sunt creeate şi înmagazinate şi a folosit viruşi, microbi pentru a provoca sistemul imunitar. Rezultatul a fost o scădere bruscă a reacţiei sistemului imunitar faţă de agentul respectiv. Concluzia a fost că fără aceste terminaţii nervoase, sistemul imunitar nu mai reacţionează corect la invazia agenţilor patogeni.

Pe scurt, sistemul nervos nu numai că stabileşte legătura cu sistemul imunitar, dar este esenţial pentru funcţionarea corectă a acestuia din urmă.

medeor

Cum ne afectează sănătatea automobilul

Primul proiect care avea ca scop creearea unui automobil a aprţinut lui Leonardo da Vinci, era acţionat de un resort („motor oralogic”) şi nu a fost construit niciodată. În 1796, ofiţerul de artilerie francez Joseph Cungnot construieşte un triciclu acţionat de un motor cu abur.

Alţi mecanici îmbunătăţesc de-a lungul timpului acest mecanism ajungându-se la ceeace întâlnim azi pe drumurile şi şoselele patriei (Karl Benz construieşte primul motor cu ardere internă în 1855,  Maibach în 1893 primul motor prevăzut cu jigloare, Dunlop inventează roţile de cauciuc prevăzute cu camere de aer iar Paul Daimler realizează primul automobil asemănător cu ceeace vedem azi). În afara grijilor legate de carburant, ulei care trebuie schimbat sau de reviziile periodice, automobilul ne oferă în schimbul confortului, o mulţime de probleme de sănătate.

Lipsa mişcării scade tonusul muscular general iar celulele musculare atrofiate şi lipsite din ce în ce mai mult de vlagă, sunt înlocuite de ţesut adipos (grăsime) confirmând o dată în plus concluzia specialiştilor care afirmă că principalele cauze de boală la omul contemporan sunt sedentarismul şi alimentaţia.

Poziţia şezând – ghemuit pe care o avem atunci când conducem, creează discomfort organelor abdominale care sunt presate între bazin şi cuşca toracică, având ca rezultat o circulaţie a sângelui abdominală deficitară dar şi o secreţie gastro-intestinală scăzută cu consecinţe ulterioare negative (ulcer, gastrită, constipaţie).

Poziţia şezând prelungită (la fel cu cea de la birou), diferenţele de temperatură între interiorul maşinii şi exterior (cald iarna şi rece vara de la aerul condiţionat) favorizează contracturile musculare lombare şi apariţia blocajelor dar şi afectarea discurilor vertebrale lombare.

Organele genitale sunt şi ele afectate. Bărbaţii au testicolele situate într-o pungă situată la exterior (scrot) pentru a oferi o temperatură mai scăzută procesului de spermatogeneză însă statul îndelungat în poziţia ghemuit la volan supraîncălzeşte această zonă cu efecte nedorite asupra fertilităţii dar şi asupra potenţei (organe genitate prost irigate cu sânge, supraîncălzite şi permanent comprimate). În poziţia şezând pe scaun, circulaţia venoasă de întoarcere este şi ea afectată venele de la picioare dar şi cele din zona anusului evacuând cu dificultate sângele şi favorizând apariţia varicelor şi hemoroizilor (cei mai mulţi şoferi profesionişti se plâng de varice şi hemoroizi).

Programul alert şi termenele precise pentru a ajunge la destinaţie determină şoferii să mănânce în grabă şi de multe ori chiar la volan cu alte consecinţe neplăcute pentru aparatul digestiv şi cardio vascular.

Pentru că nu toate maşinile au aer condiţionat, şoferii deschid geamul inhalând vapori de benzină, CO2, pulberi din trafic sau gaze de eşapament de la celelalte autovehicole (concentraţia admisă de gaze şi pulberi este depăşită în oraş şi cu 300% în orele de vârf). Aşa se explică apariţia durerilor de cap, greaţa, ameţelilor, problemelor de vedere (usturimi, lăcrimare, îngustarea unghiului vizual) şi implicit, creşterea numărului de accidente.

Individul închis în cutia de metal ca într-o conservă se simte izolat de restul lumii şi de aceea el este de cele mai multe ori neprietenos cu restul lumii mai ales când staţionează mult timp pe loc (spre deosebire de pietoni care nu au acest discomfort).  Şoferii care conduc mult timp suferă de aceeaşi afecţiune care este prezentă şi la cosmonauţi – lipsa comunicării sau „foame informaţională”. Consecinţa negativă asupra sistemului nevos este fie somnolenţa la volan fie dorinţa intensă de distracţie (depăşiri periculoase, agresivitate gratuită, etc). Efectele sunt cu atât mai rele cu cât se consumă cantităţi mai mari la volan din băuturile numite impropriu „sucuri” care conţin substanţe chimice sintetice (arome sintetice, aditivi, energizanţi chimici ) care afectează negativ creierul.

Cum procedăm ca să reducem problemele şofatului?

Ne dotăm scaunele cu biluţe care să ne maseze spatele (scade de două ori riscul de a avea probleme lombare). La o oră-o oră jumate de mers ne oprim, coborâm din maşină şi facem scurte şi energice mişcări de inviorare (sărituri, plimbări în jurul maşinii şi respiraţii ample).

Şoferul (la fel ca aviatorii) trebuie să îşi măsoare greutatea săptămânal, să aibă un regim alimentar atent alcătuit, să ţină post cel puţin o zi pe săptămână şi să se hidrateze de preferat cu apă purificată osmotic la fel ca alergătorii de la formula 1 care o beau chiar în timpul cursei (creierul este 90% apă iar apa purificată osmotic creşte capacitatea acestuia de concentrare, atenţia şi viteza de reacţie).

Dasani care face parte din concernul Coc Cola asigură apă purificată osmotic alergătorilor din formula 1

Evităm să deschidem geamul în trafic mai ales în perioadele supraaglomerate  (mai bine transpirăm de căldură decât să inhalăm gazele toxice din exterior). Nu fumăm la volan (riscul de a face infarct creşte foarte mult iar atmosfera din interior este perfect cancerigenă).

Când trebuie să staţionăm mai mult timp (suntem blocaţi în trafic) ne automotivăm rostind în gând formule precum „sunt un om la fel ca toţi oamenii, nici mai bun, nici mai rău şi sunt parte a lucrurilor care se petrec în jurul meu”. Pentru a potoli „foamea informaţională” ne asigurăm că ascultăm o muzică plăcută sau că avem un tovarăş de drum optimist sau interesant.

„Anatomia” succesului

Pentru a avea succes, pentru a fi eficienţi şi pentru a ne bucura cât mai mult de toate ocaziile pe care ni le oferă viaţa avem nevoie de câteva „semne de circulaţie” care să ne orienteze pe aceste aceleaşi dar mereu noi şi surprinzătoare cărări ale vieţii.

Cel mai important reper care este considerat şi „busola interioară” este pacea sau liniştea sufletească. Constantin Brâncuşi spunea undeva (citez din memorie) „perfecţiunea unui om se măsoară nu în numărul de diplome, medalii sau sumele de bani deţinute ci printr-un coeficient de linişte lăuntrică”. Fără să avem această pace interioară, nimic nu va avea valoare pentru noi, pentru că ne va lipsi armonia sufletească. A avea armonie interioară înseamnă a fi şi a trăi în acord cu valorile şi convingerile noastre cele mai intime. Compromisurile, renunţările la aceste valori sunt urmate de năruirea armoniei şi de distrugerea păcii/liniştii sufleteşti. Aceasta este necesară nu doar unui individ ci şi unui colectiv. Toate relaţiile înfloresc (fie că este vorba de serviciu, sau de relaţia cu rudele nostre cele mai apropiate), dar şi performanţa este maximă atunci când există armonie. Toate normele de conduită, legile sociale sau morale sunt construite în jurul acestei valori. Fiecare are dreptul la pace interioară cu condiţia să nu o distrugă pe a celuilalt.

A doua componentă esenţială pentru a ne putea desfăşura în condiţii optime activitatea este sănătatea şi puterea (energia). Când nu este perturbat de obiceiuri nesănătoase şi când primeşte ceeace trebuie (alimentaţie naturală şi gânduri pozitive), corpul nostru (din instinc sau reflex), are tendinţa de a fi sănătos şi de a produce permanent şi din abundenţă energie. El are de asemeni capacitatea extraordinară (inteligenţa nativă) de a se putea repara, reface, regenera singur fără intervenţii prea multe din afară.

A treia condiţie sau reper pentru a „ne merge bine” în viaţă sunt relaţiile pe care le avem cu ceilalţi de lângă noi. Dacă acestea sunt normale, iubitoare, pozitive pline de respect vom avea suportul necesar pentru a ne descurca perfect ca fiinţă umană. Un indice de sănătate sufletească sau chiar psihică este abilitatea pe care o avem de a întreţine relaţii de prietenie sau de iubire (intime) timp îndelungat. Un indicator vizibil şi uşor de cuantificat al nivelului relaţional al unei persoane sau grup de persoane este râsul. Atunci când o relaţie se alterează sau când lucrurile nu merg bine într-o organizaţie, primul lucru care dispare, este râsul.

Al patrulea indicator al succesului nostru este independenţa financiară sau banii. 80% din oameni sunt preocupaţi de bani şi de lipsa sau insuficienţa acestora. Nu banii sunt cauza relelor ci lipsa lor. Cele mai multe probleme care conduc la divorţ într-o familie sau care generează stres, îngrijorare, tensiune, nelinişte şi care distrug pacea interioară/armonia sunt legate de bani. De aceea avem o datorie esenţială aceea de a ne dezvolta abilităţile sau talentele în aşa fel încât să devenim independenţi financiar şi să nu ne mai facem griji din cauza lor.

A cincea condiţie pentru a avea o viaţă împlinită este să avem un ideal, un scop un plan familial de atins, de îndeplinit. Trebuie să fim şi să ne simţim utili în această viaţă, pe această lume. Scopul este „benzina” care ne ajută să înaintăm în viaţă. Fericirea a fost definită ca fiind „realizarea progresivă a unui ideal important” (suntem fericiţi când simţim că ne apropiem de împlinirea acelui ideal propus).

O altă condiţie este autocunoaşterea sau conştiinţa de sine. Pentru a fi eficienţi trebuie să ştim cine suntem, cum gândim, de ce gândim într-un fel sau altul, de ce simţim astfel şi care sunt factorii care ne înfluenţează emoţiile, reacţiile, gândirea, comportamentul, caracterul. Ultima condiţie, dar nu cea mai puţin importantă este sentimentul împlinirii personale. Acesta ne oferă certitudinea că suntem pe drumul cel bun, că putem realiza orice dorim şi că suntem fiinţă umană autentic împlinită.  va urma

49 Pictures, Images and Photos

Tandreţea mâinilor şi nevoia de mângâiere

Flowers, Water Reflection, Beautiful Flowers, Animated Graphics. Animated Gifs, Animated Gif, Reflections. Water Reflections, Keefers Pictures, Images and Photos

Femeile care sunt predispuse spre atingeri tactile (dar şi auditive) mai mult decât bărbaţii (care sunt prin excelenţă „vizuali”), reproşează des acestora lipsa sau insuficienţa mângâierilor şi visează la nesfârşite dezmierdări. Bărbaţii au reputaţia de a avea mâini aspre, neîndemânatice, zgârcite cu mângâierile. Ei nu sunt însă mai puţin dornici de mângâieri şi atunci când se află în compania femeilor „uşoare” se dau în vânt după masaje sau dezmierdări senzuale. De ce se întâmplă aşa? Pentru că la bărbat senzualitatea şi pulsiunea sexuală se axează, începând cu pubertatea, în zona genitală, pe când la femeie, ea rămâne dispersată pe întreaga suprafaţă a corpului. Pentru că zona genitală este foarte bogată în receptori ai plăcerii, bărbatul ajunge rapid să cunoască tensiuni sexuale uneori insuportabile care îl îndeamnă spre penetrare rapidă şi spre evitatea mângâierilor considerate „inutile” sau „timp pierdut” in timp ce femeile se mulţumesc de multe ori doar cu simple mângâieri tandre fără să simtă nevoia impetuoasă şi neaparat obligatorie a consumării unui raport sexual complet (lucru greu de înţeles şi de acceptat de majoritate bărbaţilor). Atunci când se mângâie singură, femeiea este extrem de sofisticată spre deosebire de bărbat care are nevoie doar de gesturi unice şi simple, lipsite de nuanţe cu care îşi satisface pulsiunea sexuală imediată. De ce nevoia de mângâiere şi de tandreţe a fost reprimată, distorsionată şi desfigurată aşa cum se întâmplă în prezent?
În primul rând din cauza religiei. Morala creştină a considerat că plăcerea sexuală este ilegitimă dacă scopul nu este reproducerea. Dezmierdările, mângâierile, atingerile care incită şi tentează trebuie evitate cu orice preţ până la eliminare ideii existenţei lor (sunt considerate „plăceri carnale” iar mâinile care pipăie sunt cel puţin „ticăloase”). Pielea trebuie disciplinată iar omul trebuie să tindă, să lupte cu corpul lui pentru a avea un suflet neprihănit şi pentru a avea parte de fericirea vieţii veşnice de apoi. După biserică, familia contribuie în mod negativ la eliminarea ataşamentului tactil. Mama, renunţă la mângâierea băiatului atunci când acesta creşte pentru a evita trezirea unor ataşamente tulburi sau a senzualităţii (a complexului oedipian -numit astfel de Freud). Tatăl acţionează din acelaşi impuls (evitarea senzualităţii de tip homosexual) şi răreşte nepermis de mult atingerile, mângâierile copilului lui. Aşa se explică tendinţa băieţilor şi viitorilor bărbaţi de a se abandona mental, imaginar unei femei care le satisface toate fanteziile şi nevoile tactile reprimate, nesatisfăcute dar şi succesul uriaş pe care îl are pornografia ( care se adresează doar bărbaţilor care se masturbează). Cultura vine şi ea şi întăreşte condamnarea mâinilor (no touch), atingerea fiind considerată opusul demnităţii (este shocking să îţi exprimi emoţiile, ataşamentul, prietenia, afecţiunea mai ales prin intermediul mâinilor, îmbrăţişărilor sau contactelor fizice prea intime). Englezii, persoanele din înalta societate (persoanele educate în spiritul anglo-saxon mai ales), trebuie să rămână flegmatice (self-control) în orice împrejurare. Bărbatul se rezumă să strângă mâna  iar faţă de copii este distant, fără efuziuni inutile. În timpul actului sexual este de asemenea reţinut în gesturi pentru a nu părea un idiot sentimental (mângâierile, dezmierdările partenerei sunt considerate cel puţin inutile dacă nu degradante pentru statutul său de mascul dominant). El are datoria de a fi doar viril şi indiferent (nesimţitor) la nevoia femeii de mângâieri (el consideră că acestea dar şi sărutările nu sunt considerate virile şi aparţin doar femeii). Tot în ţările anglo-saxone puritanismul a fost împins atât de departe, încât, pentru a-i desensibiliza pe băieţi, contactele cutanate sunt atent eliminate/suprimate („creşterea” lor este încredinţată unor bone iar sânul matern este înlocuit cu biberonul, nuditatea acoperită cu grijă iar pielea „tăbăcită” de haine aspre sau de sporturi violente). Iată cum religia, cultura şi familia şi-au dat mâna pentru creerea unor persoane/bărbaţi mai ales, rigide, reci, frustrate care îşi vor frustra mai apoi, partenerii şi copii. A atinge un corp îmbrăcat este un gest indecent iar a privi un trup nud este un păcat deşi când sunt mici, băieţii întind mânuţele spre fetiţe iar acestea îi iau de mână ca să le arate prietenia.  Mamele au uitat cum să-şi răsfeţe pruncii iar în familie, părinţii oferă un prost exemplu de contacte reci, neîndemânatice, reduse la politicoase formalităţi ce poluează viaţa lor şi a copiilor lor cu inutilă ruşine şi culpabilitate.

Bărbaţii privesc, femeile văd

Femeile deşi au globul ocular mai mic, văd mai bine decât bărbaţii.

Ochii sunt consideraţi partea vizibilă a creierului şi sunt printre cele mai complexe organe.

Numărul de celule conice (celule din interiorul ochiului care ne ajută să vedem colorat) este dublu la femei; de aceea ele vor distinge mult mai multe nuanţe decât bărbaţii care văd doar doar culori cum ar fi roşu, albastru sau verde!

Vederea periferică a femeii este mai amplă cu 45 până la 180 de grade. Acest lucru îi permite să vadă înainte şi în lateral fără să fie nevoită să îşi mişte capul precum radarul aşa cum fac bărbaţii.

Bărbatul vede mai bine la distanţă; la el s-a dezvoltat privirea de tip „tunel” care îl ajuta să urmărească prada atunci când vâna. El nu vede obiecte din imediata apropiere cum ar fi ciorapii, lenjeria, cheile de la maşină, untul sau dulceaţa în frigider şi îşi acuză femeia că le ascunde de el.

Explicaţia acestei diferenţe ţine de hormonii implicaţi; estrogenii îi permit femeii să aibă o vedere periferică amplă, dar şi o bună memorie a localizării lucrurilor într-un sertar, bufet sau într-o încăpere.

În Marea Britanie s-a făcut un studiu în 1997 când au fost accidentaţi sau omorâţi 4132 de copii; dintre aceştia băieţii erau în număr dublu (2640) faţă de fetiţe(1492).

Afrodisiacele – sunt necesare?

„Afrodisiac”- este un cuvânt care vine de la numele Afroditei – zeiţa antică a dragostei şi se referă la substanţele care sporesc excitaţia sau dorinţa sexuală. Nu se referă doar la drogurile derivate din insecta numită Musca Spaniolă, ci se referă şi la revistele sau filmele cu conţinut sexual sau la operaţiile pe care oamenii le fac în zona aparatului genital pentru creşterea performanţelor sau a plăcerii sexuale.

Între operaţiile sofisticate efectuate în clinici renumite din Statele Unite şi cele practicate de triburile primitive putem menţiona doar ampalangul – un tip de piercing, o operaţie efectuată în Asia de sud-est (se introduc în penis diferite fragmente – de cupru, fildeş, aur sau argint pentru a spori dimensiunile şi popularitatea acestuia).

Bărbaţii care nu doresc maltratarea „bijuteriilor” folosesc prezervative cu anumite denivelări care sporesc plăcerea partenerei.

Femeile îşi remodelează sânii pentru a se conforma fanteziilor sexuale ale bărbaţilor. Problema acestor implanturi însă, este sensibilitatea; femeile nu mai simt nimic la nivelul sfârcurilor şi atunci încep să îşi dorească să aibă vechii sâni sensibili la mângâieri.

Musca Spaniolă,un gândăcel irizat care trăieşte în sudul Franţei şi Spania (mai precis corpul acestuia) conţine o substanţă chimică numită „cantaridă” şi care se presupune că ar spori excitaţia unuia sau altuia din parteneri. De fapt produce o iritare, o senzaţie de „arsură” când este eliminată prin urină.

Există zeci sau sute de alimente sau substanţe aşa-zis „afrodisiace” care de fapt sunt false; majoritatea conţin ierburi cu nume exotice care se vând însoţite de legende romantice şi incitante.

Cel mai aproape de titlul de „afrodisiac” autentic este o substanţă chimică folosită în secţiile de psihiatrie şi care are rolul de a adormi victima; după ce este administrat partenerei în băutură, aceasta nu numai că adoarme, dar nu îşi va mai putea aminti ce s-a întâmplat cu ea în timp ce dormea. Bărbaţii care apelează la astfel de metode nu fac cinste însă adjectivului de „bărbat”.

Au fost făcute studii pe grupuri de bărbaţi care au primit yohimbină, gingseng, extract de corn de rinocer sau alte „afrodisiace” şi grupuri care au primit zahăr; cu toţii au avut aceleaşi reacţii sexuale.

Pornografia se bazează pe faptul că bărbaţii sunt mai „vizuali” decât femeile şi creierul lor nu poate face diferenţa între un sex real şi unul imaginat; ca atare industria pornografică are profit de peste 50 de miliarde de euro anual; şi despre acest „nărav” se poate spune că este o păcăleală.

Doar bărbaţii masculi umani se excită când văd poze sau filme erotice; un cal sau un bou nu se va excita la vederea unor poze cu iepe sau vaci. De fapt majoritatea bărbaţilor caută în filmele pornografice – educaţia sexuală.

Informaţia în sistemele biologice


Informaţiile care urmează sunt în mare parte obţinute din cartea „Inteligenţa materiei” a profesorului doctor în ştiinţe medicale, neurolog şi psihiatru Dumitru Constantin Dulcan membru al Academiei Române Organizarea materiei vii ca structură dotată cu o anumită formă de funcţionalitate include în sine implicit, informaţia. Întreaga lume vie are nevoie, pentru a exista, de informaţie şi de structuri specifice prin care să poată prelucra şi lua deciziile adecvate în mediu. Aşadar, toate celulele sunt capabile să recepţioneze şi să emită informaţie, adică să comunice, indiferent de nivelul de organizare la care se află.
Conceptual, Universul cu tot ce există în el, poate fi rezumat la triada: materie, energie şi informaţie. Celula, organismul, sunt biosisteme. Între toate sistemele există legături permanente cu dublu sens- atât între subsistemele din structura unui organism, cât şi între organism şi suprasistemele care în care se încadrează. Aceste legături intra şi intersistemice au fost numite de V. Săhleanu legături de tip informaţional.
Întreaga viaţă se bazează pe legături de tip informaţional, inclusiv integrarea ei în marea ordine, în marele sistem pe care îl numim Univers. Nu putem concepe viaţa ca fiind posibilă la orice nivel de organizare, inclusiv monocelular, fără ca biosistemul să dispună de capacitatea de a sesiza mediul, adică de a emite, a primi şi a prelucra informaţie. Orice fiinţă lipsită de posibilitatea de a percepe mediul este sortită pieirii.
Informaţia este considerată un mesaj sau o suită de mesaje despre variaţiile mediului intern sau extern. Mesajul compus la rândul lui din semnale, devine informaţie după receptarea şi decodificarea sa, deci după ce a devenit un fenomen de cunoaştere. Faţă de semnificaţia unei informaţii se pot adopta două atitudini: da sau nu, favorabil sau nociv pentru organism. Spre deosebire de celelate animale, omul are şi o a treia posibilitate de opţiune: şi da şi nu, sau mai mult dintr-unul şi mai puţin din altul. Fără informaţie, după cum spuneam, nu există viaţă.
Aceasta înseamnă că toate sistemele vii, indiferent de nivelul de organizare, dispun de posibilitatea de a recepta, a transmite, a prelucra şi a emite informaţie în scopul elaborării unui comportament adecvat condiţiilor de mediu în care trăiesc.
Structura specializată în prelucrarea informaţiei, la nivel biologic, este sistemul nervos, a cărui activitate s-ar putea spune că este pur informaţională. Se adminte că primele forme de viaţă şi deci, cap de serie al lumii vii, sunt protozoarele, fiinţe monocelulare, virusurile fiind considerate forme de trecere între materia vie şi cea nevie. Structura lor rudimentară le permite o funcţionalitate mult simplificată faţă de fiinţele pluricelulare. Respiraţia se face prin difuziune directă a oxigenului din atmosferă în citoplasma celulei, digestia prin includerea în invaginaţiile citoplasmei şi digerarea lor în vacuole digestive, iar excreţia prin deschiderea vacuolelor cu deşeuri în afara celulei. Într-un ansamblu viu, format din mai multe celule, apare necesitatea inei structuri care să preia comanda întregii colectivităţi şi s-o orienteze spre atingerea finalităţii sale: autoconservarea şi reproducerea.
Ţesutul destinat acestei funcţii capitale pentru viaţa organismului va fi, sistemul nervos. Funcţia de coordonare şi integrare a sistemului nervos nu are nici un reprezentant în structurile anatomice ale protozoarelor. Primul element structural nervos apare la celenterate, fiind reprezentat printr-un singur neuron cu dublu circuit, receptor-efector. Pe treapta următoare de evoluţie apar circuite nervoase alcătuite din doi neuroni- senzitivi şi motori, pentru ca în stadiile următoare să se adauge neuronii intermediari cu rol de asociaţie între fluxul de informaţie primit şi cel emis de organismul viu. În raport cu evoluţia, neuronii se vor aduna în formaţiuni numite centrii nervoşi şi ganglioni cerebroizi, apoi o parte din ganglionii cerebroizi vor suferi procesul de encefalizare, ajungându-se la creierul pe care îl cunoaştem azi la om. O parte a sistemului nervos va prelua funcţiile vegetative de importanţă vitală pentru existenţa individului şi care, ca mod de desfăşurare, au rămas în afara controlului raţional.
Unii cercetători cred că ar fi fost un dezastru pentru biologie dacă întreaga funcţionalitate a unui angrenaj de miliarde de clule ar fi trebuit să fie condusă conştient. Finalitatea speciei constă în autoconservarea şi perpetuarea speciei şi nu era posibil să se lase la discreţia unui individ dacă vrea sau nu să continue lanţul existenţei. Pentru acest motiv interesele speciei sunt atât de pregnant reprezentate prin instincte, iar lupta cea mare a omului, conştientizată, este purtată în domeniul lor. O altă parte a sistemului nervos şi-a asumat funcţia de întreţinere a relaţiilor indivudului cu mediul. Din reflectarea la nivelul creierului a mediului intern şi extern rezultă procese psihice, adică fenomenul de conştienţă. Când sediul integrării îl constituie scoarţa cerebrală, comportamentul este numit raţional. Un sistem deschis, şi viaţa este organizată pe acest principiu – implică un permanent schimb de substanţă, energie, şi informaţie cu mediul. Fără acest schimb, nu poate exista viaţa.
Dar viaţa există şi la nivel monocelular; fără posibilitatea de a percepe informaţiile cu semnificaţie favorabilă sau nocivă din mediul ambiant, un protozoar nu ar rezistat în competiţia pentru viaţă. O plantă execută operaţiuni chimice cu performanţe neatinse de om în laborator. Întreaga lume vie trăieşte pe seama plantelor, drumul de la materia anorganică spre cea organică, trecând prin frunzele lor.
Aşadar, tot mai mulţi cercetători consideră că sistemul nervos, aşa cum îl cunoştem, nu este singura structură capabilă să prelucreze informaţie la nivelul organismelor vii. Toate sistemele vii apar, în această viziune capabile să recepteze, să prelucreze şi să emită informaţii. Prin bălţile de la noi trăiesc o mulţime de protozoare ca Paramecium, Vorticella, Stentor, Balantidium, etc. Paramecii sau infuzorii cum li se mai spune, au mişcări coordonate ale cililor, mai repede sau mai încet în funcţie de „interesele” lor sau se întorc din drum dacă întâlnesc un obstacol, sau îl ocolesc. Ei nu includ o picătură de tuş în hrana lor şi nici alte obiecte inutile. În faţa acestui comportament cercetătorul român E.A.Pora afirmă: „ Înseamnă că există un centru de reglaj al întregii mişcări ciliare, care se găseşte undeva în interiorul celului şi care, primind anumite excitaţii din mediu, determină mişcarea adcvată”… acest fapt conduce la concluzia că la toate nivelurile de viaţă uni sau pluricelulară există o structură capabilă să prelucreze informaţie.
Deşi nu s-au confirmat, se presupune existenţa intracelulară a unei formaţiuni de tip nervos. Informaţia implică prezenţa unor semnale putătoare de informaţie, deci un suport energetic; aşadar odată cu schimbul verbal de informaţie se petrece şi un transfer de energie. Gândul în această accepţiune ne apare ca o forţă materială, un câmp energetic. Sau cu alte cuvinte, un simplu gând mărturisit numai nouă înşine, poate în anumite împrejurări să provoace o acţiune prin receptarea sa de un alt creier!. Nici o informaţie din Univers nu este lipsită de un suport material sau energetic. Chiar gândurile, ideile noastre, după cum am discutat, sunt reale forţe de acţiune, câmpuri energetice care se propagă în spaţiu spre alte creiere, emise odată cu simbolurile lor semantice. Existenţa comunicării la întreaga lume vie, indiferent de treapta evolutivă pe care se află, decurge din însăşi definirea termodinamică a vieţii.
Dacă toate fiinţele vii sunt sisteme deschise permiţând, între altele, şi un schimb de informaţie cu mediul, atunci trebuie să vorbim de existenţa unui limbaj, a unei forme de comunicare la nivelul întregii lumi vii.pentru toate vietăţile limbajul, ca posibilitate de comunicare cu semenii şi mediul, are o importanţă vitală. Etologii sunt de părere că animalele „conversează” între ele mai mult decât credem noi. Sunetele emise de ele intră într-o altă gamă de percepţie decât aceea pentru care este formată urechea umană şi de aceea nu le auzim în toate cazurile. Expresia „tăcut ca peştele” era valabilă când nu se ştia că peştii sunt în realitate foarte gălăgioşi. Dacă subconştientul este considerat antecamera conştienţei, zona în care „fermentează” ideile sau sediul pregândirii, atunci acesta trebuie să fie şi nivelul la care este generat câmpul energetic purtător de informaţie.
Acest prelimbaj ar constitui „limbajul universal”, nemediat de cuvinte şi accesibil tuturor fiinţelor – de la celule izolate şi plante la om. Astfel mult controversata gândire fără limbaj îşi găseşte o explicaţie, susţinută şi de prezenţa unor rudimente de gândire la animale. În acest context se poate discuta despre sugestiile terapeutice generatotoare de acţiuni curative. Auzim deseori supându-se „Simplă autosugestie sau ce este altceva decât doar o sugestie!” în legătură cu terapiile despre care nu se cunoaşte suportul ştiinţific. Levin, Gordon şi Fields au demonstrat că administrarea unor substaţe placebo pot declanşa secreţia de endorfine în organism. Cu alte cuvinte sugestia poate, este capabilă să declanşeze o acţiune fiziologică concretă în organism. Un suport ştiinţific pentru fenomenele psihice a încercat să ofere biofizicianul rus A.P.Dubrov prin ipoteza sa asupra câmpului biogravitaţional.
Câmpul biogravitaţional, element al câmpului gravitaţional universal, s-ar afla la baza edificiului biologic datorită proprietăţilor care îi permit să fie convertit în orice formă de câmp şi energie. Transferul de informaţie pe cale biologică practic nelimitată şi fără pierderi nu este posibilă decât prin intermediul câmpului biogravitaţional după pererea lui. La noi în ţară, G. Catianu şi Rodica Strungaru au întreprins un studiu interesant al proceselor psihoinformaţionale. Cei doi concluzionează că „nu există nici o contradicţie a legilor actuale ale fizicii de a presupune că fenomenelor psihoinformaţionale le sunt asociate unde electromagnetice purtătoare de informaţie care se pot propaga la distanţă şi pot fi recepţionate şi decodate în sistemul nervos al unei alte fiinţe vii”.. Adrian Dobbs foloseşte unele concepte cum ar fi cele de masă negativă sau imaginară noţiuni folosite de fizica cuantică în mod obişnuit. Având masă imaginară, particule elementare cum ar fi psitronii nu au inerţie şi deci pot călători cu o viteză mai mare decât viteza luminii, aducând informaţii din viitor în prezent. Dobbs îşi imaginează psitronii ca un nor care se proiectează direct pe creierul unui individ receptiv, informându-l despre starea sa prezentă şi viitoare probabilă.
Neuronii, după John Eccles se află într-un „echilibru instabil” aşa încât un stimul de mică intensitate poate declanşa o reacţie în întregul sistem. Graţie acestui echilibru instabil al sistemului nervos ar putea fi posibilă acţiunea psitronilor lui Dobbs, prin care el încearcă să explice precunoaşterea, clarviziunea,etc. Transmiterea unui mesaj între două creiere presupune un suport material, un câmp energetic codificat în semnale purtătoare de informaţie care vor fi decodificate de creierul receptor. Consecinţa logică imediată care ne apare în minte este ideea că în acest caz gândul nostru reprezintă o forţă materială. În consecinţă gândirea nu este o expresie abstractă a unui substrat material reprezentat de creier ci produsul său concret, material. În clipa în care gândim, chiar dacă nu ne exprimăm verbal, noi emitem un câmp energetic ca suport al gândurilor noastre. Sub această formă gândurile sunt emise în spaţiu şi de aici receptate de un alt creier care poate fi acela căruia îi este destinat sau un altul (fenomen prin care se explică simultaneitatea aceloraşi idei în ştiinţă, originea unor idei străine de preocupările noastre, sau anumite influenţe malefice). Relaţiile interumane, simpatia, antipatia, dragostea sau ura, fascinaţia, dragostea la prima vedere, dominarea prin privire, subjugarea prin farmec, sau farmece, sau simpla prezenţă devin mult mai uşor de înţeles dacă admitem că la baza lor se află un transfer interuman de energie. Ideile, sentimentele noastre, exprimate sau nu, circulă în spaţiul care ne înconjoară sub forma de câmp energetic purtător de informaţie. Coloratura tandră sau ostilă a sentimentelor noastre sunt în consecinţă informaţii conţinute în câmpul energetic emis de creier. Toate celulele vii sunt capabile să emită şi să recepţioneze informaţii codificate în semnale. Neuronii nu apar decât ca nişte celule specializate în emiterea şi receptarea de informaţie, dar nu este exclusă această posibilitate pentru celelalte celule.

Empatia

Empatia

Cuvântul „empatie” este folosit prima dată de psihologul american E.B.Titchener în 1920 şi vine de la grecescu „empatheia” „a se simţi” termen desemnat pentru a denumi capacitatea de a percepe experienţa subiectivă a unei alte persoane.

În 1975 sunt raportate deficienţe curioase la pacienţi care prezentau afecţiuni ale lobului frontal drept: erau incapabili să înţeleagă mesajul emoţional din tonul vocii celorlalţi deşi înţelegeau cuvintele perfect. Un „mulţumesc!” sarcastic sau unul plin de recunoştiinţă aveau acelaşi înţeles pentru ei. De asemeni pacienţii care suferiseră leziuni ale emisferei drepte erau incapabili să-şi exprime propria emoţie prin tonul vocii sau prin gestică. În anii următori au început să fie observate legăturile acestor zone cu sistemul limbic.

Leslie Brothers psihiatru în California a subliniat legătura dintre nucleul amigdalian şi zona asociativă a cortexului vizual şi a afirmat că această legătură este cheia circuitului la nivelul creierului de care este legată empatia. Cele mai multe studii el le-a făcut pe maimuţe. Maimuţele au fost mai întâi învăţate să se teamă de un anumit ton prin aceea că primeau un şoc electric când îl auzeau. Apoi au învăţat să evite şocul electric apăsând pe o manetă când auzeau sunetul.

Pasul următor a fost ca perechi din aceste maimuţe să fie puse în cuşti separate singura comunicare dintre ele fiind printr-un televizor cu circuit închis care le permitea să vadă imagini cu cealaltă maimuţă. Prima maimuţă, dar nu şi cea de-a doua avea să audă acel sunet neplăcut, ceeace-i treze expresia de frică. În acel moment cea de-a doua maimuţă văzând frica pe chipul celei dintâi apăsa maneta care împiedica şocul electric- ca un act de empatie. S-a stabilit astfel că aceste primate non-umane detectează emoţiile urmărind chipurile semenilor lor.

Cercetătorii au introdus în creierul maimuţelor electrozi fini care permiteau înregistrarea activităţii unui singur neuron. Electrozii care înregistrau neuronii din cortexul vizual şi din nucleul amigdalian au arătat că atunci când o maimuţă vede chipul celeilalte, această informaţie ajunge ărin nucleul amigdalian la cortexul vizual.

Surprinzător a fost faptul că rezultatele acestor studii au arătat că în cortexul vizual au fost identificaţi neuroni care acţionau numai ca răspuns la o anumită expresie a feţei sau la anumite gesturi cum ar fi o deschidere ameninţătoare a gurii, o grimasă de frică sau o ghemuire docilă. Aceşti neuroni sunt diferiţi de ceilalţi din aceeaşi zonă, care recunosc chipuri familiare. Asta înseamnă că creierul este conceput de la bun început să reacţioneze la anumite expresii emoţionale- cu alte cuvinte empatia este un dat biologic.

Aceste regiuni ale cortexului în care se află neuronii specifici emoţiei sunt cei care au cele mai puternice legături cu nucleul amigdalian; interpretarea emoţiilor presupune un circuit amigdalo-cortical care are un rol primordial în orchestrarea emoţiilor potrivite.

În cazul oamenilor trebuie menţionate studiile făcute de psihologul Robert Levenson de la Universitatea Berkeley din California care a studiat cupluri căsătorite încercând să ghicească ce simte partenerul după o dicuţie aprinsă. Cuplul era înregistrat pe video iar reacţiile psihologice apărute atunci când se dicutau chestiuni supărătoare din căsnicia lor- cum să-şi disciplineze copii, cum să cheltuiască banii, etc. Fiecare partener revede caseta şi povesteşte ce a simţit în momentul respectiv, clipă de clipă. Apoi partenerul revede caseta a doua oară încercând să interpreteze sentimentele celuilalt. Cea mai exactă empatie s-a produs în cazul soţilor şi soţiilor a căror proprie fiziologie o urmărea exact pe aceea a partenerului la care se uita. S-ar putea spune că aceste lucrui nu au legătură cu kinetoterapia; părerea mea este că au pentru că putem înţelege ce se află în interiorul pacientului doar când empatizăm perfect cu el.

Consecinţele sunt pozitive atât pentru el cât şi pentru noi, evident. Pe scurt, trupul lor imita în mod subtil, clipă de clipă reacţiile fitice ale partenerului de viaţă. Empatia apărea doar în momentul unei sincronizări fizice. Aceasta sugerează faptul că atunci când creierul emoţional coordonează trupul printr-o reacţie puternică- să zicem se aprinde de mânie- nu poate apărea empatie.

Empatia presupune calm şi receptivitate, astfel încât semnalele subtile ale sentimentelor celuilalt să poată fi recepţionate de propriul creier emoţional. Mai trebuie amintit un principiu social important: emoţiile sunt contagioase.

Transmitem şi captăm dispoziţiile celuilalt într-un fel de economie subterană a psihicului aşa încât unele întâlniri ale noastre sunt otrăvitoare iar altele benefice. Schimbul emoţional are loc la un nivel subtil aproape imperceptibil. Medicul transmite semnale emoţionale în decursul fiecărei întâniri şi aceste semnale îi favorizează pe pacienţi. Cu cât suntem mai abili din punct de vedere social, cu atât ne controlăm mai bine semnalele pe care le trimitem.

Inteligenţa emoţională include şi administraea acestui schimb; „simpatic” şi fermecător sunt termenii pe care îi folosim în privinţa celor cu care ne place să fim, pentru că talentul lor emoţional ne face să ne simţim bine.

Cum ia creierul o decizie

Creierul nostru „lucrează” în imagini.

Creierul nostru însă ia şi hotărâri înaintea noastră. Rezultatele mai multor decenii de experimente şi cercetare în domeniul neurobiologiei au dus recent la concluzia că în procesul luării unei decizii, creierul nostru ia propria decizie, înainte şi independent de voinţa noastră conştientă.

„Imaginile scanate ale creierului ce apar viu colorate în presa populară par să indice că oamenii de ştiinţă identifică cu exactitate locaţia în creier a unor sentimente ca frica, dezgustul, plăcerea sau încrederea.

Cercetătorii înşişi sunt, însă, cât se poate de circumspecţi în privinţa a ce înseamnă exact aceste pete colorate. Cele 2 metode de scanare folosite în mod obişnuit, PET (positron emission tomografy) şi fMRI (functional magnetic resonance imaging) oferă doar aproximări a ceea ce se întâmplă efectiv în creier. PET, cea mai veche şi mai puţin folosită dintre ele, măsoară fluxul sângelui în creier; fMRI măsoară cantitatea de oxigen din sânge. Fluxul de sânge şi oxigenarea locală arată cât de activă este o parte a creierului, dar rezultatul este în cel mai bun caz o aproximaţie. De obicei, aceste scannere nu pot vedea nimic mai mic de o boabă de piper şi pot face doar 1 fotografie la fiecare 2 secunde.

Activitatea neuronală din creier, însă, poate avea loc într-o fracţiune din spaţiul şi timpul pe care îl pot înregistra aceste scannere. Prin urmare, imaginile ţipătoare pe care le vedem sunt de-a dreptul impresioniste, iar concluziile pe care le trag cercetătorii pe marginea lor vin de obicei cu amendamente şi sunt adesea controversate.

Ca şi imaginile propriu-zise, detaliile funcţionării creierului abia încep să fie explorate. Două articole publicate la interval scurt, primul în ediţia de octombrie 2005 a Science et Vie, al doilea în ediţia din ianuarie 2006 a Harvard Business Review, tratează aceeaşi temă – actul de a lua o decizie de către indivizii umani – pornind de la concluziile unor experimente diferite efectuate de neurobiologi americani, englezi şi francezi cu ajutorul celor mai avansate tehnici de scanare a creierului uman.

Un prim set de experimente – pe care autorul francez Nicolas Revoy le vede ca dinamitând noţiunea de liber arbitru – a fost iniţiat în anii ‘80, dar rezultate concludente au fost obţinute abia în 2004. Scopul acestor experimente a fost restrâns: să elucideze mecanismenle cerebrale intrate în joc când decidem să facem o mişcare. În finalul acestor cercetări a reieşit o constatare nu tocmai liniştitoare: când resimţim dorinţa de a face un gest, oricare ar fi acela, noi nu facem decât să urmăm ceea ce anumite zone ale creierului nostru au decis fără ca noi să ne dăm seama.

Confirmarea definitivă şi implicaţiile acestui rezultat au fost anunţate de profesorul de neurobiologie Patrick Haggard de la University College of London într-un articol intitulat “Conscious intention and motor cognition”, publicat în iunie 2005 în revista Trends in Cognitive Science. Un al doilea set de experimente, concentrat pe scanarea activităţii creierului participanţilor la mai multe tipuri de jocuri economice simple, identifică acţiunea autonomă a ceea ce Gardiner Morse, senior editor la HBR, numeşte “3 creiere într-unul”, aflate într-o interacţiune constantă fără de care deciziile devin imposibile, după cum a arătat neurologului Antonio Damasio încă din 1994 în cartea sa “Eroarea lui Descartes”.

Mai cunoscută în formularea clasică de “luptă între emoţii şi raţiune”, interacţiunea între creierul primitiv (sau emoţional) şi cel “civilizat” (raţional sau sediul voinţei) este definită de neurologi ca Hans Breiter de la Massachusets General Hospital şi economişti ca Daniel Kahneman în termenii unui calcul al riscurilor şi recompenselor. Compilând surse extinse, autorul explică deciziile “bune” şi “proaste” în termeni de dominaţie a unuia sau altuia din creiere, iar diferenţele dintre oameni în luarea deciziilor şi între stilurile lor de management în termeni de variaţii de orientare în evitarea riscului şi urmărirea recompensei.

Creierul emite comenzile necesare efectuării oricărui gest în medie cu 350 de milisecunde înainte ca noi să decidem conştient să facem acel gest. Mai mult: avem la dispoziţie doar 200 de milisecunde pentru a inhiba un gest decis de creierul nostru. Un răstimp adesea mult prea scurt… Exact înainte ca voinţa să comande corpului să facă un gest, creierul a iniţiat de fapt comanda… fără ştirea noastră!

O descoperire ce obligă la o revizuire a noţiunii de decizie conştientă şi, în ultimă instanţă, a noţiunii de liber arbitru. “În general suntem convinşi că atunci când efectuăm o acţiune, de exemplu întindem braţul să luăm o vestă pentru că e frig, facem gestul pentru că aşa am vrut, explică profesorul Haggard. Ei bine, fals. Execuţia acestui gest a fost dinainte iniţiată de creierul nostru independent de conştiinţa noastră [care ar putea fi definită sumar drept percepţia clară că avem propriile gânduri şi comportamente]. Abia după aceea noi conştientizăm voinţa de a efectua acest gest şi îl efectuăm.” Mai precis, dacă este clar că suntem conştienţi de motivaţiile care ne ghidează acţiunile, alegerea momentului precis în care trecem la realizarea lor este cel care scapă voinţei noastre. Astfel că liberul nostru arbitru, înţeles ca facultatea de a ne comporta sub influenţa strict a voinţei proprii, se dovedeşte mult mai restrâns decât credeam.

O constatare oarecum umilitoare, care revoluţionează o dezbatere filosofică veche de mai multe secole. La baza concluziilor profesorului Haggard stă în primul rând un experiment din 2004 condus de neurobiologul Angela Sirigu la Institutul de ştiinţe cognitive din Lyon. Dispozitivul a implicat 15 voluntari: aşezaţi la o masă echipată cu un buton, li s-a cerut ca fiecare să acţioneze butonul într-un moment ales de el şi numai de el. O singură condiţie, totuşi: să noteze, la momentul luării deciziei, poziţia indicată de acele unui ceas special conceput pentru acest experiment (efectuând un tur complet în 2,46 secunde).

În tot acest timp, activitatea electrică a creierului lor era înregistrată prin electroencefalografie via electrozi dispuşi pe craniul lor, în scopul de a detecta debutul “potenţialului de pregătire motorie” – o creştere bruscă a activităţii electrice a neuronilor indicând că creierul urmează să declanşeze acţiunea de a apăsa pe buton. Rezultatele sunt imparabile: “Potenţialul de pregătire motorie precede în medie cu 350 milisecunde momentul în care subiecţii au senzaţia că decid conştient să apese pe buton”, anunţă Angela Sirigu. “În ce priveşte începutul mişcării braţului, acesta survine la 200 de milisecunde după decizia conştientă.” Este limpede, declanşarea gestului este iniţiată de creier înainte ca subiecţii să decidă conştient că îl vor face. Un rezultat neaşteptat? Nu chiar. De fapt, el se înscrie în aceeaşi linie cu un prim studiu condus în 1983 de neurofiziologul american Benjamin Libet de la Universitatea din California: cerând subiecţilor să îndoaie un deget în ce moment aleg ei, acesta a constatat că mişcarea era declanşată de creier cu mai multe sute de milisecunde înainte ca subiecţii să fie conştienţi de propria intenţie de a îndoi degetul.

Profesorul Haggard aminteşte că acel prim experiment a pus în încurcătură mediul ştiinţific şi filosofic al vremii, date fiind consecinţele profunde asupra noţiunii de liber arbitru. “Multă lume aştepta, deci, confirmări solide”. Abia după 2000 şi după noi experimente similare cu al lui Libet rezultatele au fost confirmate definitiv. Pe larg, experimentul Angelei Sirigu permite astăzi să înţelegem de ce creierul iniţiază mişcările înainte ca noi să devenim conştienţi de intenţia de a le executa: de fapt, această luare la cunoştinţă este direct generată de declanşarea non-conştientă a gestului de către creier. Cu alte cuvinte, a vrea să efectuezi o acţiune este doar o simplă consecinţă a faptului că creierul a lansat deja executarea ei fără ştirea noastră. “Iată ce se întâmplă când subiectul decide să apese pe buton, explică Angela Sirigu, citată de Science&Vie. S-a văzut că totul începe cu procese cerebrale non-conştiente. Zonele frontale [zone ale creierului situate deasupra ochilor], care au memorat în prealabil consemnul de a apăsa pe buton la un moment la alegere, stimulează cortexul parietal. Situat sus în partea din spate a craniului, una din funcţiile acestei zone este supervizarea executării sarcinilor motorii. Acesta din urmă activează aşadar cortexul motor, căruia îi cere să efectueze acţiunea de a apăsa pe buton.” Rolul acestuia din urmă este crucial, deoarece stă la originea mişcărilor noastre: cortexul motor selectează în fapt natura exactă a mişcării ce urmează să fie executată, stimulând pentru aceasta muşchii adecvaţi. “Când cortexul motor primeşte ordinul de a acţiona din partea cortexului parietal, continuă Angela Sirigu, el devine sediul unei modificări de activitate electrică: este vorba despre naşterea faimosului potenţial de pregătire motorie, ce arată că va fi lansată executarea gestului. Până în acest moment, pe tot parcursul acestui dialog cortical, neuronii au făcut schimb de informaţii la nivel non-conştient.

Cum va fi până la urmă avertizată conştiinţa de ceea ce se pregăteşte? “Odată declanşat acest potenţial de pregătire motorie, cortexul motor informează înapoi cortexul parietal asupra naturii precise a mişcării pe care a ales s-o execute la comanda sa. Exact receptarea acestei informaţii de către parietal este cea care generează la subiect conştiinţa de a vrea să apese pe buton.” După cum se vede, tocmai pentru că cortexul nostru parietal şi cortexul nostru motor s-au pus de acord asupra naturii precise a unui gest ajungem noi resimţim senzaţia de a vrea să îl efectuăm.

Şi acum urmează întrebarea cheie: dacă libertatea noastră de acţiune se rezumă la a vrea ceea ce creierul nostru a decis deja, este aceasta echivalent cu a spune că suntem aserviţi alegerilor acestuia? Câtuşi de puţin! Pentru că, precizează Angela Sirigu, conştiinţa nu este un simplu birou de înregistrare limitat la a valida alegerile făcute fără ştirea sa.

Dovada: ea dispune de un fel de “drept de veto”. “Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza ceea ce ajunge să decidă creierul nostru. Imaginaţi-vă, de exemplu, că cineva se face că vă trimite o minge. Într-o primă fază, cortexul dvs. motor generează impulsul “potenţialului de pregătire motorie”, cel care, 350 de milisecunde mai târziu, generează în dvs. conştiinţa că trebuie să deschideţi braţele. Dar relizând imediat că e vorba de o farsă şi că gestul dvs. va fi inutil, va trebui să inhibaţi execuţia lui. Ceea ce este foarte fezabil, prin transmiterea unui mesaj de la cortexul frontal la cortexul motor… cu condiţia ca aceasta să se întâmple foarte repede. Practic, nu aveţi la dispoziţie decât 200 de milisecunde pentru a întrerupe procesul anclanşat, pentru că acesta este, cum am văzut, răstimpul între dorinţa de a acţiona şi debutul efectiv al acţiunii.”

Odată acest proces elucidat, rămâne de clarificat ce se întâmplă exact la nivel cerebral când intervine acel veto – un obiectiv ce necesită conceperea unor noi experimente şi pe care echipa Angelei Sirigu urma să îl abordeze la sfârşitul verii lui 2005. Între timp, rămâne deschisă o altă întrebare: sunt TOATE acţiunile noastre, nu numai cele motorii simple, de rutină, pilotate în acest mod de creierul nostru? Când decidem să cumpărăm o maşină, după ce am ezitat două săptămâni între două modele, poate neurobiologia să susţină că decizia finală a fost luată de creier fără ştirea noastră? În cazul unei astfel de decizii “complexe”, Angela Sirigu preferă să revină la viziunea convenţională a agentului raţional: “dimpotrivă, ea este rezultatul unei deliberări perfect conştiente în decursul căreia dvs. aţi evaluat raţional avantajele şi inconvenientele fiecăreia din cele 2 achiziţii”.

Profesorul Haggard, în schimb, preferă să nu avanseze un verdict. “Pentru neurobiologi este extrem dificil să determine ce se întâmplă exact în creierul unei persoane care reflectează îndelung în scopul de a lua o decizie complexă. De aceea ei s-au rezumat până acum la a studia procese cerebrale prezidând acţiuni motorii simple, ca ridicarea braţului sau apăsarea pe un buton”. Cu alte cuvinte, chiar dacă rolul liberului arbitru şi al deliberării conştiente, raţionale, rămâne predominant în deciziile complexe, rolul său real rămâne să fie evaluat. Miza recuperării noţiuni de liber arbitru din plasa cauză-efect este, de fapt, redefinirea responsabilităţii individuale.

În timp ce neurobiologia tinde să limiteze aria de relevanţă a liberului arbitru şi, implicit, să “deresponsabilizeze” individul cu argumente bazate pe cauzalităţi fiziologice interne – după ce înainte Darwin, Freud şi Bourdieu au argumentat că actele noastre sunt determinate de mediul extern – tendinţa actuală în practica juridică este contrară, de a augmenta responsabilitatea individuală. Asistăm la un potenţial conflict între ştiinţă şi lege? Nu chiar.

Conform declaraţiilor judecătoarei Agnes Herzog, citată de Science et Vie, în cazul responsabilităţii penale, de exemplu, se pune problema de “a evalua dacă autorul unui delict dispunea de aptitudini psihologice suficiente pentru a evita să îl comită”. Astfel că modul curent de a concepe responsabilitatea individuală în context juridic poate acomoda un model de acţiune în care liberul arbitru se restrânge la libertatea de a spune “nu”.

Teritoriul reflecţiei raţionale, punctul la care s-au oprit experimentele Angelei Sirigu, îl explorează mai departe articolul lui Gardiner Morse apărut în HBR. Acesta angajează un evantai de surse – neurologi şi economişti – ce au reuşit să localizeze şi să interpreteze procesele non-conştiente antrenate în procesul luării deciziilor ce implică deliberare şi alegere între mai multe alternative.

Gândiţi-vă la creierul dvs. ca fiind structurat pe 3 niveluri, cu cele mai vechi şi mai simple, în sens evoluţionist, situate în mijloc şi cu cel mai modern şi complex pe margine. În vârful măduvei spinării – centrul creierului – stau structurile cele mai primitive, cele pe care le avem în comun cu reptilele şi peştii, care controlează funcţii elementare de supravieţuire ca respiraţia şi foamea. Înfăşurat în jurul acestora se află anticul sistem limbic, pe care îl avem în comun cu câinii şi alte mamifere Conţinând talamusul, amigdala şi hipocampul, acesta este sediul emoţiilor elementare ca frica, agresivitatea şi satisfacţia. Este acea parte a creierului care îi permite câinelui dvs. să pară atât de mulţumit că aţi ajuns acasă, în timp ce peştelui dvs. nici că îi pasă. Împachetând aceste structuri mai vechi este cortexul modern, materia cenuşie cutată pe care o recunoaştem toţi ca fiind creierul nostru. Câinii, cimpanzeii şi alte mamifere au cortexuri, dar al nostru a crescut urieşeşte. Cortexul gestionează tot felul de procese cerebrale superioare ca auzul şi vederea.

Lobii frontali şi, mai ales, cortexul pre-frontal (din faţa lobilor frontali) sunt părţile care ne fac umani. Ei constituie centrul personalităţii, raţionării şi gândirii abstracte. Adesea, cortexul prefrontal este numit şi partea “executivă” a creierului deoarece el ia în calcul semnalele transmise din tot restul creierului în formarea obiectivelor şi în planificare. Acum să vedem ce se întâmplă sub suprafaţa creierului când oamenii joacă ultimatum, un venerabil experiment economic care plasează participanţii pe poziţii adverse într-o negociere simplă: un jucător are de împărţit 10 USD cu un al doilea jucător – să zicem că cel care-i primeşte sunteţi dvs. El vă poate oferi orice sumă, de la 0 la 10 USD şi păstrează restul, dar doar dacă dvs. îi acceptaţi oferta. Sunteţi liber să îi respingeţi orice ofertă, dar dacă refuzaţi, nici unul din voi nu primeşte nimic. Conform teoriei jocurilor, dvs. ar trebui să acceptaţi orice vi se oferă, oricât de meschin, deoarece a primi ceva este mai bine decât a nu primi nimic.

Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. În aceste experimente, când oferta scade la câţiva cenţi, cei în postura de a primi refuză în mod constant, pierzând astfel nişte bani oferiţi, în fond, pe degeaba… exact de ce? Întrebaţi, aceşti jucători spun, pe scurt, că au fost indignaţi de partenerul zgârcit (care, reţineţi, îşi pierde şi el partea). Nu tocmai un triumf al raţiunii.

Totul sună mai degrabă a reacţie primitivă. Aşa şi este. Alan Safey, un neurolog cognitiv de la Universitatea din Arizona, a folosit scan-uri fMRI pentru a vedea ce se întâmplă în creierul oamenilor când joacă acest joc. Pe măsură ce ofertele deveneau mai nedrepte, insula anterioară, o parte a creierului animal implicată în emoţii negative ca furia şi dezgustul, devenea tot mai activă, ca şi cum ar fi înregistrat o indignare crescândă. În acelaşi timp, o parte din creierul superior – o arie a cortexului prefrontal implicată în orientarea spre scopuri (aici de a face bani) – era ocupată, de asemenea, în evaluarea situaţiei. Monitorizând activitatea acestor 2 regiuni, Sanfey a făcut harta a ceea ce apărea ca o luptă între emoţii şi raţiune, fiecare încercând să influenţeze deciziile jucătorilor. Să pedepsesc ticălosul? Sau să iau banii, deşi afacerea e proastă? Când insula anterioară dezgustată era mai activă decât cortexul prefrontal raţional axat pe scop – într-un fel, când striga mai tare – jucătorii respingeau oferta. Când domina cortexul prefrontal, jucătorii luau banii.

Experimente ca acestea iluminează participarea agresivă a creierului nostru animal condus de emoţii la toate tipurile noastre de decizii. Ele încep să ne dea o imagine a dansului complex al circuitelor primitive implicate în sentimentul de recompensă şi aversiune atunci când luăm decizii. În jocul ultimatum, este evident că creierul nostru animal sabotează uneori funcţiile noastre cognitive superioare şi determină decizii proaste sau, în orice caz, ilogice.

Dar, cum vom vedea, creierul animal joacă un rol important şi în luarea deciziilor raţionale. Mulţi dintre noi am fost învăţaţi din vreme că deciziile bune sunt cele făcute la rece, după cum remarcă neurologul Antonio Damasio în cartea sa din 1994, “Eroarea lui Descartes”. Punctul de vedere al raţiunii superioare presupune, scrie Damasio, că “logica formală singură ne va da cea mai bună soluţie disponibilă la orice problemă. Pentru a obţine cele mai bune rezultate, emoţiile trebuie să fie lăsate deoparte”.

Cercetările lui Damasio demolează această concepţie. Pe baza muncii multor cercetători în domeniu, printre care Marsel Mesulam, Lennart Heimer şi Mortimer Mishkin, Damasio a arătat că pacienţii cu defecţiuni în partea cortexului prefrontal care procesează emoţii (sau care, într-un fel, “ascultă” de ele) se luptă până şi să ia decizii de rutină adesea. Un pacient, Elliot, a fost printre primii care i-au dat de bănuit cu 20 de ani înainte. Elliot fusese un soţ, tată şi om de afaceri exemplar. Dar a început să sufere de dureri de cap severe şi să nu mai facă faţă responsabilităţilor de la muncă. Curând, doctorii lui au descoperit o tumoare de mărimea unei portocale pe creier care îi presa lobii frontali şi, cu grijă, i-au îndepărtat-o, împreună cu ceva ţesut cerebral afectat. În timpul convalescenţei, familia şi prietenii lui au descoperit că “Elliot nu mai era Eliott”. Deşi limbajul şi inteligenţa lui erau intacte, la serviciu el devenise uşor de distras şi nu se putea ţine de program. În faţa unei sarcini organizatorice, el ajungea să delibereze o după-amiază întreagă cum să abordeze problema. Să organizeze hârtiile din faţa lui în ordinea datei? După mărimea documentului? După relevanţa conţinutului? În fapt, el făcea “prea” bine sarcina organizatorică, luând în considerare fiecare opţiune posibilă… dar cu preţul atingerii scopului final. El nu mai putea lua efectiv decizii, mai ales personale şi sociale, şi deşi i se arăta în mod repetat acest defect, nu îl putea corecta. Deşi scanările de creier arătau afecţiuni izolate în porţiunea centrală (sau ventromedială) a lobilor frontali ai lui Elliot, testele arătau că IQ-ul, memoria, învăţarea, limbajul şi alte capacităţi stăteau bine. Abia când Elliot a fost testat pentru răspunsurile emoţionale, s-a văzut adevărata natură a deficienţei sale. La vederea unor imagini încărcate emoţional – imagini cu oameni răniţi şi case arzând – Elliot a arătat că lucruri care altădată evocau emoţii puternice nu îl mai ating. Nu simţea nimic.

Damasio şi colegii lui au studiat de atunci peste 50 de pacienţi cu afecţiuni pe creier ca ale lui Elliot care au această combinaţie de defecte emoţionale şi de luare a deciziilor. În plus, cercetătorii au descoperit că pacienţii cu răni în părţile sistemului limbic – un grup de structuri antice ale creierului importante în generarea emoţiilor – se zbat de asemenea când e să ia decizii. Ceva esenţial în luarea deciziilor stă în conversaţia dintre emoţie şi raţiune purtată de creier, dar ce? Unii îi spun putere de voinţă. Damasio îi spune presentiment.

Când părţile creierului din cortexul prefrontal care procesează semnalele emoţionale sunt afectate, pacienţii nu pot acţiona pe baza a ceea ce ştiu, datele nu mai sunt interpretate şi prioritizate de reacţia la risc sau recompensă. Cortexul frontal, se pare, este sediul puterii de voinţă, înţeleasă ca abilitatea de a avea o perspectivă pe termen lung în evaluarea riscurilor şi recompenselor. Această arie a creierului este în strânsă legătură cu structurile şi circuitele creierului animal emoţional care caută gratificare şi ne alertează la pericol.

Mult din traficul făcut între partea primitivă şi cea modernă a creierelor noastre este dedicată calculării conştiente a riscurilor şi recompenselor. Spre deosebire de animale, noi putem privi spre viitor şi contempla urmările unei decizii de a urmări o gratificare imediată. Şi putem obţine satisfacţie imediată din anticiparea unei gratificări viitoare.

Când este afectată, însă, abilitatea de a raporta ceea ce ce ştim la interesul elementar, transmis de creierul animal, de a obţine recompensă sau a evita riscul, aceasta duce la blocaj şi la inabilitatea de a mai lua decizii. Neuroştiinţa a fost privită drept marea promisiune în business de ceva vreme – cam în acelaşi timp cu nanotehnologiile. Neurologii află din ce în ce mai multe despre automatismele creierului nostru. De exemplu, ştim că atunci când cineva are o emoţie puternică, o parte a creierului său tinde să lumineze mai tare decât altele. O asemenea descoperire are aplicaţii posibil utile în domenii ca marketingul, oferind practicienilor o imagine mai clară a fiziologiei dorinţelor clienţilor.

Dar aceste progrese foarte reale au dus la aşteptări nerealiste asupra a ce poate face neuroştiinţa, avertizează Michael Gazzaniga, directorul Centrului de Neuroştiinţă Cognitivă de la Dartmouth College, SUA. De exemplu, acum câţiva ani, ca parte a unui articol despre natura inovaţiei, o revistă de business a publicat o imagine scanată a creierului omului de afaceri şi inventatorului Ray Kurzweil în timp ce acesta era implicat în activităţi creative.

Concluzia: asemenea scanări ar putea în curând ajuta la descoperirea secretelor geniului creativ. Acesta este un tip de gândire ştiinţifico-fantastic la care oamenii de afaceri sunt foarte susceptibili.” Informaţiile de mai sus au fost preluate de pe internet din revista virtuală „Comunicaţii mobile” data 22.06.2003- categoria biblioteca digitală, autor, Camelia Lungu.

Creierul din "burtă"

În urmă cu câţiva ani, Michael Gerscon, un reputat specialist american în biologie celulară a publicat o lucrare –The Second Brain –Al doilea creier în care explica faptul că intestinul subţire conţine peste o sută de milioane de neuroni, că acesta produce 70-85% din celulele noastre imunitare şi că au fost identificaţi peste 20 de neurotransmiţători secretaţi de aceste.

Între creier şi „burtă” legăturile de comunicare chimică sunt nesfârsite, chiar dacă acum se ştie că intestinul funcţionează independent de creier, secretând proprii mesageri hormonali în funcţie de condiţiile locale- stres, probleme de alimentaţie, infecţii (din care trei sunt mai importanţi- dopamină, care gestionează motivaţia, noradrenalina legată de acţiune, serotonina, legată de dispoziţie, facilitează răbdarea şi toleranţa la frustrări).

Subiectul este fascinant!

În 1974, o descoperire făcută în laboratorul Universităţii Rochester va rescrie harta biologică a trupului. Robert Ader, psiholog, a descoperit că sistemul imunitar poate învăţa multe lucruri, la fel ca şi creierul. Rezultatul său a produs un adevărat şoc: ăână atunci se credea că doar creierul şi sistemul nervos central pot reacţiona la diferite experimente, schimbându-şi felul în care se comportă. Descoperirile lui Ader au dus la cercetarea a ce se întâmplă cu miriadele de căi prin care comunică sistemul nervos central şi sistemul imunitar- cărările biologice care formează mintea, emoţiile şi trupul, care nu sunt separate între ele ci strâns legate.

Trebuie precizat că sistemul imunitar este mult mai vechi decât creierul. A fost de fapt primul sistem care a apărut. Un organism poate fi analizat doar prin diferitele lui sisteme care sunt compuse din mai mult de o celulă iar sistemul imunitar este prezent la majoritatea organismelor multicelulare primitive: spongierii de exemplu au fagocite (celule specializate pentru digerarea materialului străin) care recunosc bacteriile şi participă la vindecarea rănilor. Aceste celule imunitare primitive apără spongierii împotriva infecţiilor şi a rănilor tisulare fără ajutorul sau intervenţia neuronilor pe care spongierii nu-i deţin. Deci, când neuronii au început să apară, exista dejaun sistem imunitar bine organizat.

Sistemul imunitar a furnizat o parte importantă a contextului fiziologic în care a evoluat primul neuron. La primele moluşte care au apărut acum 550 de milioane de ani, neuronii nu formau un creier distinct, ci erau grupaţi într-un număr de grămezi care se găseau prin tot corpul alcătuit din muşchi ai moluştelor. Nu era deci nimic care să-i oprească pe aceşti neuroni să comunice cu celulele imunitare. De exemplu când o moluscă vine în contact cu un prădător, reflexul de retragere este declanşat de aceleaşi molecule semnal care cauzează inflamaţia la mamifere de celulele imunitare care se găsesc pe suprafaţa moluştelor, celule care eliberează interleukine. Moleculele IL1 fac legătura cu neuronii motorii (receptori) care iniţiază mişcarea de a se depărta de pericol. Aşadar la moluşte, sistemul imunitar funcţionează ca organ senzitiv.

O parte din biologi sugerează că sistemul imunitar funcţionează de asemenea ca organ senzitiv şi la animalele superioare, inclusiv la oameni. Aşa cum ochii ne permit să detectăm unde de lumină, aşa şi sistemul imunitar ca un al şaselea simţ ne permite să detectăm prezenţa unor mici invadatori care ne asaltează atât din interior cât şi din exterior. De fapt este mai corect să numim sistemul imunitar „primul simţ” din moment ce este mai vechi decât vederea şi auzul şi poate fi considerat o modalitate de pipăit.

O dată cu apariţia primelor vertebrate, neuronii s-au legat între ei sub forma unei reţele unice, continue- sistemul nervos. Părţile periferice ale acestui sistem alimentează cu informaţii partea centrală –creierul care analizează informaţia şi trimite înapoi mesaje la periferie. Dar neuronii au păstrat vechile afiliaţii cu celulele sistemului imunitar. Ei continuă să vorbească aceeaşi limbă, schimbând aceleaşi vechi semnale moleculare. Faptul că aceste molecule sunt clasificate de oameni ca neurotransmiţători şi imunotransmiţători este o mare întâmplare istorică.

Aceleaşi molecule care permit neuronilor să comunice între ei facilitează comunicarea dintre neuroni şi celulele imunitare(interleukine şi imunoglobuline); acelaşi lucru se întâmplă cu moleculele care permit celulelor imunitare să comunice între ele.

Odată cu evoluţia vertebratelor superioare, comunicarea dintre creier şi sistemul imunitar a devenit mai dificilă. Pereţii vaselor de sânge care aproviuionează creierul şi-au dezvoltat mecanisme speciale care împiedică fluxul substanţelor din sânge la creier cu excepţia unor molecule foarte mici. Bariera sânge-creier sau hemato-encefalică protejează creierul din ce în ce mai complex şi vulnerabil de toxine şi agenţi patogeni care ar putea ajunge din sistemul circulator. Faptul că există totuşi molecule care tranzitează această barieră (IL1a) sugerează că procesul de comunicare dintre neuroni şi sistemul imunitar era prea important ca să permită acestei bariere să-i blocheze calea.

Când acţionează aceşti mesageri şi în ce situaţie? Anumite informaţii legate de starea internă a corpului ajung la creier nu prin nervi senzoriali ci prin anumite substanţe chimice care se găsesc în sânge. Aceşti mesageri moleculari sunt în mare parte secretaţi de globulele albe din sânge; acest lucru a determinat anumiţi biologi să afirme că sistemul imunitar este el însuşi organ senzitiv.

Descoperirea acestui fapt şi anume că posedăm simţuri interne este pusă în paralel cu descoperirea că neuronii nu sunt singurii care transmit mesaje de la creier la restul corpului. În afară de faptul că transmite muşchilor să se mişte, creierul comandă anticorpii să-şi schimbe activitatea. Unii din aceşti mesageri chimici sunt preluaţi de globilele albe din sânge care în consecinţă le pot schimba reacţia. Astfel devine clar că procesele mentale nu încep cu percepţia externă şi sfârşesc cu mişcarea. Unele îşi au originea şi se finalizează cu evenimente aflate profund în interiorul corpului.

"Supersoldaţi"

„SUPERSOLDAŢI”

A fost o vreme când se credea că la nivelul sistemului nervos, controlul se exercita prin intermediul unei reţele complicate de neurotransmiţători (serotonina sau dopamina de ex), hormoni (adrenalina sau cortizolul) şi enzime.

La nivelul anului 2008 se ştie că lucrurile sunt mult mai complicate; până în prezent s-au descoperit 52 de neurohormoni şi continuă să fie descoperiţi alţii. „A fost o vreme când ne gândeam la creier ca la un computer. Acum credem că fiecare celulă din creier este însăşi un computer. Şi fiecare celulă în parte este precum creierul în întregimea lui”- Steve Henricksen- senior staff scientist at the Salk Institute – La Jolla, California.

Dacă încercăm să ne imaginăm creierul ca un conglomerat de computere integrate de mare putere, atunci neuropeptidele se pare că formează reţeaua de comunicaţii electrochimice care ţine toate microcalculatoarele în echilibru şi le face să funcţioneze la unison. În creier sunt produse diverse tipuri de neuropeptide, iar acestea fac aproape totul. Ele pot fi pro sau antiinflamatorii; ele ne dictează dispoziţia psihică, ne controlează nivelul energetic, felul în care receptăm durerea sau plăcerea, ne determină greutatea corporală sau capacitatea de a ne rezolva problemele; ele sunt cele care ne alcătuiesc amintirile şi comunică cu sistemul imunitar.

Trebuie spus că atunci când se dezvoltă omul, la nivel embrionar, din ectoderm se dezvoltă trei mari organe: sistemul nervos- creierul, pielea şi sistemul imunitar. De aceea un aliment care face bine creierului, va face o piele cu un aspect frumos; neuropeptidele sau neurotransmiţătorii influenţează şi joacă un rol important în relaţia creier-frumuseţe. Neurohormonii, neurotransmiţătorii, neuropeptidele şi hormonii posedă un vast sistem de comunicaţii la nivel celular. Neuropeptidele sunt „telefoanele celulare” create de natură. Iată un exemplu: creierul trimite semnale la timus, timusul trimite semnale la piele, iar pielea retrimite semnalul la creier. Fiecare mesager are un destinatar căruia i se adresează mesajul său, iar aceşti destinatari se mai numesc în termeni anatomici receptori. Acesta este modul de comunicare la nivel celular.

Comunicarea celulară se aseamănă cu comunicatrea telefonică; diferenţa este că nu există la acest nivel mesagerie vocală: fiecare apel este preluat instantaneu. Mesajul transmis receptorului- destinatarului depinde de care anume neuropeptidă, neurotransmiţător sau hormon a făcut apelul respectiv. Dacă în creier se eliberează cantităţi mari din substanţa P (vom explica imediat ce este aceasta) atunci vom simţi „durere psihică”, ne vom simţi deprimaţi sau vom trăi o stare de nelinişte.

Substanţa P ( P- pain-durere) are receptori în tot organismul, inclusiv la nivelul pielii, astfel încât mesajul sau apelul trimis receptorilor din piele ar putea suna cam aşa: „suntem deprimaţi; haideţi să activăm procesul inflamator”. Rezultatul poate fi un proces accelerat de îmbătrânire a pielii prin accelerarea reînnoirii pielii adică pierderea strălucirii şi a tonusului pieli. Să nu uităm că pielea şi creierul au aceeaşi origine embrionară, şi că aceste două organe comunică foarte bine.

Reflexoterapia ştie că este suficientă o singură atingere a pielii pentru a schimba realmente o mulţime de circuite din creier. Ne-am obişnuit să credem că este nevoie de o mulţime de medicamente puternice sau proceduri chirurgicale complicate pentru a induce o schimbare la nivelul trupului. Sunt cercetări suficiente care au demonstrat că 15 minute de masaj zilnic la bebeluşi, îi ajută pe aceştia să ia mai rapid în greutate, să fie mai activi, mai vioi, având un avans considerabil asupra celorlalţi chiar şi după 6 luni. Puii de pisică sau şoarece separaţi imediat după naştere de mama lor, şi care nu beneficiază de nici o „atingere”, se îmbolnăvesc şi unii din ei mor. Aşa se întâmplă şi cu copiii abandonaţi în spitale sau cu cei din orfelinate. Neuropeptidele sunt chei magice în stare să deschdă poarta spre dezvăluirea secretelor plăcerii, durerii, bucuriei, tristeţii, memoriei, inteligenţei, comportamentului. Aceste neuropeptide pot acţiona uneori ca neurotransmiţători, alteori ca hormoni.

Organele care produc hormoni, sunt cunoscute ca glande endocrine. În greceşte hormon se traduce prin- a pune în mişcare. Hormonii sunt secretaţi de glandele endocrine cu scopul de a controla sau de „a pune în mişcare” o altă parte a corpului. Sistemul endocrin lucrează mână în mână cu sistemul nervos. Tot mai mulţi specialişti văd azi un singur sistem neuroendocrin care reglează starea internă a organismului (nutriţia, metabolismul, excreţia, echilibrul apei şi sări) reacţionează la stimulii exteriori, reglează creşterea, dezvoltarea, reproducerea, reduce, utilizează sau depozitează energia). Sistemul neuroendocrin protejează organismul de orice ameninţare din interiorul sau exteriorul său, iar hormonii cei mai activi în îndeplinirea acestui scop sunt hormonii de stres.

În prezent, cu toţii suntem supuşi unui stres teribil. Sistemul neuroendocrin îşi pune amprenta asupra nostră înainte de a ne naşte. Există studii care afirmă că stresul la care este supusă mama în timpul sarcinii are influenţă asupra formării axei pituitaro- hipotalamice. Copii care cresc în familii dezorganizate sau violente pot deveni dependenţi de adrenalină şi vor încerca ulterior să recreeze modele de viaţă cu care au fost obişnuiţi în copilărie. O categorie specială de stres la care este supus sistemul neuroendocrin este stresul chimic, reprezentat de elementele nocive prezente din ce în ce mai mult în viaţa noastră- de exemplu pesticidele sau materialele plastice care s-a dovedit că subminează sistemul endocrin. Ajutorul nostru de nădejde, sprijinul nostru cel mai important în lupta zilnică pe care o ducem cu stresul (factorii alimentari nocivi, lipsa de somn, de activitate fizică, ) este sistemul imunitar.

„Stăpânul atotputernic”, cheia de boltă a sistemului imunitar este o glandă mică „pitită”, ascunsă în spatele sternului, între cei doi plămâni, numită Timus. Această glandă a fost mult timp ignorată de comunitatea ştiinţifică. Timusul produce atât neuropeptide cât şi hormoni. Peptidele eliberate de timus sunt direct răspunzătoare de maturizarea celulelorT- „agenţii secreţi” sau „ofiţerii de informaţii”– leucocite specializate care joacă un rol major în reactivitatea imunologică a organismului, sau influenţează producerea de anticorpi, sau au rol în integrarea corectă a sistemului imunitar, endocrin şi nervos. După pubertate acest timus involuează, la 30 de ani şi-a pierdut două treimi din masă şi 90% din conţinutul în celule T. La 60 de ani a dispărut aproape în întregime, organismul având o vulnerabilitate crescută la infecţii, boli autoimune, cancer sau îmbătrânire. Hormonii secretaţi de timus măresc cantitatea şi calitatea celulelor T din organism, iar celulele T „informează” creierul, respectiv stimulează glanda pituitară situată între emisferele cerebrale, să secrete hormonul de creştere cel care construieşte masa musculară, măreşte vitalitatea tuturor sistemelor şi organelor, şi care scade nivelul hormonului de stres.

Stresul excesiv, fumatul, cantităţile mari de cafea, alcoolul, descarcă mari cantităţi de cortizol- hormon de stres.

Pentru a preveni riscul la care se expune un astfel de om, imediat ar trebui să renunţe la fumat, la cafea, la alcool şi să ofere corpului ore mai multe de somn. Somnul are un rol extraordinar de important în procesul de reîntinerire a organismului. Unii oameni obişnuiesc să bea alcool seara; iniţial alcoolul băut seara ne poate da o stare de somnolenţă, însă la scurt timp produce o descărcare puternică de norepinefrină, un hormon care este secretat în situaţii de stres intens sau în situaţii cu mare încărcătură emoţională, organismul revenind la starea de veghe. În legătură cu „ Ministerul Securităţii Interne” care este timusul, mai trebuie spus că deşi este implicat în lupta împotriva agresorilor externi, el trebuie să aibă grijă şi la pericolele care vin din interioriorul organismului. Aceasta este cazul substanţei P.

Substanţele chimice produse de organism, fie că sunt neuropeptide, neurotransmiţători, sau hormoni, ele au două feluri de efecte: unele pozitive, altele negative. De exemplu estrogenul; pe de o parte el ajută la menţinerea sănătăţii şi supleţei pielii, ajută oasele să fie puternice, dar în exces, poate declanşa sindromul premenstrual care poate produce dureri, retenţie de apă, migrenă, oboseală, iritabilitate, tulburări psihice. Acelaşi lucru este valabil pentru neuropeptide care pot exercita asupra organismului o acţiune proinflamatorie sau antiinflamatorie. Acţiunea pozitivă a substanţei P constă în dilatarea vaselor de sânge, tonifierea intestinelor şi muşchilor netezi, are rol în secreţia salivei şi eliminarea urinei. Efectele negative ale substanţei P constau în faptul că reacţia inflamatorie declanşată de ea, este cauza acneei şi a formării ridurilor. De asemenea are rol negativ în anumite suferinţe cronice cum ar fi depresia, obezitatea, alcoolismul, durerea fizică. În cazul durerii de exemplu, substanţa P creează un sistem cronic de transmitere a durerii care merge de la coloana vertebrală la creier. Această neuropeptidă mai poate fi eliberată la nivelul pielii atunci câd cineva vă strânge puternic de piele. Ea ne face să simţim senzaţia de durere. Substanţa P este sintetizată şi eliberată în majoritatea organelor şi sistemelor vitale. În creier ea nu produce durere pentru că în creier nu există receptori pentru durere (de aceea operaţiile pe creier pot fi făcute cu pacientul conştient, adică poţi vorbi cu el în timp ce chirurgul îi „umblă” în creier). Cu toate astea ea produce durere psihică manifestată sub forma depresiei sau anxietăţii. Voluntarii care au participat la studii cărora li s-a administrat în exces substanţă P au declarat că la scurt timp s-au confruntat cu o stare de anxietate şi depresie.

Cercetările au arătat că dacă se reduce nivelul substanţei P, se reduce nivelul de stres corelat cu durerea, se reduce inflamaţia iar reducerea inflamaţiei duce la reducerea procesului de îmbătrânire. Studiile efectuate de Stephen P Hunt de la University College din Londra, au arătat că substanţa P se găseşte în acele părţi ale creierului asociate cu proprietăţile motivaţionale sau „recompense” care ne fac plăcere, cum ar fi drogurile sau mâncarea. Este suficient a se reduce secreţia de substanţă P pentru a se diminua apetitul pentru astfel de plăceri care ne distrug sănătatea şi care ne fac să arătăm mai bătrâni decât ar fi normal pentru vârsta noastră biologică reală. Când se eliberează substatnţa P, ea este însoţită de aminoacizi cum ar fi glutamatul şi aspartatul, fapt ce duce la o stare a celulelor denumită excitotoxicitate.

Glutamatul- neurotransmiţător, care are un rol foarte mare în procesul de învăţare pentru memoria pe termen scurt şi lung, se găseşte în cantităţi foarte mici în lichidul extraceluler. Când concentraţia lui creşte, celulele (neuronii) sunt supuse unei excitaţii anormale. La concentraţi mari, celulele- neuronii intră în aşa numita moarte celulară întârziată sau excitotoxicitate, adică celulele sunt excitate atât de puternic încât mor. Moartea acestor celule poate duce la maladia Alzheimer de exemplu. Dar nu numai glutamatul poate excita celulele excesiv.

Un grup de substanţe compuse denumite excitotoxine pot da tulburări neurologice (migrene, tulburări de învăţare la copi, demenţă, boala Prkinson, Altzheimer, Huntington, etc). Aceste substanţe sunt de obicei aminoacizi acidici care reacţionează cu receptorii specializaţi din creier într-o asemenea manieră încât distrug neuronii. Din categoria acesta, în afară de glutamat- neurotransmiţătorul cel mai utilizat de creier şi cea mai cunoscută excitotoxină, mai fac parte aditivii alimentari ( de ex aspartamul, monoglutamatul de sodiu, aditivii alimentari cum ar fi aromatizatorii „identic naturali” proteinele texturate, etc).

Vestea bună este că organismul nostru poate contracara efectele negative ale substanţei P datorită unor substanţe care scad excitotoxicitatea. Una din substanţele care blochează acţiunea substanţei P este capsaicina- componenta căreia i se datorează gustul specific ardeilor iuţi. Aceasta este un blocant natural al substanţei P şi poate fi „procurată” fie sub formă de supliment nutritiv, fie pur şi simplu consumând ardei iute- mâncăruri iuţi, sau unguente, plasturi care conţin capsaicină. Dar cea mai importantă metodă de a reduce toţi aceşti hormoni, neurohormoni care ne pot produce probleme, este mişcarea, sportul.

Dacă stresul produce creşterea secreţiei de substanţă P, sportul, mişcarea reduce stresul şi deci şi aceste secreţii de neurohormoni în exces. O altă metodă eficientă de contracarare este iertarea, acceptarea,, rugăciunea    ( un bun prieten preot, îmi spunea aşa: „Tu ierţi pentru tine, nu pentru altul!”).

O altă metodă de eliberare de stres, este animalul de companie- prietenul care ne iubeşte fără să ne judece.

În prezent oamenii de ştiinţă studiază aşa numita „neuropeptidă Y” peptida „stării de calm şi a curajului”. Ea inhibă anxietatea şi depresia şi poate îmbunătăţi memoria. Ea mai produce constricţia vaselor de sânge, reglează temperatura corpului, tensiunea arterială şi secreţia hormonilor sexuali. Descoperirea ei a plecat de la studierea sindromului de stres post-traumatic (TSPT). Cercetătorii au observat că membrii forţelor speciale- trupele de comando sau militarii pregătiţi pentru misiuni speciale, nu se confruntă aproape niciodată cu TSPT, cu toate că acţionează permanent în condiţii de stres fizic, mintal şi mai ales emoţional intense. Militarii din forţele speciale au un nivel ridicat de neuropeptidă Y în sistemul nervos central. Militarii obişnuiţi NU posedă această capacitate şi din această cauză sunt mai vulnerabili la TSPT. Cercetătorii cred că nivelul ridicat de neuropeptidă Y îi face pe militarii din serviciile speciale rezistenţi la TSPT şi că acaesta este explicaţia calmului şi curajului excepţional de care dau dovadă în luptă.

Concluzia ar fi că pentru a rezista în faţa exigenţelor la care viaţa din prezent ne supune, cu toţii ar trebui să devenim „supersoldaţi”.

Cum hrana nu ne dă doar energie ci ne şi construieşte, ar fi util să fim atenţi, să avem grijă cu ce ne construim zilnic corpul. Alimentele, hrana pe care o mâncăm zilnic, mişcarea sunt două portiţe prin care putem deveni „supersoldaţi”, prin care ne putem bucura cât mai mult de timpul limitat pe care îl avem aici pe pământ.

9 vizitatori online acum
4 vizitatori, 5 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 55 la 06:32 am UTC
Aceasta luna: 55 la 12-16-2017 06:32 am UTC
Acest an: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC