> News of the day <

Halucinant!

Crunta realitate americana care ne va lovi in foarte scurt timp si pe noi, daca nu cumva suntem deja victimele acestui sistem. Toate scrierile SF din anii ’60, ’70… despre alimentele sintetice si despre cine conduce cu adevarat lumea sunt pur si simplu infantilisme pe linga aceasta socanta, halucinanta realitate. TREBUIE SA VEDETI ACEST FILM! … Read more

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Boli ale articulaţiei temporo-mandibulare

Articulaţia temporo-mandibulară conectează maxilarul inferior/mandibula la craniu. Problemele care apar la acest nivel generează durere de cap, în tâmplă, de ochi (orbită), de ureche, de gât, umeri, zgomote în urechi (tinitus sau chiar surzenie)  sau alte forme de algii faciale.

Mandibula care este controlată de muşchi execută două feluri de mişcări: una de rotaţie (ca o balama) şi alta de alunecare ca atunci când deschidem larg gura. Aceste  mişcări ne permit nouă să mestecăm, să vorbim sau să căscăm când ne este somn sau când suntem plictisiţi. Dacă aşezăm degetele chiar în faţa urechii şi deschidem gura vom simţi cele două tipuri de mişcare. Aceasta este asigurată de prezenţa unui cartilaj moale care permite mişcarea lină şi care absoarbe şocurile generate de mestecatul alimentelor tari. Întrucât vorbim de forţe mari generate în timpul mestecatului, acest cartilaj asemănător unui disc are şi rolul de a dispersa forţele care apar întocmai cum se întâmplă în cazul discurilor intervertebrale unde vorbim de asemeni de forţe foarte mari mai ales când sărim sau ridicăm greutăţi mari.

Acest disc articular se uzează când este dezhidratat (apa împreună cu proteinele hidrofile proteoglicanice asigură rolul de amortizor hidraulic), când se scurtează dinţii (mai ales la persoanele care „scrâşnesc” din dinţi – boală numită „bruxism”) sau la persoanele stresate care au obiceiul de a sta cu „fălcile încleştate”, de a mesteca permanent gumă, de a muşca creioane sau unghiile.

Micro sau macrotraumele cum ar fi un pumn primit în maxilar sau un accident pot de asemeni deteriora articulaţia cea mai importantă a feţei. Cea mai des întâlnită afecţiune este însă degenerarea articulară ca urmare a deshidratării cronice, a îmbătrânirii sau a disfuncţiilor imunitare (anticorpi antiimunoglobulină G) care conduc la dispariţia cartilajului şi apariţia fenomenului frecării între oase şi a inflamaţiei cronice.

Cracmentele sunt zgomotele sau pocniturile intraarticulare (semne de dezhidratare cronică la fel ca în cazul celorlalte articulaţii sau vertebre) sunt rareori percepute numai de bolnavi; de obicei se simt la palpare, în timpul mişcărilor de deschidere şi închidere a gurii, degetele examinatorului fiind introduse în conductele auditive externe sau aplicate înaintea tragusului. Uneori aceste cracmente sunt aşa de puternice, încât sunt auzite de persoanele din jur. Cracmentul se percepe ca o pocnitură aspră; apare cel mai frecvent la mişcările de deschidere a gurii, foarte rar putându-se percepe şi la închiderea gurii. In momentul producerii cracmentului, bolnavul are o uşoară durere şi senzaţia de deplasare a condilului mandibular. Cracmentul se produce datorită izbirii condilului mandibular de condilul temporal, în momentul deschiderii accentuate a gurii; cele două elemente osoase nemaifiind separate prin menisc, vin în contact direct, producând zgomotul caracteristic.

Ce facem? Este preferabil ca afecţiunea să fie prevenită deoarece sechelele şi tratamentul curativ sunt destul de neplăcute. Primul gest de prevenire este obişnuinţa hidratării corecte a corpului încă de la vârste fragede pentru a păstra structurile articulare cartilaginoase cât mai mult timp funcţionale iar lichidul cel mai potrivit şi corect în acest scop este apa purificată osmotic.

Tratamentul afecţiunii instalate se adreseaza în primul rând durerii care îl supără pe bolnav. Aplicarea de gutiere ocluzale sau mai bine de plăci palatinale cu platou retro-incizal pun pentru un timp, articulaţia în repaus şi durerile se remit. Durerile pot fi calmate şi prin infiltraţii periarticulare  însă reapar după câteva ore dacă articulaţia nu a fost pusă în repaus. Repausul articular poate fi realizat şi prin aplicarea unei fronde mentoniere (un aparat pentru imobilizarea fracturilor de mandibulă).

Leacuri …

1. Scăpaţi de durere de dinţi fără să deschideţi gura!
Aveţi idee cum puteţi scăpa de o durere de măsele “fără să deschideţi gura”? Vă dăm un indiciu: eliminaţi din start răspunsurile gen pastile, injecţii, palinca, ceapa etc. S-a găsit o metodă care nu are, aparent, nici o legaturăcu stomatologia.

Este de ajuns să frecăm o bucăţică de gheaţă între degetul mare şi arătător. Terminaţiile nervoase care se află în zona în formă de “V” a mâinii stimulează o regiune din creier care blochează recepţionarea semnalelor de durere provenite de la faţă şi de la mâini. Un studiu canadian arată că putem încerca această metodă şi fără gheaţă, însă ar avea o eficienţă cu 50% mai scăzută.


2. Dacă vă “râcâie” pe gât, scărpinaţi-vă în ureche!
Cum nu putem să ne scărpinăm direct în gât, încercăm să rezolvăm problema altfel – prin ureche. Medicii ORL-îşi explică: atunci când sunt stimulaţi nervii care se află în ureche, se creează un act reflex în gât, care provoacă un spasm al muşchiului… Acest spasm face ca gâdilatura să dispară.


3. S-a descoperit leac contra fricii de injecţii.
Cercetătorii germani au descoperit că dacă tuşim în timpul unei injecţii nu ne mai doare atât de tare înţepătura. De ce? Pentru că acest truc produce o creştere bruscă şi temporară a tensiunii în piept şi în canalul spinal, inhibând structurile nervoase care conduc durerea la ganglionii nervoşi spinali.


4. Cum să stingeţi arsurile la stomac.
Dormim pe partea stângă, ne sfătuiesc medicii gastroenterologi.
Explicaţia este simplă: când dormim pe dreapta, stomacul se află mai sus decât esofagul, permiţând mâncării şi acidului să alunece spre gât. Când stăm întinşi pe stânga, stomacul este mai jos decât esofagul şi gravitaţia lucrează în favoarea noastră.


5. Cum să nu vă mai curgă sânge din nas.
Când eram mici şi ne curgea sânge din nas, eram puşi să ne ţinem cu 2 degete de nas şi să ne întindem pe spate până se oprea sângerarea. Cum altfel se mai poate rezolva această problemă fără să atragem privirile indiscrete? Punem o bucăţică de bumbac pe gingia de sus, sub vârful buzei, şi apasăm cu putere pe bucata de material.
“Sangele provine în special din partea anterioară a septului. Apăsând aici, vom opri sângerarea”, apreciază medicii. Este vorba de anastomoze arteriale care formează de ex inelul vascular peribucal sau nazal (Kiesselbach sau Little)
.


6. Cum să scăpaţi de ameţeală.
Aţi băut câteva pahare şi v-aţi ameţit? Tineţi-vă cu mâna de ceva stabil.
Mecanismul responsabil cu echilibrul se află în urechea internă şi pluteşte într-un fluid care are aceeaşi densitate ca şi saâgele. Cum alcoolul diluează sângele, se modifică şi structura lichidului, fapt care afectează echilibrul.
Aşadar, creierul este dezorientat şi are nevoie de o confirmare, care, în cazul de faţă, este dată de simţul tactil. In felul acesta, punând mâna pe un obiect stabil, ne vom recapata echilibrul.


7. Cum să ţineţi inima în frâu.

Nu o lăsaţi să o ia la galop! Dacă simţim că avem palpitaţii şi nu ne ştim suferinzi de inimă, putem încerca să apăsăm uşor carotida imediat sub mandibulă. Vom stimula nervul vag şi putem scădea frecvenţa bătăilor.



8. Preveniţi miopia!
Miopia are rareori o cauză genetică, susţin oftalmologii. De obicei, poate avea drept cauză prea mult timp petrecut în faţa computerului. Aşadar, ca să nu avem probleme, ar fi bine ca de câteva ori pe zi să închidem ochii, încordăm muşchii, inspirăm adânc şi, după câteva secunde, expirăm şi ne destindem.
Întinzându-ne şi relaxându-ne bicepşii şi glutealii putem păcăli muşchii involuntari, precum cei ai ochilor, să se relaxeze.


9. Invaţaţi să vă folosiţi urechile!
Dacă stăm de vorbă cu cineva la o petrecre, unde este foarte mult zgomot, este bine să-l ascultăm cu urechea dreaptă. De ce nu cu stânga? Cercetătorii americani sunt de parere că dreapta ne ajută să descifrăm mai rapid un discurs. Dacă vom încerca să ne dăm seama ce melodie se aude într-o camer îndepartată, o vom  folosi pe stânga. Este mai bună când vine vorba să capteze tonurile muzicale.


10. Cum să nu obosiţi repede când alergaţi.
Dacă suntem asemeni majorităţii oamenilor, când alergăm, obişnuim să expirăm atunci când punem în pământ piciorul drept. In felul acesta nu facem decât să exercităm presiune asupra ficatului (care se află în partea dreaptă), care apoi începe să ne înţepe. Cum să scăpăm de această neplăcută senzaţie? Simplu. Expirăm atunci când punem în pîmânt piciorul stâng.


"Spital" II Tipuri de pacienţi

Dat fiind condiţiile cunoscute de spitalizare ţara noastră, apare fenomenul denumit „nevroză instituţională” sau după unii autori mai imaginativi – „boala bolii”, sau „ospitalism”.

Pacientul care s-a „pricopsit” şi cu această afecţiune – mulţi din păcate, îşi adaugă la boala de bază o stare de apatie, lipsa iniţiativei, îşi pierde interesul pentru evenimente şi lucruri care au un anumit interes personal, supunere docilă, îşi pierde sentimentele pentru ordine, nu se mai revoltă în faţa nedreptăţilor, suferă o deteriorare a obişnuinţelor personale de toaletă de exemplu, pierderea într-un anumit grad a individualităţii, resemnare fatalistă.

Proasta relaţionare medic-pacient poate conduce la aşa numitele boli iatrogene, boli care au o importantă componentă nevrotică şi care sunt reacţii psihogene ca efect al ideologiei medicale.

Pentru a se instala o astfel de afecţiune este necesar de exemplu doar de un cuvânt sau de un act interferat nefericit în comunicare. Pacientul realizează din atitudinea medicului sau asistentei ui că acesta este incapabil să-l ajute şi astfel devine anxios. Medicul, personalul medical de îngrijire emit mesaje multiple, complexe prin expresii, tăceri, cuvinte spuse cu jumătate de gură. Pacientul încearcă să descifreze aceste mesaje şi apoi să le incifreze în sistemul informaţional personal.

Atitudinea negativă din partea personalului medical (de respingere, abandon, de neîncredere) pot induce pacientului stări de alertă în care acestuia i se modifică percepţiile, imaginaţia i se deformează, gândirea i se alterează şi devine nelogică, apare frica, neliniştea, deprimarea. Bolnavii cronici trebuie ştiut că acumulează în decursul săptămânilor petrecute în spital o anumită „cultură medicală” la acest lucru contribuind cel mai mult contradicţiile dintre medici care au concepţii diferite şi care nu reuşesc să se înţeleagă între ei.

Aceşti pacienţi depresivi abdică de la activităţile normale; ei îşi continuă viaţa obişnuită, afişând uneori o pretinsă fericire, când de fapt pentru ei, în adâncul sufletului lor viaţa şi-a pierdut orice sens. Starea lor a celor mai puţin afectaţi de „nevroza de spital” este „disperarea tăcută”: blânzi, politicoşi în aparenţă, dar plini de o furie şi o frustrare pe care nu o recunosc.

Conceptul medical "mecanicist"

Acest concept medical apare ca urmare a desoperirilor din diverse ştiinţe (chimie, fizică, dar şi medicină).

Esenţa acestui model medical a constat în aceea că boala a fost intim legată de leziunea anatomică sau histologică. Descoperirile lui Pasteur şi Koch au pus la baza explicaţiilor biologice agenţii microbieni, cadru în care au fost adjudecate de modelul medical mecanicist de explicare a bolii.

Conform acestuia există o legătură directă care se face între simptom, boală, leziune, iar simplificând la maximum leziune= boală.

Acest fapt a dus la ruperea organismului în bucăţi, ca şi în cazul unei maşini cu mai multe piese, ducând la apariţia unei medicini de organ, a unei ultraspecializări, dar şi la cultul ultraspecialistului, a aparatelor medicale tot mai sofisticate şi a analizelor.

Simplificarea modelului la formula boală= leziune, persistă de cel puţin 100 de ani şi este adânc înrădăcinat atât în conştiinţa populaţiei dar şi a majorităţii personalului medical.

În realitate ea are origini mult mai departe în istorie Aş putea aminti de şcolile medicale greceşti – şcoala din Kos care avea ca reprezentatnt pe cunoscutul Hipocratikus, şi scoala medicală din Cnidos. Aceştia din urmă erau medici care se adresau direct simpromului fără să stea prea mult pe gânduri; ei nu ezitau să taie cu cuţitul sau să administreze leacuri dure care să înlăture simptomul. Hipokratikus şi discipolii săi erau mult mai circumspecţi; ei studiau modul în care corpul omenesc luptă cu boala şi îl ajutau prin administrare de purgative, sudorifice, vomitive, repaus sau dimpotrivă mişcare. În timp a avut succes medicina agresivă a medicilor din Cnidos (a fost însuşită chiar şi de egipteni);

Oamenii doreau un leac rapid pentru suferinţele lor. Aşa a apărut şi s-a dezvoltat farmacologia şi industria farmacologică.

În prezent aceasta se poate spune că are sub control corpul medical încă de pe băncile facultăţii şi terminând cu cercetarea medicală.

Binenţeles că în toată această poveste important nu este pacientul ci profitul acţionarilor din consiliide de administraţie ale acestor fabrici de medicamente care doresc profit permanent.

Prima ramură medicală care a ţinut cont de acest model a fost chirurgia. Primii chirurgi au plecat de la premisa ca omul este un sistem complex de instalaţii. Chirurgul de azi poate fi considerat un „bio-instalator”. În loc să folosească cuţite, medicii internişti folosesc medicamente pentru a trimite gloanţe asupra ţintelor reprezentate de organele bolnave.

Oamenii însă sunt ceva mai mult decât o însumare de elemente chimice. Consecinţa ultraspecializării şi a medicinei de organ a avut drept efect imediat deprecierea cunoaşterii personalităţii pacientului.

O altă consecinţă, de data asta din partea bolnavului a fost apariţia comportamentului maladaptativ în care bolnavii tind a renunţa uşor la responsabilitate, nu mai luptă cu problemele vieţii, individul se retrage în boală şi fuge uşor de răspunderile sociale.

Ca o reacţie în faţa neputinţei medicinei bazată pe acest concept sau model medical bazat numai pe explicaţii biologice care explică boala, într-un moment social caracterizat prin dezvoltarea unei societăţi urbanizate şi industrializate puternic, apare un concept nou – modelul psihosomatic care introduce în explicaţiile fiziopatologice alături de factorii biologici, pe cei psihologici şi sociali.

Modelul psihosomatic introduce între factorii de mediu şi organism un factor intermediar, o mediaţie reprezentată de reacţia psihologică la mediu. Acest factor este reprezentat de emoţie, anxietate, frică.

Modelul psihosomatic simplificat apare după formula : stres- emoţie- reacţie vegetativă- modificări funcţionale- leziune organică.

În locul unei viziuni mecaniciste (omul este ca o maşină),modelul psihosomatic introduce,în condiţiile moderne,ideia legăturii dintre corp şi suflet,dintre biologic şi social şi moral.

Modelul psihosomatic depăşeşte deci explicaţiile mecaniciste.

Leziunea chiar dacă există ea nu trebuie să fie neapărat primitivă,putând fi precedată de o lungă perioadă de tulburări funcţionale,care pot fi puse în mişcare de factori psihologici şi sociali,de relaţile interpersonale.În acest fel tulburările psihice şi somatice nu mai apar ca fiind în opoziţie.

Stresul vieţii va determina reacţia psihică,care prin intermediul sistemului nervos vegetativ va acţiona asupra fiziologiei diferitelor organe şi la care datorită duratei, intensităţii şi frecvenţei pot duce la fenomenul de organizare şi organicizare.

Boala,chiar de origine organică,poate la rândul ei să acţioneze asupra psihicului pe 2 căi:directă (prin intermediul modificărilor metabolice) şi pe cale psihologică,prin trăirea conştientă a stării de boală şi a consecinţelor sale.

În modelul psihosomatic omul sănătos sau bolnav reprezintă o unitate psihosomatică,apărarea organismului presupunând participarea ambilor factori,în timp ce leziunea apare doar în faza tardivă de evoluţie, reprezentând rezultatul eşecului, atât al apărărilor psihologice cât şi fiziologice a organismului.

Modelul psihosomatic face posibilă urmărirea în cadrul patologiei atât a influenţei factorilor psihici şi sociali,cât şi biologici,el poate explica trecerea de la social la boală somatică,de la factorii psihici şi sociali la reacţii funcţionale sau la leziuni organice,în timp ce modelul medical pune puţină bază pe factorii psiho-sociali şi nu putea da nici o explicaţie afecţiunilor funcţionale şi a maladiilor care apar în legătură cu stresul.

bibliografie selectivă: cucu ioan Reforma sanitară -reforma sistemului medical şi a gândirii medicale învechite – 2007

6 vizitatori online acum
0 vizitatori, 6 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 7 la 04:29 am UTC
Aceasta luna: 13 la 09-07-2019 02:16 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC