> News of the day <

De ce nu se strică mierea nici după câteva mii de ani?

Pentru că n-are în compoziţie… apă – care să permită dezvoltarea microorganismelor. Albinele …ŞTIE!… http://www.realitatea.net/de-ce-rezista-mierea-mii-de-ani-fara-sa-se-strice-cercetatorii-au-in-sfar-it-raspunsul_1255146.html

decembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Cum sunt înşelaţi românii care cumpără apă minerală

Atenţie la ce beţi! Cum sunt înşelaţi românii care cumpără apă minerală

Mii de litri de apă minerală naturală (inclusiv de izvor) au fost retraşi de la comercializare de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), în urma unor controale pe care le-au efectuat la mai mulţi operatori economici.

 

Inspectorii ANPC au controlat, în perioada 15 iulie – 2 august 2013, 845 de operatori economici (31 producători, 104 distribuitori, 668 magazine şi 42 staţii de distribuţie carburanţi), iar la 471 dintre aceştia au fost depistate deficienţe. Inspectorii au verificat modul de comercializare, etichetare, prezentare şi publicitate a apelor minerale naturale (inclusiv apele de izvor).
Cu ocazia controlului a fost verificată o cantitate de circa 7, 8 milioane de litri de apă minerală naturală şi apă de izvor, cantitatea identificată cu abateri reprezentând 832.000 litri (10,6 %).

Principalele aspecte constatate se referă la nerespectarea condiţiilor de depozitare şi păstrare indicate de producători (47 de firme), comercializarea de ape minerale naturale cu data durabilităţii minimale depăşită, parametri fizico-chimici neconformi cu cei declaraţi sau ambalaje deteriorate. De asemenea,  8,6 % din cantitatea de apă minerală naturală controlată prezenta deficienţe de etichetare, lipsa informaţiilor sau marcarea incorecta şi/sau incompletă a elementelor de identificare şi caracterizare, neoferindu-se consumatorilor informaţiile obligatorii, care să permită alegerea sortimentului dorit.
Comercializarea de ape imbuteliate in ambalaje deteriorateLipsa afisarii pretului pe produs si/sau a pretului pe unitatea de masura sau neafisarea acestora in mod vizibil, pentru apele imbuteliate comercializate

Au fost oprite definitiv şi retrase de la comercializare 2.052 litri de apă minerală naturală şi apă de izvor în valoare de 5.258 lei, pentru că care erau depozitaţi în condiţii improprii (temperatura peste cea impusă de producători şi sub acţiunea directă a razelor solare) sau erau expiraţi.
În urma acţiunii, s-a dispus şi oprirea temporară de la comercializare a cca. 830.000 litri apă minerală naturală şi apă de izvor în valoare de 759.367 lei, până la remedierea neconformităţilor constatate
Totodată, au fost aplicate 486 de sancţiuni contravenţionale din care 284 de amenzi în valoare de 820.000 lei şi 202 avertismente.

Consumul mediu anual de apă minerală naturală din România este estimat la aproximativ 55 de litri, de trei ori mai mic decât al ţărilor precum Italia, Germania, Franţa, în pofida potenţialului ridicat al resurselor de apă minerală care plasează România pe unul dintre primele locuri din Europa, conform Patronatului Apelor Minerale Apemin.

patriotism local… mai există?

” Suntem aproape de finalizarea filmărilor pentru documentarul “Pe urmele tracilor”, un film care va răsturna, cu probe temeinice, ceea ce se știe la nivel oficial despre istoria antică a Europei.
Înainte ca Roma să ia ființă, înainte ca Grecia să înflorească, neamurile tracice au ocupat spații vaste din continentul european și și-au lăsat amprenta asupra întregii sale istorii… O istorie care ar trebui rescrisă!…
Și cum Forțele Celeste se arată a fi de partea noastră, acum două zile am reușit să-l surprindem pe Decebal, la Dunăre, în ipostaza perfectă – înconjurat de nori de furtună, cu fulgere care brăzdau cerul.. O imagine video ideală pentru genericul filmului! (asta o veți vedea doar în film)
Prin urmare, rămâneți aproape – lansarea oficială a filmului va fi pe data de 4 octombrie, în București.
Cei care doriți să susțineți financiar acest demers, o puteți face trimițând un SMS în valoare de 5 Euro + TVA, cu textul BUREBISTA însoțit de adresa dv. de e-mail la 7472, număr valabil în toate rețelele de telefonie mobilă. (Vi se va solicita un al doilea SMS, pentru confirmare, dar pentru acesta nu veți fi taxați).
În contul SMS-ului trimis veți primi, în cel mai scurt timp, cartea “Strămoșii noștri reali”, autor Gheorghe Iscru. Avem nevoie și de dumneavoastră pentru a reuși. Vă mulțumim tuturor!

http://danielroxin.blogspot.ro/2013/08/m-am-intalnit-cu-decebal-pe-malul.html

despre corupţie…

Ăsta-i un documentar fabulos!
Înţelege şi un copil de ce se-ntâmplă să n-avem bani pentru caietele copiilor sau pentru medicamentele ălor bătrâni…
Dincolo de vorbele chinuite, scremute, alese cu grijă, cerşetoare de voturi ale politicienilor sunt instituţiile bancare trans-naţionale care susţin Marea Corupţie Globală.
Un documentar despre sinuciderea noastră lentă!…
Lipseşte parcă ceva din el… Voi ştiţi?…

Despre delfini…

Am cunoscut la Bucureşti pe cel ce a creat primele dispozitive de comunicare cu delfinii – SECRETE MILITARE în SUA chiar şi azi!- dr Patrick Flanagan. Cu siguranţă doamna aceasta a colaborat cu el!

uite aici cele câteva minute pe care le-am trăit alături de unul din geniile în viaţă ale omenirii – Patrick Flanagan – participant activ la proiectele Geminni, Mercury şi Apollo care au dus primii oameni pe lună, decorat de Preşedintele SUA, directorul FBI, CIA, etc- consilier pentru securitate la Casa Albă şi NSA…

despre “învăţământ”…

Medicamente?…

Minţile lucide înţeleg că deşi există o explozie de medicamente (extrem de multe şi de scumpe) ele nu fac oamenii mai sănătoşi…
Şi-atunci minţile astea luminate vor medicamente mai … bune
Eu propun o … APĂ mai BUNĂ!
E ceva rău în asta?

“Nor informaţional”…

“Mediu de învăţare auto-organizat”… “Nor informaţional”…
“Cum pregăteşte şcoala de azi tinerii pentru ziua de mâine?” … Bună întrebare… Ar trebui pusă şi ăstora de la facultăţile din românica dragă unde ieşi cu nişte hârtii EXTREM DE SCUMPE, COMPLET INUTILE numite “Diplome de licenţă” sau “doctorat” (avem ai mai mulţi “doctori” pe metru pătrat din Europa în aproape orice dar şi cei mai mulţi analfabeţi!)…
Hmmm… trebuie să spun cândva mai multe despre cursul meu-ăla cu “apa şi vânzarea directă”. Înveţi multe chestii de bun simţ despre tine, despre sănătate şi câştigi şi ceva bănuţi… CURAŢI şi CINSTIŢI…
Omul acesta îşi susţine prezentarea cu nişte imagini filmate parcă de… mine!… “Amator” e puţin spus! Prietenii mei din televoziune m-ar fi desfiinţat pentru astfel de “cadre” însă ele sunt atât de utile… Totul i se iartă acestui om inimos!…

sexul de calitate!

A învinge…

“Îmi doream viaţa de dinainte…corpul de dinainte… fundul prăpastiei e locul perfect de plecare… nu mai conta pentru că mă ardea ceva pe dinăuntru…acuma ŞTIU că adevărata mea forţă n-a venit niciodată din trup…”…

O “poveste”

O “poveste” minunată:
“toată lumea din Reanimare aştepta fie să mor fie să fac pe mine… chirurgul a venit şi m-a şters la fund… mergi mai departe şi dă tot ce poţi… eşti VIU, asta e!”…
Un adevărat Poem de dragoste dedicat chirurgilor!…
Merită văzut, sunt doar câteva minute…

Încrederea…

Fix despre asta (ÎNCREDERE) vorbesc şi eu la cursurile mele de vânzare directă (alea cu purificatoarele de apă) atât de blamate de unii “oameni” superficiali care nici măcar n-au habar dacă-s vii.
Am scris destule întâmplări REALE cu de-ăştia şi despre cum s-au petrecut din lumea asta – o să scot o carte în curând “Vinutilii de pe strada mea” – poveşti fără tâlc…
Ăştia când îi întrebi dacă-s vii, se caută cu mâinile, se pipăie, se ciupesc de nas, ţipă şi-ncep să se… râdă!
Apoi înjură copios – nu contează pe cine, ce!…
“Oamenii nu mai consumă pentru a ţine pasul cu ceilalţi ca până acum… Oamenii consumă pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi” – spune fata asta frumoasă şi deşteaptă… Minunat concept şi… profund!
Dar cum să-l faci înţeles ăstora de pe-aici care s-au specializat în sarcasm (nărav specific, comunistoid), hăhăială şi râgâială?…

Ben Goldacre

suntem “medicalizaţi”!!!…

despre moarte…

“Canarul de Apă”

“Canarul de Apă” – un dispozitiv pe bază de …lumină care-ţi spune dacă apa e curată sau nu…
Am şi eu unul asemănător TDS-metru care-mi spune dacă mai e ceva în pahar în afară de … apă!…

Inteligenţa înseamnă…pre-zicere!

Inteligenţa înseamnă…pre-zicere!
Pre-dicţiile creierului inteligent (neo-cortex-ul) stau la baza alegerilor înţelepte. Oamenii înţelepţi pot prezice viitorul (filmele astea pe care le-am văzut în ultimele ore cred că i-ar fi plăcut şi lu ga’riţa)…
Despre creier…

Despre idei parazite

Despre idei parazite care infectează (se autocopiază de la un individ la altul) şi controlează creierele majorităţii oamenilor… “Negândire în acţiune”… “Informaţii cu atitudine”…

Frumuseţea artei şi frumuseţea… ştiinţei…

Adevăr şi frumuseţe…
Imagini cu şi despre celulele noastre.
Ingredientul fizic (sau chimic) principal al acestora este… apa.
Animaţie medicală… Excelent filmuleţu’!

Stephen Hawking dixit:

Şi Odobleja?…

Creierul… îndrăgostit

fotografii de … poveste!

Mulţumesc!

despre vindecare…

despre miros şi parfumuri…

F A B U L O S !…

Bărbaţii se masturbează încă din perioada intrauterină!…

Apa…

Îmi place expunerea asta cu apa!
Tipul foloseşte un filtru de cărbune activ granular.
Mai bun decât filtrul acesta este însă purificatorul osmotic… tot POU! (aparii mei ştiu ce-i aia!)…

Cum mai gândeşte creierul…

Curs de vânzare…

O legendă vie a matematicii: Benoit Mandelbrot

Arta de a alege…

Un documentar excelent!
O cercetătoare nevăzătoare îmi confirmă ce mi-a spus nu demult, ga’riţa-n vis:
“Lasă-i moarti pe-ştia cu apa asta… Nu vor, nu vor… Apa asta-a-mata-i pentru-i de vin… mai pe urmă”…
Oamenii din fostele ţări comuniste au o mentalitate specifică, spune femeia aici în documentar.
Înţeleg acum mai bine reticenţa majorităţii concetăţenilor mei la “schimbarea apei”.
De fapt TOATE felurile de “ape” sunt pentru ei …UNA SINGURĂ!
“La ce dracu s-o schimb? Că vrei tu să vinzi nu ştiu ce filtre?”…
“Fie cum vrei tu… Fericirea (sau nefericirea) ta stă în alegerile tale” spun şi eu ca femeia asta…
Un alt film pe care am să-l folosesc în discuţiile cu cursanţii mei de la cursurile despre apă…

Sănătate sonoră…

“Urechile nu au pleoape… Urechile nu sunt făcute pentru auzit ci pentru ascultat.”

Rumi:

“Dincolo de “bine” şi de “rău” se găseşte un câmp. Ne întâlnim acolo”…

Sunetul Universului

“Nu există nici un locşor în Univers fără sunete”… mi-a spus prietenul de la schit.
“Universul are o coloană sonoră orchestrată de spaţiul însuşi. Spaţiul poate vibra ca o tobă”… spune fata asta în prezentare…
Fabulos!
Acu-nţeleg de ce prietenului meu de la schit îi plăcea toaca aşa de mult. Pentru că PRIN sunete, dincolo de ele (el ŞTIE!) este… Tăcerea.
“Micul adevăr e din cuvinte limpezi şi scânteietoare-n minte.
Marele-Adevăr este o mare de Tăcere cutremurătoare”… spunea şi Rabindranath Tagore…

“feliuţă” de … timp

excelentă prezentare!…

nici vinul nu mai e ce-a fost…

“Nici vinul cumpărat de la ţărani nu mai e ce-a fost odată, spun specialişii. Ca să îl ajute să fiarbă mai repede, îi adaugă zahăr. Pentru a se limpezi şi a nu-şi pierde culoarea, mirosul şi gustul, şi ţăranii adaugă vinului sulfiţi. Problema nu o reprezintă adaosul, ci faptul că nu se respectă indicaţiile şi dozajul…
Cinci sortimente de vin au fost examinate de laboratorul oficial al Uniunii Europene. Experţii au descoperit că, în loc de vin, sticlele erau umplute cu un amestec de apă, zahăr, alcool şi arome. Vinurile analizate au fost „Strămoşesc” şi „9 poloboace”, produse de SC Vinexport Trade Mark Focşani, „Perla Dunării”, produs de SC Vinton Galaţi, „Buchet”, produs de Casa de Vinuri Zoreşti Buzău, „Babanul”, produs de Murfatlar şi „Alb Nobil”, fabricat de SC Rom Cas SRL Dâmboviţa”…

http://www.evz.ro/detalii/stiri/ce-se-ascunde-in-vinurile-ieftine-1038107.html#ixzz2ctSjDkbZ

Alte mituri despre apa îmbuteliată…

Industria apei imbuteliate incepe din ce in ce sa castige teren in favoarea bauturilor la pet, fie ele carbogazoase ori nu. Este insa ea, atat de benefica, asa cum se spune? Iata adevarul adevarat!
Mitul numarul 1 – Apa imbuteliata este mai buna decat cea de la robinet
Nu in toate cazurile. Multe companii care comercializeaza apa plata, sustin ca ea provine din adancurile muntilor, sau din izvoare vulcanice, ceea ce nu este intotdeauna adevarat. De fapt, se pare ca 25-40% dintre surse, nu sunt la fel de exotice precums e vehiculeaza.
Alternativa la apa plata imbuteliata este cea de la robinet. Institutiile abilitate avizeaza calitatea acesteia, in conformitate cu legislatia si normele in vigoare. Acestea difera insa, de la tara la tara, si, din pacate, in unele cazuri, sunt destul de permisive.
Mitul numarul 2 – Apa purificata are gust mai bun
Apa cu adevarat pura, adica cea distilata, din care se elimina toate sarurile si mineralele, are gust salciu. Substantele care ofera gust bauturii de toate zilele, sunt sodiul, magneziul si clorurile care exista in aceasta. Exista insa si un element care denatureaza aroma apei imbuteliate – este vorba despre clor. Daca asezati sticla de apa plata in congelator, fara sa insurubati prea strans dopul, izul de clor va disparea in timpul noptii ca prin minune.
Mitul numarul 3 – Apa cu vitamine, minerale sau proteine este mai sanatoasa decat cea plata, traditionala
Realitatea este ca vitaminele, colorantii, proteinele si alte elemente aditionale adaugate in apa nu fac altceva decat sa intregeasca tabloul fals impus de strategiile de marketing. In plus, aportul de vitamine promis de produsele de acest tip, nu acopera nici pe departe nevoia zilnica a organismului.
Sticlele de apa despre care am vorbit mai sus contin si cantitati nejustificat de mari de zaharuri, precum si intensificatori aromatici – toate acestea nu fac altceva decat sa adauge calorii, mai multe chiar decat sucurile ditetice. In alta ordine de idei, cand vine vorba despre fluor si iod, apa de la robinet iese castigatoare in competitia cu apa la pet.
Lipsa unei cantitati suficiente de iod in organism, cauzeaza aparitia bolii numite gusa endemica. Gusa endemica este o afectiune recunoscuta in toata lumea, dar cu precadere in anumite zone, unde cuprinde un mare numar din populatie. Ea poate fi simpla sau complicata, cu anumite tulburari endocrine si/sau nervoase, cum ar fi surdo-mutitatea sau cretinismul. Daca iodul scade sub 5 micrograme la litru, poate surveni boala.
Mitul numarul 4 – Trebuie consumate pana la 8 pahare de apa zilnic
Acesta este cantitatea zilnica recomandata in cazul femeilor. Totusi, exista si o problema – 80% din fluidele consumate zilnic se asteapta sa fie abtinute din bauturi (apa, ceai, sucuri, cafea, etc) si restul de 20%, din alimente.
Dificultatea consta in putinta de a socoti gramajul bauturilor consumate, precum si a cantitatii de fluide obtinute din mancare. Chiar si asa, va fi nevoie sa mentineti un echilibru intre recomndarea medicilor si nevoile dumneavoastra. Asadar, daca simtiti nevoie sa beti mai multa apa, nu ezitati, pentru ca, pana la urma, organismul este cel care regleaza nevoile fiecaruia!
Mitul numarul 5 – Dupa antrenament intens, este mai buna apa imbuteliata
Numai in cazul depunerii unui efort iesit din comun, aceasta afirmatie este oarecum adevarat. Oarecum, pentru ca si mai bune sunt bauturile care contin electroliti (sodiu si potasiu), substante care sunt pierdute pe parcursul miscarii excesive. Fireste, acest fapt este valabil mai mult in cazul sportivilor. Daca insa va antrenati moderat, consumati apa simpla, pentru ca este numai buna!
Mitul numarul 6 – Apa la pet este buna pentru mediu, deoarece poate fi reciclata
Ar fi ideal, insa lucrurile nu stau tocmai asa. Costurile de productie de tip ecologic-friendly includ manufacturarea sticlelor, incarcarea lor, transportarea, dar si asezarea pe raft, ca sa nu mai vorbim despre marketing. In plus, intrunirea cerintelor de protejare a mediului, necesita suficient petrol cat sa ajunga pentru 100.000 de masini intr-un an. Din pacate insa, doar 86% dintre sticlele de plastic ajung in cosurile de gunoi special amenajate lor.

http://www.csid.ro/health/mituri-si-adevaruri-despre-apa-plata-2780380/

A “crede” şi … a”şti”…

“CREDEM că apa îmbuteliată este cea mai sănătoasă alegere, care ne măreşte vitalitatea şi ne aduce în organism cea mai curată apă disponibilă în mod curent.
ÎN REALITATE ea poate fi chiar dăunătoare sănătăţii. Potrivit unor studii, dacă apa stă mult timp în ambalajul PET, plasticul eliberează anumite cantităţi de substanţe chimice care trec în apă şi, apoi, în organismul uman. Cu cât petrece mai mult timp în PET, cu atât apa va avea un conţinut mai mare de substanţe nocive…
CREDEM că apa îmbuteliată are întotdeauna un gust mai bun decât cea de la robinet, deoarece conţine enzime care ne stimulează papilele gustative şi ne dau o senzaţie de prospeţime.
ÎN REALITATE lucrurile sunt mai nuanţate. Situaţia depinde foarte mult de sursa de apă din care se alimentează reţeaua publică şi de starea conductelor. Chiar dacă în România situaţia lasă mult de dorit şi multe oraşe sunt deficitare în această privinţă, în acele locuri unde autorităţile insistă pe respectarea regulilor sanitare, apa de robinet este chiar mai bună decât cea la PET…
CREDEM că apa îmbuteliată este ieftină şi uşor de procurat.
ÎN REALITATE apa îmbuteliată costă de la 240 la peste 10.000 de ori mai mult decât apa de la robinet…
CREDEM că apa îmbuteliată are un conţinut redus de substanţe chimice, mai ales de compuşi nocivi.
ÎN REALITATE, lucrurile iarăşi nu stau chiar aşa şi au fost situaţii în care anumite mărci sau loturi de apă la PET au avut probleme, chiar serioase, privind prezenţa unor germeni patogeni. În Statele Unite, de exemplu, apa îmbuteliată intră în categoria „alimentelor” şi este controlată pe baza standardelor Food and Drug Administration (FDA), în timp ce apa de robinet intră sub incidenţa Environmental Protection Agency (Agenţia de Protecţie a Mediului), care operează cu standarde mult mai stricte decât FDA, având drept rezultat o apă de robinet mai pură chiar decât cea la PET. Aproximativ o cincime din sortimentele de apă îmbuteliată din SUA au avut, în decursul timpului, probleme privind un conţinut mărit de substanţe nocive…
CREDEM că sticlele de plastic, binecunoscutele PET-uri nu mai reprezintă o problemă pentru mediu, deoarece sunt reciclate în proporţie tot mai mare.
ÎN REALITATE PET-urile reprezintă o problemă serioasă chiar şi în ţările care au sisteme bine organizate de reciclare a deşeurilor. În Statele Unite, de exemplu, aproximativ 4 miliarde de astfel de ambalaje ajung la groapa de gunoi în fiecare an, generând costuri de ecologizare de aproximativ 70 de milioane de dolari…
CREDEM că unităţile de îmbuteliat apa stimulează economia zonelor în care sunt amplasate şi creează locuri de muncă.
ÎN REALITATE corporaţiile multinaţionale cumpără dreptul de control şi exploatare a rezevelor subterane de apă, oriunde pot, iar industria de îmbuteliere pe care o susţin limitează ceea ce mulţi consideră ca fiind un drept inalienabil: accesul la o sursă de apă sigură şi necostisitoare. Apa mai este numită şi „aurul albastru al secolului XXI”. Urbanismul, poluarea, încălzirea globală şi creşterea populaţiei terestre transformă rapid apa potabilă într-o resursă tot mai disputată şi valoroasă.
Pe ansamblu, industria de îmbuteliere a apei creează puţine locuri de muncă, media pe plan mondial fiind de 24 de salariaţi pentru o unitate de mărime medie. În plus, sunt studii care demonstrează că, atunci când o fabrică de îmbuteliere se construieşte într-o localitate, majoritatea salariaţilor acesteia provin din afara comunităţii care şi-a cedat controlul asupra resurselor sale de apă, în schimbul promisiunii unor noi locuri de muncă…
CREDEM că apa pe care o cumpărăm la sticle provine din cele mai cristaline izvoare „din inima munţilor”, sau – cel puţin – din puţuri de mare adâncime, neatinse de poluarea lumii moderne.
ÎN REALITATE, autorii studiului citat în deschidere estimează că minimum 25% din apa îmbuteliată provine, de fapt, din reţeaua de alimentare, fiind cel mult tratată suplimentar, uneori. Chiar şi în SUA, unde a fost realizat studiul, sortimente de apă recomandată ca fiind „de izvor” sau „pură din inima gheţarilor” proveneau, de fapt, din puţuri urbane unele situate chiar în apropierea unor gropi de gunoi.
Nici România nu a fost scutită de astfel de incidente. În 2005, de exemplu, ANPC a închis mai multe fire din judeţul Braşov care vindeau apă de robinet pe post de „apă de izvor”…

apa…

În zona asta – plină se sfaturi docte, nu prea există studii legate de… apă…
E prea banală şi insignifiantă sau…

… “noi toţi minţim!”…

şi… iar despre creier!…

oxitocina…

oxitocina – “hormonul mângâierii”, “fidelităţii” şi acum iată, al “moralităţii” – un hormon care este stimulat de masaj şi … nu numai…

cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut!…

traiul sănătos m-a omorât…

greşelile medicilor…

cum funcţioneşte memoria…

tartru dentar…

creierul văzut din interior…

minerale din apa de mare…

Apa bună de băut (corectă celular – adică sănătoasă) va fi din ce în ce mai greu de găsit.
Soluţia? Purificarea apei de reţea, a mărilor şi oceanelor prin osmoză inversă.
O mulţime de comunităţi din lumea largă deja fac asta!
Ce facem însă cu mineralele obţinute? În alte timpuri acestea au cauzat dispariţia unor civilizaţii (saraturarea solurilor prin irigarea excesivă cu apă hiperminerală complet diferită de apa de ploaie divină dătătoare de viaţă, purificată prin …evaporare).
Din nou… microbii sunt chemaţi în ajutor.
Ei transformă mineralele anorganice dizolvate în apa oceanului în minerale organice, vii, uşor asimilabile de fiinţele vii.
Un alt documentar interesant…

despre microbi… şi puţin despre…apă!

creierul…

Pot…

Noi, oamenii am fost convinşi, „hiponotizaţi” să credem, să acceptăm că suntem mai mici decât suntem în realitate.
Un ghiveci prea mic sau un acvariu îngust împiedică dezvoltarea fiinţelor dinăuntru.
Tot aşa ne adaptăm şi noi unei vieţi mult prea meschine.
Dacă plantăm acelaşi copac într-un ghiveci mai mare sau punem peştii într-un acvariu corespunzător, ei vor începe să se dezvolte nestingheriţi.
Pe noi nu trebuie să ne „planteze” sau să ne „mute” nimeni altcineva.
Putem s-o facem singuri. Dacă vrem.
Nu trebuie să ne revoltăm împotriva profesorilor, părinţilor, preoţilor sau autorităţilor pentru că risipim energie inutilă.
Aceştia pot fi cel mult compătimiţi pentru că şi ei la rândul lor au fost crescuţi şi educaţi greşit.
Rebecca McClen Novik spunea: „Suntem acorii şi autorii propiei noastre drame.
Nu trebuie să învinuim pe nimeni, totul depinde doar de noi”.
Iar marele William Shakespeare spunea la fel: „Suntem cu toţii actori pe scena vieţii”.
Adevăraţii noştrii duşmani sunt gândurile negative, defetiste, speranţele meschine şi credinţa că nu putem sau nu avem voie să trăim la cote maxime.
Norocul nu este o plasă în ochiurile căreia suntem prinşi de ghinion.
Este o grădină pe care noi înşine o cultivăm cu gândurile noastre. Suntem sufient de puternici pentru a domina orice dificultate apărută în cale.
Nu e nici un păcat să ne arătăm măreţia.
Dacă vrem să fim stăpâni trebuie să ne purtăm ca nişte stăpâni. Am trăit prea mult timp în nimicnicie şi am căzut prizonierii lui „nu pot”.
De fapt în spatele fiecărui „nu pot” este un „nu vreau”.
În clipa în care vom privi în ochi balaurul şi îl vom sfida cu „arată-mi ce poţi”, el va deveni prietenul şi aliatul nostru.
Emerson spunea că „dacă facem lucrul de care ne temem, teama va muri”.
Când întunericul şi lumina se află împreună, lumina este mai puternică.
O biată lumânare poate risipi întunericul dintr-o cameră, niciodată întunericul n-a reuşit să stingă o lumânare oricât de mare a fost.

Iar noi, să nu uităm, suntem făcuţi din lumină

Interviu cu Domnul Profesor Dumitru Constantin Dulcan








La mai puţin de 25 de km de Piteşti, pe drumul spre Bănie, spre dreapta se face un drum care foarte repede te conduce la casa în care s-a născut Dumitru Constantin Dulcan – azi Casă Muzeu.
Întâmplarea face ca aici să-l găsim chiar pe Domnul Profesor care, cu delicateţea şi generozitatea care îl defineşte, a acceptat să ne dea un interviu. Înainte de acest moment special, Domnia – sa ne-a urcat pe terasa unde a avut prima revelaţie care se poate că i-a marcat începutul carierei ştiinţifice. Apoi am urcat dealul din spatele grădinii şi ne-a arătat, de pe culme,locurile pe unde şi-a trăit o parte a copilăriei. Dar, fără alte comentarii, vă invităm să urmăriţi interviul…

Alte emisiuni cu domnul General Profesor universitar doctor Dumitru Constantin Dulcan

Emisiuni excepţionale cu domnul doctor Dumitru Constantin Dulcan – general, profesor universitar, doctor în medicină, membru al Academiei americane de ştiinţe neurologice. Emisiuni realizate de un alt mare om – Emil Streinu la televiziunea N24 PLUS. Dumitru Constantin Dulcan -un mare om de ştiinţă, un mare OM, un mare ROMÂN, – care a onorat cu prezenţa sa şi Drobeta Turnu Severin…









Andar şi …cioara lui


“Amărâtă şi stingheră

Ca o prună afumată

Cu alură interlopă

Ca un muzicant în frac,

Cuvioasă ca un popă

Şi smolită ca un drac”…

În urmă cu câteva zile, în timp ce-mi executam alergarea de seară ritualică la pădurea Crihala (pentru topirea kilogramelor excedentare) am simţit miros de hoit şi ulterior am văzut pe alei câţiva pui de cioară morţi. Mi-am adus atunci aminte că ciorile sunt cele mai inteligente fiinţe după oameni iar obiceiul de a-şi arunca puii din cuib atunci când deja au aripi pentru zburat este o lecţie deosebit de utilă chiar şi pentru noi oamenii. Spun asta cu toate riscurile de rigoare. Copii noştrii sunt ocrotiţi, răsfăţaţi până plecăm pe lumea cealaltă uitând să îi lăsăm să zboare cu propriile lor aripi. Din acest motiv, dar şi din multe altele, copii noştrii intră în viaţă nepregătiţi şi caracterizaţi de, ceeace psihologii numesc, “comportament de neajutorare învăţată” – extrem de păgubos mai ales în societatea competiţională de azi.

Ştiam că ciorile, la fel ca oamenii sunt fiinţe sociale, trăiesc în famile iar “soţul” este fidel şi credincios “soţiei” până la moarte (doar dacă femela lui a decedat el îşi îndreaptă atenţia spre altă cioară cu care să se împerecheze). Ciorile folosesc mai multe unelte pentru a se hrăni şi supravieţui decât maimuţele şi sunt mai inteligente decât delfinii sau bufniţele. Pot fi învăţate să numere până la 30 şi sunt păsările care “ştiu la glume” (se joacă) sau care se droghează (!!!) (se aşează pe un muşuroi de furnici şi se lasă muşcate – acidul formic creându-le o stare de extaz care le face “să cadă pe spate”).

Pe stindardul strămoşilor noştrii apare şi cioara alături de lupul cu trup de şarpe (corbul – mesagerul profetic al lui Apollo) însă pe la sfârşit de secol XVIII acesta este înlocuit, doar din snobism, cu vulturul evropenesc. Ţiganii care şi-au însuşit cu precizie şi conştiincioşi magia dacilor au adoptat ca semn al tagmei lor “cioara”. De ce oare? Un “cunoscător” ar spune că din cauza culorii comune. Răspunsurile, căci sunt mai multe, sunt şi multe şi profunde. Totuşi, ironia acestora are şi o mică explicaţie istorică. Vlad Ţepeş a fost ajutat în luptele sale cu turcii şi de ţiganii din Ţara Românească, iar ei aveau ca stindard propriu de luptă o…”cioară”. La una din bătălii, când aceştia au văzut câtă puzderie de turci se apropie, au zbughit-o la fugă abandonându-şi steagurile (ciorile). …

Andar – Andrei Coptil – artistul plastic şi prietenul nostru din Severin – are un nou amic – un pui de cioară care, după alungarea din cuib, a început lupta existenţială alegând prietenia cu omul. Nu-i aşa că există o anume asemănare între Andar şi noul lui prieten?

Însă marea nedumerirea şi întrebarea care îl frământă acum pe Andrei este asta:

- ce nume să îi pună noului şi ghiduşului prieten?

Sugestiile voastre sunt aşteptate cu nerăbdare…

Povestea întâlnirii cu un a-mic

M-am întâlnit zilele trecute, la o pensiune călduroasă de unde se putea vedea Dunărea, cu un fost coleg pe care nu l-am mai văzut de vreo 25 de ani şi care a ajuns azi, un om de afaceri foarte puternic şi prosper. Amintiri din copilărie, amintiri…

Apoi, dialogul a curs şi s-a dizolvat în convenţional, fiecare lăudându-se cu ce mai putea.

“Am o nevastă frumoasă – fost manechin, deşteptă şi harnică” îmi spune amicul printre altele. Deschid agenda de care nu mă despart niciodată şi “pictez” discret cu pixul un “0” (am citit  cândva parabola cu cele şase zerouri şi o aplic ori de câte ori am ocazia).

“Am o maşină sport serie limitată, sunt doar 27 în România şi am şi cel mai priceput mecanic pentru ea” se laudă ţanţos amicul… “00” scrie Danny

“Am cel mai tare stilist, cel mai bun croitor şi cea mai tare cosmeticiană din Bucureşti”… “000” continuă Danny

“Sunt prieten cu doctorul X… cel mai tare cardiolog din ţară, periodic mă duc la el, îmi face toate analizele şi am şi cel mai bun nutriţionist”… “000 0” mai adaugă Danny

“Am o vilă superbă – mi-a “scris-o” cel mai tare arhitect, am cel mai bun electrician şi cel mai harnic instalator pentru “sculele” dinăuntru, toate  aduse din Occident sau Japonia” … povesteşte amicul iar Danny discret mai adaugă un zero: “000 00

“Am cel mai tare avocat, îmi rezolvă orice speţă, are cele mai bune relaţii în justiţia română”… continuă amicul bucureştean iar Danny mai scrie un zero “000 000”…

“Auzi, ce tot scrii la zerouri acolo, ce înseamnă toate astea?”  întreabă vizibil iritat amicul.

“Îţi lipseşte cel mai important dintre toţi – RESPONSABILUL CU APA!.

Tu ai realizat toate astea datorită unei unelte, unui instrument apos aşezat chiar între urechile tale – creierul, îi spun punând pe masă agenduţa şi scriind un “1” înaintea celor şase zerouri.

Creierul tău conţine, proporţional cu sângele, ficatul sau rinichii, cea mai multă apă iar această apă a participat şi participă la TOATE alegerile şi deciziile tale importante. 1 000 000!. Acu înţelegi de ce e aşa de importantă şi de valoroasă apa? Corpul tău este alcătuit majoritar din această miraculoasă apă şi EA îţi susţine în fiecare secundă Viaţa.

80% din pagubele financiare, din suferinţele tale şi ale familiei tale îţi vin sau or să-ţi vină odată cu apa pe care o bei acum. Ţi-a spus asta vreodată doctorul tău, sau nutriţionistul ăla aşa de “priceput?”

“Nu!”

“Ce apă le dai copiilor tăi, cu ce găteşte bucătăreasa ta şcolită la Paris?”

“Apă plată din supermarket – cea mai scumpă!”.

“Tu ştii că această apă este amestecată cu lacrimile copiilor tăi? Tu ştii că atunci când cumperi apă din market cumperi şi suferinţele ulterioare pe care ar fi trebuit să ţi le spună doctorii tăi personali?

Singura apă corectă şi cinstită cu TOATE organele tale dar şi cu buzunarul tău, este Apa de Rouă Dr Pro. Este o apă pură corectă celular şi metabolic şi sigură chimic şi microbiologic”.

“Ce să fac fratele meu, să am şi eu o astfel de “apă”?

“Mai întâi te documentezi – iată cartea mea “Apa de Rouă”, apoi după ce te vei fi limpezit la minte, mă vei chema şi te voi ajuta să devii şi tu proprietarul unui astfel de echipament profesionist.”

“Îţi mulţumesc pentru sfaturi, pentru carte şi te aştept la Bucureşti!”

P.S. Am făcut o excepţie cu amicul, pentru că această carte – primul volum dar şi cele ce vor urma, este destinată comunităţii Pro – a celor ce au ales Excelenţa ca stil de viaţă…

Creier ego-ist

Un prieten, de departe, care urmăreşte cu atenţie acest site încă de la început mă acuza prieteneşte deunăzi, că am adoptat un ton extrem de dur în unele articole. „Păi tu nu vrei să vinzi filtre, dimpotrivă, tu sperii oamenii că nu mai cumpără nimeni de la tine!”.

Asta a înţeles el. Este adevărat, promovez aici aceste echipamente de purificat apa tot la fel cum alţi confraţi promovează un medicament sau altul în emisiunile tv – fie că vorbim de chestii care curăţă colonul, fie suplimente cu nu ştiu ce, fie alte năstruşnicii comerciale. Nu mi-am propus să vând prin acest site, mi-am propus să informez şi să pregătesc oameni care să vândă, să aducă în cât mai multe case de români Apa de Rouă. Apa Pură Dr Pro pe care eu o promovez aici „agresiv” este însă doar…apă!.

O apă corectă celular şi metabolic – aducătoare de sute de beneficii tuturor celulelor noastre însetate după ea.

L-am întrebat pe prietenul meu „care este deosebirea între sitlul meu agresiv şi cel adoptat de televiziuni de exemplu atunci când eram speriaţi şi îndemnaţi să ne vaccinăm contra gripei porcine?” „Mare!!!”, mi-a spus el. „Tu eşti mic copil în arta manipulării!”…

„Uite îi zic, pe un post central au fost invitaţi doi renumiţi neurochirurgi străini care aduseseră în România nişte aparate de diagnosticat cancerul la creier, pentru că în România sunt, se pare, şi cele mai multe cazuri de acest fel”. „Aşa şi?”

„Moderatorul ingenuu i-a întrebat mai pe la sfârşit, cât costă aceasta analiză şi ei au răspuns: „În jur de 2500 euro!”. Apoi moderatorul, le-a spus că românii sunt săraci, nu vor avea atâţoa bani… iar ei au răspuns zâmbind: „Da, dar e mai puţin decât preţul unui autoturism!”

Moderatorul atunci s-a înfuriat şi i-a întrebat pe doctorii străini cu morgă academică „Da de ce nu ne spuneţi mai bine cum să facem să nu mai avem cancer la cap?”

Răspunsul lor a fost unul aiuritor, şocant şi care m-a revoltat profund:

„Să ştiţi că şi noi îi întrebăm pe pacienţi ce au făcut de au aceste tumori şi nu am aflat până acum un răspuns!”.

„PROFITUL este mai important decât Vindecarea – ce Dumnezeu Danny, o ştie oricine!, mi-a spus prietenul plecat prin ţări străine, iar tu eşti mic copil faţă de agresivitatea ăstora!”.

„Ştiu i-am spus dar „agresivitatea mea mai are un scop. Acela de a selecta pe cei care merită cu adevărat o apă corectă de cei ego-işti”. „Cum aşa?”

Şi atunci i-am povestit un documentar pe care îl văzusem pe Discovery sau Science, nu mai ţin minte bine…

Cu luni în urmă,  într-unul din aceste filme era prezentat cazul unui nebun care nu a mai supravieţuit condiţiilor extreme în care s-a rătăcit. Îşi propusese să traverseze dus-întors un deşert din SUA,  cu temperaturi extreme, dotat  cu o cameră video, o plasă cu merinde şi cu doar câţiva litrii de apă!.

A murit epuizat după un număr de zile iar camera video conştiincioasă a păstrat toate momentele de la coborârea din autoturismul personal, lăsat la marginea deşertului, până la ultima suflare pe care şi-a dat-o sub soarele ucigător.

Ceeace m-a frapat a fost faptul că la autopsie s-a constatat că TOATE organele inclusiv inima suferiseră un proces de atrofie/ deshidratatre/ autodigestie cu excepţia creierului.

Ştim cu toţii că atunci când nu mai are mâncare, când sunt epuizate rezervele de glucoză, organismul arde lipidele şi ulterior începe autodigestia proteinelor până când fiinţa va muri realmente de foame. Concluzia?

„Regele” organelor – creierul este de departe cel mai Ego-ist organ.

Am avut şi am şi eu ocazia, îi mai spuneam prietenului meu să constat ego-ismul acestuia atunci când aud expresii de tipul: „O să îmi iau şi eu echipamentul DrPro dar după ce termin de zugrăvit…, după ce îmi achit ratele la maşină…, după ce iau calculator copilului…”

„Păi şi până atunci vă hidrataţi tot cu…?”

„Păi, dacă n-am murit până acu!… mai poate să aştepte”.

Onest ar fi ca şi rinichii care fac eforturi colosale să filtreze apa dură care place aşa de mult Limbii – sursa TUTUROR relelor după Cartea Sfântă, să ia o pauză de câteva luni până sunt achitate ratele.

Onest ar fi ca şi inima să ia o pauză de vreo săptămână măcar. Această inimă miraculoasă care împinge mii de litrii dintr-un lichid gros/vâscos numit „sânge” prin vreo sutădouăzeci de mii de kilometrii de conducte (de douăori şi jumătate circumferinţa Pământului!).

În 70 de ani de viaţă ignorantă/ EGO-istă sunt „împinse” peste 300 de kilograme de rocă dizolvată în apa „minerală” TOT prin aceste „conducte” numite artere, capilare, vene iar acestea nu au DEFEL alte priorităţi aşa cum are Regele Creier – rate, maşină, plasmă, vacanţe exotice noi, etc.

„Aha, acu înţeleg „agresivitatea” ta. De fapt este un fel de selecţie a clienţilor!”.

„Da, îi spun confirmându-i concluzia, AM DREPTUL SĂ FIU SELECTIV LA FEL CA EI pentru că DrPro are nevoie în portofoliul ei DOAR de clienţi/parteneri/ oameni Conştienţi, Inteligenţi, Responsabili – Premium la fel ca Apa de Rouă DrPro!”…

 

Magicienii – Profesorul Leon Dănăilă şi Dr. Lidia Gheorghiţescu

Am plecat la Bucureşti împreună cu prietenul Valentin şi cu Adi cameramanul în miez de noapte de februarie pentru a ajunge la Bucureşti înainte de ora şase dimineaţa pentru a realiza un interviu cu Profesorul Dănăilă. Doamna doctor Lidia Gheorghiţescu – mehedinţeancă mândră de originea ei până la ultima moleculă – o mucenică şi ea jertfită pe altarul vindecării semenului, ne aştepta pe scările pline de moloz ale Spitalului aflat în recondiţionare.

Dimineaţă de primăvară cu muguri nerăbdători să explodeze. Am intrat în curtea Spitalului Bagdasar-Arseni şi ne-am pomenit brusc înconjuraţi de trupele paramilitare ale paznicilor gardieni care ne-au interzis accesul în Spital. Veste negre cu multe buzunare, instrumente de comunicare la distanţă, atitudine de soldaţi nemiloşi şi necruţători. Am mers singur la secţia de neuro-chirurgie – lăsând pe Valentin şi pe Adi înconjuraţi de trupele fioroase şi după ce doamna doctor Gheorghiţescu a vorbit cu conducerea Clinicii, s-a decis “eliberarea” ostatecilor, aşa încât am putut, în sfârşit, intra în secţie.

Argumentul invocat de noi a fost acesta: “nu am venit să filmăm bube sau năravuri medicale care să facă rating, am venit să arătăm oamenilor noştrii provinciali cum arată EXCELENŢA”.

Aşa am reuşit să facem două interviuri excepţionale cu Ecelenţa Sa Domnul Profesor Leon Dănăilă pentru emisiunea “Vieţi paralele” şi un interviu cu Excelenţa Sa Doamna Doctor Lidia Gheorghiţescu, interviuri care şi azi după aproape un an de zile de la difuzare, încă suscită discuţii între precupeţe, între vecinele de la bloc, între schimbătorii valutişti, între şoferii de taxi sau alte categorii de severineni sau mehedinţeni care au fost realmente arşi cu fierul roşu de credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi în Bine a acostor doi giganţi: Leon Dănăilă şi Lidia Gheorghiţescu – strehăianca noastră dragă şi iubită. Ulterior Doamna Doctor mi-a spus că “ea nu trebuia să vorbească la televizor pentru că Dumnezeu nu vrea de la noi vorbe ci fapte, şi că ea “vorbeşte “doar prin Fapte”. I-am spus că gestul Dumneaei a însemnat pentru oamenii simpli mai mult decât orice îndemn doct sau religios la Credinţă. Pentru oamenii de la noi aceşti Oameni sunt o dovadă Reală că viaţa poate fi trăită şi altcumva, adică mai plăcut Celui ce ne-a trimis aici în misiune…







Momente spirituale – întâlnirea cu Profesorul Bruce Lipton III

„Tu nu eştii televizorul ci emisia”


Professor Bruce Lipton şi Dana Dumbrăveanu “tălmaciul” nostru – conferenţiar universitar la Universitatea din Bucureşti

DA: Putem vorbi aşadar de o „inginerie genetică” mentală?

Profesor BL: De fapt noi realizăm o astfel de inginerie genetică asupra noastră în fiecare zi prin deciziile pe care le luăm, în micile lucruri pe care le facem – afirmaţii cu care însă ştiinţa clasică nu este de acord. Şi aş dori să dau un exemplu bun aici. Numai 10% din cancer este legat de ereditate. Restul de 90% are de-a face cu modul în care noi ne trăim viaţa dar mai ales de modul în care credem (credinţele/convingerile noastre). Chiar şi o persoană care are un cancer terminal poate să aibă ceeace se numeşte remisie/reversare spontană pur şi simplu schimbându-şi starea mentală.

DA: O teorie asemănătoare cu privire la cancer are doctorul Hammer din Germania

Profesor BL:  Da desigur

DA: O întrebare punctuală acum. Alimentele pe care le mâncăm sunt din ce în ce mai sintetice, mai poluate şi mai rele pentru organismul nostru. Apa şi aerul sunt din ce în ce mai otrăvite chimic. Dar, focalizând doar pe apă acum care este cea mai importantă componetă celulară – dumneavoastră aţi studiat metabolismul celular şi transportul trans-membranar şi sunteţi cel mai în măsură să apreciaţi dacă apa purificată spre deosebire de apa hiperminerală este mai sănătoasă sau nu. Profesorul Benga de la Cluj  a studiat şi a descoperit aquaporinele – canalele de intrare a apei în celulă pentru care Peter Agree a luat Premiul Nobel în 2003.

Profesor BL:  Ok!

DA: El a afirmat că în celulă, prin aceste canale –aquaporine sau canale de intrare a apei în celulă intră doar H2O

Profesor BL: Ok!

DA: Iar mineralele anorganice (din apa plată sau minerală) nu ar intra mai mult de 3-13% după părerea nutriţioniştilor.  Spre deosebire de mineralele organice colidale din seminţe, legume fructe a căror rată de absorbţie este maximă.

Profesor BL: Ok, da, pentru că mineralele sunt naturale şi trebuie să ne reamintim că viaţa s-a născut din apă şi că viaţa noastră are nevoie de apă şi noi avem nevoie de un echilibru al apei în organismul nostru (de un aport corect de apă).

DA: Altă întrebare. Aveţi informaţii despre memoria apei- Masaru Emoto, Gerald Pollack, Patrick Flanagan,  Henri Coandă, etc

Profesor BL:  Ştim foarte bine că moleculelele de apă nu sunt separate într ele, că ele sunt legate prin punţi de energie (legăturile de hidrogen) şi că aceste punţi/legături cară/conduc energie de la o moleculă la alta. Este la fel ca în homeopatie când pui elementele chimice înăuntru, iar apa păstrează informaţia despre elementul chimic chiar şi când nu mai există elementul chimic. Dacă scoţi elementul chimic din apă, apa continuă să păstreze informaţia, semnalul chimic.

DA: Profesorul Gerald Pollack şi Vladimir Voelcov afirmă că imediat sub membrana celulară există această apă structurată – cristal coloidal ca suport al memoriei celulei şi al inteligenţei pentru că, nu-i aşa, este o apă inteligentă.

Profesor BL: Dacă homeopatia poate să înmagazineze inteligenţă şi acceaşi apă în interiorul apei va înmagazina inteligenţă desigur, dar celula mai are şi nişte antene/receptori în exterior care mai recepţionează şi alte informaţii.

DA: Foarte interesant. Afirmaţi într-un anume moment că sufletul ar fi în exteriorul nostru.

DA: Da!

DA: Unde este sufletul domnule Profesor?

Profesor BL: (zâmbind) – Asa cum am mai spus, fiecare dintre noi suntem diferiţi şi biologic putem demonstra asta. Dacă îmi extrag celule din corpul  meu şi vi le implantez d-voastră, corpul d-voastră va spune „astea nu sunt celulele mele” şi sistemul dumneavoastră imunitar le va rejecta/respinge şi acest proces este bine cunoscut de medici şi de aceea nu putem schimba părţi ale corpului aşa uşor. Dar dacă vrem totuşi să facem schimb de organe ca un un transplant de inimă de exemplu, trebuie să găsim pe cineva ale cărui celule să aibă acelaşi număr de antene ca ale d-voastră ca să nu fie astfel rejectate/respinse. Dar fiecare dintre noi avem un cifru, un cod personal al celulei, iar medicina a studiat un număr dintre aceste antene personale care sunt denumiţi receptori personali (self-receptors). Este vorba de acele antene care primesc informaţii. Numai că aceste antene sunt situate la exterior, în afară, pe suprafaţa celuelui. Deci dacă sunt situate în afară şi primesc informaţie doar despre sine atunci de unde vine semnalul?

DA: De afară!

Profesor BL: Da, de afară. Ceeace este foarte important pentru noi să cunoaştem adevărul. Am să folosesc o analogie simplă. Am un televizor cu o antenă care primeşte semnalul. Dacă imaginea   de la televizorv nu e cum trebuie spunem că acesta nu e bun sau că este stricat. Dar cea mai importantă întrebare care se pune este dacă televizorul a murit oare şi transmisia este moartă? Şi putem testa asta cu un alt televizor . Îl punem în priză, punem antena, îl ajustăm la frecvenţa programului şi imaginea revine. Dacă în viitor se va crea un embrion uman cu acelaşi număr şi exact aceleaşi antene /receptori de sine ca ai tăi tu vei recepţiona identitatea ta din nou şi asta se numeşte reîncarnare. Acum eşti poate bărbat dar data viitoare se poate să fii femeie. TU NU EŞTII TELEVIZORUL CI EMISIA. Există multe poveşti/ exemple despre copii care au amintiri din vieţile anterioare.  Practic, emisia sau spiritul sau sufletul este evident separată de corpul fizic. Emisia sau spiritul sau sufletul este acolo întodeauna. Corpul fizic doar vine şi pleacă…va urma

Regăsirea conştiinţei – Profesorul Dumitru Constantin Dulcan

În anul 1982, elev fiind am auzit vorbindu-se cu discreţie şi „fereală” de apariţia unei cărţi aşa-zis „iniţiatice”. Eram atunci în perioada când îl devoram pe Blaga, pe Eliade şi pe Cioran (atât cât puteam deoarece cărţile acestora erau puţine şi greu de procurat). „Citeşte-o pe asta, mi-a spus un bun prieten şi vei înţelege multe. Cu asta trebuie început, apoi mai vezi”… Eram la vârsta la care Biblia, pe care începusem s-o citesc, mărturisesc, mă obosea. Însă, după ce am parcurs ultima pagină din  „Inteligenţa materiei” m-am întors cu dorinţa intensă de a termina Cartea Sfântă dar şi de a continua aventura acestui tip de autocunoaştere. Am aflat atunci că înţelegerea deşi este exterioară (ne este oferită de altcineva empatic, revelator, iniţiatic) ea vine totuşi din interior aducându-ne la cunoştiinţă de existenţa (Reală nu imaginară) a celui martor mut care este sufletul nostru şi care nu ne vorbeşte dar care poate rezona. Pentru că trebuia s-o înapoiez, am copiat-o de mână (atunci nu existau copiatoare) dar din păcate chiar şi aceste caiete le-am pierdut întrucât nu mi-au mai fost înapoiate niciodată.  M-am chinuit ani de zile să îmi imaginez cum arată acest om care a putut scrie această carte, şi într-o zi, pe neaşteptate, l-am întâlnit în cabinetul unui bun prieten – medic neurolog– dr Lupescu.

Dar despre ce carte vorbim?

În anul 1981, într-o zi de 11 aprilie, în Bucureşti este lansată discret o carte – nu foarte voluminoasă  (esenţele se păstrează în recipiente mici) „Inteligenţa materiei” care va bulversa profund societatea românească fie prin ideile conţinute, fie de organele statului care o căutau asiduu s-o retragă sau punând pe cei care au citit-o să scrie de unde au luat-o, de la cine, etc. Când ai aprins lumina într-o cameră şi oamenii s-au văzut unii pe alţii dar şi locul unde se află, e greu sau chiar imposibil să-i mai faci să uite ce au văzut sau să îi convingi că întunericul este starea lor naturală. Biologii afirmă că apariţia ochiului pe scara evoluţiei fiinţelor vii a revoluţionat viaţa deoarece fiinţele au putut să vadă mediul în care vieţuiesc- materia se putea vedea, în sfârşit, pe ea însăşi. Creierul omului a adus în plus înţelegerea iar această carte a oferit-o  din plin oamenilor. Autorul – doctorul Dulcan de la Spitalul Militar un om generos care deşi a avut un curaj sinonim cu nebunia – să scrii şi să mai şi lansezi o astfel de carte în acele condiţii, nu s-a declarat niciodată disident al regimului comunist, nu a pretins bani, merite sau medalii şi a rămas acelaşi om modest şi dependent de bruma de arginţi oferită de statul român ca soldă.

Pentru cei care încă nu au auzit despre această carte am să citez câteva aprecieri făcute de oameni la fel de importanţi. Academicianul Eugen Pora scria: ”o delectare sufletească. Rar am avut prilejul unor astfel de satisfacţii spirituale”. Profesorul universitar Păunescu Podeanu: „Aţi făcut prin această carte o operă de luminare a multor minţi, aţi realizat o operă de curaj menită să insufle şi altora îndrăzneala de a gândi deschis”. Profesorul Popescu Neveanu: „una din cărţile rare spre care merită să-ţi îndrepţi atenţia”. Profesorul Solomon Marcus: „Dumitru Constantin sistematizează o sumă de fapte care pun în evidenţă o ordine şi o coeziune a naturii cu nimic mai prejos decât cele pe care omul le introduce în mod deliberat în mediul său”. Profesorul  Petre Brânzei: „ un gen de lucrare încă nerealizat în literatura noastră”. Dumitru Micu: „o carte dintre cele care se epuizează fulgerător. Cartea nu este doar un depozit de informaţii ştiinţifice ci un instrument de iniţiere a profanului în universul biologiei”. Romulus Vulcănescu: „Inteligenţa materiei este unică în literatura ştiinţifică românească prin cantitatea de informaţie prezentă într-o sinteză integratoare ce face cinste culturii româneşti”. Mircea Eliade a apreciat-o dar şi mulţi, mulţi alţii.

Dumitru Constantin Dulcan este un ţăran plin de bun simţ originar din Mârghia de sus judeţul Olt–nepotul lui Constantin Dulcan – şeful gărzii de la palatul lui Alexandru Ioan Cuza pe spinarea căruia Domnitorul a semnat abdicarea. Este  ţăranul curios cu minte bună care a ajuns să studieze cel mai complicat şi substanţa cea mai complexă din Univers – creierul uman. Deşi titlurile universitare obţinute sau gradul de General al Amatei române l-ar putea reţine prizonier pentru omul de rând, Profesorul Dulcan a rămas acelaşi om delicat, gingaş la suflet şi mai ales plin de acel bun simţ specific doar ţăranului român. El comunică cu aceeaşi uşurinţă cu fostul lui coleg ajuns Preşedintele României sau cu o femeie modestă căreia îi explică în cuvinte simple– între masa cu mere şi cea cu struguri la piaţă, de ce ar putea s-o doară ochiul.

A căutat mereu să înţeleagă mecanismele biologiei şi a oferit publicului o înţelegere unitară asupra micro şi macro-universului.

Lucrarea care l-a făcut atât de celebru pe Profesorul Dulcan „Inteligenţa materiei”a fost reeditată în 1992 şi 2009. A mai publicat „Somnul raţiunii” (premiată), La metaphisique dans l’oeuvre de Maurice Careme (pentru care a primit premiul Belgiei pentru critică literară), eseul Ştefan Odobleja (premiat de „Observatorul Militar), lucrările „Conştiinţă şi cunoaştere”, „ Instinct, inteligenţă şi geniu”, „Religia în viziunea lui Lucian Blaga”, „Gândirea omului modern”, etc.

Dumitru Constantin Dulcan – Inteligenta Materiei

Despre viruşii mentali

Majoritatea oamenilor nu au minţile antrenate pentru a căuta informaţiile cele mai bune pentru ei şi atunci se abandonează întâmplării sau acţiunii viruşilor mentali. Noile adevăruri/paradigme pentru a fi acceptate trebuie să parcurgă trei etape: indiferenţa, opoziţia violentă şi abia apoi, acceptarea


Lucian Blaga spunea undeva că „un om care a călcat odată în străchini, când va vrea să se corecteze, va călca ulterior … tot în străchini”.

De ce facem mereu şi mereu aceleaşi alegeri greşite? De ce vedem aceeaşi oameni ineficienţi care ne „sfătuiesc” şi pe care îi ascultăm şi le acceptăm ideile „mătreţe” deşi timpul dovedeşte până la urmă că nu au avut dreptate? Cine îşi mai aduce aminte de exemplu de „profeţiile” unui anal-ist celebru – decedat între timp, şi care ne-a intoxicat ani de zile minţile din sticla televizorului doar cu informaţii defavorabile nouă dar pe care le-am crezut corecte la vremea respectivă?

Oamenii cred, sunt convinşi că au control asupra minţii şi gândurilor lor. De ce? Răspuns: Pentru că le place foarte mult să creadă asta! Ştiinţa care studiază mintea nu este însă de aceeaşi părere chiar dacă aceasta nu convine majorităţii oamenilor.

Despre viruşi.

Toată lumea ştie că gripa sau rujeola sau hepatita se transmit sau sunt cauzate de nişte virusuri. Şi un copil ştie că hardul calculatorului se poate strica din cauza viruşilor.

Virusul este o entitate care are puterea şi capacitatea de a pătrunde în sistemul reproducător al altor lucruri sau fiinţe pentru a se reproduce, autocopia, replica.

Există trei tipuri de viruşi: biologici, ai calculatoarelor (informatici) şi cei mentali. Virusul biologic este alcătuit dintr-o parte centrală alcătuită din ADN sau ARN şi un înveliş protector numit capsidă. La cei mai evoluaţi apare şi o structură proteică exterioară (tot de protecţie) numită peplos. Până să fie vizualizaţi cu ajutorul ultra-microscopului optic cu lumină ultravioletă, ei au fost doar intuiţi şi numiţi „fiinţe imaginare” generatoare de boală contagioasă / transmisibilă (Pasteur). Virusul calculatoarelor (un „vierme”) a fost inventat din greşeală de Robert Morris jr. student al Universităţii Cornell. Când şi-a dat seama de greşeala făcută a contactat un prieten de la Harward şi împreună, au trimis mesaje anonime cu soluţia/ antidotul dar răul era deja făcut: o întreagă reţea de calculatoare ale mai multor instituţii naţionale şi federale au fost blocate generând pagube foarte mari. El a fost acuzat de delict federal şi arestat. A treia formă de viruşi sunt cei mentali sau ai gândirii.

De ce unele culte sunt în stare să-şi determine adepţii să se sinucidă în masă cum s-a întâmplat în Guyana? De ce vedem zilnic la tv reclame la anumite produse (dovedit nesănătoase unele din ele) repetate până la exasperare? De ce vedem aceleşi feţe de politicieni pe care îi alegem periodic ştiind că au dovedit cu vârf şi îndesat că nu ne sunt NOUĂ utili?

Răspuns: Toate astea şi multe altele au legătură exact cu viruşii mentali.

Autocopierea – scopul oricărui virus

Toate cele trei tipuri de viruşi mai sus menţionaţi au în general aceleaşi caracteristici: se autocopiază. Definiţie: virusul este orice entitate fizică sau virtuală care preia un echipament extern pentru a se automultiplica / autoreproduce (pentru a-şi face copii lui însuşi). Cea mai puternică forţă din Univers nu este nici cea nucleară, nici gravitaţia şi nici alta, ci AUTOCOIPEREA!. Să nu uităm că Dumnezeu ne-a făcut „după chipul şi asemănarea Sa” adică … tot autocopiere!…

Oriunde există o instalaţie de copiere (celulele, calculatoarele sau minţile noastre) pot exista şi viruşi. Virusul profită de faptul că mecanismul de copiere nu are nici un sistem de protecţie iar instrucţiunile date de el înseamnă producerea de viruşi noi – în caz contrar el dispărând. De asemeni un virus de succes trebuie să îşi lase gazda să trăiască suficient de mult timp pentru a-l răspândi (adică să n-o ucidă prea repede). Un virus care şi-ar ucide instantaneu toate gazdele s-ar ucide şi pe el însuşi, deci nu ar fi bun, la fel ca şi viruşii care distrug calculatorul înainte ca acestea să-l răspândească. Scopul oricărui virus este să îşi facă, să îşi realizeze cât mai multe copii posibile. Cât priveşte mintea noastră, ea excelează în copierea informaţiei şi în urmarea/ respectarea instrucţiunilor. Minţile noastre sunt terenuri ideale pentru infectarea cu viruşi. Ei intră în mintea noastră excitată de noutate (dopamină) sub formă de informaţii, sunt copiaţi şi transmişi atunci când comunicăm. Viruşii mentali se întâlnesc în aproape orice compartiment al vieţii noastre.

Deşi au apărut de ceva timp şi există ca noţiune ştiinţifică, despre viruşii mentali se ştiu prea puţine lucruri. Ei există şi se transmit prin intermediul comunicării verbale, scrise (tuşul de ziar!), internet sau radio-tv. Ei sunt preţul pe care îl plătim pentru a avea acel dar minunat pentru care am luptat şi am „donat sânge” care este libertatea de a vorbi, de a comunica orice. Vectorii de infestare sau de propagare ai acestor viruşi extrem de periculoşi pot fi educaţia, religia, presa scrisă, televiziunea, internetul, părinţii, prietenii apropiaţi sau chiar partenerul de viaţă. Viruşii mentali au ca prioritate „agenda” LOR, nu fericirea familiei noastre sau bunăstarea ei materială. Ei acaparează o bună parte a creierului nostru şi induc comportamente bizare care merg de la gesturi/ alegeri ciudate/ neobişnuite până la sinucideri în masă. Imaginile bine lucrate şi abil diseminate/ propagate de o media extrem de eficientă ale politicienilor salvatori ai naţiei- sunt exemple de viruşi mentali care infectează societatea de azi din orice ţară. O marcă de băuturi răcoritoare de care ai făcut dependenţă, o marcă de haine sau o anume maşină, un gen de muzică sau un anume fel de filme preferate pot fi încadrate la capitolul „exemple de viruşi mentali”. Toată lumea se întreabă de ce viaţa noastră este din ce în ce mai complicată, mai confuză şi mai stresată de la an la an, deşi societatea evoluează, progresează, iar tehnica este din ce în ce mai performantă. Pentru că logic ar fi ca viaţa noastră să fie (din motivele expuse mai sus dar şi din multe altele) mai simplă şi mai plină de satisfacţii.

Răspuns: viruşii mentali creaţi şi propagaţi abil au alte priorităţi decât viaţa noastră. Ei ne infectează mintea programându-ne cu indicaţii, comenzi precise, inconştiente care ne îndepărtează de priorităţile reale ale vieţii noastre.

Evoluţie şi entropie

Viaţa este definită ca o posibilitate de receptare şi emitere de informaţie. Ea se opune principiului doi al termodinamicii – entropiei („entropia /dezordinea Universului creşte”). Un organism viu care nu mai are capacitatea de a primi informaţie, de a stoca şi de a se organiza pe baza ei, se dezintegrează şi dispare (moare). Evoluţia este un model ştiinţific ce presupune complexitate şi organizare pe bază informaţională iar entropia descrie modul în care lucrurile în Univers devin simple. Este diferenţa între/ dintre Creaţie şi Distrugere în Univers. Evoluţia presupune obligatoriu copii/ duplicate / reproduceri. Orice lucru care se autocopiază se numeşte replicator indiferent de mecanismul de copiere sau de intenţie. Dar pentru ca evoluţia să aibă loc sunt necesare greşeli altfel, copiile sunt perfecte cu originalul şi atunci nu se schimbă nimic (nu există evoluţie). Iar dacă aceste copii sunt prea proaste, replicatorul (de proastă calitate) va pieri iar evoluţia va înceta să mai existe. Evoluţia presupune aşadar replicare (fidelitate) dar şi inovare (infidelitate). Supravieţuirea înseamnă din acest punct de vedere adaptare, adică trăieşte mai mult acela care se replică sau care se pricepe cel mai bine să-şi facă copii. În cazul fiinţelor vii ADN-ul este cel care joacă jocul replicării iar uneltele lui se numesc gene. Din punctul acestora de vedere, fiinţa umană este doar calea prin care se pot produce mai multe gene sau cu alte cuvinte, noi existăm doar pentru a ajuta ADN-ul să se copieze („visul” ADN-ului nostru este să „plonjeze”, să trăiască în generaţiile viitoare prin intermediul spermatozoidului/ ovulului). Până la apariţia omului pe Pământ, ADN-ul era singura formă de stocare a informaţiei iar evoluţia a însemnat replicarea informaţiei stocate în ADN. Odată cu apariţia omului dotat cu creier care primeşte, stochează, modifică şi comunică informaţii sau idei, evoluţia a găsit un nou mediu mult mai interesant de perfecţionare – mintea noastră. Principalele informaţii vehiculate de creierele înaintaşilor noştrii s-au orientat spre cele referitoare la pericole (luptă sau fugă), hrană şi sex (reproducere). Aşa cum un calculator doar rulează un program, nu îl şi înţelege, tot aşa şi creierele noastre nu au evoluat (până azi) ca să îşi înţeleagă propria activitate ci doar pentru a îndeplini anumite sarcini precise legate de cele amintite mai sus (pericol, hrană, sex). Din această cauză ştiinţa este atât de dificil de înţeles de majoritatea oamenilor. Pericolul, hrana şi sexul au rămas principalele priorităţi ale creierelor majorităţii dintre noi iar atenţia noastră este atrasă mai ales de aceste zone instinctiv-reacţionale (animalice).

Cum scăpăm de aceşti viruşi?

Singura metodă de dezinfecţie eficientă a fost enunţată acum 2000 de ani de Iisus Christos: „Doar cunoaşterea Adevărului vă va elibera”. Ideile oamenilor de ştiinţă bazate pe cercetare, rigoare şi utilitate sunt greu de acceptat de oamenii obişnuiţi care se bazează aşa cum spuneam, pe instincte/reacţii deja consolidate timp de mii de ani (NU RĂSPUNSURI). Aşa că, până să fie acceptate, acestea parcurg/ trec obligatoriu prin cel puţin trei etape până să învingă vechile prejudecăţi: indiferenţa (la început noua teorie apare ca fiind excentrică sau cel puţin o ciudăţenie), opoziţia (dacă noua idee refuză să dispară ea este ridiculizată – uneori violent şi intens criticată) şi în sfârşit acceptarea (din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg valoarea ei şi o acceptă). Abia atunci ea începe să fie popularizată sau chiar predată în şcoli. Aşa s-a întâmplat când Galilei a anunţat că Pământul se învârte în jurul Soarelui, nu invers, cum se crezuse mii de ani sau când Einstein a aruncat în ridicol fizica clasică introducând noţiunile relativităţii cuantice unde TOTUL şi ORICE este posibil.

Afirmarea conştientă a ideilor importante este o  metodă eficientă de combatere a viruşilor mentali. Majoritatea oamenilor nu au minţile antrenate pentru a căuta informaţiile cele mai bune pentru ei şi atunci se abandonează întâmplării sau acţiunii viruşilor mentali. Viruşii mentali se luptă pentru un teritoriu cât mai mare din creierul, mintea, percepţia sau atenţia noastră. Lor nu le pasă de „binele” nostru, dimpotrivă, sporesc confuzia şi ne sabotează/ minimalizează succesul şi fericirea. Un exemplu edificator este ceeace se întâmplă cu afirmarea istoriei recente. În SUA, la fel ca în România, este cultivată ideea că majoritatea oamenilor sunt „victime” ale trecutului lor, ale unor  anume regimuri politice, ale unor rele tratamente sau a unei educaţii greşite. Parţial adevărat. Cei care acceptă însă acest tip de „virus mental” tipic şi se consideră în continuare victime ale trecutului, vor suferi în continuare de neputinţă. Terapiile, cursurile de autodepăşire, de reprogramare mentală sau neurolingvistică îi învaţă pe oameni să fie responsabili pentru TOATĂ viaţa lor chiar şi pentru evenimentele nedrepte din trecut. Această schimbare de atitudine (uneori dureroasă şi dificilă) este urmată de dizolvarea blocajelor emoţionale / psihice şi apoi de dorinţa de a merge mai departe. Un alt exemplu de virus mental este cel legat de investiţiile în fondurile piramidale (îmi aduc aminte că Brucan- unul dintre acei care sfătuiau românii la o emisiune duminicală, să investească „liniştiţi” – acuza în acelaşi timp românii că „nu ştiu ce e aceea o investiţie” sau că nu vor afla niciodată ce e acela „capitalism”). Românii au „investit” şi acum îşi numără „găurile” în buget!. Viruşii mentali se hrănesc cu convingerile noastre şi de aceea, oamenii îi apără uneori chiar cu preţul vieţii. Înţelegerea mecanismelor de producere şi propagare a viruşilor mentali ne dă o şansă de a înţelege programele după care funcţionează creierele şi mintea noastră şi ne ajută în acelaşi timp să-i recunoaştem mai ales pe cei propagaţi prin „sticlă”, ne ajută să ne reprogramăm, conştient de această dată, în aşa fel încât să ne conducem/ dirijăm singuri viaţa, aşa cum vrem NOI – viaţa care ne-a mai rămas de trăit. Pentru că deşi avem certitudinea că evoluăm spre o lume din ce în ce mai bună, mai civilizată şi mai „umană”, de fapt evoluăm spre o lume plină de viruşi mentali din ce în ce mai complecşi, mai sofisticaţi, mai greu de identificat, mai atent şi abil creaţi de specialiştii în manipularea creierului. Aceşti viruşi mentali din ce în ce mai performanţi se replică  mai repede, mai eficient şi mai bine iar ei, să nu uităm asta,  nu au aproape nimic în comun cu interesele, profitul, fericirea NOASTRĂ sau a copiilor NOŞTRII.

Criză ne-bună

În anul 2008 în România erau în evidenţă 251 525 de pacienţi cu afecţiuni mintale (conform Centrului de Calcul şi Statistică Sanitară).

Odată cu venirea crizei numărul de pacienţi internaţi în spitalele de Psihiatrie a crescut dramatic (cu 520% – la Spitalul Socola din Iaşi de exemplu – iar la Spitalul 9 din Bucureşti numărul internărilor a depăşit 30 000!

Şomajul, lipsa veniturilor, imposibilitatea achitării datoriilor la bănci sau a altor cheltuieli familiale, a determinat apariţia depresiilor şi suprapopularea secţiilor de boli mintale din întreaga ţară. Aici oamenii primesc în loc de serviciu sau bani – diazepam; alţii care nu ajung la spital încearcă să şteargă necazurile folosind alcoolul.  A crescut rata sinuciderilor dar şi a infracţionalităţii, nu numai în România ci în întreaga lume.

Psihiatrii de la Universitatea din Bergen – Norvegia, au efectuat un studiu pe 60 000 de persoane anxioase. Concluzia – riscul de a face cancer este mai mare la acestea cu 25%.

Cu cât oamenii sunt mai îngrijoraţi, cu atât mai mult creşte riscul de a face cancer, Altzheimer sau alte forme de demenţă afirmă cercetătorii de la Centrul Medical Rush-Presbyterian St Luke din Chicago (afectarea pe termen lung a hipocampului- componentă a creierului responsabilă cu memoria).

Dar nu numai criza ne bagă în spital ci şi excesul de informaţii. Bombardamentul informaţional cu date de ordin general sau de afaceri poate genera sindromul de oboseală la informaţii. Excesul de informaţii poate fi la fel de periculos ca şi lipsa lor. (Dr David Lewis citat de Reuters).

Două vorbe despre cancer

Harnice, mereu zâmbitoare, calme, inteligente, frumoase. Concentrate, sfătoase, atente la cuvintele şoptite ale pacienţilor resemnaţi. Este vorba despre cele două fete de la oncologie – Claudia şi Laura care au în „grijă” nu mai puţin de 7000 de fişe medicale pe care scrie „cancer”. Ele „duc grija” celor mai speciali pacienţi care trec pragul Spitalului Judeţean – pacienţii cu neoplasme diverse. Cuvântul „cancer” este de departe cel mai temut cuvât din orice dicţionar de pe faţa pământului. Am întâlnit, stând cu aceste minunate fete o pacientă care nu putea să rostească această vorbă teribilă şi spunea „boala aceea cu c…”. Am mai spus că Regele Rac – aşa cum îl numeau ţăranii noştrii de prin nordul judeţului, are în Mehedinţi mult prea mulţi „supuşi”. Aici oamenii vin şi aşteaptă tăcuţi petecul de hârtie – reţeta care speră ei să le mai dea un minut sau o zi în plus de viaţă. „Mintea de pe urmă!”-zic eu.Am reuşit să stau mai pe îndelete de vorbă cu Claudia şi cu Laura abia spre sfârşitul programului când au reuşit să-şi mai „tragă” sufletul şi să îşi pună ceva ordine în gânduri. De ce îşi întorc oamenii faţa spre ei înşişi abia când se îmbolnăvesc şi devin cu adevărat responsabili doar când află că au cancer? Iată o întrebare care merită un răspuns imediat. Creierul – „regele organelor” , „ministrul informaţiilor şi comunicaţiilor”, suportul minţii, cel în slujba căruia se abandonează şi lucrează tăcutele/liniştitele organe interne ar trebui să le asigure ce este mai bun lor pentru că dacă acestea sunt sănătoase, întregul organism este sănătos. Priorităţile creierului/minţii nu au însă nici o legătură cu priorităţile ficatului, pancreasului, rinichilor, inimii sau a celorlalte structuri harnice şi credincioase. El/ea trebuie să adune hârtii cu semnătura Guvernatorului cât mai multe, să aibă limuzine, vile, etc. „Păi dacă nu mă doare?”. „Când cancerul începe să doară este deja prea târziu să mai repari sau să mai faci ceva” îmi spune Laura şi are perfectă dreptate, pentru că mintea oamenilor asemeni unei maimuţe bete judecă după regula „ceeace ochii nu văd nu există!”. „Ce ar mai trebui să facă, să ştie oamenii aceştia?” – le întreb pe fete. „Alimentaţia este esenţială spune Laura. Multe fructe şi legume crude în forma lor naturală sau rase fin, salate proaspete, sucuri proaspăt preparate din fructe, legume sau frunze verzi comestibile, legume înnăbuşite în suc propriu, şi pâine  de secară fără sare”. „Tutunul, condimentele, ceaiul, cafeaua, cacaoa, zahărul rafinat, făina albă rafinată, dulciurile, ciocolata, alcoolul sub orice formă, îngheţata, smântâna, prăjiturile, ciupercile, murăturile, castraveţii, căpşunile, conservanţii, fasolea, alimentele congelate, afumate, sărate, deshidratate, sucurile îmbuteliate, sunt total interzise” adaugă Claudia. „Mai trebuie evitate grăsimile, vopselele de păr, mediul poluat chimic cu aşa numitele COV-uri – compuşi organi volatili care întârzie procesele de reparare şi vindecare. Se vor evita ustensilele de aluminiu mai ales cele sub presiune. Se pot folosi oţelul inoxidabil, sticla, vasele smălţuite, vasele de lut, sau de fontă. Alimentele care pot stimula procesele de regenerare-vindecare în cazul cancerului sunt fructele – merele în special, dar şi strugurii negrii, cireşele, piersicile, portocalele, bananele, perele, prunele, pepenii, curmalele. Sunt interzise căpşunile, fructele de pădure, ananasul, nucile, avocado şi castraveţii.” „Sucurile trebuie preparate proaspăt şi băute imediat” spune Laura adăugând că „toate legumele trebuie gătite la foc încet, la foc mic fără adaus de apă. Acest mod de preparare le păstrează gustul natural, plăcut şi le face uşor digerabile. Când sunt gătite la temperatură mare, celulele plesnesc-explodează, mineralele îşi pierd starea de coloid şi devin greu absorbabile”.  „Legumele trebuie spălate   cu grijă pentru că vor fi consumate cu tot cu coajă”. „Da, adaug eu, în apă purificată osmotic ce absoarbe pesticidele din coajă şi mai trebuie ştiut că imediat sub coajă sunt depozitate cele mai multe minerale şi vitamine”. Laura şi Claudia zâmbesc şi mă aprobă apoi continuă: „dacă fructele şi legumele sunt tăiate în bucăţi şi mai sunt şi crude, ele trebuie consumate proaspete cât mai repede posibil” „şi sucurile la fel” completează Claudia. „Morcovii de exemplu, pot fi consumaţi cruzi, raşi fin combinaţi cu o cantitate egală de mere rase, copţi la foc mic şi stropiţi cu miere şi firimituri de pâine uscată iar cel mai bine cartofii trebuie copţi în coajă la cuptor şi serviţi cu suc de lămâie şi ţelină” îmi oferă Laura reţeta săptămânii. La toate cele spuse de fetele „mintoase” şi pricepute aş mai adăuga o recomandare care mi-a atras multe antipatii: apă pură şi multă „nesimţire”. Nu-i frumos dar e sănătos şi întăreşte sistemul imunitar.

Histamina – un hormon vital

Ni s-a întâmplat tuturor să fim înţepaţi de o albină sau viespe, să mâncăm castraveţi sau căpşuni, să mirosim o floare, să mângâiem un câine sau o pisică şi să facem apoi “alergie”. Ne-a curs tuturor nasul şi ochii când am fost răciţi şi am strănutat copios. Am mers la medic şi acesta ne-a dat să înghiţim antihistaminice, cuvântul “antihistaminic” atât de des invocat fiind strâns legat mai ales de  noţiunea de alergie. Dar ce este histamina, de trebuie s-o neutralizăm atât de aspru, de radical şi dacă se poate definitiv?

După manualul de medicină studiat în facultate, este un compus organic (rezultă din decarboxilarea histidinei) implicat în răspunsul imun dar şi în reglarea unor funcţii ale intestinului subţire. Însăşi denumirea ei conţine cuvântul “hist” de la histidină şi “amină” de la amina vasomodulatoare.  Principalul “isvor” de histamină sunt leucocitele bazofilele (se află în formaţiuni granulare alături de heparină, condroitin sulfaţi şi ATP)– celule imunitare specializate (însă trebuie ştiut că fiecare celulă din organism are capacitatea de a secreta, de a fabrica histamină). Odată eliberată de bazofile, ea creşte brusc permeabilitatea vaselor de sânge la celelalte leucocite – “soldat”pentru ca acestea să poată interveni cât mai iute, cât mai degrabă la locul unde au pătruns inamicii (viruşi, microbi, polen, otravă de albină, viespe, ţânţar, şarpe, etc).  Pe scurt spus, orice agresiune chimică sau mecanică asupra organismului nostru este urmată de o eliberare de histamină iar cei mai mulţi receptori de histamină sunt localizaţi în mucoasa gastrică, leucocite, în inimă şi în creier. “Umflarea”mâinii sau a ochiului după ce am fost muşcaţi de albină se datorează histaminei (determină anumite proteine intercelulare situate pe celulele vasculare endoteliale să adere unele de altele prin fosforilare). Histamina mai determină eliberarea unor citokine (mesageri chimici care anunţă în întregul organism evenimentul / agresiunea) fapt ce amplifică răspunsul imunitar.  Ceeace este mai puţin cunoscut sau prea puţin popularizat este faptul că histamina are un rol extrem de important în reglarea, corectarea bilanţului hidric şi electrolitic al organismului. Într-un articol anterior aminteam cu afirmaţii făcute de laureaţi Nobel despre rolul apei structurate în transmiterea informaţiei în interiorul sistemelor biologice. În caz de îmbolnăvire există un important deficit de comunicare cu organul bolnav. Cum se explică asta? Fiecare celulă din organismul nostru conţine o anumită cantitate de apă începând cu sângele şi terminând cu smalţul dinţilor care are în compoziţie 0,2% apă!. Când din diferite motive într-o anumită zonă a există un deficit de apă, Histamina este semnalul chimic ce determină mobilizarea lichidului apos necesar funcţiilor biologice sau metabolice.  Eliberarea histaminei scade pragul la durere al nervilor aşa încât mesajul chimic se va transforma într-unul “palpabil”, dureros care cere dintr-o dată mai multă “atenţie”. În cazul alergiilor vorbim despre o acumulare de toxine exogene (din afara organismului)  sau endogene (rezultate în interiorul corpului) şi care au nevoie de multă apă pentru a fi trasportate prin dizolvare spre organele de eliminare.

Durerea semnifică în mod cert o nevoie imperioasă de apă în acea zonă a organismului ceeace în mod logic înseamnă că apa este antihistaminicul natural şi corect. Însă oamenii în loc să se hidrateze cu cel mai ieftin şi inteligent leac de pe suprafaţa pământului – apa, ei iau analgetice accentuând suferinţa organului. E ca şi cum am smulge firele telefonului care sună să ne anunţe că a luat foc maşina. Telefonul mut nu înseamnă şi stingerea incendiului.  Fără apă suficientă, celulele sanguine sunt mai mici, adică transportă mai puţin oxigen şi nutrienţi la celule, mai puţine toxine eliminate adică uzură prematură, îmbătrânire precoce, boală.  Când celulele au suficient de multă apă în interiorul lor va fi şi destulă energie şi asta se vede la un organism tânăr. Când apa din celule este puţină şi energia este redusă  asta se observă la bătrâni. Este ca şi cum am compara un bob de strugure proaspăt cules cu o stafidă uscată.  În loc să recomande mai puţină sare la dietă, medicii ar trebui să recomande mai multă apă. Organismul deshidratat ordonă rinichilor să reţină sarea (sodiul) obligându-l să reţină şi apa care altfel s-ar pierde prin urină şi transpiraţie. Aşa apar edemele (picioare, mâini, ochii umflaţi) şi hipertensiunea arterială. Hipertensiunea este consecinţa efortului pe care corpul îl face pentru a iriga organele deficitare în special creierul ca urmare a deshidratării cronice. Este la fel ca atunci când strângem capul furtunului când vrem să udăm grădina dar nu avem apă suficientă. Să nu uităm că organismul nostru nu are rezervoare sau vreo cocoaşă plină cu apă.

Cum tratăm hipertensiunea? Prima dată cu diuretice (care scot apa şi aşa puţină), apoi  beta-blocante, apoi blocanţi de calciu şi în final operaţie pe cord (bay-pass). Consumul de apă este prea ieftin pentru sistemul medical/farmaceutic şi este de neconceput să recomanzi oamenilor să bea apă când timp de peste 50 de ani concernele au investit miliarde în publicitatea făcută medicamentelor.  Există numeroase studii care arată că ulcerul gastric este o consecinţă a deshidratării pentru că celulele mucoasei stomacului când sunt corect hidratatte nu sunt afectate de acidul din interior. Sunt citate cele 3000 de cazuri de ulcer dispeptic remise fără tratament – doar cu o hidratare corectă de prestigiosul Journal Clinical Gastroenterology din SUA şi observate în 1983. Pancreasul are obligaţia de a produce sucuri alcaline pe bază de bicarbonat pentru a neutraliza ceeace părăseşte stomacul prin orificiul de evacuare stomacal numit pilor (pancreasul este un mare iubitor de apă). Dacă acesta nu şi-ar face treaba corect, intestinele noastre ar fi găurite precum plasa pescarilor!. Când nu are suficientă apă apar spasme dureroase diagnosticate uneori ca fiind semne de pancreatită (dar care în multe cazuri au trecut imediat (circa 20 de minute) ce bolnavul a băut câteva pahare cu apă). Este puţin probabil ca astfel de spasme să apară în cazul în care oamenii beau apă cu jumătate de oră înainte de masă aşa cum recomandă nutriţioniştii de bun-simţ. Mai sunt citate cazurile a 94% din bolnavii de astm studiaţi care atunci când au băut apă (la primul semn de probleme respiratorii) simptomele astmatice s-au remis complet. Elementul comun este şi aici tot histamina care “ştie” că un plămân “uscat”, deshidratat nu poate efectua schimburile de gaze alveolare şi atunci “închide” alveolele (spasm) pentru a împiedica pierderea apei prin respiraţie sau evaporare. Aţi văzut că atunci când sunteţi la Reanimare oxigenul până să ajungă la nările d-voastră “disperate de aer”, mai întâi este trecut printr-un borcan cu apă?   Ce primeşte bolnavul astmatic? antihistaminice! Când organismul este deshidratat histamina este eliberată în cantităţi enorme iar durerea cronică dovedeşte din plin acest lucru.  Lichidul sinovial care “unge balamalele” articulare, tendoanele, ligamentele conţin apă şi proteine hidrofile. Durerea de spate este un semnal că nucleul apos sau pulpos dintre vertebre – cel care susţine 75% din greutatea corpului nostru, este deshidratat (discul susţine doar 25% din greuate, vetrebrele, inelul fibros şi nucleul apos fiind un veritabil amortizor hidraulic).  Rareori sau niciodată medicul nu va recunoaşte că deshidratarea este cauza şubrezirii coloanei vertebrale. De ce ? Răspuns: pentru că este prea ieftin şi este sub demnitatea lui să recomande omului apă!.  Când structurile cartilaginoase sunt uzate, repararea este de asemeni deficitară pentru că lipseşte vehicolul care poate transporta cele necesare reparării adică – apa!. Suprafeţele articulare devin abrazive, apare frecarea iar durerea creşte direct proporţional cu contul firmelor interesate să-şi vândă marfa frumos ambalată. Când în organism intră în loc de apă, cafea, ceai, cola sau alcool, intestinul mai inteligent decât papilele gustative începe să contracte muşchii netezi pentru a stoarce bolul fecal de ultima picătură de apă. Consecinţa? Constipaţia cronică, diverticuli, polipi, hemoroizi, cancer. Această apă provenită din fecale trebuie din nou filtrată de rinichi şi ficat adică un surplus de toxine plus bolile aferente. Să ne mai amintim că lichidul negru numit cafea stimulează suprarenalele care produc adrenalină şi care este un hormon ce neutralizează histamina prietenă.  Hormonul “fericirii” serotonina, este obţinută dintr-un precursor numit triptofan care este produs de ficat. Acesta ajunge însă la creier unde este nevoie de serotonină doar dacă are cine să-l transporte adică tot apa. Cola, berea, vinul, apa  minerală sau de la reţea deja saturată cu substanţe chimice nu pot. Şi atunci organismul este obligat să producă apă pură (vehicolul ideal) din arderea glucozei sau cheltuid energie (46 kcal pentru fiecare pahar) pentru “strecurarea” băuturilor care ne fac viaţa aşa de “plăcută”. Lipsa serotoninei înseamnă în principal depresie iar românii sunt campioni la depresie dar codaşi la procentul care cuantifică/măsoară numărul de consumatori de apă corectă biologic – apa purificată osmotic. Aici este diferenţa statistică între occidentalii mai responsabili pentru sănătatea lor (şi la ei medicii sunt la fel de “vrednici” în a scrie reţete “generoase” şi au în farmacii aceleaşi medicamente “eficiente” ca la noi). Histamina este un hormon inteligent iar a ştii să-i descifrăm “semnalele” este un gest la fel de cuminte pentru că ne ghidează pe drumul spre adevărata vindecare.

Cum scăpăm de depresie?

Revoluţia industrială de la începutul sec XIX –lea a oferit unui procent important de oameni accederea la un nivel de bunăstare materială incomparabil cu cel atins în alte perioade istorice. Aproape oricine putea visa şi putea să îndeplinească visul de a avea o casă, o maşină, să vadă lumea sau să aibă propria afacere. În plan secund însă a crescut sensibilitatea acestora la ideea că şi-ar putea pierde confortul obţinut, iar inadapatabilitatea socială a devenit evidentă odată cu creşterea numărului de depresivi. S-a estimat (înainte de criză) că la nivel global un bărbat din 10 suferea de depresie şi o femeie din 5. Dar odată cu apariţia acestei crize economice globale numărul depresivilor nu a mai putut fi estimat. La nivel european instituţiile politice au fost sensibilizate însă de numărul mare de sinucideri şi specialiştii au întocmit imediat programe de prevenire a acestui fenomen care riscă să aibă proporţiile unei epidemii. În Suedia – ţară „etalon” pentru nivelul de protecţie socială, a fost iniţiată în urmă cu câteva luni campania „suicid-zero” care informează populaţia despre riscurile legate de datoriile la bănci şi sănătatea mintală. Imediat alte 12 state europene au adoptat programe naţionale de prevenire a sinuciderilor similare Suediei şi aprobate de parlamentele respective. În Marea Britanie, sunt programe de educare a angajatorilor cu privire la modul în care să gestioneze relaţia cu angajaţii şi stresul, şi pentru a preveni îmbolnăvirea populaţiei, mult mai vulnerabilă în aceste vremuri grele din punct de vedere financiar. Până şi în Bulgaria, guvernul şi-a asumat un program naţional de prevenţie a depresiei, boală a cărei frecvenţă a crescut mult în timpul crizei.  În România („fruntaşă” europeană cu cele mai multe persoane internate pentru depresie şi cei mai mulţi oameni luaţi în evidenţă pentru această afecţiune) specialiştii afirmă că în prezent o persoană din două suferă de depresie. Stresul, lipsurile induse de criza economică au îndemnat pe 2000 de persoane doar într-un singur judeţ -Iaşi în anul 2009 să se sinucidă din care 50 nu au mai putut fi salvaţi. Metodele cele mai folosite au fost ingestia de substanţe chimice, automutilările (tăierile) şi spânzurarea.

Pentru o mai bună informare şi pentru a elimina unele confuzii legate de acest subiect trebuie spus că depresia nu trebuie identificată/confundată cu tristeţea. Tristeţea este o reacţie normală la înfrângeri, dezamăgiri, nereuşite dar foarte mulţi oameni folosesc termenul de “depresie” pentru a-şi caracteriza aceste trăiri.

Cum recunoaştem depresia? Tristeţea din depresie este mai severă decât cea obişnuită/normală. Depresia clinică este o stare mentală de amărăciune care persistă perioade ÎNDELUNGATE de timp. Persoanele depresive sunt  lipsite de viaţă, “goale” pe dinăuntru, fără un scop anume şi apatice. Bărbaţii se simt obosiţi, nervoşi, cu o stare de iritabilitate crescută, au probleme cu somnul, îşi pierd interesul pentru muncă iar viaţa sexuală şi familială este catastrofală. Unii devin agresivi, violenţi şi încep să abuzeze de alcool şi de alte substanţe psihotrope. Dar, deşi depresia la femei este de două ori mai frecventă decât la bărbaţi, riscul de suicid al bărbaţilor este mult mai crescut mai ales la cei trecuţi de vârsta a doua. De asemenea apare sentimentul pierderii interesului faţă de viaţă în general şi de lucrurile care altădată le făceau plăcere. Chiar şi cea mai mică sarcină poate părea deosebit de dificilă. Pur si simplu persoana nu mai are chef de nimic.

Depresia se manifestă complet diferit de la o persoană la alta. În timp ce unii se simt “dărâmaţi” pentru o perioadă lungă de timp, pentru alţii trăirile depresive pur şi simplu vin şi pleacă.

Ce facem când ne suspectăm de depresie ?

Ne amintim că înainte de această această criză am avut vise, idealuri pe care le doream împlinite. Trecem la acţiune ignorând letargia, apatia, plictiseala, indiferenţa, deriva, aşteptarea. Perseverăm în ceeace ne-am propus, facem planuri, acţionăm. Ne fixăm atenţia asupra acelor prieteni ai noştrii care au reuşit. Ei pot fi o sursă bună de încurajare, inspiraţie, speranţă, motivare.  Evităm să analizăm prea mult situaţia dificilă chiar dacă detaliile sunt importante pentru succes. Gândirea detaliilor dusă la extrem e patologică şi ne blochează/paralizează acţiunile.  Ne apucăm de ceva nou care să ne trezească pofta de viaţă, entuziasmul. Ne felicităm, ne răsplătim  pentru fiecare pas reuşit. Vizităm locuri noi, discutăm cu oameni noi. Apa a fost  dintodeauna cea mai importantă sursă de nergie psihică (creierul este 90% apă!) şi aşa se explică de ce oamenii „se bulucesc” vara la mare. Ne facem planuri, ne organizăm (dezordinea este o sursă de depresie). Facem mişcare – mergem mai mult pe jos (creierul se va oxigena mai bine  iar gândurile se vor clarifica). Mâncăm regulat (nu „când apucăm”), alimente de calitate şi evităm „ghiftuirea” care ne taie pofta de muncă (ne „îngreunează” la propriu şi la figurat). Dormim mai mult (somnul este cel mai eficient antidepresiv) într-o încăpere întunecată şi ferită de gălăgie/zgomote. Evităm băuturile excitante pentru sistemul nervos (cola, cafea, ceai negru, alcool) şi ne amintim ce spunea Sfântul Ian Gură de Aur, „Apa este singura băutură pentru omul înţelept”. Ne reamintim mereu că stările negative pot fi depăşite, că nu noi suntem cauza lor şi că optimismul, gândirea afirmativă este mai importantă pentru viaţa noastră dar şi a celor pe care îi iubim.

Vitalitate şi destin

Citeam deunăzi într-un almanah vechi povestea uimitoare a unei bătrâne din Bucureştii sfârşitului de secol XIX. Aceasta era trecută bine de 70 de ani şi locuia singură într-o căsuţă modestă dintr-o mahala bucureşteană. Într-o noapte s-a trezit la strigătele vecinilor care o îndemnau să iasă afară întrucât îi luase casa foc. Speriată şi încrâncenată în acelaşi timp a apucat în braţe lădoiul de lemn în care îşi ţinea hainele şi cele trebuincioase înmormântării (nişte cuverturi şi covoare de pus între loitrele carului şi de „dat de pomană”, vase şi tacâmuri, etc) şi a ieşit afară în bătătură printre lemnele care trosneau sinistru. A doua zi, după ce focul fusese stâmpărat de vecini, unul din ei a vrut să bage la loc în casă lada de lemn. Nu mică i-a fost mirarea să constate că abia poate s-o urnească aşa încât a fost nevoie de mai mulţi bărbaţi să o transporte la locul ei. Bătrânica nedumerită, nici ea nu ştia să explice cum de avusese atâta putere să o scoată afară: „Dumnezeu ştie maică!”…

Am aflat de asemeni de la un fost coleg povestea unei femei care după ce s-a măritat şi a născut trei copii a constatat că soţul beţiv şi „cartofor” a pierdut toate bunurile inclusiv casa. Văzând că rămâne pe drumuri cu trei copii şi fără alte surse de venit, femeia a introdus divorţ şi a tocmit o avocată să o ajute să recupereze din bunuri. În mai puţin de şase luni, biata femeie care habar nu avusese vreodată de legile familiei sau de codul civil, devenise o expertă spre uimirea avocatei. A recuperat în instanţă tot ce se putea recupera şi acum trăieşte alăturii de copii ei liniştită. O altă femeie a fost atacată de o bandă de tineri violenţi şi euforizaţi de alcool. Femeia nu numai că nu a păţit nimic dar i-a pus pe fugă pe agresori dovedind o forţă ieşită din comun care a speriat şi a băgat groaza în vagabonzi. Motivul? În geanta pe care aceştia o râvneau, ea nu avea nici bani, nici vreun telefon sofisticat, însă avea o poză a surorii ei moarte pe care o purta cu ea de 15 ani şi pe care nu putea concepe s-o piardă. O mamă a reuşit să spargă geamul vagonului de tren care deraiase şi căzuse într-un lac şi să înnoate până până la mal cu puiul ei la piept şi să-l salveze…

Astfel de întâmplări ştiute sau anonime sunt sute şi mii şi din ele înţelegem că viaţa are resurse nebănuite, că forţa vitală existentă în interiorul nostru este fără margini şi splendidă în felul în care se manifestă. Avem în interior surse de putere pe care nu le accesăm niciodată aşteptând ca alţii să ne ofere „mură în gură” soluţii pentru  situaţiile dificile cu care ne confruntăm. Sunt o mulţime de astfel de „binevoitori” care numai de grija noastră sau a copiilor noştrii nu mai pot, dar confortul, mediocritatea şi nepăsarea în care ne complacem ne face orbi şi surzi la viaţa vie care freamătă în trupul şi în mintea nostră personală. Aceste surse de putere nu le accesăm niciodată preferând să rămânem umili, umiliţi, striviţi de mătreaţa înţelepciune a eternilor băgători de seamă din tubul catodic din sufragerie.

Dar de ce sunt oamenii depresivi, obosiţi de viaţă, neputincioşi, neştiutori şi indiferenţi? De ce îşi refuză succesul, victoria, biruinţa nenorocirilor, reuşita? De ce găsesc mereu scuze, justificări, motive ale impotenţei, ale nefericirii, ale destinului ne-norocit?

Răspuns posibil: pentru că încă de pe vremea când strângeau la piept biberonul, un părinte neştiutor (mama sau tata) i-a devalorizat, i-a culpabilizat, i-a ameninţat şi a făcut asta atât de des că i-a convins! Aceste mesaje definitiv înscrise în mintea subconştientă sunt marii Sabotori ai vieţii noastre actuale şi o corectă explicaţie pentru neputinţa de azi. Aceste mesaje pe care ni le-am însuşit conştiincioşi ( „nu poţi/nu pot”, „nu ştii/nu ştiu”, „nu eşti bun de nimic/nu sunt bun de nimc”, etc)  sunt cele care ne sterilizează azi entuziasmul şi energia creatoare.

A ne asuma viaţa în integralitatea ei înseamnă a şti să descoperim rezervoarele de energie şi vitalitate pe care le-am primit încă de la naştere prin graţia Bunului Dumnezeu şi a trăi bunele şi relele cu acelaşi entuziasm. Puntea, cheia spre accedera conturilor divine este iubirea necondiţionată şi abandonarea în grija Lui şi a inimii care ŞTIE.

Televiziunea – opiul popoarelor

Când vă uitaţi la TV, activitatea creierului se mută din emisfera stânga în cea dreaptă. De fapt, experimentele conduse de cercetatorul Herbert Krugman au arătat ca în timp ce telespectatorii se uită la televizor, emisfera dreaptă este de 2 ori mai activă decât cea stângă, o anomalie neurologică. Fluxul din stânga către dreapta produce o creştere a ceea ce este drogul natural al corpului: endorfinele, care includ beta – endorfine şi enkefaline.

Endorfinele sunt identice din punct de vedere al structurii cu opiul şi derivatele lui (morfina, codeina, heroina, etc.). Activităţile care eliberează endorfine (numite şi peptide de tip opiu) sunt uzual formate de comportament (rar le numim dependenţă). Acestea includ troznirea degetelor, exerciţiile intense, şi orgasmul. Narcoticele externe acţionează asupra aceloraşi receptori (receptorii opioizi) ca şi endorfinele, de aceea este o diferenţă nesemnificativă între cele două tipuri.

De fapt, exerciţiile intense, care produc aşa numita “runner’s high” – o eliberare de endorfine care se revarsă în organism, pot cauza o dependenţă ridicată, până la punctul când “dependenţii” oprindu-se brusc din exerciţii suferă simptomele “retragere a narcoticului”, şi anume migrene sau dureri de cap. Aceste migrene sunt cauzate de o disfuncţie a receptorilor opioizi, care sunt obişnuiţi cu afluxul constant de endorfine. Intr-adevăr, până şi telespectatorii ocazionali trec prin simptomele de “retragere a narcoticului” dacă nu se mai uită la TV pentru o perioadă prelungită de timp.

Un articol din ziarul Eastern Province Herald (octo. 1975) din Africa de Sud descrie două experimente în care oameni din diferite medii sociale au fost rugaţi să nu se mai uite la televizor. Intr-un experiment, diferite familii s-au oferit ca voluntari să-şi închidă televizoarele doar pentru o lună. Cea mai săracă famile a cedat după o săptămână, iar celelate au suferit de depresie, spunând că s-au simţit ca şi când au “pierdut un prieten”. In celălalt experiment, 182 germani au fost de acord să-şi întrerupă obiceiul de a se uita la televizor pentru un an, cu un bonus de plată adăugat. Nici unul nu a reuşit să reziste dorinţei mai mult de şase luni şi de-a lungul perioadei, toţi participanţii au manifestat simptomele “de retragere a narcoticului”: anxietate crescută, frustrare şi depresie. Semnele dependenţei sunt peste tot în jurul nostru.

Americanul mediu se uită la televizor peste patru ore pe zi, şi 49% dintre aceştia continuă să se uite cu toate că admit că o fac în exces. Aceştia sunt indicatorii clasici ai unor persoane care neagă: persoane care ştiu că-şi fac rău, dar continuă să folosească drogul în mod exagerat. Recente studii pe cobai arată că stimulanţii receptorilor opioizi determină comportamente dependente. Demonstraţia este concludentă: toate opioidele creează dependenţă Televizorul acţionează ca un sistem high-tech de livrare a drogului, şi noi toţi simţim efectele lui. Intrebarea este dacă o dependenţă de televizor poate fi distructivă.

Răspunsul pe care-l primim de la ştiinţa modernă este un hotărât “da”. Mai întâi de toate, când vă uitaţi la televizor, regiunile mai înalte ale creierului (cum ar fi creierul mijlociu şi neo – cortex – ul) sunt oprite, şi toate activitatile sunt transferate către regiunile mai de jos ale creierului (cum ar fi sistemul limbic).

Procesele neurologice care se desfasoară în aceste regiuni nu pot fi numite exact “cognoscibile”. Creierul inferior doar stă şi reacţionează la mediu folosind programele de răspuns “fight or flight”. In plus, aceste regiuni are creierului inferior nu pot să facă distincţie între realitate şi imaginile fabricate (o funcţie îndeplinită de neo – cortex), de aceea reacţionează la conţinutul transmisiei TV ca şi cum ar fi real, secretând hormonii adecvaţi şi aşa mai departe.

Studiile au dovedit că, pe termen lung, prea multă activiatate în creierul inferior determină atrofierea regiunilor creierului superior. Este interesant de observat că sistemul limbic (creierul inferior) se corelează cu circuitul de bio-supravieţuire al lui Leary/Wilson 8 (Modelul circuitului conştiinţei). Acesta este circuitul nostru primar, “prezenţa” de bază pe care în mod normal o asociem cu conştiinţa. Acesta este circuitul unde recepţionăm prima neurologică (orala), care ne condiţionează să avansăm spre orice mediu cald, plăcut şi/sau protector. Circuitul bio – supravieţuire este calea noastră incipientă, primitivă, de a trata cu realitatea.

O persoană obsedată de căutarea plăcerii fizice este probabil fixată pe acest circuit; de fapt, freud-ienii cred că o dependenţă de narcotice este o încercare de întoarcere în pântecele mamei. Putem deduce în mod logic că asemenea dependenţă are loc atunci când funcţiile creierului superior sunt anesteziate şi creierul inferior recent dominant caută plăcerea cu orice cost.

Considerând acestea, televiziunea este o sabie cu două tăişuri: nu cauzează doar ca sistemul endocrin să elibereze opiurile naturale ale corpului (endorfinele), dar de asemenea concentrează activitatea neuronală în regiunile creierului inferior unde nu suntem motivaţi de nimic altceva în afară de căutarea plăcerii. Televiziunea produce “roboţi de bio – supravieţuire” mobili, extrem de funcţionali.

Cercetările lui Herbert Krugman au dovedit că privitul la televizor amorţeşte creierul “stâng” şi lasă creierul “drept” să îndeplinească toate activităţile cognoscibile. Aceasta are unele implicaţii pentru efectele televiziunii asupra evoluţiei creierului şi sănătăţii. De exemplu, emisfera stângă este regiunea critică pentru organizarea, analiza şi judecata datelor primite. Partea dreaptă a creierului tratează datele primite în mod necritic, şi nu decodează sau divide informaţia în părţile ei componente. Creierul “drept” procesează informaţia în întregul ei, determinând răspunsuri mai degrabă emoţionale decât raţionale (inteligente).

Nu putem trata raţional conţinutul prezentat la televiziune, deoarece o parte a creierului nostru nu este operaţională. Nu este prin urmare surprinzător, că oamenii rareori înţeleg ce văd la televizor, după cum a arătat şi un studiu condus de cercetătorul Jacob Jacoby. Jacoby a descoperit că, din 2700 de oameni testaţi, 90% au înţeles greşit ce au privit la televizor cu câteva minute înainte.

Deocamdată nu există o explicaţie de ce se mută activitatea pe partea dreaptă a creierului atunci când ne uităm la televizor, dar ştim că fenomenul nu depinde de conţinut. Pentru ca un creier să înţeleagă şi să comunice înţelesuri complexe, trebuie ca să fie într-o stare denumită “dezechilibru haotic”. Aceasta înseamnă că trebuie să fie un flux dinamic de comunicare între toate regiunile creierului, care facilitează înţelegerea nivelelor înalte de ordine (analizarea conceptelor…), şi conduc la formarea ideilor complexe. Nivelele înalte de activitate cerebrală haotică sunt prezente în timpul exerciţiilor solicitante cum ar fi cititul, scrisul, rezolvarea de ecuaţii matematice în gând. Nu sunt prezente atunci când te uiţi la televizor. Nivelele activităţii creierului sunt măsurate de un electroencefalograf (EEG).

In timpul privitului la televizor, creierul pare să se încetinească până la oprire, înregistrându-se semnale scăzute ale undelor alfa pe EEG. Acestea sunt cauzate de lumina radiantă produsă de tehnologia cu raze catodice din televizor (tubul catodic). Chiar dacă citeşti un text pe ecranul televizorului, creierul înregistrează tot nivele scăzute de activitate. Incă o dată, indiferent de conţinutul prezentat, televizorul în primul rând opreşte sistemul nervos.

In completarea efectelor neurologice devastatoare (negative), televizorul poate fi nociv pentru simţul valorii personale, percepţiei mediului, şi sănătaţii fizice. Sondaje recente au arătat că 75% din femeile din America cred că sunt supraponderale, ca rezultat al vizionarii de actriţe şi modele slabe timp de patru ore pe zi.

Televiziunea a dat naştere în SUA şi în alte părţi la o “cultură a fricii”, focalizată pe senzaţionalismul programelor ce conţin violenţă şi care sunt procesate de creierul inferior/sistemul limbic. Studiile au arătat că oamenii din toate generaţiile au exagerat cu mult ameninţarea violenţei în viaţa reală. Acesta nu este un şoc deoarece mintea lor nu mai poate deosebi realitatea de ficţiune în timp ce se uită la televizor.

Televiziunea este de asemenea dăunatoare pentru fizic. Obezitatea, lipsa somnului, şi oprirea dezvoltării senzoriale sunt, toate, comune printre dependenţii de televiziune. De aceea, sper ca am stabilit cu fermitate, că televiorul este un drog ce creează dependenţă, şi nu este cu nimic mai bun decât opiul, heroina sau alt narcotic.

Televiziunea este la fel (şi poate chiar mai mult) de nocivă pentru creier si organism ca oricare alt drog. Dar este o mare diferenţă. Toate celelalte droguri ridică aparent o ameninţare către ordinea socială stabilită. Televiziunea, este un drog efectiv esenţial pentru păstrarea infrastructurii sociale. De ce?

Deoarece determină consumatorii să arunce bani în vieţile fără sens şi pline de teroare pe care le trăiesc. Si pentru această spălare de creier, au fost hipnotizaţi folosindu-se tehnici subtile şi consacrate, care, cuplate cu efectul natural al televizorului asupra undelor creierului, au facut să pară învechită îngeniozitatea celor mai ambiţioşi psihologi.

Psihofiziologul Thomas Mulholland a descoperit că, după doar 30 de secunde de privit la televizor, creierul începe să producă unde alfa, ce indică rate ale activităţii cerebrale mult scăzute (tipice stării precomatoase). Undele alfa sunt asociate cu stări receptive ale conştiinţei nefocalizate. O frecvenţă mare a acestora nu apare, în mod normal, în stare de trezie.

De fapt, cercetările lui Mulholland sugerează că privitul la televizor este similar neural cu privitul la un zid gol. Ar trebui să observ că scopul hipnozei este de a determina stări lente ale undelor creierului. Undele alfa sunt prezente în timpul stării uşoară de hipnoză folosită de hipno-terapişti pentru „terapia prin sugestie”. Când cercetările lui Mulholland au fost publicate, au avut impact puternic asupra industriei de televiziune, cel puţin în sectorul de marketing şi publicitate.

Realizând că telespectatorii intră automat într-o stare de transă când privesc la televizor, producătorii au început să producă reclame care produc stări şi dispoziţii emoţionale inconţtiente în privitor. Scopul reclamelor nu este să apeleze raţionalul sau conştientul (care de obicei este îndepărtat în timpul reclamelor) dar mai degrabă să implanteze dispoziţii pe care consumatorul le va asocia cu produsul întâlnit în viaţa reală. Când vedem produsul expus la magazine, de exemplu, acele emoţii pozitive sunt activate. Prezentarea şi susţinerea lor de către atleţii favoriţi şi alte celebrităţi trezeşte aceleaşi asociaţii.

Dacă vreodată v-aţi îndoit de puterea reclamelor de televiziune, păstraţi aceasta în minte: reclamele au efect mai bun, dacă nu eţti atent la ele. Un dispozitiv de control al minţii care creează dependenţă… ce şi-ar putea dori mai mult un guvern sau o companie bazată pe profit? Dar lucrul cu adevărat trist despre televiziune este că transformă pe toţi în zombie; nimeni nu este imun. Nu este nici un ordin înalt de „super-inteligenţi” în spatele acesteia. Este produsul dorinţei noastre umane de a altera nivelul nostru de cunoştiinţă şi a scăpa din greutăţile realităţii…

articol preluat de pe site-ul http/ro.alter media.info Clasat în: Mass-media/Cenzura de Wes Moore, Disinformation.com Motto: The nearest analogy to the addictive power of television and the transformation of values that is wrought in the life of the heavy user is probably heroin. (Terence McKenna, Food of the Gods)

Traducere si adaptare de Bogdan Cirstea

medeor

Carte poştală video… Andar de la Drub

Dacă te ridici pe vârfuri vezi Dunărea de la el din atelier. Andrei Coptil – un om modest, frumos, parcă prea timid dar cu inimă uriaşă. Lucrările lui sunt însemnate cu pecetea „autentic” şi fac această necesară precizare pentru a-l delimita de lucrările „originale” ale altor „dătători din mână” cu pretenţii de artişti. Îi spuneam prietenului Andrei (sau mai bine i-am spune Andar la fel cum îl chema pe fratele vitreg al lui Zalmoxe) că are atitudinea unui carp. Pentru încă iubitorii de istorie, carpii au fost acei daci liberi care nu au fost niciodată îngenuncheaţi de romani. Dacii aveau un cult al apelor (ex fântâna sacră a lui Apollo Istrios – Tămăduitorul de la Histria) dar Apa care avea cele mai mari puteri purificatoare era fără îndoială Dunărea pe malul căreia ne aflăm şi noi azi. Andrei nu este din Severin. Îmi spune că a plecat în urmă cu 23 de ani de pe lângă Dej şi după peregrinări prin locuri diferite (Serbia) s-a decis să se lase sedus de Zâna Inspiraţie chiar aici pe malul Dunării. Danu-Viu sau „râul viu” era venerat de celţi la fel de mult ca şi de daci (Istru sau „Ist- râu”). Sunt cunoscute ritualurile războinice care se petreceau la Drub pe malul Danu-Biului (Danu –beau sau „beau apă din râu”) când dacii luau apă în gură se tarnsformau în fiare (lupi) şi jurau în faţa preoţilor să nu se întoarcă decât după ce au ucis ultimul duşman. Andrei are alura unui Maestru al Iniţierii aşa cum era unul din cei Trei Preoţi daci care asistau ritualul danuvian.

Niciunde nu vei întâlni un altar mai curat (dedicat tatălui plecat la cele veşnice) decât în atelierul lui Andrei – „adeverinţă” de suflet curat, iubitor şi atât de rar. Un tablou şi o cruce de salcâm („din lemn de argint” cum spune el) rezenată de un perete înroşit parcă de lacrimi…

Andrei Coptil Tăcutul nu duce nici un război cu nimeni, nu ucide pe nimeni decât poate mediocritatea care a năvălit în sufletele noastre precum buruienile peste o grădina părăsită. El este fragil, graţios şi periculos de inspirat. Lucrările lui merg foarte bine aşezate în dormitorul bărbaţilor cu bani dar care nu mai ştiu să iubească. Sunt mai eficiente (părerea mea) decât 100 de pastile de viagra. Andrei invită creierul privitorului şi mângâietorului de lut ars să-şi amintească refelexele, tiparele originare care stau la baza gestului simplu de a iubi. Mâinile lui transfigurează iniţiatic pământul severinesc iar cel care s-a abătut pe aici a trecut degeaba dacă nu a luat cu el măcar o fărâmă de lut ars aducător de minte din atelierul Andarului Severinean.

www.comunitateadearta.com/profile/andreicoptil

Sugestii de …vindecare


Sugestii de vindecare – vizualizarea
În afară de medicamentele prescrise cu generozitate de medici, pacienţii nu ar trebui să uite de „doctorul” personal aflat 24 de ore din 24 la dispoziţia lui şi care nu cere nici programare şi nici şpagă – mintea proprie şi sistemul imunitar care poate fi pus la treabă prin intermediul „instrumentului” aflat chiar între urechi. Iată câteva idei utile de ştiut. Imaginile mentale sunt cel mai uşor acceptate de creier, devin realitatea noastră. Vizualizarea are 4 componente: frecvenţa – pacienţii trebuie să-şi vizualizeze starea în care sunt vindecaţi zilnic şi permanent, cât de vii sunt imaginile (claritatea imaginilor mentale este direct proporţională cu viteza cu care se vor realiza), intensitatea sau gradul de emoţie care însoţeşte imaginile mentale (entuziasmul, convingerea că vindecarea se va produce din interior) şi durata (cu cât vizualizăm mai mult vindecarea organului „defect”atât este mai probabil să se întâmple). Pentru a susţine cele afirmate, puţină istorie este necesară.
Carl Simonton radiolog la Univ Texas, în 1971 întâlneşte un pacient de 61 de ani care de 5 ani făcea chimioterapie şi radioterapie pentru un cancer laringian. Acesta era în statiul final în care nu-şi mai putea înghiţi nici măcar saliva. Simonton i-a sugerat exerciţii de vizualizare a sistemului imunitar (leucocite care distrug tumora). Pacientul i-a spus cu greutate că aceste „chestii” sunt valabile pentru cei foarte credincioşi, nu pentru el. „Dar tu nu trebuie să fii un sfânt ca să ţi se întâmple un miracol!”. i-a spus Carl, convins fiind de afirmaţia lui. În 2 luni tumoarea pacientului a regresat deşi şansele lui de supravieţuire erau estimate sub 5%. A murit la 70 de ani din alte cauze.


„Fii atent la gândurile tale. Cele pozitive produc substanţe chimice vindecătoare iar cele negative produc substanţe chimice care favorizează boala şi moartea” mai spunea Simonton (e valabil pentru noi mai ales când vine vorba de presa scrisă sau televizionistică sarcastică, „otrăvitoare”, anti-vindecătoare). Acest medic – Carl Simonton care conduce câteva clinici renumite în SUA, a „crescut” având ca mentor spiritual pe Emille Coue…


Emile COUE 1857-1926, farmacist si psihoterapeut francez, organizatorul şcolii de Psihologie Aplicată din Nancy, a descoperit că, prin activarea resurselor interioare şi folosind autosugestia, o persoană îşi poate conduce mai bine exis¬tenţa. Revelaţia lui s-a produs atunci când a dat nişte caşete cu pâine unui pacient care insista să îi dea un anume medicament pentru care nu avea recomandarea medicului. A folosit metoda şi cu alţi pacienţi (practic îi minţea spunându-le că le dă medicamentul “minune” dându-le de fapt apă cu zahăr sau pilule de …pâine!) şi a constata că “merge!”, funcţionează. El scrie: „în cazul în care subconştientul nostru este sursa multelor rele din viaţa noastră, el ne poate aduce şi vindecarea afecţiunilor noastre morale şi fizi¬ce. El a mai declarat: „Aveţi în voi înşivă instrumentul propriei voastre vindecări” iar formula pentru care a rămas consacrat în istoria medicinei este „Mă simt tot mal bine, pe zi ce trece, din toate punctele de vedere”, formulă cunoscută de către toată lumea, formulă care trebuie pronunţată de douăzeci de ori, cu voce înceată, dimineaţa şi seara, ca pe o rugăciune/litanie, într-o stare de relaxare. Subconştientul nostru poate fi reprogramat în întregime, prin această propoziţie simplă, pozitivă, iar efectul “placebo” – spaima industriei farmaceutice are explicaţii în această zonă.
Succesul dr. Coue a fost continuat de către un medic ger¬man, Johannes Shulz, care a folosit metode de accelerare a vin¬decării. Dr. Shulz era psiholog si cerceta metode pentru a-si ajuta pacienţii să depăşească depresia, nevroza, anxietatea si alte afecţiuni mentale care îi împiedicau să fie fericiţi. El a des¬coperit că, cu cât era cineva mai relaxa în timp ce îşi spunea formula farmacistului Coue: „Mă simt tot mai bine, pe zi ce trece, din toate punctele de vedere”, cu atât îşi revenea mai rapid.


După un timp, dr. Shulz a dezvoltat procesul cunoscut sub denumirea de „condiţionare autogenică”. El a descoperit că, dacă se foloseşte un proces organizat de relaxare a pacien¬tului şi apoi acesta este încurajat să vizualizeze şi să rostească mesaje pozitive, constructive, noua informaţie pare să pă¬trundă direct în subconştient şi, odată acceptată de acesta, pot fi observate îmbunătăţiri rapide şi remarcabile în starea fizică şi mentală.
Dintre toate ţările lumii, această metodă s-a dezvoltat în Germania de est la cel mai înalt nivel. Tehnicile folosite erau atât de avansate, încât erau tratate drept secrete de stat şi apărate cu străşnicie de securitate. Folosindu-le, germanii din est au câştigat mai multe medalii la olim-piade, decât orice altă ţară din lume. Condiţionarea autogenică le-a permis să-si programeze sportivii, astfel încât aceştia să ob¬ţină performanţe deosebite.
Unul dintre motivele pentru care această metodă funcţi¬onează atât de bine este acela că ea foloseşte o lege mentală importantă – Legea relaxării. Potrivit acestei legi „în orice muncă mentală, efortul se boicotează pe el însuşi”. Acesta este opusul modului de funcţionare a lucrurilor în lumea fizică. (aici, dacă doriţi să bateţi un cui într-un lemn, cu cât loviţi cuiul mai tare, cu atât mai rapid şi mai adânc va pătrunde în lemn, pe când în cazul psihicului, lucrurile stau “pe dos”).
Dacă doriţi să dezvoltaţi un nou model de gândire, opu¬sul este adevărat. Cu cât sunteţi mai relaxaţi, sau pe punctul să „nu încercaţi”, cu atât mai rapid gândul pare să fie acceptat de subconştient şi cu atât mai curând vor apărea şi rezultatele.
lată forma cea mai simplă prin care puteţi aplica această metodă cu avantaje maxime : alegeţi-vă o poziţie confortabilă, într-un fotoliu sau întins pe pat, închideţi ochii, respiraţi adânc şi începeţi să vorbiţi celor şase părţi ale corpului – braţul stâng, braţul drept, piciorul stâng, piciorul drept, pieptul şi capul.
De fiecare dată când inspiraţi şi expiraţi, rostiţi o formulă. Repetaţi procedeul cu fiecare dintre celelalte cinci părţi ale cor¬pului, pe care le-am menţionat, pornind de la braţul stâng, apoi cel drept, apoi pieptul şi, în cele din urmă, capul şi gâtul. În mai puţin de zece minute, veţi reuşi să vă relaxaţi com¬plet organismul. Mintea/creierul se va afla în starea alfa (12-14 ciclii/secundă). Veţi fi pregătit pentru o programare profundă. Apoi rostiţi formulele potrivite de vindecare.
Această metodă este numită adesea autohipnoză sau autosugestie şi este extrem de eficientă în mai multe domenii. Mai întâi, o puteţi folosi pentru a vă depăşi temerile şi pentru a vă consolida încrederea în relaţiile cu alte persoane, în munca pe care o desfăşuraţi, în viaţa financiară, în sănătate şi în alte acti¬vităţi. Ea vă poate ajuta să vă vindecaţi de o mulţime de maladii, să rezolvaţi probleme precum timidita¬tea, teama de a lua cuvântul în public şi senzaţia de nervozitate care poate apărea în rezolvarea unor încercări din viaţa cotidi¬ană, sau, ea vă poate ajuta să vă acceleraţi dezvol¬tarea îndemânării motrice în jocuri sportive, precum tenis, golf, schi, hochei, patinaj, fotbal, baschet, etc.
Aceasta este o formă de repetiţie mentală. Vizualizaţi-vă ca fiind sănătos în mod repetat în imaginaţia voastră, vizualizând de fie¬care dată performanţele pe care le aveaţi când eraţi sănătos programând astfel, subconştientul pentru aducerea la îndeplinire a acestor iamgini-comenzi.
Subconştientul nu poate face diferenţa între o experienţă reală şi una viu imaginată – mai ales cea pe care o imaginaţi când vă aflaţi în stare de relaxare totală. Subconştientul accep¬tă imaginea mentală ca pe o comandă şi care va ghida acţiunile viitoare. Data următoare când veţi realiza activitatea respectivă, veţi fi mult mai relaxaţi şi încrezători. Vă veţi simţi mult mai bine decât înainte, parametrii fiziopatologici se vor apropia de normal (analizele).
Mulţi pacienţi o aplică în locul sau concomitent cu medicaţia alopată sau homeopată, mulţi sportivi olimpici, medaliaţi cu aur, folosesc această tehnică sau una similară. Iar oamenii de afaceri de succes o folos¬esc pentru a obţine un avantaj psihologic în orice întâlnire, negociere sau confruntare. va urma
Danny Water

Optimizare…mentală


Ne confruntăm zilnic cu tot felul de probleme care sunt generatoare de emoţii puternice şi care ne scad fie nivelul de inteligenţă, fie pe cel de spontaneitate. Nu trebuie să uităm că o sursă importamntă de putere ne vine din trecut, din succesele trăite de noi sau strămoşii noştrii dragi şi aşa s-ar explica de ce în aceste articole uneori aduc în discuţie sau fac referiri la evenimete istorice. Românii au avut totuşi o istorie glorioasă, străbunii noştrii au cunoscut emoţiile succesului şi respectul contemporanilor nu o dată, iar a o minimaliza sau a o arunca în desuetudine şi ridicol aşa cum fac unii înseamnă a ne lipsi de un important cont sau sursă de putere mentală. Cea mai facilă, imediată, generatoare de falsă deşteptăciune sau de aparentă inteligenţă este metoda/gestul contrazicerii/anulării a orice, a oricui şi cu orice prilej, mai ales în media iar succesul specialiştilor băgători de seamă iar atenţia opiniei publice opace, non-selective e asigurat măcar pentru un timp. Dar despre această formă de escrocherie mediatică, într-un articol viitor. Ce mai putem face pentru a ne folosi eficient în situaţii potrivnice de encefalul pe care îl plimbăm şi îl avem cu toţii la inventar?
Mai întâi am putea să acceptăm că aceste circumstanţe nefavorabile fac parte din existenţa noastră iar eşecul sau înfrângerea sunt teste/extemporale naturale pe care ni le dă viaţa pentru a ne întări, pentru a câştiga minte din ele. Cum ne protejăm emoţional? Răspuns: externalizăm evenimentul negativ încetând să mai dăm vina pe noi înşine. Păstrăm astfel casa minţii ferită de gunoaie emoţionale inutile şi nocive. Dacă vom accepta fatalitatea şi „ghinionul de a ne fi născut în România” ca mod de gândire (aşa cum ni se „injectează” zilnic mai pe faţă, mai pe dos) înseamnă că vom fi condamnaţi pentru totdeauna să fim neputincioşi, aşa cum suntem în prezent. A fi responsabil nu înseamnă a fi vinovat pentru ceeace ni se întâmplă rău în viaţă!. Adoptând o astfel de atitudine nu vom permite greşelilor să ne ruineze total viaţa mentală. Noi suntem responsabili pentru modul în care reacţionăm la evenimente sau emitem răspunsuri (mai rar!), pentru acţiunile noastre pe care le vom iniţia în viitor şi pentru modul în care interpretăm o situaţie anume şi NU pentru cauza sau motivul acelei experienţe în sine. Din nefericire interpretează alţii zilnic pentru noi ce ni se întâmplă servindu-ne comentarii la conservă şi menajându-ne efortul de a gândi noi cu creierul nostru. Dacă ne spunem că noi suntem cauza nefericirii sau a evenimentului neplăcut (suntem „români, suntem păcătoşi, suntem…) ne vom scădea nepermis de mult nivelul energiei mentale iar energia psihică, să nu uităm, este esenţa mişcării noastre prin această viaţă.
De asemeni, o altă modalitate de a merge înainte pe cărările dificile ale vieţii este redescoperirea, reînvăţarea sărbătorii. Noi cunoaştem şi succese mici, mărunte, nesemnificative pentru cei din jur dar care sărbătorite corespunzător accentuează, ne marchează mintea cu amprenta victoriei, a succesului viitor. Aceste gesturi pot constitui o importantă şi constantă sursă de energie mentală. A serba o mică realizare personală cu familia, cu prietenii fără ca asta să implice costuri materiale excesive (adică fără grătare, mici, bere, manele), readuce pe ecranul nostru mental entuziasmul – sursa biruinţelor viitoare. Sărbătoarea victoriei de după meciul de fotbal face parte din meci, din joc!. Nu există vreun gol marcat de jucătorii din NBA –ul american, fără ca ceilalţi colegi să bată palma cu el sau să-l bată măcar pe spate. Cu aceste gesturi mărunte se construieşte succesul. După atâta „filosofie a răului perpetuu şi inevitabil” servită generos de televiziunile centrale, românii se simt din ce în ce mai stânjeniţi, şi aproape că este desuet sau imoral să mai feliciţi pe cineva pentru ceva. Când vom invita firesc în viaţa noastră succesul (atitudinea omului de succes), dificultăţile nu vor mai părea aşa de mari, ne vom simţi inteligenţi (nu doar „români mediocrii, superficiali şi proşti”) iar nivelul de energie mentală şi entuziasm va fi suficient de ridicat pentru a ne propulsa din mlaştina puturoasă şi confortabilă în care ne zbatem din ce în ce mai deprimaţi.

Creierul şi grăsimile


Creierul este cel mai „gras” organ din organism. Grăsimile pot determina „arhitectura” neuronilor, a sinapselor şi terminaţiilor dendritice sau por influenţa nivelul neurohormonilor care sunt eliberaţi în sinapse.
Dacă oferim grăsimi nepotrivite creierului acesta poate deveni ineficient; membranele care „îmbracă” neuronii se pot întări, rigidiza sau zbârci iar comunicarea la nvelul dendritelor poate fi întreruptă.
Tipul de grăsimi cu care ne „construim” creirul este una din cele mai importante decizii pe care le luăm spre binele sau în defavoarea noastră.
Atunci când îndemnăm copilul să mănânce un hamburgher sau când mergem la un fast-food, ar trebui să ne amintim că grăsimea saturată din cartofii prăjiţi sau din brânza grasă de pe pizza, poate opri dezvoltarea celulelor cerebrale.
Cercetătorii ştiu cel mai bine că animalele de laborator hrănite cu untură saturată, nu învaţă la fel de bine şi trec cu greutate testele comparativ cu cele hrănite cu uleiuri neasturate de soia de exemplu.
„Grăsimea din alimentaţie are efecte covârşitoare asupra funcţionării creierului” afirmă dr. Carol Greenwood profesor la Universitatea din Toronto.
Grăsimi care stimulează creierul:
Acidul docosahexaenoic (DHA) – cea mai stimulativă grăsime, se găseşte în peşte sau fructe de mare
EPA-Acidul eicosapentaenoic, cealaltă grăsime omega-3 se găseşte de asemenea în peşte şi untura de peşte.
Acidul linoleic – grăsimi omega-3 cu lanţ scurt se găsesc în verdeţuri, nuci, seminţe.
Grăsimile mononesaturate – conţin antioxidanţi, se găsesc în uleiul de măsline şi sunt utile pentru memorie şi sistemul vascular
Grăsimi periculoase pentru creier:
Grăsimile saturate din carne, lapte, unt, brânză
Uleiurile vegetale hidrogenate: margarina, maioneza, mâncarea procesată
Acizii graşi trans din margarină, hrana de tip fast-food, cartofii prăjiţi
Uleiurile vegetale procesate excesiv: de porumb, de floarea soarelui, de şofran.
Efectele dăunătoare ale grăsimilor saturate asupra creierului sunt cumulative; adică dacă mai mulţi ani am avut un regim alimentarcu multe grăsimi animale, creierul nostru a început să se adapteze acestui tip de alimentaţie ( cu alte cuvinte s-a„prostit”).
” Un pic de îngheţată cu sirop de ciocolată sau o prăjitură mică cu cremă din când în când nu dăunează” afirmă dr Carol Greenwood; pericolul apare când avem un regim alimentar nepotrivit mai mult timp.
Un studiu efectuat de Richard Mayeux şi colegii săi de la Universitatea Columbia a arătat că persoanele trecute de 65 de ani care au mâncat multe grăsimi animale au şansa de 5 ori mai mare de a face Parkinson, comparativ cu lotul de indivizi care au avut un regim alimentar sărac în grăsimi animale.

Sugestii de …vindecare

Sugestii de vindecare – vizualizarea

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5yfB57Wvj5Q]
În afară de medicamentele prescrise cu generozitate de medici, pacienţii nu ar trebui să uite de „doctorul” personal aflat 24 de ore din 24 la dispoziţia lui şi care nu cere nici programare şi nici şpagă – mintea proprie şi sistemul imunitar care poate fi pus la treabă prin intermediul „instrumentului” aflat chiar între urechi. Iată câteva idei utile de ştiut. Imaginile mentale sunt cel mai uşor acceptate de creier, devin realitatea noastră. Vizualizarea are 4 componente: frecvenţa – pacienţii trebuie să-şi vizualizeze starea în care sunt vindecaţi zilnic şi permanent, cât de vii sunt imaginile (claritatea imaginilor mentale este direct proporţională cu viteza cu care se vor realiza), intensitatea sau gradul de emoţie care însoţeşte imaginile mentale (entuziasmul, convingerea că vindecarea se va produce din interior) şi durata (cu cât vizualizăm mai mult vindecarea organului „defect”atât este mai probabil să se întâmple). Pentru a susţine cele afirmate, puţină istorie este necesară.
Carl Simonton radiolog la Univ Texas, în 1971 întâlneşte un pacient de 61 de ani care de 5 ani făcea chimioterapie şi radioterapie pentru un cancer laringian. Acesta era în statiul final în care nu-şi mai putea înghiţi nici măcar saliva. Simonton i-a sugerat exerciţii de vizualizare a sistemului imunitar (leucocite care distrug tumora). Pacientul i-a spus cu greutate că aceste „chestii” sunt valabile pentru cei foarte credincioşi, nu pentru el. „Dar tu nu trebuie să fii un sfânt ca să ţi se întâmple un miracol!”. i-a spus Carl, convins fiind de afirmaţia lui. În 2 luni tumoarea pacientului a regresat deşi şansele lui de supravieţuire erau estimate sub 5%. A murit la 70 de ani din alte cauze.


„Fii atent la gândurile tale. Cele pozitive produc substanţe chimice vindecătoare iar cele negative produc substanţe chimice care favorizează boala şi moartea” mai spunea Simonton (e valabil pentru noi mai ales când vine vorba de presa scrisă sau televizionistică sarcastică, „otrăvitoare”, anti-vindecătoare). Acest medic – Carl Simonton care conduce câteva clinici renumite în SUA, a „crescut” având ca mentor spiritual pe Emille Coue…


Emile COUE 1857-1926, farmacist si psihoterapeut francez, organizatorul şcolii de Psihologie Aplicată din Nancy, a descoperit că, prin activarea resurselor interioare şi folosind autosugestia, o persoană îşi poate conduce mai bine exis¬tenţa. Revelaţia lui s-a produs atunci când a dat nişte caşete cu pâine unui pacient care insista să îi dea un anume medicament pentru care nu avea recomandarea medicului. A folosit metoda şi cu alţi pacienţi (practic îi minţea spunându-le că le dă medicamentul “minune” dându-le de fapt apă cu zahăr sau pilule de …pâine!) şi a constata că “merge!”, funcţionează. El scrie: „în cazul în care subconştientul nostru este sursa multelor rele din viaţa noastră, el ne poate aduce şi vindecarea afecţiunilor noastre morale şi fizi¬ce. El a mai declarat: „Aveţi în voi înşivă instrumentul propriei voastre vindecări” iar formula pentru care a rămas consacrat în istoria medicinei este „Mă simt tot mal bine, pe zi ce trece, din toate punctele de vedere”, formulă cunoscută de către toată lumea, formulă care trebuie pronunţată de douăzeci de ori, cu voce înceată, dimineaţa şi seara, ca pe o rugăciune/litanie, într-o stare de relaxare. Subconştientul nostru poate fi reprogramat în întregime, prin această propoziţie simplă, pozitivă, iar efectul “placebo” – spaima industriei farmaceutice are explicaţii în această zonă.
Succesul dr. Coue a fost continuat de către un medic ger¬man, Johannes Shulz, care a folosit metode de accelerare a vin¬decării. Dr. Shulz era psiholog si cerceta metode pentru a-si ajuta pacienţii să depăşească depresia, nevroza, anxietatea si alte afecţiuni mentale care îi împiedicau să fie fericiţi. El a des¬coperit că, cu cât era cineva mai relaxa în timp ce îşi spunea formula farmacistului Coue: „Mă simt tot mai bine, pe zi ce trece, din toate punctele de vedere”, cu atât îşi revenea mai rapid.


După un timp, dr. Shulz a dezvoltat procesul cunoscut sub denumirea de „condiţionare autogenică”. El a descoperit că, dacă se foloseşte un proces organizat de relaxare a pacien¬tului şi apoi acesta este încurajat să vizualizeze şi să rostească mesaje pozitive, constructive, noua informaţie pare să pă¬trundă direct în subconştient şi, odată acceptată de acesta, pot fi observate îmbunătăţiri rapide şi remarcabile în starea fizică şi mentală.
Dintre toate ţările lumii, această metodă s-a dezvoltat în Germania de est la cel mai înalt nivel. Tehnicile folosite erau atât de avansate, încât erau tratate drept secrete de stat şi apărate cu străşnicie de securitate. Folosindu-le, germanii din est au câştigat mai multe medalii la olim-piade, decât orice altă ţară din lume. Condiţionarea autogenică le-a permis să-si programeze sportivii, astfel încât aceştia să ob¬ţină performanţe deosebite.
Unul dintre motivele pentru care această metodă funcţi¬onează atât de bine este acela că ea foloseşte o lege mentală importantă – Legea relaxării. Potrivit acestei legi „în orice muncă mentală, efortul se boicotează pe el însuşi”. Acesta este opusul modului de funcţionare a lucrurilor în lumea fizică. (aici, dacă doriţi să bateţi un cui într-un lemn, cu cât loviţi cuiul mai tare, cu atât mai rapid şi mai adânc va pătrunde în lemn, pe când în cazul psihicului, lucrurile stau “pe dos”).
Dacă doriţi să dezvoltaţi un nou model de gândire, opu¬sul este adevărat. Cu cât sunteţi mai relaxaţi, sau pe punctul să „nu încercaţi”, cu atât mai rapid gândul pare să fie acceptat de subconştient şi cu atât mai curând vor apărea şi rezultatele.
lată forma cea mai simplă prin care puteţi aplica această metodă cu avantaje maxime : alegeţi-vă o poziţie confortabilă, într-un fotoliu sau întins pe pat, închideţi ochii, respiraţi adânc şi începeţi să vorbiţi celor şase părţi ale corpului – braţul stâng, braţul drept, piciorul stâng, piciorul drept, pieptul şi capul.
De fiecare dată când inspiraţi şi expiraţi, rostiţi o formulă. Repetaţi procedeul cu fiecare dintre celelalte cinci părţi ale cor¬pului, pe care le-am menţionat, pornind de la braţul stâng, apoi cel drept, apoi pieptul şi, în cele din urmă, capul şi gâtul. În mai puţin de zece minute, veţi reuşi să vă relaxaţi com¬plet organismul. Mintea/creierul se va afla în starea alfa (12-14 ciclii/secundă). Veţi fi pregătit pentru o programare profundă. Apoi rostiţi formulele potrivite de vindecare.
Această metodă este numită adesea autohipnoză sau autosugestie şi este extrem de eficientă în mai multe domenii. Mai întâi, o puteţi folosi pentru a vă depăşi temerile şi pentru a vă consolida încrederea în relaţiile cu alte persoane, în munca pe care o desfăşuraţi, în viaţa financiară, în sănătate şi în alte acti¬vităţi. Ea vă poate ajuta să vă vindecaţi de o mulţime de maladii, să rezolvaţi probleme precum timidita¬tea, teama de a lua cuvântul în public şi senzaţia de nervozitate care poate apărea în rezolvarea unor încercări din viaţa cotidi¬ană, sau, ea vă poate ajuta să vă acceleraţi dezvol¬tarea îndemânării motrice în jocuri sportive, precum tenis, golf, schi, hochei, patinaj, fotbal, baschet, etc.
Aceasta este o formă de repetiţie mentală. Vizualizaţi-vă ca fiind sănătos în mod repetat în imaginaţia voastră, vizualizând de fie¬care dată performanţele pe care le aveaţi când eraţi sănătos programând astfel, subconştientul pentru aducerea la îndeplinire a acestor iamgini-comenzi.
Subconştientul nu poate face diferenţa între o experienţă reală şi una viu imaginată – mai ales cea pe care o imaginaţi când vă aflaţi în stare de relaxare totală. Subconştientul accep¬tă imaginea mentală ca pe o comandă şi care va ghida acţiunile viitoare. Data următoare când veţi realiza activitatea respectivă, veţi fi mult mai relaxaţi şi încrezători. Vă veţi simţi mult mai bine decât înainte, parametrii fiziopatologici se vor apropia de normal (analizele).
Mulţi pacienţi o aplică în locul sau concomitent cu medicaţia alopată sau homeopată, mulţi sportivi olimpici, medaliaţi cu aur, folosesc această tehnică sau una similară. Iar oamenii de afaceri de succes o folos¬esc pentru a obţine un avantaj psihologic în orice întâlnire, negociere sau confruntare. va urma
Danny Water

Arta bucuriei de a trăi

Azi am să încerc să reproduc pentru cititorii noştrii fragmente dintr-o discuţie interesantă pe care am avut-o ieri cu o bună şi erudită prietenă – Nina despre timpuri, oameni şi vremuri. Astfel de discuţii de altfel, ca a noastră, se pot auzi la fiecare scară de bloc, la piaţă, la coadă la bancă sau la fiecare poartă de român.

„De ce eşti aşa trist azi, m-a întrebat Nina?”. „Nu ştiu, dar hai să vedem!” i-am răspuns (…). Majoritatea dintre noi cei mai trecuţi de 40 de ani am fost educaţi în spiritul ideilor proletare (să munceşti, să nu minţi, să nu furi, să ajuţi, etc) nu foarte diferite de cerinţele unui bun creştin. Partea negativă a acestei educaţii primite a fost faptul că am fost învăţaţi, ne-am obişnuit (de ce oare?) să trăim fie în trecut (din amintiri) fie cu speranţa unui viitor măreţ, luminos, grandios şi care o să se materializeze eventual pe lumea cealaltă.

Acesta ar fi motivul principal pentru care atunci când aducem vorba de prezent, suntem atât de nefericiţi. Pentru că speranţa este cea care ne ţine verticali şi ea e cea care moare ultima (eu personal cred că murim cu regretul), toţi liderii politici, religioşi, anali-ştii sau soci-ologii promit sau vorbesc despre o societate ideală  care va funcţiona cândva în viitor şi în care oamenii vor avea de toate, vor fi liberi şi eventual nu vor mai avea nevoie să fie conduşi de guverne, instituţii sau reguli. (…)

Trăind în imaginaţie sau imaginar, refugiindu-se în vis, românii nu mai văd (sau nu mai vor) prezentul cenuşiu ipocrit iar nefericirea actuală devine astfel redusă în intensitate sau chiar neînsemnată. Televiziunea, noua religie a mileniului în care am intrat, cel mai eficient instrument de condus masele populare, are grijă să ne ofere cu generozitate iluzii sau gumă de mestecat/anesteziat pentru creier.

Tinerii noştrii însă, care au primit o altfel de educaţie postrevoluţionară, care nu prea citesc cărţi şi nici la telenovele nu prea stau, nu mai cred la fel de mult în aceste promisiuni, himere sau poveşti. Iată ce îmi spunea un tânăr  severinesc cu ceva timp în urmă: „când Iisus a fost întrebat când va veni, a răspuns: „Foarte curând!”, o promisiune incertă care poate însemna mii de ani sau niciodată iar ideea că ar exista un Dumnezeu undeva care ne iubeşte e cel mult o glumă bună!” Fără comentarii!(…). Consecinţa imediată a stingerii entuziasmului tinerilor mai ales, („en”-înăuntru, „theos” – Dumnezeu) este aprinderea flăcării depresiei, deprimării. Ce este paradoxal, îi mai spuneam prietenei mele, este că depresia se regăseşte mai mult în rândul populaţiilor şi ţărilor bogate şi mai puţin la cele sărace sau subdezvoltate. De ce oare? Oamenii bogaţi au tot ce le trebuie, au tot ce şi-au dorit în schimb nu mai au vise, speranţă, entuziasm. Ziua de mâine e din ce în ce mai întunecată pentru ei, frica de a pierde banii îi paralizează iar criza aceasta anonimă apărută brusc de nicăieri, fără explicaţii coerente o face încă şi mai neagră. (…)

Viaţa nu va înceta niciodată să fie paradoxală şi probabil asta o face să fie atât de frumoasă, de mirifică. Pentru că dacă eşti sărac îţi e foame, dar dacă eşti bogat şi ai de toate, nu mai ai poftirea, râvna, voirea, idealul pentru care ai plecat cândva la luptă. Dintr-un anume punct de vedere, oamenii care au eşuat, rataţii de lux, sunt tocmai cei care au cunoscut succesul. Ei au milioane de euro şi tot atât de multă frică (nu mai au somn). Ei au sperat că atunci când vor avea bani mulţi vor avea o viaţă liniştită, împlinită, însă tensiunea care i-a condus toată viaţa a devenit starea lor firească, modul lor de a fi şi când au ajuns să aibă milioanele pe care le-au dorit atât de mult, constată că nu se mai pot afla pacea sufletească.

Neliniştea indusă de banii mulţi, frica de a nu redeveni săraci, grija afacerilor nu îi lasă să fie tihniţi, să se relaxeze. Aşadar se poate afirma fără riscul de a greşi că ei de fapt nu au câştigat nimic, că ei sunt de fapt nişte învinşi. Au pierdut liniştea şi sănătatea strângând bani, nu mai au sensibilitate, nu mai ştiu ce este frumuseţea, şi mai grav, cred că orice se poate cumpăra cu bani.

Bucuria este un sentiment care trebuie cultivat cu grijă şi delicateţe, este o artă, o ştiinţă care te pune în legătură cu marile lucruri ale vieţii şi uneori în satele noastre între ţăranii modeşti o mai poţi întâlni uneori. Majoritatea oamenilor noştrii bogaţi sunt goi şi pustii şi din acest motiv ei pot fi consideraţi săraci. Cei mai săraci dintre noi. Sunt oameni săraci, dragă Nina, care au o fiinţă interioară extrem de bogată şi am în minte chiar acum o femeie de la munte pe numele ei Domnica Trop care este săracă material dar are un suflet mare şi frumos cât toată România (…).

În Occident unde oamenii au ajuns la un nivel material foarte ridicat, la o treaptă situată sus comparativ cu ţările sărace, aceşti oameni sunt statistic cei mai predispuşi la ipocrizie, nebunie, depresie, sinucidere (de ce suntem noi fascinaţi de toţi aceştia care vin la noi şi ne facem „preş” în faţa lor?). În Occident sunt cei mai mulţi psihanalişti la numărul de locuitori dar la fel de rataţi ca şi bogaţii lor pentru că deşi văd toată ziua depresii, disperări, ei nu sunt în stare să se trateze nici măcar pe ei înşişi. (…)

În această scurtă viaţă, aşadar, cel mai important lucru este după părerea mea, să îi dăm un sens iar bucuria, iubirea, dragostea, sărbătoarea, generozitatea pot da sens vieţii.(…)

Din fericire,îi mai spuneam Ninei, există chiar lângă noi, în Severin oameni cu bani dar şi cu suflet generos, nespurcat de milioanele strânse şi care nu stau pe gânduri când e vorba să ajute. Se spune că Dumnezeu „lucrează” tot prin intermediul oamenilor şi atunci îi ajută pe unii „să aibă” (cum ar fi Doamna pe care o ştie şi Nina) ca să poată „cu ce” atunci când El decide că o făptură are urgentă nevoie. Atunci depresia, nefericirea se topeşte în mulţumire şi o fericire nesperată apare străluminând atât viaţa celui ce are cât şi pe cea a celui ce primeşte. Undeva, nu ştim unde, Dumnezeu zâmbeşte mulţumit…

Ce atitudine avem în faţa problemelor?

A  recomanda cuiva să nu mai fie preocupat de probleme e ca şi cum i-ai spune să nu mai facă baie sau să nu se mai spele pe dinţi.

Majoritatea oamenilor cred că rezolvarea problemelor înseamnă lupta cu ele, efortul, implicarea asiduă.

A fi concentraţi mereu asupra problemelor – oricare ar fi acestea, înseamnă a le ţine vii în mintea noastră, adică o reţetă sigură de a ne împiedica să trecem de ele.

Atunci când ne-am tăiat într-un ciob am alergat la spital unde am fost curăţaţi, cusuţi, pansaţi. Am lăsat rana să se vindece fără să o zgândărim, fără să o analizăm zilnic de o sută de ori. Rana se vindecă de la sine dacă suntem liniştiţi şi o tratăm cu blândeţe.

Problemele noaste trebuie tratate, „vindecate” asemănător. Gândurile pe care ni le facem în legătură cu problemele generează emoţii, reacţii mari consumatoare de energie. Frica, furia, nerăbdarea, negativismul ne ţin pe loc sau ne opresc din drum.

Un prieten imparţial ne va spune că la oricare problemă există o soluţie; dar noi nu suntem în stare să o vedem deoarece suntem prizonierii propriilor noastre reacţii emoţionale.

În loc să ne agităm, să ne lamentăm, în loc să ne ocupăm mintea cu amănunte penibile, să ne liniştim, să ascultăm, să reflectăm detaşaţi. Înţelepciunea noastră profundă, tăcută, va ieşi la suprafaţă odată cu soluţia. Prietena nostră liniştită – intuiţia ne va oferi soluţia la problemă. Cu cât mai liniştiţi vom fi în faţa problemelor, cu atât mai uşor vom reuşi să le rezolvăm.

Să râdem mai mult de noi înşine

Oamenii care se iau prea mult în serios, care îşi contabilizează greşelile, sunt cei care le repetă cel mai des.

Atenţia este instrumentul cu care operează creierul; dacă atenţia noastră este „prinsă” de amănunte confuze, neinteresante, contradictorii, comportamentul nostru va fi la fel, deoarece el urmează „indicaţiile” creierului la fel cum face un câine credincios.

Energia mentală este cel mai puternic instrument de care dispunem. Putem s-o risipim cu detalii, griji, amănunte  sau s-o investim în soluţii, în ocazii favorabile.

Mintea pozitivă va înţelege sugestiile şi va mobiliza organismul pentru a împlini lucrurile care contează cu adevărat.

A fi de partea pozitivă a situaţiilor înseamnă a economisi energie psihică sau mentală, înseamnă a „cheltui” această resursă eficient. A rămâne bine dispuşi în orice situaţie nu înseamnă a fi insensibili sau „nesimţiţi”, ci înseamnă a refuza să creezi o problemă suplimentară. Umorul ne ajută „să rupem lanţul ghinionului” şi să vedem pădurea (ansamblul problemei) şi nu doar copacii (amănuntele).

Fiecare problemă conţine soluţia în ea însăşi. Când suntem prea serioşi nu mai putem vedea soluţiile, răspunsurile.

A râde în faţa greutăţilor (chiar şi în gând) este o atitudine sănătoasă şi o modalitate eficientă de ieşire din impas.

Sarea – ce mai ştim

Vedem şi auzim zilnic de câteva zeci de ori îndemnul să evităm folosirea în exces a sării, zahărului şi grăsimilor. Ce ar mai fi de ştiut în legătură cu aceste substanţe şi de ce trebuie ele “evitate”?

Pe muntele de sare de la Meledic (Subcarpaţii Vrancei)

Pe pământ sarea se găseşte în cantităţi destul de mari dar inegal răspândită (110 ×15 tone) în Europa fiind cele mai multe zăcăminte, iar aici cele mai multe resurse – peste 300 de masive de sare aflându-se în spaţiul carpatic. Primele aşezări omeneşti sedentare în Europa apar în zona Schela Cladovei – Lepenski-Vir (între mileniile XVII-VI i.e.n) situată de o parte şi de alta a Dunării (Porţile de Fier) în apropierea unor izvoare sărate şi sulfuroase. La români, din cele mai vechi timpuri, pâinea şi sarea erau considerate sacre şi în semn de cinste, oaspeţii erau primiţi cu astfel de bucate (simbolul ospitalităţii noastre). Herodot pomeneşte despre existenţa unor grupuri de oameni care trăiau în perimetrul unor “dealuri de sare” (cartea IV,cap.CLXXXI-CLXXXV), Homer o numeşte “divină” iar Platon “substanţa zeilor”. Zeiţa mării se numea Salacia şi pentru că soldaţii romani care păzeau “drumul sării”- via Solaria- de la Rosetia la Roma îşi primeau solda în sare, de atunci a rămas consacrat termenul de “salariu”. În Biblie se spune: „Să vă spun de ce sunteţi aici pe pământ. Sunteţi aici pentru a săra şi a da gusturile lui Dumnezeu acestui pământ. Dacă vă pierdeţi puterea de a săra, cum vor mai gusta oamenii dumnezeirea? Atunci v-aţi pierdut folosul şi veţi sfârşi la gunoi. (…) Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce va fi făcută din nou sărată?! Nu mai este bună la nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni”. Pentru că şi atunci sarea era alterată, impurificată cu nisip sau ghips, Iisus dorea să sublinieze ideea de Non-Compromis/ Ne-contaminare când vine vorba de credinţa în Dumnezeu. Tot în Biblie citim că soţia lui Lot s-a transformat într-un stâlp de sare neascultând porunca lui Dumnezeu iar Elisei a “îndulcit” apele Ierihonului cu sare. Ţăranii noştrii au grijă să asigure animalelor lor din “bătătură” sau staul ( de la stână) “bulgărul” de sare. În poveştile poporului român se vorbeşte despre “drobul de sare”  cărat în spinare (Ion Creangă a fost acuzat că ar fi plagiat povestea “Capra cu trei iezi” după aceea a fraţilor Jajob şi Wilhelm Grimm – “Lupul şi cei şatpe iezi”), dar mitul sării se regăseşte în majoritatea culturilor populare orale. Tot strămoşii noştrii considerau că a vărsa sare aduce ghinion în casă. Scoţienii, conform tradiţiei, când se mută în casă nouă, prima dată aduc cutia cu sare iar Shakespeare pomeneşte sarea în scrierile sale de peste 37 de ori.

Sarea este un ingredient necesar şi obligatoriu din meniul oricărui mamifer, nu doar al omului. Necesarul minim de sare este evaluat la 1g/zi pentru copii mici, la 10g/zi pentru cei peste un an până la 14 ani, 25g/zi pentru adulţi la muncă uşoară şi 30g/zi pentru munci grele în zona temperată. Când consumul de sare scade sub 0,1984 grame pe zi, apare dorinţa de a mânca sărat. In caz de pierdere a sării (prin transpiraţie abundentă sau diaree) organismul îşi pierde vigoarea, iar la o diminuare mai serioasă a cantităţii de sare, acesta moare.

Majoritatea oamenilor prezintă un deficit al sării în organism deoarece industria  a “curăţat” prin procedee de rafinare chimice de “impurităţi”  - calciu, magneziu, oligoelemente sarea aşa cum se regăsea ea în natură, oferindu-ne doar o substanţă cu gust sărat numită clorură de sodiu (o combinaţie de sodiu şi clor). Astfel că, la fel ca în cazul zahărului alb, sarea a devenit o substanţă agresivă din punct de vedere biochimic sau o “otravă”. Organismul nostru poate “scăpa”/ elimina această substanţă nenaturală, anorganică între 4,8 şi 7 grame prin rinichi şi încă altă cantitate prin piele. Întrucât majoritatea alimentelor conţin sare (pentru conservare) iar papilele noastre gustative sunt excitate zilnic de sarea adăugată din solniţa de pe masă, organele noastre de excreţie sunt mereu suprasolicitate (organismul este nevoit să  neutralizeze excesul folosindu-se de preţioasa apă pe care o ia de la celule acestea fiind astfel mai mereu deshidratate). Consumul exagerat de sare dublat de consumul exagerat de carne are ca efect un exces de acid uric care combinat cu cristalele de clorură de sodiu se depune în articulaţii întreţinând artritele sau guta.

Spre deosebire de sarea refinată, aşa cum o folosim noi în prezent, sarea naturală (aceea de rocă sau “de sac”) are o structură cristalizată geometric naturală (datorită presiunilor şi vibraţiilor foarte mari la formare în urmă cu milioane de ani) ceeace face ca mineralele şi oligoelementele astfel cristalizate geometric să fie absorbabile prin peretele celular (sau disponibile biochimic). Sarea naturală s-a format timp de milioane de ani ca urmare a unor presiuni foarte mari aşa cum s-au format şi cristalele de cuarţ. La fel ca acestea, cristalele de sare sunt mai întâi de toate purtătoare de informaţie (înainte de a fi condiment sau excitaor al papilelor noastre gustative). Cristalul de cuarţ (“inima” microprocesoarelor din calculatoare, televizoare, radiouri, etc) are o formă geometrică perfectă (hexagonală) astfel că la o anumită presiune începe să vibreze sau să producă tensiune (câmp electric). Celulele noastre nu pot absorbi decât elemente organice (o altfel de definiţie a ceeace este “natural”) şi aşa se explică de ce mineralele din apa “minerală” nu pot fi absorbite oricât de multă apă am cumpăra sau oricâte zile am sta la “băi”. Iar ceeace nu poate intra în celulele noastre nu poate fi metabolizat adică este inutil. Sistemul nostru nervos (creier, măduva spinării, nervi) trimite comenzile şi primeşte informaţiile din mediul extern sau intern sub forma impulsurilor nervoase care sunt de fapt transferuri ionice de energie electrică (polarizarea şi depolarizarea membranelor celulare, potenţialul electric, “jocul” ionilor de sodiu şi potasiu, cu fiecare impuls nervos  eliberându-se 90mV tensiune). Acesta este de fapt suportul electrochimic pentru gândurile şi acţiunile noastre (stimulii vizuali, auditivi, tactili, olfactivi, gustativi, etc sunt astfel convertiţi chimic şi electric în gânduri şi ulterior în acţiuni). Nici măcar un gând nu este posibil fără existenţa ionilor de sodiu şi potasiu, nicidecum, mişcarea. Atunci când efectuăm simplul gest de a bea un pahar cu apă, miliarde de impulsuri electrice (frecvenţe electromagnetice) stau la baza acestei acţiuni, iar transmiterea tuturor comenzilor la muşchi şi organe este condiţionată de sare. Când cantitatea de sare din organism este diminuată avem de-a face cu un deficit de informaţie şi de energie. Astfel că încep să apară dezechilibre care conduc în final la boală şi suferinţă. Ni se spune – la recomandarea medicilor, că excesul de sare nu este sănătos. De acord! Dar ce înseamnă exces şi raportat la ce? Un copil de 20 de kilograme nu are nevoie de tot atâta sare ca un adult aşa cum am precizat mai sus. A reduce/elimina sarea din alimentaţie înseamnă a reduce de peste 11 000 de ori viteza transmiterii impulsului nervos de la şi dinspre creier (o metodă televizionistică de a ne transforma în “legume” docile?). Excesul de tutun şi medicamente este mult mai periculos dar şi mult mai profitabil (accize, taxe, impozite plătite de cei “docili” la bugetul mondial). Care este cea mai des auzită recomandare medicală în spital? “Redu consumul de sare” adică să reducem sau poate să “tăiem” legăturile informaţionale cu creierul pentru ca acesta să nu rejecteze (alergii) medicamentele înghiţite şi generos recomandate. Dar “zahărul”? Zahărul natural din fructe sau miere de albine este sintetizat din APĂ (CO2+H2O) şi intră/participă la formarea/ structurarea acidului dexoxiribonucleic (ADN) adică a suportului informaţiei din corpul nostru şi implicit a evoluţiei noastre. Atenţia, concentrarea, memoria, evoluţia genetică au legătură directă cu glucoza (sau “zahărul”). Colesterolul (“grăsimile” – căci la aceasta se face referire în mesajul radio-tv), ajută  la  formarea membranelor celulare (structură lipoproteică), la sinteza hormonilor în glandele suprarenale şi în ovare, este indispensabil digestiei lipidelor (în urma transformării de către ficat în acid biliar), “unge” peretele interior al arterelor (care altfel ar fi distruse în timp scurt aşa cum sunt distruse localităţile de viituri).

Nivelele scăzute/joase ale colesterolului induse cu ajutorul medicamentelor, duc la apariţia depresiei, impotenţei sexuale, comportamentului violent, sinuciderii şi mai ales o slabă funcţionare a sistemului imunitar. În manualele mai vechi de medicină, valorile normale ale colesterolului erau considerate 300 mg (la un HDL -35mg/dl de sânge) – JAMA 2001; 285:2486-2497. O comisie medicală de la OMS a stabilit însă că aceste valori sunt prea mari şi le-a scăzut la 200. O singură cifră modificată/schimbată a adus în portofoliul/conturile industriei medicale câteva zeci de milioane de bolnavi (36) şi câteva miliarde de euro profit! (4,3). A scăzut însă şi mortalitatea sau morbiditatea odată cu această schimbare sau cu înmulţirea etichetelor de medicamente “hipocolesterolemiante”? va urma

Peştele – aliment şi medicament

În 1800 s-a descoperit molecula „cheie” a producerii energiei celulare (mişcare, gândire)- adenozin trifosfatul sau ATP; faptul că peştele este o sursă excelentă de fosfor, a generat ideea că poate fi considerat „hrana creierului”. În afară de fosfor, în compoziţia peştelui mai sunt şi alte elemente importante pentru funcţionarea creieruzlui şi anume mult lăudatele grăsimi omega-3, acidul docosahexaenoic DHA şi acidul eicosapentaenoic EPA. Acizii graşi esenţiali sunt substanţe necesare organismului ce nu pot fi sintetizate de acesta şi de aceea trebuie obţinuţi din alimente; sunt acizi graşi cu lanţ lung, polinesaturaţi, derivaţi din acizii linoleic, linolenic si oleic. Există două categorii importante de acizi graşi esenţiali: omega 3 şi omega 6; omega 9 poate fi obţinut de organism din aceştia doi.

După studiul statisticii medicale la nivel global, s-a constatat că în ţări precum Coreea şi Japonia, se remarcă o incidenţă scăzută a depresiei, în timp ce altele sunt în fruntea clasamentului – cum ar fi Canada şi SUA.- ţări unde se mănâncă cel mai puţin peşte.

Pentru a ne face o idee despre cât de important este peştele pentru alimentaţia noastră, mai trebuie să amintim că laptele matern este foarte bogat în DHA-grăsime extrem de importantă pentru dezvoltarea creierului şi ochilor la copii. DHA şi EPA nu numai că “ung” creierul uman, dar protejează şi inima. Acizii graşi esenţiali din peşte sunt implicaţi în producerea unor substanţe numite prostaglandine ce controlează presiunea sangvină, coagularea, fertilitatea, imunitatea, procesele inflamatorii, scad nivelul trigliceridelor şi reduc riscul de infarct. Specialistii susţin că o creştere cu doar 1% a cantităţii de omega-3 în alimentaţie reduce cu 40% riscurile de infarct.

Conform unui studiu italian efectuat pe 2800 de supravieţuitori care suferiseră un atac de cord, administrarea a 850 de miligrame de EPA şi DHA, a redus spectaculos rata mortalităţii în primele 9 luni ulterioere atacului de cord. Dar nici prea mult peşte nu face bine; în cazul a 17 000 de medici bărbaţi care au consumat mai mult de 5 ori pe săptămână peşte, riscul de a face fibrilaţie cardiacă a fost mai mare la aceştia. Conform unui studiu publicat în “The Lancet” – femeile gravide care consumă cel puţin 300 de grame de peşte pe săptămână, aduc pe lume copii cu un IQ mai mare. Consumând peşte de cel puţin două ori pe săptămână, reducem riscul degenerării maculare – principala cauză de orbire.

Pentru a respecta raportul optim pentru creier, de 1 la 4, între cei doi acizi graşi esenţiali, peştele gras (bogat în omega-3) trebuie consumat cu ulei de floarea soarelui (bogat în omega-6).

Controlul mâniei

Există două căi principale de intervenţie: o cale pentru risipirea mâniei este de a lua în stăpânire gândurile care declanşează valurile de mânie, având în vedere că ele sunt ce evaluează o interacţiune care confirmă şi încurajează prima izbucnire de mânie iar reevaluările subsecvente pot aţâţa flăcările. Contează foarte mult momentul: cu cât mai repede cu atât mai bine pentru eficienţa desamorsării acestui cerc al mâniei. Mânia poate fi complet scurtcircuitată dacă informaţia de liniştire soseşte înainte ca mânia propriu-zisă să acţioneze.

A doua posibilitate de a potoli mânia: psihologia calmării- a aştepta ca adrenalina să ajungă acolo unde nu mai poate să declanşeze mânia. Într-o ceartă asta înseamnă să te distanţezi de celălalt pentru o vreme. Există un truc şi anume să potoleşti mânia suficient cât să poţi simţi că este un moment plăcut pe care îl trăieşti din plin.

Una din strategiile cele mai eficiente este să rămâi singur până te mai calmezi; a altă variantă este mersul la plimbare sau exerciţiul fizic sau metodele de relaxare, respiraţia profundă şi relaxarea muşchilor tocmai pentru că acest lucru schimbă fiziologia trupului iar atenţia este distrasă de ceeace a declanşat mânia.

Perioada de calmare nu va apărea însă dacă în acest timp vom continua să urmărim şirul gândurilor care duc la mânie şi dacă fiecare gând în sine este un mic declanşator pentru o adevărată cascadă de mânie. Distracţia ajută şi calmează mânia: tv, filmele, cititul şi orice intervine în îndepărtarea gândurilor mânioase.

Redford Williams recomandă persoanelor ostile care riscă boli de inimă dacă nu-şi controlează irascibilitatea, conştientizarea de sine pentru a surprinde la timp gândurile cinice sau ostile încă din momentul în care se formează şi de a le nota. Odată ce gândurile sunt captate în acest fel, ele pot fi reevaluate, înainte ca mânia să se transforme în furie. Controlul anxietăţii şi depresiei.

Întrucât în practica noastră întâlnim zilnic, ceas de ceas pacienţi anxioşi şi depresivi din motivele instituţionale amintite mai sus, consider utilă o abordare a acestor simptome şi a modalităţilor de control. Mintea îngrijorată se roteşte la nesfârşit în cercul vicios al unei melodrame de slabă calitate, mergând dintr-o îngrijorare în alta. Reacţia care subliniază îngrijorarea este vigilenţa faţă de pericolul potenţial.

Atunci când frica declanşează creierul emoţional parte din neliniştea rezultată fixează atenţia asupra pericolului iminent, obligând mintea să se fixeze asupra felului în care ar trebui să gestioneze situaţia, ignorând orice altceva pentru moment. Îngrijorarea este o repetiţie pentru ceeace s-ar putea întâmpla rău şi a felului în care trebuie abordată situaţia; misiunea îngrijorării este să găsească soluţii pozitive în cazul pericolelor ce apar, anticipând primejdiile. Dificultatea şi problemele apar când este vorba de îngrijorări cronice repetitive, cele care apar iar şi iar şi nici măcar nu se apropie vreodată de o soluţie pozitivă.

O analiză atentă a îngrijorării cronice sugerează că ea are toate atributele unui blocaj emoţional; îngrijorările vin parcă de nicunde li sunt necontrolabile, generând o atmosferă de nelinişte, sunt imprevizibile din punct de vedere raţional, blocând persoana îngrijorată asupra unui singur punct de vedere inflexibil. Acela al subiectului generator de îngrijorare. Când acest ciclu al îngrijorării se intensifică şi persistă, el se transformă într-un adevărat blocaj neural, ajungându-se la tulburare de anxietate cum ar fi fobiile, obsesiile sau crizele de panică.în fiecare dintre aceste stări îngrijorarea se fixează într-un mod diferit; pentru fobic, se axează pe temeri; pentru obsedat, pe prevenirea unei calamităţi care îl sperie; pentru cei care suferă de crize de panică, îngrijorările se concentrează pe frica de moarte sau chiar pe ideea că ar putea suferi o asemenea criză.

În toate aceste situaţii, numitorul comun este îngrijorarea care o ia razna. Îngrijorările de obicei urmează un singur tipar – o conversaţie cu sine care merge de la îngrijorare la îngrijorare şi care cel mai adesea ajunge la catastrofă şi la imaginarea celei mai cumplite tragedii. Îngrijorările sunt de obicei exprimate în gând, mai precis în auz şi în văz – adică în cuvinte, nu în imagini- lucru extrem de semnificativ pentru stăpânirea îngrijorării. În loc să producă soluţii la potenţialele probleme, cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine, trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi totodată temându-se, rămânând mereu pe acelaşi făgaş al gândirii. Procesul de îngrijorare – atunci când urmează o cale normală – constă într-o repetiţie a ceeace sunt pericolele şi în reflexia asupra căilor în care trebuie rezolvate.

Însă cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi rămânând mereu pe acelaşi făgaţ al gândirii. Cei care suferă de îngrijorare cronică, îşi fac probleme pentru o vastă gamă de lucruri, dintre care cea mai mare parte nu au cum să se întâmple. Obiceiul îngrijorării se adânceşte în acelaşi mod ca superstiţiile.

Tinând cont că oamenii se îngrijorează din pricina multor lucruri cu şanse foarte mici de a se întâmpla cu adevărat- cineva drag care ar putea muri într-un accident de avion, un faliment şi alte asemenea- există la nivelul creierului limbic cel puţin un fel de fenomen magic. Precum o amuletă cae ne apără de unele rele anticipate, cei care se îngrijorează reuşesc din punct de vedere psihologic să creadă că previn. Cei care se îngrijorează în mod cronic se înfrâng singuri în sensul că totul capătă aspectul unor idei stereotipe rigide şi nu mai există nici o breşă creatoare care ar putea duce la o rezolvare a problemei. Această rigiditate apare nu numai în manifestarea conţinutului gândurilor îngrijorătoare, care pur şi simplu repetă mai mult sau mai puţin aceeaşi idee mereu.

La nivel neurologic exstă o rigiditate corticală, un deficit în privinţa capacităţii creierului emoţional de a reacţiona în mod flexibil la împrejurările unei schimbări. Pe scurt, îngrijorarea cronică funcţionează doar în anumite direcţii, niciodată în cele prin care se ajunge la concluzii. Ea uşurează într-o oarecere măsură anxietatea dar nu rezolvă niciodată problema. Singurul lucru pe care cei care se îngrijorează în mod cronic nu-l pot face este să urmeze sfatul care li se dă cel mai des, de altfel „nu-ţi mai face griji!” sau mai rău „nu-ţi mai face griji, fii fericit!”. Cum cei care se îngrijorează în mod cronic au probleme la nivelul nucleului amigdalian, devin imprevizibili. Prin însăşi natura lor, ceva ce li se iveşte în gând persistă.

Există câţiva paşi care pot fi de folos chiar şi celor care suferă de o îngrijorare cronică foarte gravă pentru a-şi ţine acest obicei sub control. Primul pas este conştientizarea de sine, detectarea episoadelor îngrijorătoare cât mai aproape de începutul lor – ideal ar fi curând sau imediat după ce imaginea catastrofală declanşează ciclul îngrijorare- anxietate. Pacientul trebuie să identifice situaţiile care declanşează îngrijorarea sau gândurile şi imaginile care dau naştere îngrijorării, precum şi senzaţiile ce le însoţesc la nivelul corpului.

Prin exerciţii, oamenii pot identifica îngrijorările într-un stadiu incipient al spiralei anxietăţii. De asemenea ei învaţă metodele de relaxare pe care le pot aplica în momentul în care îşi dau seama că începe îngrijorarea şi pe care le pot practica zilnic pentru a fi în stare să le folosească pe loc atuci când au mare nevoie de ele. Dar relaxarea nu este suficientă.

Cei îngrijoraţi trebuie să conteste activ gândurile îngrijorătoare; următorul pas este abordarea unei poziţii, atitudini faţă de aceste presupuneri: este probabil că acea nenorocire să se producă? Este necesar să presupunem că este doar o alternativă; ajută la ceva să ne gândim la nesfârşit la aceste lucruri care creează nelinişte? Acest amestec de gândire profundă şi scepticism sănătos acţionează ca o otravă asupra activării neurale care susţin anxietatea.

Generarea activă a unor asemenea gânduri poate amorsa circuitul libic ce duce la îngrijorare. O stare de relaxare activată în acelaşi timp în mod voit anihilează semnalele existenţei şi prezenţei anxietăţii pe care creierul emoţional le trimite în corp. Această ordine în activitatea mentală este incompatibilă cu îngrijorarea. Atunci când unei îngrijorări i se permite să se repete fără a fi abordată, ea câştigă teren, întărindu-şi puterea de convingere şi ajungându-se astfel la fobii, obsesii, crize de panică.

Zahărul poate afecta sănătatea

Conform statisticilor Uniunii Europene un adult consumă zilnic (din sucuri, produse de patiserie, prăjituri, biscuiţi, sosuri, cafea sau ceai îndulcit 100-200 de grame de zahar adică anual fiecare persoană consumă între 40-60 kg. de zahăr! Sir Frederick Banting, co-descoperitorul insulinei arată că diabetul era foarte răspândit printre proprietarii plantaţiilor de zahăr din Panama, mari consumatori de zahăr rafinat,în schimb, muncitorii de pe plantaţii, care nu-şi permiteau acest “lux”, nu sufereau de diabet. Sfecla de zahăr conţine peste 50 de nutrienţi în timp ce zahărul numai unul: zaharoza; prin rafinare se pierd enzimele, mineralele, vitaminele şi celelalte substanţe nutritive; “albirea” zaharului se face cu dioxid de sulf care este un aditiv alimentar cunoscut sub denumirea de E 220. În România se înregistrează o “epidemie” de diabet, numărul bolnavilor depăşind un milion. Consumul zahărului este mai rău decât dacă nu s-ar consuma nimic, pentru că goleşte corpul de enzimele, vitaminele şi mineralele necesare metabolizării zaharurilor. Zahărul pur, consumat zilnic, provoacă şi menţine o stare super-acidă în corp, astfel că se ajunge la decalcifieri osoase (osteoporoză datorată dezechilibrelor în asimilarea calciului) şi carierea dinţilor. Cancerul de colon (intestin gros) este de până la cinci ori mai mare la consumatorii de dulciuri decât la persoanele care consumă foarte rar sau deloc zahăr. Caria dentară. Nu există nici o metodă de prevenire a cariei dacă se consumă zahăr rafinat. Dacă la începutul secolului al XX-lea doar 5-10% din populaţia sub treizeci de ani avea afectaţi dinţii, pe masură ce zahărul a fost adoptat în alimentaţie s-a ajuns ca în ţările “dezvoltate” aprox. 95% din populaţie să sufere de afecţiuni ale danturii. Pentru o funcţionare eficientă, creierul are nevoie de acid glutamic, prezentă în foarte multe vegetale. Vitaminele din grupa B ajută la divizarea acestui acid în componente complementare (antagonice) care asigură funcţia de control a activităţii creierului. Vitaminele B sunt fabricate şi de bacteriile simbiotice aflate în intestin însă zahărul rafinat omoară aceste bacterii (“fabrica” internă de vitamine) creierul fiind astfel, cel mai afectat. Mierea de albine este un “aliment viu” şi un indulcitor ideal pentru ceaiuri, lapte si sucuri. Fructe proaspete care conţin o proporţie ideală a diferitelor tipuri de zaharuri. Sucurile, salatele de fructe, fructele normalizează glicemia, reglează funciile pancreasului, ne ajută să ne “reamintim” gustul corect. Iarna, fructele uscate (stafidele, smochinele, curmalele, caisele deshidratate etc.) sunt un excelent înlocuitor al zahărului.

Curiozităţi ale corpului nostru

Corpul uman produce zilnic un miliard de celule roşii.
Creierul continuă să transmită semnale sub formă de impulsuri electrice timp de aproximativ 37 de ore după moarte. Un creier uman genereaza mai multe impulsuri electrice intr-o zi decat toate telefoanele din lume. Zilnic, avem in jur de 70 000 de gânduri.
Drumul mâncării de-a lungul esofagului durează cam 8 secunde. In medie, stomacul digeră o masă bogată în grăsimi în 6 ore, în timp ce pentru o masă bogată în carbohidraţi îi sunt necesare doar 2 ore. Sucul gastric conţine 99% apă; când apa este mai puţină, apare hiperaciditatea. Aşa se explică de ce apa cu care înghiţim o pastilă ne face mai mult bine decât pastila care este dezhidratantă (absorbantă de apă).
Durata medie a digestiei în intestinul subţire este de 3 până la 5 ore. In intestinul gros mâncarea este apoi digerată timp de 4 ore până la 3 zile. Intestinul gros are zece metri lungime. Durata vieţii unei celule intestinale este de 12 ore. Cea a unei celule a peretelui intern a stomacului este de 4 ore iar a peretelui extern de 4 zile. O celula din piele trăieşte 28 de zile.

Creierul conţine peste 90% apă; durerea de cap nu este o scuză bună pentru a nu face sex, pentru că endorfinele eliberate în timpul actului sexual au efect analgezic.
Inima bate de aproximativ 2.700.000.000 de ori de-a lungul vieţii.
Inima continuă să bată după ce este scoasă din corp. Chiar dacă este tăiată în bucăţi, muşchii inimii vor continua să bată. Inima femeii bate mai repede decât cea a bărbatului. Inima pompează mai mult de 6 litri de sânge pe minut, adică 10 000 de litri de sânge pe zi.
Oamenii sunt singurii care fac sex stând faţă în faţă. Lungimea medie a penisului este de 3 ori lungimea degetului mare de la mana.
80% din corpul omenesc este format din apă. La nastere, 90% din greutatea totală a unui nou născut reprezintă 90% apă (la fel ca o roşie sau un strugure sau un castravete). Un om normal, va elimina aproximativ 41.640 litri de urină şi 1 litru de salivă care este permanent înghiţită (cam de două ori pe minut). Saliva conţine 98% apă. Dacă saliva nu poate dizolva ceva, atunci nici nu putem simţi gustul. Piciorul unui om contine 250.000 glande sudoripare. Piciorul unui bărbat mediu , elimină aproximativ 250 ml de transpiraţie zilnic; toată această apă trebuie înlocuită înainte de semnalul de dezhidratare (senzaţia de sete). Când cantitatea de apă din corpul omenesc este redusă cu 1% ne va fi sete, iar dacă este redusă cu 10% vom muri.
Când o persoană moare auzul este ultimul simţ perceput. Văzul este primul care dispare.

Din nou despre manipularea chimică

Aldous Huxley scriitor şi filosof celebru (descendent dintr-o familie care a dat mulţi oameni brilianţi în domenii diferite), este frecvent întâlnit mai ales prin citatele sale: “Daţi-mi o speranţă şi voi construi un univers” sau “Experienţa nu este ceea ce ţi se întâmplă ci ceea ce faci cu ce ţi se întâmplă” sau “Există un singur colţ din Univers pe care ştii sigur că-l poţi face mai bun – şi acela eşti tu însuţi”.

În 1959, acest Aldous Huxley (unul din mentorii spirituali ai lui Mircea Eliade) afirma că „în perioada în care generaţia următoare va trăi vor exista metode “chimice” de a face populaţia să îşi iubească servitudinea şi să se creeze un fel de lagăre de concentrare fără durere pentru întreaga societate.  Astfel oamenilor li se vor lua toate libertăţile şi drepturile însă nici nu vor realiza lucrul acesta pentru că le va fi constant distrasă atenţia şi distrusă dorinţa de a lua atitudine.Totul va fi o spălare a creierelor prin metode chimice sau farmaceutice”. Iată că din 1959 au trecut peste 50 de ani şi “generaţia viitoare” de atunci, suntem chiar noi.De curând, Dr. Roy Bakay şi Philip Kennedy de la Universiatea Emory, au realizat un implant cerebral electronic activat prin puterea gândului şi care permite unei persoane tetraplegice să mişte un cursor pe ecranul unui calculator doar gândindu-se la mişcarea ce urmează s-o facă. Psihiatrul Robert Jay Lifton, în cartea sa apărută încă în 1961 – Thought Reform and the Psychology of Totalism: A Study of “Brainwashing” in China” descrie 8 metode foloside în mod curent în scopul manipulării indivizilor. Amintim aici controlul total asupra informaţiilor, mijloacelor de comunicare pentru izolarea individului de restul societăţii, manipularea experienţelor mistice care apăr în mod “spontan” pentru demonstrarea existenţei autorităţii divine (aşa cum procedează o mulţime de culte), inocularea sentimentului de culpabilitate la nivelul individului, mărturisirea “păcatelor” în faţa unei autorităţi, existenţa unei doctrine sau ideologii care să susţină un anume “Adevăr absolut”, modificarea, denaturarea schimbarea înţelesului cuvintelor, a limbajului pentru a putea susţine schimbarea modului de gândire, şi aceste metode extrem de rafinate merg până la renunţarea voluntară la existenţă.De curând au apărut documente privitoare la un proiect ordonat şi condus de serviciile secrete americane – MIKULTRA  Dr. Sidney Gottlieb, fiind cel care l-a demarat în 13 aprilie 1953 (MK- criptonim descoperit în documentele U.S. Central Intelligence Agency, fiind codificat ca “proiecte sponsorizate de divizia de servicii tehnice a CIA” în anii ’50-’60) ca un răspuns la tehnicile de control asupra creierului sovietice, chineze, nord-coreene, aplicate pe prizonierii SUA ai războiului din Coreea. Un document din 1955 dă indicaţii despre amploarea metodelor propuse spre cercetare cum ar fi: substanţe care provoacă gândire ilogică, impulsivitate până la punctul în care o persoană poate fi discreditată în public, etc. Documentele CIA nedistruse (puţine, de altfel) arată că au fost investigate, în scopul controlului minţii, diferite mijloace “chimice, biologice, radiologice”. In 1964 proiectul a fost redenumit, devenind MKSEARCH, încercând să se realizeze “drogul perfect al adevărului”, utilizând multiple substanţe în interogatoriile spionilor ruşi din timpul Războiului Rece. Iată că ceeace anticipa genialul Aldous Huxlex (iar contemporanilor lui li se părea o pură ficţiune), am ajuns să recunoaştem ca fiind evident şi real. Suntem înconjuraţi de mii de substanţe chimice pe care le introducem în corpul nostru zilnic şi despre care nu avem habar decât că sunt “comestibile” şi pe care le “poftim” iar şi iar amăgindu-ne că “iată, viaţa are gust, merită să fie trăită!”. Manipularea chimică a ieşit demult de pe porţile spitalului de psihiatrie unde bolnavii sunt “liniştiţi” prin metode chimice şi o regăsim la noi pe masă, în pahar sau în farfurie. Una din cele mai perfide astfel de substanţe care ne manipulează chimic până la distrucţia totală a neuronilor şi moarte, este glutamatul de sodiu (monosodic) – cel care dă o puternică “savoare” alimentelor. Glutamatul monosodic (E 621) este un neurotransmiţător care face parte din “bagajul” chimic normal al organismului nostru (este responsabil, alături de alţi nerotransmiţători (ca acidul aspartic), de funcţionarea corectă a sistemului nervos, dar păstrând obligatoriu o proporţie echilibrată a concentraţiei acestor neurohormoni pentru o corectă funcţionare (în special a creierului). Toate organele interne din corpul nostru conţin receptori ai glutamatului, adică reacţionează specific la prezenţa acestei substanţe. Suprastimularea/supraexcirarea acestor receptori (din creier dar şi din celelalte organe) duce la numeroase dezechilibre interne şi la probleme de sănătate care copiază/mimează/simulează simptomele altor boli (fibromialgie sau aritmie cardiacă, de exemplu), boli care sunt greşit diagnosticate de medici (uneori ani de zile). Aceştia emit reţete scumpe cu medicamente şi mai scumpe (trăiască industria chimică “salvatoare”) şi care au la rândul lor o mulţime de efecte secundare periculoase. Sclavul apetitului, pofticiosul, gurmandul nestăpânit care vrea să trăiască doar prin senzaţia pe care i-o oferă câteva zeci de papile gustative supraexcitate, va constata într-o bună zi că este un ratat nefericit, că viaţa lui este mizerabilă iar medicii îi vor devenii cele mai vizitate şi mai apropiate persoane. Dar despre acţiunea concretă a acestui amplificator al “gustului” care ne face dependenţi de anumite “arome” într-un articol viitor.

Neuromarketingul – ştiinţa profitului maxim

În Statele Unite ale Americii s-au scris rafturi întregi de cărţi destinate oamenilor de afaceri despre rolul cuvintelor (în special al metaforelor) sau al substanţelor chimice (precursori de neurotransmiţători cerebrali) folosite în manipularea comportamentului unui om sau al unui grup de oameni. Despre aceste metafore (cele mai importante/cunoscute numite şi cei „şapte uriaşi”) şi despre impactul lor asupra creierului nostru emoţional reactiv (amigdala cerebrală), am mai vorbit. La Universitatea Harward de exemplu, există un laborator (ZMET) condus de Gerald Zaltman (Professor of Business Administration Emeritus la Harvard Business School şi doctor în sociologie la Universitatea Johns Hopkins) care studiază comportamentul consumatorilor căutând răspunsuri la diferitele atitudini/reacţii ale acestora (Zaltman a obţinut şi un patent cu numărul US Patent 5436830 şi colaborează cu majoritatea firmelor celebre din top 500 Fortune – Procter-and-Gamble, Coca Cola, Audi, Pepsi, Kraft, Motorola, BMW, etc). El este cel care în anul 1999 foloseşte pentru prima dată termenul de “neuromarketing”, o asociere aparent năstruşnică de cuvinte, dar care de fapt ne orientează atenţia asupra celei mai discrete dar şi celei mai profitabile industrii. Toată lumea ştie azi că neurologia împreună cu imagistica medicală studiază creierul uman în scopuri medicale. Este adevărat, doar că acestea şi-au dat mâna cu marketingul pentru a afla care sunt reacţiile creierului nostru la mesajele publicitare, la imaginile din reclame sau de pe etichete, la foşnetul care se aude când deschidem o pungă cu dulciuri sau la zgomotul făcut de motorul unei motociclete, cum iau structurile noastre cerebrale deciziile, care sunt cele mai puternice/eficiente/sigure mesaje/metode de influenţare (pentru firmele cu brand puternic cuvântul “eşec” iese din discuţie) şi cum se poate creea dependenţa de un anume produs (în termeni de marketing- “fidelizarea clientului”). Termenul “amorsare” des folosit în această industrie a manipulării se referă la reacţiile electrochimice care au loc în creier atunci când acesta primeşte o informaţie. Agenţii publicitari cunosc importanţa repetării mesajelor lor pentru a atenua amorsarea electrochimică din creierul nostru (indiferenţa/uitarea/nepăsarea faţă de mesajele lor astfel încât să fie create trasee neurale puternice – asimilare şi care să aibă ca finalitate actul cumpărării produsului lor). Războaiele dintre marile corporaţii se dau de fapt în interiorul creierelor noastre fără ca noi să avem măcar habar iar zonele cele mai vizate sunt aria laterală sau posterioară a cortexului prefrontal (aria 46 decizională) sau centrii “recompensei” din hipotalamus dar şi hipocampul – sediul tuturor amintirilor noastre. O cercetare a neuromarketingului, (devenită celebră şi care arată că acesta are aplicabilitate în multe alte domenii profitabile – dar nu pentru noi) pe baza mesajelor din ultima campanie electorală din Statele Unite, a dezvăluit faptul că în cele mai multe cazuri creierul republicanilor răspunde diferit de cel al democratilor la imaginile cu atentatele de la 11 septembrie 2001 de la World Trade Center. Această nouă “ştiinţă” a vânzării şi manipulării creierelor este comparată de specialişti cu un modern “avion de vânătoare american” şi aşa se explică de ce un banal spot publicitar difuzat de televiziunile occidentale poate ajunge să coste milioane de dolari (firma Buick a folosit astfel de strategii moderne şi şi-a sporit vânzările de la 9% la peste 40% pentru fiecare dealer). În decembrie 2002 Adam Koval, fostul ofiţer de operare şef al Institutului de Ştiinţe BrightHouse Thought şi lider în neuromarketing a afirmat că “piaţa neuromarketingului oferă posibilităţi de  introspecţie fără precedent în mintea consumatorilor”. Criticii acestei noi “ştiinţe” afirmă că produsele promovate de dragul profitului duc la obezitate, diabet, cancer, vicii sau alte patologii greu de corectat sau de controlat şi pentru că unele din ele au deja proporţiile unor epidemii, se afirmă că această metodă de promovare (controlul/subjugarea minţiilor) nu este deloc benefică. În iulie 2004 câteva organizaţii non-profit din SUA au cerut Senatului din Congresul american o anchetă federală cu privire la neuromarketing. Rezultatele acesteia însă, încă mai sunt aşteptate. va urma

Sistemul Imunitar – aliatul tăcut

Pământul s-a format în urmă cu 4,6 miliarde ani şi fiind “bucăţică” din Soare era o sferă de gaze fierbinţi. Apoi, pe măsură ce mişcarea de rotaţie s-a încetinit (ziua dura 1-2 ore) s-a transformat într-o sferă lichidă fierbinte. Când temperatura a scăzut la vreo 2000 de grade, oxigenul s-a putut combina cu hidrogenul şi aşa au apărut primii vapori de apă şi atmosfera. Odată cu apariţia apei lichide, simultan, a apărut şi viaţa sub formă de organisme unicelulare (în urmă cu 3,5 miliarde de ani în urmă).

Aceste celule (archee), care se puteau multiplica, depindeau de lumina solară pentru că fotosinteza le ajuta pe acestea să supravieţuiască unui mediu extrem de ostil (aceasta  a dus şi la creşterea cantităţii de oxigen din atmosferă). Au apărut apoi bacteriile (în urmă cu 3 miliarde de ani) apoi eucariotele – celule prevăzute cu nucleu. Acestor organisme unicelulare le-au apărut unul sau doi flageli situaţi anterior (uniconte şi biconte) care le ajuta să se mişte mai eficient în apă (spermatozoidul seamănă cel mai bine cu o astfel de celulă ceeace ne ajută să înţelegem şi mai bine cum a evoluat viaţa). Animalele au evoluat ulterior din uniconte iar plantele din acele celule biconte. La 4 miliarde de ani de la apariţia Pământului în acest colţ întunecat al Universului, apar primele organisme pluricelulare.

Pentru a se apăra mai bine de pericolele din mediul ostil şi pentru a trăi mai mult timp, organismele unicelulare s-au “asociat” dând naştere organismelor pluricelulare aşa cum suntem noi azi. Celulele astefel grupate au început să se specializeze: unele pompau apa, altele filtrau hrana, altele erau atente la pericole (soldaţii/ armata sau sistemul de apărare). Acestea din urmă vor fi ceeace se numeşte în mod obişnuit Sistemul imunitar.

El apare cu mult timp înaintea sistemului nervos – cel în slujba căruia vor fi mai apoi toate celulele unui organism viu. Sistemul imunitar nu este mai puţin inteligent decât cel nervos (e normal deoarece are o experienţă mai îndelungată) şi comunică cu acesta folosind aceleaşi tipuri de substanţe chimice numite neuro-hormoni, neuro-mediatori sau neuro-transmiţători de informaţie chimică.

Cuvântul “imunitate” provine din limba latină “immunis”  (o localitate lângă Roma antică) şi se referea la scutirea de îndeplinirea serviciului militar, de taxe şi plăţi fiscale sau de alte îndatoriri/servicii publice. Prima descriere a conceptului de imunitate a făcut-o Tucidide în anul 430 î.Ch. când vorbea despre ciuma care a lovit Atena sau aflăm despre ea în poemul lui Marcus Annaeus Lucanu – “Pharsalia” unde acesta aminteşte despre imunitatea la veninul de şarpe.

Doctorul Al-Razi în lucrarea sa “Kitab al-Fi jadari wa-al-hasbah” descrie imunitatea care a apărut după rujeolă şi variolă şi afirmă că expunerea la aceste boli conferă imunitate de durată (deşi nu foloseşte exact acest cuvânt). Mithridates este considerat “părintele” imunoterapiei deoarece el presupunând că sângele animalelor care se hrănesc cu şerpi veninoşi conţine substanţe care îi protejează de venin a început să se hrănească cu sânge de la aceste animale obţinând o rezistenţă crescută la veninul de şarpe. Un amestec chimic numit “mithridate” era folosit până în perioada Renaşterii ca antidot la otrăviri/intoxicaţii.

Sistemul imunitar este specializat în eliminarea vietăţilor străine pătrunse în corp (viruşi, bacterii, ciuperci, protozoare, paraziţi)  sau a celulelor proprii bolnave sau “defecte” (maligne). Fiind dislocat în special în zona aparatului respirator şi digestiv (aici sunt principalele “porţi” prin care intră în interiorul nostru o mulţime de substanţe chimice nutritive sau nu),  el este expus în mod direct la efectele “stresului chimic” reprezentat de inutilele şi costisitoarele chimicale introduse în organism doar de dragul de a excita ochii şi papilele gustative.

Sistemul imuniar are două mari componente: sistemul imunitar dobândit la naştere (engl. „innate immunity“) şi  este constituit din mecanismele fagocitoză, realizat de celulele macrofage, limfocite şi neutrofile granulocite (care recunosc cu receptorii proprii, agentul patogen/periculos pătruns în corp) iar “alarma” este declanşată de alte celule imunitare specializate şi răspândită (“colege” numite celule mesagere – “agenţii de informaţii“). Acest sistem de apărare molecular este susţinut de celulele limfocite de tip „T” şi „B”  - Serviciul Interior de Securitate care au capacitatea de a reţine şi memoriza caracterele agentului patogen, putându-l recunoaşte rapid la un contact nou, ulterior.

Imunitatea pasivă  apare în mod natural, atunci când anticorpii materni sunt transferaţi la făt, prin placentă, şi poate fi de asemenea indusă artificial.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=I_xh-bkiv_c&feature=related]

Televiziunea – opiul popoarelor

Când vă uitaţi la TV, activitatea creierului se mută din emisfera stânga în cea dreaptă. De fapt, experimentele conduse de cercetatorul Herbert Krugman au arătat ca în timp ce telespectatorii se uită la televizor, emisfera dreaptă este de 2 ori mai activă decât cea stângă, o anomalie neurologică. Fluxul din stânga către dreapta produce o creştere a ceea ce este drogul natural al corpului: endorfinele, care includ beta – endorfine şi enkefaline.

Endorfinele sunt identice din punct de vedere al structurii cu opiul şi derivatele lui (morfina, codeina, heroina, etc.). Activităţile care eliberează endorfine (numite şi peptide de tip opiu) sunt uzual formate de comportament (rar le numim dependenţă). Acestea includ troznirea degetelor, exerciţiile intense, şi orgasmul. Narcoticele externe acţionează asupra aceloraşi receptori (receptorii opioizi) ca şi endorfinele, de aceea este o diferenţă nesemnificativă între cele două tipuri.

De fapt, exerciţiile intense, care produc aşa numita “runner’s high” – o eliberare de endorfine care se revarsă în organism, pot cauza o dependenţă ridicată, până la punctul când “dependenţii” oprindu-se brusc din exerciţii suferă simptomele “retragere a narcoticului”, şi anume migrene sau dureri de cap. Aceste migrene sunt cauzate de o disfuncţie a receptorilor opioizi, care sunt obişnuiţi cu afluxul constant de endorfine. Intr-adevăr, până şi telespectatorii ocazionali trec prin simptomele de “retragere a narcoticului” dacă nu se mai uită la TV pentru o perioadă prelungită de timp.

Un articol din ziarul Eastern Province Herald (octo. 1975) din Africa de Sud descrie două experimente în care oameni din diferite medii sociale au fost rugaţi să nu se mai uite la televizor. Intr-un experiment, diferite familii s-au oferit ca voluntari să-şi închidă televizoarele doar pentru o lună. Cea mai săracă famile a cedat după o săptămână, iar celelate au suferit de depresie, spunând că s-au simţit ca şi când au “pierdut un prieten”. In celălalt experiment, 182 germani au fost de acord să-şi întrerupă obiceiul de a se uita la televizor pentru un an, cu un bonus de plată adăugat. Nici unul nu a reuşit să reziste dorinţei mai mult de şase luni şi de-a lungul perioadei, toţi participanţii au manifestat simptomele “de retragere a narcoticului”: anxietate crescută, frustrare şi depresie. Semnele dependenţei sunt peste tot în jurul nostru.

Americanul mediu se uită la televizor peste patru ore pe zi, şi 49% dintre aceştia continuă să se uite cu toate că admit că o fac în exces. Aceştia sunt indicatorii clasici ai unor persoane care neagă: persoane care ştiu că-şi fac rău, dar continuă să folosească drogul în mod exagerat. Recente studii pe cobai arată că stimulanţii receptorilor opioizi determină comportamente dependente. Demonstraţia este concludentă: toate opioidele creează dependenţă Televizorul acţionează ca un sistem high-tech de livrare a drogului, şi noi toţi simţim efectele lui. Intrebarea este dacă o dependenţă de televizor poate fi distructivă.

Răspunsul pe care-l primim de la ştiinţa modernă este un hotărât “da”. Mai întâi de toate, când vă uitaţi la televizor, regiunile mai înalte ale creierului (cum ar fi creierul mijlociu şi neo – cortex – ul) sunt oprite, şi toate activitatile sunt transferate către regiunile mai de jos ale creierului (cum ar fi sistemul limbic).

Procesele neurologice care se desfasoară în aceste regiuni nu pot fi numite exact “cognoscibile”. Creierul inferior doar stă şi reacţionează la mediu folosind programele de răspuns “fight or flight”. In plus, aceste regiuni are creierului inferior nu pot să facă distincţie între realitate şi imaginile fabricate (o funcţie îndeplinită de neo – cortex), de aceea reacţionează la conţinutul transmisiei TV ca şi cum ar fi real, secretând hormonii adecvaţi şi aşa mai departe.

Studiile au dovedit că, pe termen lung, prea multă activiatate în creierul inferior determină atrofierea regiunilor creierului superior. Este interesant de observat că sistemul limbic (creierul inferior) se corelează cu circuitul de bio-supravieţuire al lui Leary/Wilson 8 (Modelul circuitului conştiinţei). Acesta este circuitul nostru primar, “prezenţa” de bază pe care în mod normal o asociem cu conştiinţa. Acesta este circuitul unde recepţionăm prima neurologică (orala), care ne condiţionează să avansăm spre orice mediu cald, plăcut şi/sau protector. Circuitul bio – supravieţuire este calea noastră incipientă, primitivă, de a trata cu realitatea.

O persoană obsedată de căutarea plăcerii fizice este probabil fixată pe acest circuit; de fapt, freud-ienii cred că o dependenţă de narcotice este o încercare de întoarcere în pântecele mamei. Putem deduce în mod logic că asemenea dependenţă are loc atunci când funcţiile creierului superior sunt anesteziate şi creierul inferior recent dominant caută plăcerea cu orice cost.

Considerând acestea, televiziunea este o sabie cu două tăişuri: nu cauzează doar ca sistemul endocrin să elibereze opiurile naturale ale corpului (endorfinele), dar de asemenea concentrează activitatea neuronală în regiunile creierului inferior unde nu suntem motivaţi de nimic altceva în afară de căutarea plăcerii. Televiziunea produce “roboţi de bio – supravieţuire” mobili, extrem de funcţionali.

Cercetările lui Herbert Krugman au dovedit că privitul la televizor amorţeşte creierul “stâng” şi lasă creierul “drept” să îndeplinească toate activităţile cognoscibile. Aceasta are unele implicaţii pentru efectele televiziunii asupra evoluţiei creierului şi sănătăţii. De exemplu, emisfera stângă este regiunea critică pentru organizarea, analiza şi judecata datelor primite. Partea dreaptă a creierului tratează datele primite în mod necritic, şi nu decodează sau divide informaţia în părţile ei componente. Creierul “drept” procesează informaţia în întregul ei, determinând răspunsuri mai degrabă emoţionale decât raţionale (inteligente).

Nu putem trata raţional conţinutul prezentat la televiziune, deoarece o parte a creierului nostru nu este operaţională. Nu este prin urmare surprinzător, că oamenii rareori înţeleg ce văd la televizor, după cum a arătat şi un studiu condus de cercetătorul Jacob Jacoby. Jacoby a descoperit că, din 2700 de oameni testaţi, 90% au înţeles greşit ce au privit la televizor cu câteva minute înainte.

Deocamdată nu există o explicaţie de ce se mută activitatea pe partea dreaptă a creierului atunci când ne uităm la televizor, dar ştim că fenomenul nu depinde de conţinut. Pentru ca un creier să înţeleagă şi să comunice înţelesuri complexe, trebuie ca să fie într-o stare denumită “dezechilibru haotic”. Aceasta înseamnă că trebuie să fie un flux dinamic de comunicare între toate regiunile creierului, care facilitează înţelegerea nivelelor înalte de ordine (analizarea conceptelor…), şi conduc la formarea ideilor complexe. Nivelele înalte de activitate cerebrală haotică sunt prezente în timpul exerciţiilor solicitante cum ar fi cititul, scrisul, rezolvarea de ecuaţii matematice în gând. Nu sunt prezente atunci când te uiţi la televizor. Nivelele activităţii creierului sunt măsurate de un electroencefalograf (EEG).

In timpul privitului la televizor, creierul pare să se încetinească până la oprire, înregistrându-se semnale scăzute ale undelor alfa pe EEG. Acestea sunt cauzate de lumina radiantă produsă de tehnologia cu raze catodice din televizor (tubul catodic). Chiar dacă citeşti un text pe ecranul televizorului, creierul înregistrează tot nivele scăzute de activitate. Incă o dată, indiferent de conţinutul prezentat, televizorul în primul rând opreşte sistemul nervos.

In completarea efectelor neurologice devastatoare (negative), televizorul poate fi nociv pentru simţul valorii personale, percepţiei mediului, şi sănătaţii fizice. Sondaje recente au arătat că 75% din femeile din America cred că sunt supraponderale, ca rezultat al vizionarii de actriţe şi modele slabe timp de patru ore pe zi.

Televiziunea a dat naştere în SUA şi în alte părţi la o “cultură a fricii”, focalizată pe senzaţionalismul programelor ce conţin violenţă şi care sunt procesate de creierul inferior/sistemul limbic. Studiile au arătat că oamenii din toate generaţiile au exagerat cu mult ameninţarea violenţei în viaţa reală. Acesta nu este un şoc deoarece mintea lor nu mai poate deosebi realitatea de ficţiune în timp ce se uită la televizor.

Televiziunea este de asemenea dăunatoare pentru fizic. Obezitatea, lipsa somnului, şi oprirea dezvoltării senzoriale sunt, toate, comune printre dependenţii de televiziune. De aceea, sper ca am stabilit cu fermitate, că televiorul este un drog ce creează dependenţă, şi nu este cu nimic mai bun decât opiul, heroina sau alt narcotic.

Televiziunea este la fel (şi poate chiar mai mult) de nocivă pentru creier si organism ca oricare alt drog. Dar este o mare diferenţă. Toate celelalte droguri ridică aparent o ameninţare către ordinea socială stabilită. Televiziunea, este un drog efectiv esenţial pentru păstrarea infrastructurii sociale. De ce?

Deoarece determină consumatorii să arunce bani în vieţile fără sens şi pline de teroare pe care le trăiesc. Si pentru această spălare de creier, au fost hipnotizaţi folosindu-se tehnici subtile şi consacrate, care, cuplate cu efectul natural al televizorului asupra undelor creierului, au facut să pară învechită îngeniozitatea celor mai ambiţioşi psihologi.

Psihofiziologul Thomas Mulholland a descoperit că, după doar 30 de secunde de privit la televizor, creierul începe să producă unde alfa, ce indică rate ale activităţii cerebrale mult scăzute (tipice stării precomatoase). Undele alfa sunt asociate cu stări receptive ale conştiinţei nefocalizate. O frecvenţă mare a acestora nu apare, în mod normal, în stare de trezie.

De fapt, cercetările lui Mulholland sugerează că privitul la televizor este similar neural cu privitul la un zid gol. Ar trebui să observ că scopul hipnozei este de a determina stări lente ale undelor creierului. Undele alfa sunt prezente în timpul stării uşoară de hipnoză folosită de hipno-terapişti pentru „terapia prin sugestie”. Când cercetările lui Mulholland au fost publicate, au avut impact puternic asupra industriei de televiziune, cel puţin în sectorul de marketing şi publicitate.

Realizând că telespectatorii intră automat într-o stare de transă când privesc la televizor, producătorii au început să producă reclame care produc stări şi dispoziţii emoţionale inconţtiente în privitor. Scopul reclamelor nu este să apeleze raţionalul sau conştientul (care de obicei este îndepărtat în timpul reclamelor) dar mai degrabă să implanteze dispoziţii pe care consumatorul le va asocia cu produsul întâlnit în viaţa reală. Când vedem produsul expus la magazine, de exemplu, acele emoţii pozitive sunt activate. Prezentarea şi susţinerea lor de către atleţii favoriţi şi alte celebrităţi trezeşte aceleaşi asociaţii.

Dacă vreodată v-aţi îndoit de puterea reclamelor de televiziune, păstraţi aceasta în minte: reclamele au efect mai bun, dacă nu eţti atent la ele. Un dispozitiv de control al minţii care creează dependenţă… ce şi-ar putea dori mai mult un guvern sau o companie bazată pe profit? Dar lucrul cu adevărat trist despre televiziune este că transformă pe toţi în zombie; nimeni nu este imun. Nu este nici un ordin înalt de „super-inteligenţi” în spatele acesteia. Este produsul dorinţei noastre umane de a altera nivelul nostru de cunoştiinţă şi a scăpa din greutăţile realităţii…

articol preluat de pe site-ul http/ro.alter media.info Clasat în: Mass-media/Cenzura de Wes Moore, Disinformation.com Motto: The nearest analogy to the addictive power of television and the transformation of values that is wrought in the life of the heavy user is probably heroin. (Terence McKenna, Food of the Gods)

Traducere si adaptare de Bogdan Cirstea

medeor

Este telefonul mobil periculos?

Telefonul este un mijloc de comunicare care  transmite şi recepţionează sunete la distanţă. Cel mai adesea telefonul este folosit pentru a transmite vocea umană, dar poate fi folosit şi la transmiterea altor tipuri de sunete. Cele mai multe telefoane operează prin transmiterea semnalelor electrice de-a lungul a diferite reţele telefonice complexe, fapt care permite aproape fiecărui utilizator al unui telefon să comunice cu aproape oricare alt utilizator al unui telefon conectat la reţea.

Telefonul a devenit portabil la 20 februarie 1042 când americanul Donald M. Mitchell a cerut eliberarea unui brevet pentru telefonul său mobil, „Radio portabil pentru transmisie şi recepţie”. Dispozitivul transmitea folosind unde scurte avea o rază de acţiune limitată şi cântărea nu mai puţin de 2,5 kg. Au mai trecut 35 de ani până când telefoanele mobile au început să fie folosite pe scară largă, de oamenii obişnuiţi. Inventatorul primului telefon mobil este considerat dr. Martin Cooper fostul manager de sistem din cadrul companiei Motorola. Primul apel de pe un telefon mobil a fost făcut de Cooper în aprilie 1073.  Abia în 1983 Motorola a prezentat primul telefon mobil comercial din lume, Dyna TAC 8000X.

Când vorbim de nocivitatea telefoanelor celulare ne referim  nu la “reţea” , ca şi operator, ci la benzile de radiofrecvenţă pe care le folosesc.

Digi (3G) – 2100Mhz
Vodafone ( GSM + 3G ) – 900Mhz + 2100Mhz
Orange ( GSM + 3G ) – 900Mhz + 2100Mhz
Cosmote ( GSM ) – 1800Mhz
Zapp ( CMDA + 3G ) – 450Mhz / 800Mhz + 2100Mhz

Reţelele Wifi folosesc bandă de la 2401Mhz la 2480Mghz – standard 802.11b/g – România .

Magnetonul din cuptorul cu microunde funcţionează la frecvenţa 2450Mhz.

Concluzia…?

Reguli minime de utilizare a mobilului

- nu va fi folosit drept ceas desteptător (decât închis);
- va fi ţinut la cel puţin 2 m de cap în timpul zilei şi al nopţii ( în limita posibilului). închideţi-l noaptea!

Lucrurile afişate mai jos sunt cunoscute de mult de neurologi.

“Saptamana aceasta (ultima din octombrie 2009) a fost sustinuta o teza de doctorat in Romania , la Clinica de Medicina Muncii din Cluj, iar concluziile au fost inspaimantatoare !
Studiul s-a facut utilizand tehnica de varf la nivel mondial, cea a determinarii chemoluminiscentei si a  lipoperoxizilor.
S-au studiat astfel efectele campurilor electromagnetice (CEM) asupra corpului uman, in special cele produse de telefonia mobila, cuptoare cu microunde, antene de telefonie mobila, retele de inalta tensiune.
TOATE PRODUC cancer, imbatranire precoce, sterilitate la ambele sexe, nevroze, tulburari de somn, decalcifieri osoase, cresterea coagularii, cataracta, tulburari endocrine etc.

ATENTIE !!! Convorbirile pe telefonul mobil – cu cat mai lungi, cu atat mai nocive, mai ales la start, cand testez apelul, “bipul” cu telefonul la  ureche.
S-a aratat cum vibratiile respective, cu telefonul la ureche, produc, la trecerea prin medii cu densitati diferite, concentrari si reflexii in anumite zone, mai ales craniene. Calota craniana functioneaza ca o antena parabolica cu concavitatea in jos, concentrand undele spre baza creierului, afectand hipofiza si tiroida si cristalinul (risc de cataracta).

Autorii studiului propun interzicerea pe orice cale a utilizarii telefoniei mobile sub varsta de 14 ani !
De asemenea, dispozitivele tip hands-free reduc semnificativ impactul CEM asupra creierului, intrucat telefonul mobil e tinut mult mai departe de calota craniana.”

Tandreţea mâinilor şi nevoia de mângâiere

Flowers, Water Reflection, Beautiful Flowers, Animated Graphics. Animated Gifs, Animated Gif, Reflections. Water Reflections, Keefers Pictures, Images and Photos

Femeile care sunt predispuse spre atingeri tactile (dar şi auditive) mai mult decât bărbaţii (care sunt prin excelenţă „vizuali”), reproşează des acestora lipsa sau insuficienţa mângâierilor şi visează la nesfârşite dezmierdări. Bărbaţii au reputaţia de a avea mâini aspre, neîndemânatice, zgârcite cu mângâierile. Ei nu sunt însă mai puţin dornici de mângâieri şi atunci când se află în compania femeilor „uşoare” se dau în vânt după masaje sau dezmierdări senzuale. De ce se întâmplă aşa? Pentru că la bărbat senzualitatea şi pulsiunea sexuală se axează, începând cu pubertatea, în zona genitală, pe când la femeie, ea rămâne dispersată pe întreaga suprafaţă a corpului. Pentru că zona genitală este foarte bogată în receptori ai plăcerii, bărbatul ajunge rapid să cunoască tensiuni sexuale uneori insuportabile care îl îndeamnă spre penetrare rapidă şi spre evitatea mângâierilor considerate „inutile” sau „timp pierdut” in timp ce femeile se mulţumesc de multe ori doar cu simple mângâieri tandre fără să simtă nevoia impetuoasă şi neaparat obligatorie a consumării unui raport sexual complet (lucru greu de înţeles şi de acceptat de majoritate bărbaţilor). Atunci când se mângâie singură, femeiea este extrem de sofisticată spre deosebire de bărbat care are nevoie doar de gesturi unice şi simple, lipsite de nuanţe cu care îşi satisface pulsiunea sexuală imediată. De ce nevoia de mângâiere şi de tandreţe a fost reprimată, distorsionată şi desfigurată aşa cum se întâmplă în prezent?
În primul rând din cauza religiei. Morala creştină a considerat că plăcerea sexuală este ilegitimă dacă scopul nu este reproducerea. Dezmierdările, mângâierile, atingerile care incită şi tentează trebuie evitate cu orice preţ până la eliminare ideii existenţei lor (sunt considerate „plăceri carnale” iar mâinile care pipăie sunt cel puţin „ticăloase”). Pielea trebuie disciplinată iar omul trebuie să tindă, să lupte cu corpul lui pentru a avea un suflet neprihănit şi pentru a avea parte de fericirea vieţii veşnice de apoi. După biserică, familia contribuie în mod negativ la eliminarea ataşamentului tactil. Mama, renunţă la mângâierea băiatului atunci când acesta creşte pentru a evita trezirea unor ataşamente tulburi sau a senzualităţii (a complexului oedipian -numit astfel de Freud). Tatăl acţionează din acelaşi impuls (evitarea senzualităţii de tip homosexual) şi răreşte nepermis de mult atingerile, mângâierile copilului lui. Aşa se explică tendinţa băieţilor şi viitorilor bărbaţi de a se abandona mental, imaginar unei femei care le satisface toate fanteziile şi nevoile tactile reprimate, nesatisfăcute dar şi succesul uriaş pe care îl are pornografia ( care se adresează doar bărbaţilor care se masturbează). Cultura vine şi ea şi întăreşte condamnarea mâinilor (no touch), atingerea fiind considerată opusul demnităţii (este shocking să îţi exprimi emoţiile, ataşamentul, prietenia, afecţiunea mai ales prin intermediul mâinilor, îmbrăţişărilor sau contactelor fizice prea intime). Englezii, persoanele din înalta societate (persoanele educate în spiritul anglo-saxon mai ales), trebuie să rămână flegmatice (self-control) în orice împrejurare. Bărbatul se rezumă să strângă mâna  iar faţă de copii este distant, fără efuziuni inutile. În timpul actului sexual este de asemenea reţinut în gesturi pentru a nu părea un idiot sentimental (mângâierile, dezmierdările partenerei sunt considerate cel puţin inutile dacă nu degradante pentru statutul său de mascul dominant). El are datoria de a fi doar viril şi indiferent (nesimţitor) la nevoia femeii de mângâieri (el consideră că acestea dar şi sărutările nu sunt considerate virile şi aparţin doar femeii). Tot în ţările anglo-saxone puritanismul a fost împins atât de departe, încât, pentru a-i desensibiliza pe băieţi, contactele cutanate sunt atent eliminate/suprimate („creşterea” lor este încredinţată unor bone iar sânul matern este înlocuit cu biberonul, nuditatea acoperită cu grijă iar pielea „tăbăcită” de haine aspre sau de sporturi violente). Iată cum religia, cultura şi familia şi-au dat mâna pentru creerea unor persoane/bărbaţi mai ales, rigide, reci, frustrate care îşi vor frustra mai apoi, partenerii şi copii. A atinge un corp îmbrăcat este un gest indecent iar a privi un trup nud este un păcat deşi când sunt mici, băieţii întind mânuţele spre fetiţe iar acestea îi iau de mână ca să le arate prietenia.  Mamele au uitat cum să-şi răsfeţe pruncii iar în familie, părinţii oferă un prost exemplu de contacte reci, neîndemânatice, reduse la politicoase formalităţi ce poluează viaţa lor şi a copiilor lor cu inutilă ruşine şi culpabilitate.

Deprimarea este o …modă?

„Emo” este o prescurtare de la cuvântul englez „emoţional”. Adolescenţii „emo” poartă ochelari cu lentile negre şi eşarfe lungi închise la culoare.
Consecinţa non-comunicării cronice dintre părinţi şi copii este vulnerabilitatea şi posibilitatea absorţiei masive de dezinformare având ca finalitate chiar autoextincţia sau sinuciderea.

Un copil bine crescut, informat, educat corect nu va alege niciodată ca soluţie la vreo problemă sinuciderea deoarece, el înţelege perfect că atunci naşterea nu ar mai avea nici un sens.
Copii care au aderat la aşa numita modă „emo” sunt copii cu deficienţe grave de gândire.

Aceşti copii se autoexclud din grupurile sociale, se automarginalizează şi în final, în cel mai fericit caz, ajung candidaţi perfecţi pentru secţiile de boli mintale.
Soluţia cea mai uşoară şi cea mai eficientă pentru a rezolva această problemă din ce în ce mai des întâlnită, este comunicarea cu aceşti copii nefericiţi. Părinţii sunt primii chemaţi să umple acel gol din sufletul propriilor lor copii. Acceptarea, înţelegerea frământărilor, rezolvarea nevoii copilului de răspunsuri sunt „medicamente” pe care un părinte responsabil le poate administra fără să se teamă de eventuale efecte secundare.

Aceşti copii hipersensibili trebuie atraşi şi implicaţi în rezolvarea unor probleme pentru a-i ajuta să înţeleagă, să conştientizeze responsabilitatea şi importanţa lor pentru mediul social.Îi vom ajuta să înţeleagă şi să accepte că deşi oamenii sunt egoişti, ei merită totuşi încrederea noastră;îi vom ajuta să accepte existenţa defectelor în viaţa noastră dar şi posibilitatea corectării acestora plecând de la principiul cauză-efect.

Încet – încet ataşamentul copilului faţă de noi va creşte progresiv şi va începe să ne povestească despre frustrările lui, despre neînţelegerile lui, despre soluţiile pe care el le consideră potrivite la o situaţie dată.
Viaţa lui va căpăta coerenţă şi bucuria va înlocui disperarea, tristeţea, dorinţa de suicid.

Creierul – totul e în mintea noastră

Creierul nostru are trei componente care funcţionează, care au reguli ce le transformă în anumite situaţii în centre de comandă autonome. De exemplu sistemul limbic (amigdala cerebrală) primeşte printr-o sinapsă unică informaţiile care vin prin cele cinci simţuri (văz, auz, miros, tactil, gust) şi care au un traseu „consacrat”ascendent spre neocortexul analitic raţional. În situaţii de criză acest creier limbic sau emoţional preia fulgerător „comanda” şi poate să ne determine să facem lucruri pe care altfel nu le-am fi făcut nicodată.

Spre deosebire de creierul prefrontal (cel care ne diferenţiază de animale – sediul gândirii, logicii şi deciziilor raţionale), creierul inferior, limbic şi reptilian nu face deosebire între lucrurile imaginate şi cele reale, între „fapte” şi „ficţiune”, între sexul real şi cel imaginat – reacţiile sale emoţionale şi hormonale fiind identice. Pentru că în prezent majoritatea oamenilor primesc educaţia prin intermediul presei, televiziunii sau sub formă de bârfă, creierul lor emoţional se va raporta cu seriozitate la aceste informaţii depozitate de prin tabloide sau de la televiziunile de scandal sau de la vecina de palier la fel ca la experienţele de viaţă reale. În această situaţie deprimantă desigur, (suntem „prizonierii” propriului nostru creier?) există o veste bună: atunci când ne dăm seama că anumite porţiuni ale creierului nostru „ne stau în cale”, putem scurcicuita aceste porţiuni contraproductive şi le putem valorifica pe celelalte care abia aşteaptă să ne ajute să ne îndeplinim scopurile, speranţele, visele, aspiraţiile.

Faptul de a ne da seama că avem anumite zone în creier care ne pot împiedica, bloca, este un pas uriaş în a le „rearanja” cum trebuie
Dacă ne propunem să fim doar „suficient de buni” adică ne acordăm standardelor stabilite de ceilalţi, vom deveni prizonierii mediocrităţii. A fi conectaţi la potenţialul nostru adevărat, real, înseamnă a ţinti în fiecare moment spre ceeace este posibil. În această opţiune sau demers pozitiv, creierul nostru ne poate fi un puternic aliat.

Orice imagine, sunet, proiect activează celulele cerebrale – neuronii iar aceştia încep să reacţioneze chimic. Formează conexiuni noi, produc mai multă energie electromagnetică (măsurabilă pe EEG), remodelează terminaţiile nervoase, sau, revitalizează ansamblul creierului. Pentru a consolida zonele cerebrale activate de acest tip de priorităţi orientate spre ţintele propuse, este nevoie de exerciţiu. Există şi zone cerebrale reacţionare care se opun schimbărilor biochimice iar acestea nu trebuie subestimate deoarece matricea lor este profundă. Însă, un lucru e sigur – întreaga structură a creierului poate fi modificată prin gândire şi exerciţiu (neuroplasticitate).


O descoperire uluitoare stă la baza reconsiderării procedeelor de recuperare kinetomotorie. Un muşchi poate fi fortificat fizic prin simpla vizualizare a întăririi lui. În cadrul unui experiment, treizeci de adulţi au efectuat un exerciţiu pur „mental” timp de 15 minute zilnic timp de 12 săptămâni imaginându-şi repetarea unui exerciţiu de forţă pentru degetul mic şi cot. La sfârşitul experimentului toţi participanţii aveau forţa crescută cu 35% – fără să ridice vreun deget, literalmente!
Cortexul cingulat anterior este un fel de „schimbător de viteză” al creierului în ceeace priveşte comportamentul. Când acesta nu funcţionează bine, în loc să fim flexibili şi cu mintea deschisă, vom fi blocaţi în gânduri depresive, sau atitudini negative.


Când ne propunem o ţintă posibilă, începem să ne transformăm. Devenim o persoană originală cu o personalitate pozitivă care nu se dă în lături şi merge înainte. Descoperim mijloace mai bune pentru a ne depăşi în loc să facem mereu aceleaşi lucruri la care am stabilit deja că suntem grozavi.
A ne mulţumi cu statutul de „grozav” este începutul declinului. Revista prestigioasă Forbes declară anual care este cea mai bună Companie de afaceri. Statistic, dintre cele 500 de companii declarate campioane în anul 1955, 70% au dat faliment iar din cele 500 nominalizate în anul 1979 aproape jumătate nu mai există. Dintre cele aflate pe listă în anul 2000, deja 30% au dispărut deja.
De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că creierul nostru nu suportă presiunea statutului de „grozav” care necesită o permanentă adaptare şi schimbare. Ssiemul nervos amigdalian primitiv iubeşte foarte mult rutina şi consolidează obiceiurile repetitive. De asemeni el nu vrea ca noi să plecăm în aventuri necunoscute. El nu este îngrijorat cât timp nu există nici o schimbare. Întrucât există o mulţime de conexiuni nervoase între nucleul amigdalian şi cortexul raţional superior acest lucru înseamnă că emoţiile ne influenţează gândirea mai mult decât poate gândirea să influenţeze sentimentele.
Sistemul limbic posedă ceeace se numeşte „memoria emoţională a experienţelor” – MEE.

Asta înseamnă că MEE conţine informaţii de tipul „repetă acţiunea” sau „evită acţiunea”. Cu cât ne vom implica mai mult emoţional în activităţile planificate cu atât mai mare va fi motivaţia de a le realiza. Sistemul limbic şi MEE sunt o armă cu două tăişuri: pe de o parte, pentru că ne place succesul, ne îndeamnă la acţiune, pe de altă parte ne împiedică sugerându-ne să fim prudenţi din frica de eşec.
Pentru a începe un proiect nou, trebuie mai întâi să-l instituim în creierul nostru ca posibilitate. Cortexul prefrontal este locul unde apar şi se dezvoltă idei noi. El ne ajută să facem planuri, strategii, şi tot el le asamblează într-un tot unitar. El este cel care ne „desprinde” de obiceiuri, tradiţii sau frici şi el este cel care transformă intenţia în acţiune.
Dar, cortexul prefrontal nu ne ajută la fel de bine când acţiunile noastre sunt orientate spre repere exterioare cum ar fi satisfacţia de a fi mereu „grozav” sau de a repeta ceeace s-a stabilit că e bine aşa cum ne sare în ajutor atunci când ne propunem satisfacţii interne şi profunde.
Explicaţia se poate rezuma în trei cuvinte: „jocul sumei zero”. Cu alte cuvinte ori de câte ori vom adopta mentalitatea (mult şi greşit recomandată) competitivă, plecând de la principiul că trebuie neaparat să îi învingem pe ceilalţi pentru a ne atinge scopurile, vom deveni inevitabil noi înşine victimele acestei mentalităţi.

Competiţia inhibă învăţarea şi creativitatea specifice lobilor prefrontali pentru că atenţia noastră (instrumentul care dirijează energia creierului) este îndreptată fie spre ceilalţi competitori, fie spre câştigarea cu orice preţ chiar cu obţinerea unor favoruri necinstite, fie spre obiectivele imediate. Competiţia stimulează secreţia hormonilor de stres şi activează zonele inferioare ale creierului. Cuvintele care semnifică sau care ne duc cu gândul la ideea de competiţie („mai bine”, „mai tare”, mai mult”, „mai repede”, etc) dublează nivelul hormonilor de stres.

Antrenorii atleţilor le amintesc acestora că „performanţa e superioară atunci când nu exerciţi nici o presiune asupra ta”. Sau cum afirma un cercetător celebru în domeniu: „performanţa superioară nu numai că nu necesită competitivitate; este necesară chiar absenţa ei”.
Persoanele excepţionale (care cunosc succesul pentru mult timp) înlocuiesc ideea de a trece linia de sosire înaintea altora cu ideea de a depăşi cea mai bună performanţă a lor realizată până în momentul respectiv.

Atunci trecerea linie de sosire se face doar de dragul performanţei în sine obiectiv care se bucură de sprijinul structurilor cerebrale superioare şi inferioare.
Predicţiile experţilor au fost de multe ori o piedică pentru progres. Iată câteva exemple de predicţii lansate de experţii ai timpului: „nimeni nu va pune piciorul pe Lună”, „există o piaţă mondială pentru maxim 5 computere”, „niciodată cărţile de credit nu vor înlocui banii”, „e-mail-urile nu vor avea niciodată succes”, „poşta Prioripost nu va avea succes niciodată în business”, etc. Louis Lumiere care a deschis primul cinematograf din istorie la Paris a declarat că „cinematograful este o invenţie fără nici un viitor comercial” şi l-a închis tot atunci când comisarul-şef al Biroului de Brevete de Invenţie al SUA Charles H Duell şi-a dat demisia afirmând că „tot ce poate fi inventat a fost inventat”. Celebrul Arthur C Clarke a spus: „când un distins savant declară că există ceva posibil, are întodeauna dreptate. Când declară că există ceva imposibil, foarte probabil greşeşte”.


Activarea şi angajarea cortexului nostru prefrontal pentru realizarea performanţei înseamnă în primul rând imaginarea unor lucruri mai performante decât cele mai bune realizate de noi până în prezent. Pentru a creşte performanţa personală, ar trebui să mergem să discutăm cu oamenii inteligenţi care nu sunt satisfăcuţi de lucrurile bune realizate, cu colegii dificili, cu clienţii nemulţumiţi care ne solicită la maximum. Ei ne pot oferi stimulul de care avem nevoie pentru a realiza lucruri posibile în loc de a ne mulţumi cu ceeace am făcut deja bine. Viitorul este rescris în fiecare zi de o nouă faptă. Ceeace a fost progres ieri, azi poate fi demodat. Oamenii performanţi (cei care se menţin în top) pornesc la drum cu un concept concret bine definit al scopului „imposibil”, apoi construiesc un drum de acces care le conectează lumea de aici şi de azi cu lumea de acolo, din mintea lor. În prezenţa unor stimuli puternici emoţionali, creierul face translaţia spre o stare numită „stare motivaţională” prin care procesează informaţii din toate zonele cerebrale şi generează un comportament orientat spre îndeplinirea obiectivelor propuse. Angajarea totală a sistemului nervos din inimă (cei 40 000 de neuroni independenţi despre care am amintit – descoperire recentă) şi conectarea lor prin intermediul MEE (memoriei emoţionale a experienţelor), transformă gândirea noastră obişnuită (gen „luptă cu incendiile”) într-una progresivă, perfect orientată spre Ţintele-Superioare-Celor-Obişnuite.

Persoanele care au cunoscut cel mai mare succes, indiferent în ce domeniu, şi-au propus lungi orizonturi temporale (peste 5 ani sau mai mult în viitor). Acest orizont mental care este mai mult decât o imagine, este catalizatorul, combustibilul care ne propulsează înainte. Acesta trebuie vizualizat înainte de a merge la culcare şi imediat la trezire. Radarul nostru interior va fi astfel reglat corect spre obiectivele propuse.

Bărbaţii privesc, femeile văd

Femeile deşi au globul ocular mai mic, văd mai bine decât bărbaţii.

Ochii sunt consideraţi partea vizibilă a creierului şi sunt printre cele mai complexe organe.

Numărul de celule conice (celule din interiorul ochiului care ne ajută să vedem colorat) este dublu la femei; de aceea ele vor distinge mult mai multe nuanţe decât bărbaţii care văd doar doar culori cum ar fi roşu, albastru sau verde!

Vederea periferică a femeii este mai amplă cu 45 până la 180 de grade. Acest lucru îi permite să vadă înainte şi în lateral fără să fie nevoită să îşi mişte capul precum radarul aşa cum fac bărbaţii.

Bărbatul vede mai bine la distanţă; la el s-a dezvoltat privirea de tip „tunel” care îl ajuta să urmărească prada atunci când vâna. El nu vede obiecte din imediata apropiere cum ar fi ciorapii, lenjeria, cheile de la maşină, untul sau dulceaţa în frigider şi îşi acuză femeia că le ascunde de el.

Explicaţia acestei diferenţe ţine de hormonii implicaţi; estrogenii îi permit femeii să aibă o vedere periferică amplă, dar şi o bună memorie a localizării lucrurilor într-un sertar, bufet sau într-o încăpere.

În Marea Britanie s-a făcut un studiu în 1997 când au fost accidentaţi sau omorâţi 4132 de copii; dintre aceştia băieţii erau în număr dublu (2640) faţă de fetiţe(1492).

Creierul femeii – cum funcţionează

Oamenii de ştiinţă au aflat, în sfârşit, cum funcţionează mintea, creierul unei femei…

Câtă precizie! Uimitor…

Fiecare din biluţele acelea albastre reprezintă un gând despre ceva care trebuie făcut, o decizie sau o problemă care trebuie rezolvată.

Bărbaţii au doar 2 biluţe şi acestea le ocupă în întregime toate gândurile…

Cel mai bine păzit secret

Cel mai bine pazit secret

By eliberareamintii

top_secret1.gif

Asa cum va explicam aici ► despre puterea conditionarii, as dorii sa va expun si efectele conditionarii prin religie. Practic oamenii isi inregimenteaza copiii in sisteme si scari de valori axiomatice derivate din religie. Copiii nestiind mai nimic despre lume isi vor strucutra informatiile si ideile functie de algoritmul imprimat de parinti. Asistam practic la o puternica si aproape ireversibila mutilare a perceptiei asupra realitatii de la varste fragede.

Lasand la o parte conditionarile religioase si sociale care ne-au fost insuflate si uneori impuse, hai sa gandim liber ce elemente comune apar in religii si ce elemente sunt intentionat omise. Sa recapitulam mai intai cateva idei expuse in urma cu ceva vreme :

iar apoi sa mergem mai departe.

Vorbind cu multi oameni si citind foarte multe materiale oculte am observat cateva versiuni asupra infinitului. Daca esti o persoana religioasa vei avea un mare soc !
Continuare ►

Oceanul de Spirite

Dumenzeu este o masa amorfa luminoasa ce se afla intr-o alta dimensiune. Majoritatea religiilor converg catre aceasta idee. Identitatea si constiinta individuala apar doar cand din acest ocean imens de lumina se rupe cate o picatura, iar atunci picatura capata constiinta proprie devenind spirit avand puterea de a alege daca sa se intoarca in ocean (pierzandu-si astfel individualitatea si constiinta proprie, memoria daca vreti), sau dimpotriva sa exploreze posibilitatile aparute in aceasta noua ipostaza.

the_fountain_god1.jpg

O posibila curiozitate a spiritului este experienta de a fii om, probabil ca mai sunt si alte posibilitati in alte lumi. Dintr-o dimensiune superioara unde nu exista timp, deci nici distanta ci doar vibratie, spiritul coboara intr-o dimensiune inferioara, adica in lumea noastra tridimensionala unde incepe sa organizeze materia, sa dea constiinta si uneori chiar ratiune materiei (miracolul vietii).

In prezent s-a facut poteca de cat de multe spirite au venit sa organizeze materia in lumea noastra ; la inceput au fost cateva care au deschis poarta visarii – aceastea au o infinitate de manifestari intr-un mediu inferior, respectiv in lumea noastra tridimensionala.

the_fountain.jpg

Din punct de vedere chimic un om viu fata de un om mort imediat dupa moarte nu este foarte diferit – forta care tine celulele grupate, forta care practic tine materia sa nu se descompuna este sufletul si spiritul. Viul se naste cu un cod milimetric pentru dezasamblare moleculara, lucru care nu exista la obiectele facute de om depilda (vezi munti de deseuri). In momentul mortii fizice pentru spirit este o rascruce in care are doua variante :
Prima – poate decide daca sa se intoarca la Dumnezeu, sa fie parte din Dumnezeu – pierzandu-si astfel forma si identitatea (imaginati-va o picatura care cade intr-un ocean, unde este delimitarea ei dupa integrarea in absolut ? Niciunde. Aceasta este adevarata moarte. Religiile prin reprezentarea raiului cam asta fac – te imping sa te integrezi in masa amorfa de energie absoluta, practic sa incetezi in a mai avea constiinta proprie. Asimilare, moarte.

A doua – sa continui sa te reincanezi pentru a-ti mentine statutul individual, evitand a te asimila in marele ocean amorf. O varianta stramba a acestui adevar este prezenta in religiile indine prin karma. Karma este o justificare perfecta pentru foamete si saracie, populatile imbecilizate cred ca au o existenta groaznica datorita pacatelor din vietile trecute. Este o situatie ideala pentru preotime si elita – nu vor avea parte de revolte. Ce manipulare !

Aceasta teorie raspunde perfect la lipsa manifestarii active a lui Dumnezeu in vietile oamenilor, respectiv la pasivitatea acestuia cu privire la vietile si nenorocirile omenilor pe pamant.

  • Daca asa stau lucrurile TU cum iti traiesti viata ? Ce anume devine important si ce anume devine iluzoriu ? Senzatiile, iubirea emotiile sau timpul ? Momentan suntem conditionati sa slujim banul si egoul – drogurile care te subjuga sistemului pentru a muncii 80% din timpul tau pentru cei care detin secretul prezentat mai sus.

Inchisoarea Perceptiei

Aceasta teorie are o doza ceva mai mare de negativitate si o include pe cea de mai sus ; astfel Dumenzeu ramane o masa amorfa de energie care in momentul unei mici diviziuni, picatura nou obtinuta devine spirit avand constiinta, ratiune si libertate de alegere – independenta. Posibil ca primele astfel de picaturi rupte din Dumnezeu, capatand constiinta proprie nu au mai vrut sa mai fie parte din acesta ; ba chiar ar fi creat un mecanism prin care sa divida energia dumnezeiasca pentru a creea din ce in ce mai multe spirite capabile de liber arbitru si constiinta – avem deaface cu arhetipul mitului lui Prometeu care a furat lumina (focul) de la zei.

Partea legata de negativitate apare in momentul in care primele entitati nu doresc ca sufletele intrate in jocul vietii sa mai iasa afara si sa devina parte din Dumnezeu. As face o comparatie cu o companie de telecomunicatii care nu vrea sa-si piarda abonatii.

posibilitati.jpg

Aceasta teorie raspunde perfect la lipsa manifestarii active a lui Dumnezeu in vietile oamenilor, respectiv la pasivitatea acestuia cu privire la vietile si nenorocirile omenilor pe pamant, precum si la o posibila cheie cu privire la doctrina luciferica.

Aceste doua teorii va vor oferii raspunsuri unor intrebari clasice la care biblia si alte religii nu pot raspunde clar :

De unde vin atatea spirite pe pamant si de ce ?
Bibilia nu raspunde clar la aceasta intrebare in schimb explicatia de mai sus o face logic si foarte clar.

De ce nu stim de unde venim si de ce nu stim incotro ne indreptam ? Ce fel de evolutie spirituala poti avea intr-o astfel de orbecaiala ?
Dupa cum vezi nu este vorba de nici o evolutie, viata e pur si simplu un joc fara un scop anume. Daca ar exista un scop acesta ar fi definit mult mai clar pentru jucatori, acestia neavand nevoie sa apeleze la preoti si religii. Practic religiile au aparut ca o rezultanta a intuitiei oamenilor cu priviere la originile lor si totodata ca explicatii empirice cu privire la ostilitatea mediului inconjurator. Mai tarziu religiile au fost folosite ca mijloc de control al comportamentului populatiei in folosul preotimii si al imparatilor.

De ce secretul asupra acestui adevar ?
Intrucat nimeni nu ar mai vrea sa fie sclav, sa mai munceasca pentru altii, sa-si iroseasca viata pentru titluri si onoruri. Elita globala (politica, economica si religioasa) care detine secretul ar murii de foame, ar ramane fara supusi, nu ar mai putea sa se joace de-a razboaiele cu soldatei, iar papa nu ar mai fi adulat. Este atat de simplu.Teama, teroarea, frica e metoda cea mai eficienta de a legitima pierderea libertatii in favoarea securitatii, este war on terror, incalzirea globala, fanatismul religios intretinut artificial, este tot ceea ce mint politicienii pentru prostii creduli care ii aleg frenetic. Totul este un teatru bine regizat pentru ca noi sa le cerem lor “solutia”, iar pentru ei un pretext sub care sa-si justifice pozitia patriarhal dominatoare in fata noastra. Actualmente oamenii sunt formati de sistem sa caute indrumare si in schimbul acesteia sa ofere supunere. Totul se rezuma la control si exploatarea supusilor. Lumea noastra este o lume piramidala a controlului.

Dar Biblia spune ca Dumnezeu l-a facut pe om ?
Citind cu atentie observam ca locatia geografica a gradinii Eden este pe pamant si nu in cer, Edenul nu este raiul, este un loc pe pamant. De aici si din multe alte surse (veriga lipsa, religii babiloniene si indiene) tragem concluzia ca omul in forma actuala a fost facut de niste entitati bipede dupa chipul si asemanarea lor. Se pare ca scopul principal al omului prin noua sa structura somatica oferita de acesti extraterestrii este sa poata incarana spirite mai inalte decat putea inainte. Religiile spun ca la inceput oamenii erau folositi pe post de sclavi de catre zei, iar acestia erau nemilosi, sunt mentionate imperecheri si chiar orgii intre zei si oameni. Oricum un lucru e cert omul nu a aparut pe cale naturala pe pamant.

În timpul războiului din Kuweit armata americană a utilizat dispozitive de mind control

În timpul războiului din Kuweit armata americană a utilizat dispozitive de mind control

de George Preda

Încă din anii ‘70 dr. Oliver Lowery a dezvoltat o tehnologie psihotronică, cunoscută sub numele de Silent Sound Spread Spectrum (SSSS). Considerată strict secretă de Pentagon până în anii ‘90 şi cunoscută în jargonul militar drept „Squad”, această armă psihotronică a fost patentată apoi pentru producţie civilă. Iată cum este descrisă tehnologia în patentul cu numărul #5.159.703, elaborat pentru firma Silent Sounds Inc. în octombrie 1992:

„Un sistem de comunicaţie în care mesaje non-audibile, cu frecvenţe foarte joase sau foarte înalte (ce ies din spectrul de percepţie al fiinţei umane) sunt modulate în frecvenţă şi amplitudine, cu scopul de a propaga vibraţional informaţia, pentru a fi indusă în creier. Transmiterea se poate face prin intermediul unor căşti, boxe sau a unor dispozitive electronice. Mesajele modulate pot fi transmise în timp real sau pot fi stocate pe suport mecanic, magnetic sau optic pentru o transmisiune ulterioară sau repetată către receptor.” Mai simplu spus, aceste dispozitive permit implementarea subliminală a unor gânduri, emoţii sau a unor comenzi de a realiza anumite acţiuni.

SSSS a fost utilizat de armata americană în timpul războiului din Golf, pentru a determina soldaţii inamici să se predea fără să riposteze. Edward Tilton, preşedintele Silent Sounds Inc., face o scurtă referire la Squad într-un interviu din decembrie 1996: „Nu am voie să intru în detalii, informaţiile sunt considerate strict secrete de guvernul american, dar vă pot spune că realizăm în prezent înregistrări pentru guvernul german şi fostele ţări sovietice. Totul, cu permisiunea guvernului SUA, bineînţeles. Vă pot spune însă că sistemul nostru a fost utilizat cu succes în timpul Operaţiunii Furtună în deşert.”

Această declaraţie nu face decât să confirme utilizarea în scopuri militare şi civile a acestei tehnologii şi să completeze o ştire difuzată de o televiziune britanică în martie 1991 sub titlul: „Arme psihologice bazate pe tehnologie de ultimă oră utilizate în Orientul Mijlociu.” Presa americană nu a difuzat ştirea.

„O operaţiune psihologică strict secretă utilizând tehnici Silent Sound a fost realizată cu succes. Oportunitatea de a le utiliza a apărut atunci când sistemul de comunicaţii irakian a fost distrus. Forţele militare irakiene din Kuweit au fost forţate să folosească staţii radio cu frecvenţe medii (FM). Frecvenţele acestora au fost uşor de interceptat şi au permis transmiterea de comenzi militare cotradictorii şi confuze.

Echipele de operaţiuni psihologice americane au utilizat transmiţătoare FM şi în oraşul Al Khafji, care au bruiat staţiile radio locale şi au înlocuit emisiile acestora. Americanii au transmis atunci muzică religioasă şi patriotică irakiană cu mesaje subliminale. Este vorba despre un sistem electronic sofisticat care a „vorbit” direct minţii celor ce ascultau muzica, alterând ritmurile cerebrale, implantând anumite stări emoţionale negative: frică, anxietate, disperare, neajutoare care au destabilizat moralul trupelor irakenie. Sisemul este incredibil de eficient pentru că nu are nevoie să îi spună cuiva să simtă o emoţie, ci pur şi simplu îl face să o simtă.”
Modul de operare al acestei arme psihologice a atras atenţia tot mai multor observatori, corelat cu tendinţa actuală de a impune pe teritoriul Americii şi Europei sistemul de televiziune digitală. Sistemul de relee instalat pentru buna funcţionare a televiziunii digitale are o arie de acoperire aproape completă a teritoriului şi există temerea că el va fi utilizat ca infrastructură pentru utilizarea tehnologilor SSSS de control al populaţiei.

În SUA, trecerea totală şi obligatorie la televizunea digitală este prevăzută a fi realizată până în februarie 2009. 90% din costurile acesteia vor fi subvenţionate de stat, adică din banii încasaţi din taxele şi impozitele plătite obligatoriu de fiecare american. Se estimează costuri de miliarde de dolari. Şi Uniunea Europeană a prevăzut trecerea la televiziune digitală pe întreg teritoriul statelor membre până cel târziu în 2012. De ce atâta grijă pentru ca televiziunea să pătrundă în cele mai îndepărtate colţuri şi oamenii să recepţioneze programe TV la înaltă rezoluţie, de care nici măcar nu au nevoie?

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5673

Empatia

Empatia

Cuvântul „empatie” este folosit prima dată de psihologul american E.B.Titchener în 1920 şi vine de la grecescu „empatheia” „a se simţi” termen desemnat pentru a denumi capacitatea de a percepe experienţa subiectivă a unei alte persoane.

În 1975 sunt raportate deficienţe curioase la pacienţi care prezentau afecţiuni ale lobului frontal drept: erau incapabili să înţeleagă mesajul emoţional din tonul vocii celorlalţi deşi înţelegeau cuvintele perfect. Un „mulţumesc!” sarcastic sau unul plin de recunoştiinţă aveau acelaşi înţeles pentru ei. De asemeni pacienţii care suferiseră leziuni ale emisferei drepte erau incapabili să-şi exprime propria emoţie prin tonul vocii sau prin gestică. În anii următori au început să fie observate legăturile acestor zone cu sistemul limbic.

Leslie Brothers psihiatru în California a subliniat legătura dintre nucleul amigdalian şi zona asociativă a cortexului vizual şi a afirmat că această legătură este cheia circuitului la nivelul creierului de care este legată empatia. Cele mai multe studii el le-a făcut pe maimuţe. Maimuţele au fost mai întâi învăţate să se teamă de un anumit ton prin aceea că primeau un şoc electric când îl auzeau. Apoi au învăţat să evite şocul electric apăsând pe o manetă când auzeau sunetul.

Pasul următor a fost ca perechi din aceste maimuţe să fie puse în cuşti separate singura comunicare dintre ele fiind printr-un televizor cu circuit închis care le permitea să vadă imagini cu cealaltă maimuţă. Prima maimuţă, dar nu şi cea de-a doua avea să audă acel sunet neplăcut, ceeace-i treze expresia de frică. În acel moment cea de-a doua maimuţă văzând frica pe chipul celei dintâi apăsa maneta care împiedica şocul electric- ca un act de empatie. S-a stabilit astfel că aceste primate non-umane detectează emoţiile urmărind chipurile semenilor lor.

Cercetătorii au introdus în creierul maimuţelor electrozi fini care permiteau înregistrarea activităţii unui singur neuron. Electrozii care înregistrau neuronii din cortexul vizual şi din nucleul amigdalian au arătat că atunci când o maimuţă vede chipul celeilalte, această informaţie ajunge ărin nucleul amigdalian la cortexul vizual.

Surprinzător a fost faptul că rezultatele acestor studii au arătat că în cortexul vizual au fost identificaţi neuroni care acţionau numai ca răspuns la o anumită expresie a feţei sau la anumite gesturi cum ar fi o deschidere ameninţătoare a gurii, o grimasă de frică sau o ghemuire docilă. Aceşti neuroni sunt diferiţi de ceilalţi din aceeaşi zonă, care recunosc chipuri familiare. Asta înseamnă că creierul este conceput de la bun început să reacţioneze la anumite expresii emoţionale- cu alte cuvinte empatia este un dat biologic.

Aceste regiuni ale cortexului în care se află neuronii specifici emoţiei sunt cei care au cele mai puternice legături cu nucleul amigdalian; interpretarea emoţiilor presupune un circuit amigdalo-cortical care are un rol primordial în orchestrarea emoţiilor potrivite.

În cazul oamenilor trebuie menţionate studiile făcute de psihologul Robert Levenson de la Universitatea Berkeley din California care a studiat cupluri căsătorite încercând să ghicească ce simte partenerul după o dicuţie aprinsă. Cuplul era înregistrat pe video iar reacţiile psihologice apărute atunci când se dicutau chestiuni supărătoare din căsnicia lor- cum să-şi disciplineze copii, cum să cheltuiască banii, etc. Fiecare partener revede caseta şi povesteşte ce a simţit în momentul respectiv, clipă de clipă. Apoi partenerul revede caseta a doua oară încercând să interpreteze sentimentele celuilalt. Cea mai exactă empatie s-a produs în cazul soţilor şi soţiilor a căror proprie fiziologie o urmărea exact pe aceea a partenerului la care se uita. S-ar putea spune că aceste lucrui nu au legătură cu kinetoterapia; părerea mea este că au pentru că putem înţelege ce se află în interiorul pacientului doar când empatizăm perfect cu el.

Consecinţele sunt pozitive atât pentru el cât şi pentru noi, evident. Pe scurt, trupul lor imita în mod subtil, clipă de clipă reacţiile fitice ale partenerului de viaţă. Empatia apărea doar în momentul unei sincronizări fizice. Aceasta sugerează faptul că atunci când creierul emoţional coordonează trupul printr-o reacţie puternică- să zicem se aprinde de mânie- nu poate apărea empatie.

Empatia presupune calm şi receptivitate, astfel încât semnalele subtile ale sentimentelor celuilalt să poată fi recepţionate de propriul creier emoţional. Mai trebuie amintit un principiu social important: emoţiile sunt contagioase.

Transmitem şi captăm dispoziţiile celuilalt într-un fel de economie subterană a psihicului aşa încât unele întâlniri ale noastre sunt otrăvitoare iar altele benefice. Schimbul emoţional are loc la un nivel subtil aproape imperceptibil. Medicul transmite semnale emoţionale în decursul fiecărei întâniri şi aceste semnale îi favorizează pe pacienţi. Cu cât suntem mai abili din punct de vedere social, cu atât ne controlăm mai bine semnalele pe care le trimitem.

Inteligenţa emoţională include şi administraea acestui schimb; „simpatic” şi fermecător sunt termenii pe care îi folosim în privinţa celor cu care ne place să fim, pentru că talentul lor emoţional ne face să ne simţim bine.

Fabula măgarului

„Intr-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântană. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de facut. Până la urmă, ţăranul hotărâ ca măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Si că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.

Aşa că ţăranul îţi chemă vecinii, ca să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu.

Tăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu.

Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. In curând, toată lumea fu martoră cu surprindere cum magarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând”…

Cum ia creierul o decizie

Creierul nostru „lucrează” în imagini.

Creierul nostru însă ia şi hotărâri înaintea noastră. Rezultatele mai multor decenii de experimente şi cercetare în domeniul neurobiologiei au dus recent la concluzia că în procesul luării unei decizii, creierul nostru ia propria decizie, înainte şi independent de voinţa noastră conştientă.

„Imaginile scanate ale creierului ce apar viu colorate în presa populară par să indice că oamenii de ştiinţă identifică cu exactitate locaţia în creier a unor sentimente ca frica, dezgustul, plăcerea sau încrederea.

Cercetătorii înşişi sunt, însă, cât se poate de circumspecţi în privinţa a ce înseamnă exact aceste pete colorate. Cele 2 metode de scanare folosite în mod obişnuit, PET (positron emission tomografy) şi fMRI (functional magnetic resonance imaging) oferă doar aproximări a ceea ce se întâmplă efectiv în creier. PET, cea mai veche şi mai puţin folosită dintre ele, măsoară fluxul sângelui în creier; fMRI măsoară cantitatea de oxigen din sânge. Fluxul de sânge şi oxigenarea locală arată cât de activă este o parte a creierului, dar rezultatul este în cel mai bun caz o aproximaţie. De obicei, aceste scannere nu pot vedea nimic mai mic de o boabă de piper şi pot face doar 1 fotografie la fiecare 2 secunde.

Activitatea neuronală din creier, însă, poate avea loc într-o fracţiune din spaţiul şi timpul pe care îl pot înregistra aceste scannere. Prin urmare, imaginile ţipătoare pe care le vedem sunt de-a dreptul impresioniste, iar concluziile pe care le trag cercetătorii pe marginea lor vin de obicei cu amendamente şi sunt adesea controversate.

Ca şi imaginile propriu-zise, detaliile funcţionării creierului abia încep să fie explorate. Două articole publicate la interval scurt, primul în ediţia de octombrie 2005 a Science et Vie, al doilea în ediţia din ianuarie 2006 a Harvard Business Review, tratează aceeaşi temă – actul de a lua o decizie de către indivizii umani – pornind de la concluziile unor experimente diferite efectuate de neurobiologi americani, englezi şi francezi cu ajutorul celor mai avansate tehnici de scanare a creierului uman.

Un prim set de experimente – pe care autorul francez Nicolas Revoy le vede ca dinamitând noţiunea de liber arbitru – a fost iniţiat în anii ‘80, dar rezultate concludente au fost obţinute abia în 2004. Scopul acestor experimente a fost restrâns: să elucideze mecanismenle cerebrale intrate în joc când decidem să facem o mişcare. În finalul acestor cercetări a reieşit o constatare nu tocmai liniştitoare: când resimţim dorinţa de a face un gest, oricare ar fi acela, noi nu facem decât să urmăm ceea ce anumite zone ale creierului nostru au decis fără ca noi să ne dăm seama.

Confirmarea definitivă şi implicaţiile acestui rezultat au fost anunţate de profesorul de neurobiologie Patrick Haggard de la University College of London într-un articol intitulat “Conscious intention and motor cognition”, publicat în iunie 2005 în revista Trends in Cognitive Science. Un al doilea set de experimente, concentrat pe scanarea activităţii creierului participanţilor la mai multe tipuri de jocuri economice simple, identifică acţiunea autonomă a ceea ce Gardiner Morse, senior editor la HBR, numeşte “3 creiere într-unul”, aflate într-o interacţiune constantă fără de care deciziile devin imposibile, după cum a arătat neurologului Antonio Damasio încă din 1994 în cartea sa “Eroarea lui Descartes”.

Mai cunoscută în formularea clasică de “luptă între emoţii şi raţiune”, interacţiunea între creierul primitiv (sau emoţional) şi cel “civilizat” (raţional sau sediul voinţei) este definită de neurologi ca Hans Breiter de la Massachusets General Hospital şi economişti ca Daniel Kahneman în termenii unui calcul al riscurilor şi recompenselor. Compilând surse extinse, autorul explică deciziile “bune” şi “proaste” în termeni de dominaţie a unuia sau altuia din creiere, iar diferenţele dintre oameni în luarea deciziilor şi între stilurile lor de management în termeni de variaţii de orientare în evitarea riscului şi urmărirea recompensei.

Creierul emite comenzile necesare efectuării oricărui gest în medie cu 350 de milisecunde înainte ca noi să decidem conştient să facem acel gest. Mai mult: avem la dispoziţie doar 200 de milisecunde pentru a inhiba un gest decis de creierul nostru. Un răstimp adesea mult prea scurt… Exact înainte ca voinţa să comande corpului să facă un gest, creierul a iniţiat de fapt comanda… fără ştirea noastră!

O descoperire ce obligă la o revizuire a noţiunii de decizie conştientă şi, în ultimă instanţă, a noţiunii de liber arbitru. “În general suntem convinşi că atunci când efectuăm o acţiune, de exemplu întindem braţul să luăm o vestă pentru că e frig, facem gestul pentru că aşa am vrut, explică profesorul Haggard. Ei bine, fals. Execuţia acestui gest a fost dinainte iniţiată de creierul nostru independent de conştiinţa noastră [care ar putea fi definită sumar drept percepţia clară că avem propriile gânduri şi comportamente]. Abia după aceea noi conştientizăm voinţa de a efectua acest gest şi îl efectuăm.” Mai precis, dacă este clar că suntem conştienţi de motivaţiile care ne ghidează acţiunile, alegerea momentului precis în care trecem la realizarea lor este cel care scapă voinţei noastre. Astfel că liberul nostru arbitru, înţeles ca facultatea de a ne comporta sub influenţa strict a voinţei proprii, se dovedeşte mult mai restrâns decât credeam.

O constatare oarecum umilitoare, care revoluţionează o dezbatere filosofică veche de mai multe secole. La baza concluziilor profesorului Haggard stă în primul rând un experiment din 2004 condus de neurobiologul Angela Sirigu la Institutul de ştiinţe cognitive din Lyon. Dispozitivul a implicat 15 voluntari: aşezaţi la o masă echipată cu un buton, li s-a cerut ca fiecare să acţioneze butonul într-un moment ales de el şi numai de el. O singură condiţie, totuşi: să noteze, la momentul luării deciziei, poziţia indicată de acele unui ceas special conceput pentru acest experiment (efectuând un tur complet în 2,46 secunde).

În tot acest timp, activitatea electrică a creierului lor era înregistrată prin electroencefalografie via electrozi dispuşi pe craniul lor, în scopul de a detecta debutul “potenţialului de pregătire motorie” – o creştere bruscă a activităţii electrice a neuronilor indicând că creierul urmează să declanşeze acţiunea de a apăsa pe buton. Rezultatele sunt imparabile: “Potenţialul de pregătire motorie precede în medie cu 350 milisecunde momentul în care subiecţii au senzaţia că decid conştient să apese pe buton”, anunţă Angela Sirigu. “În ce priveşte începutul mişcării braţului, acesta survine la 200 de milisecunde după decizia conştientă.” Este limpede, declanşarea gestului este iniţiată de creier înainte ca subiecţii să decidă conştient că îl vor face. Un rezultat neaşteptat? Nu chiar. De fapt, el se înscrie în aceeaşi linie cu un prim studiu condus în 1983 de neurofiziologul american Benjamin Libet de la Universitatea din California: cerând subiecţilor să îndoaie un deget în ce moment aleg ei, acesta a constatat că mişcarea era declanşată de creier cu mai multe sute de milisecunde înainte ca subiecţii să fie conştienţi de propria intenţie de a îndoi degetul.

Profesorul Haggard aminteşte că acel prim experiment a pus în încurcătură mediul ştiinţific şi filosofic al vremii, date fiind consecinţele profunde asupra noţiunii de liber arbitru. “Multă lume aştepta, deci, confirmări solide”. Abia după 2000 şi după noi experimente similare cu al lui Libet rezultatele au fost confirmate definitiv. Pe larg, experimentul Angelei Sirigu permite astăzi să înţelegem de ce creierul iniţiază mişcările înainte ca noi să devenim conştienţi de intenţia de a le executa: de fapt, această luare la cunoştinţă este direct generată de declanşarea non-conştientă a gestului de către creier. Cu alte cuvinte, a vrea să efectuezi o acţiune este doar o simplă consecinţă a faptului că creierul a lansat deja executarea ei fără ştirea noastră. “Iată ce se întâmplă când subiectul decide să apese pe buton, explică Angela Sirigu, citată de Science&Vie. S-a văzut că totul începe cu procese cerebrale non-conştiente. Zonele frontale [zone ale creierului situate deasupra ochilor], care au memorat în prealabil consemnul de a apăsa pe buton la un moment la alegere, stimulează cortexul parietal. Situat sus în partea din spate a craniului, una din funcţiile acestei zone este supervizarea executării sarcinilor motorii. Acesta din urmă activează aşadar cortexul motor, căruia îi cere să efectueze acţiunea de a apăsa pe buton.” Rolul acestuia din urmă este crucial, deoarece stă la originea mişcărilor noastre: cortexul motor selectează în fapt natura exactă a mişcării ce urmează să fie executată, stimulând pentru aceasta muşchii adecvaţi. “Când cortexul motor primeşte ordinul de a acţiona din partea cortexului parietal, continuă Angela Sirigu, el devine sediul unei modificări de activitate electrică: este vorba despre naşterea faimosului potenţial de pregătire motorie, ce arată că va fi lansată executarea gestului. Până în acest moment, pe tot parcursul acestui dialog cortical, neuronii au făcut schimb de informaţii la nivel non-conştient.

Cum va fi până la urmă avertizată conştiinţa de ceea ce se pregăteşte? “Odată declanşat acest potenţial de pregătire motorie, cortexul motor informează înapoi cortexul parietal asupra naturii precise a mişcării pe care a ales s-o execute la comanda sa. Exact receptarea acestei informaţii de către parietal este cea care generează la subiect conştiinţa de a vrea să apese pe buton.” După cum se vede, tocmai pentru că cortexul nostru parietal şi cortexul nostru motor s-au pus de acord asupra naturii precise a unui gest ajungem noi resimţim senzaţia de a vrea să îl efectuăm.

Şi acum urmează întrebarea cheie: dacă libertatea noastră de acţiune se rezumă la a vrea ceea ce creierul nostru a decis deja, este aceasta echivalent cu a spune că suntem aserviţi alegerilor acestuia? Câtuşi de puţin! Pentru că, precizează Angela Sirigu, conştiinţa nu este un simplu birou de înregistrare limitat la a valida alegerile făcute fără ştirea sa.

Dovada: ea dispune de un fel de “drept de veto”. “Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza ceea ce ajunge să decidă creierul nostru. Imaginaţi-vă, de exemplu, că cineva se face că vă trimite o minge. Într-o primă fază, cortexul dvs. motor generează impulsul “potenţialului de pregătire motorie”, cel care, 350 de milisecunde mai târziu, generează în dvs. conştiinţa că trebuie să deschideţi braţele. Dar relizând imediat că e vorba de o farsă şi că gestul dvs. va fi inutil, va trebui să inhibaţi execuţia lui. Ceea ce este foarte fezabil, prin transmiterea unui mesaj de la cortexul frontal la cortexul motor… cu condiţia ca aceasta să se întâmple foarte repede. Practic, nu aveţi la dispoziţie decât 200 de milisecunde pentru a întrerupe procesul anclanşat, pentru că acesta este, cum am văzut, răstimpul între dorinţa de a acţiona şi debutul efectiv al acţiunii.”

Odată acest proces elucidat, rămâne de clarificat ce se întâmplă exact la nivel cerebral când intervine acel veto – un obiectiv ce necesită conceperea unor noi experimente şi pe care echipa Angelei Sirigu urma să îl abordeze la sfârşitul verii lui 2005. Între timp, rămâne deschisă o altă întrebare: sunt TOATE acţiunile noastre, nu numai cele motorii simple, de rutină, pilotate în acest mod de creierul nostru? Când decidem să cumpărăm o maşină, după ce am ezitat două săptămâni între două modele, poate neurobiologia să susţină că decizia finală a fost luată de creier fără ştirea noastră? În cazul unei astfel de decizii “complexe”, Angela Sirigu preferă să revină la viziunea convenţională a agentului raţional: “dimpotrivă, ea este rezultatul unei deliberări perfect conştiente în decursul căreia dvs. aţi evaluat raţional avantajele şi inconvenientele fiecăreia din cele 2 achiziţii”.

Profesorul Haggard, în schimb, preferă să nu avanseze un verdict. “Pentru neurobiologi este extrem dificil să determine ce se întâmplă exact în creierul unei persoane care reflectează îndelung în scopul de a lua o decizie complexă. De aceea ei s-au rezumat până acum la a studia procese cerebrale prezidând acţiuni motorii simple, ca ridicarea braţului sau apăsarea pe un buton”. Cu alte cuvinte, chiar dacă rolul liberului arbitru şi al deliberării conştiente, raţionale, rămâne predominant în deciziile complexe, rolul său real rămâne să fie evaluat. Miza recuperării noţiuni de liber arbitru din plasa cauză-efect este, de fapt, redefinirea responsabilităţii individuale.

În timp ce neurobiologia tinde să limiteze aria de relevanţă a liberului arbitru şi, implicit, să “deresponsabilizeze” individul cu argumente bazate pe cauzalităţi fiziologice interne – după ce înainte Darwin, Freud şi Bourdieu au argumentat că actele noastre sunt determinate de mediul extern – tendinţa actuală în practica juridică este contrară, de a augmenta responsabilitatea individuală. Asistăm la un potenţial conflict între ştiinţă şi lege? Nu chiar.

Conform declaraţiilor judecătoarei Agnes Herzog, citată de Science et Vie, în cazul responsabilităţii penale, de exemplu, se pune problema de “a evalua dacă autorul unui delict dispunea de aptitudini psihologice suficiente pentru a evita să îl comită”. Astfel că modul curent de a concepe responsabilitatea individuală în context juridic poate acomoda un model de acţiune în care liberul arbitru se restrânge la libertatea de a spune “nu”.

Teritoriul reflecţiei raţionale, punctul la care s-au oprit experimentele Angelei Sirigu, îl explorează mai departe articolul lui Gardiner Morse apărut în HBR. Acesta angajează un evantai de surse – neurologi şi economişti – ce au reuşit să localizeze şi să interpreteze procesele non-conştiente antrenate în procesul luării deciziilor ce implică deliberare şi alegere între mai multe alternative.

Gândiţi-vă la creierul dvs. ca fiind structurat pe 3 niveluri, cu cele mai vechi şi mai simple, în sens evoluţionist, situate în mijloc şi cu cel mai modern şi complex pe margine. În vârful măduvei spinării – centrul creierului – stau structurile cele mai primitive, cele pe care le avem în comun cu reptilele şi peştii, care controlează funcţii elementare de supravieţuire ca respiraţia şi foamea. Înfăşurat în jurul acestora se află anticul sistem limbic, pe care îl avem în comun cu câinii şi alte mamifere Conţinând talamusul, amigdala şi hipocampul, acesta este sediul emoţiilor elementare ca frica, agresivitatea şi satisfacţia. Este acea parte a creierului care îi permite câinelui dvs. să pară atât de mulţumit că aţi ajuns acasă, în timp ce peştelui dvs. nici că îi pasă. Împachetând aceste structuri mai vechi este cortexul modern, materia cenuşie cutată pe care o recunoaştem toţi ca fiind creierul nostru. Câinii, cimpanzeii şi alte mamifere au cortexuri, dar al nostru a crescut urieşeşte. Cortexul gestionează tot felul de procese cerebrale superioare ca auzul şi vederea.

Lobii frontali şi, mai ales, cortexul pre-frontal (din faţa lobilor frontali) sunt părţile care ne fac umani. Ei constituie centrul personalităţii, raţionării şi gândirii abstracte. Adesea, cortexul prefrontal este numit şi partea “executivă” a creierului deoarece el ia în calcul semnalele transmise din tot restul creierului în formarea obiectivelor şi în planificare. Acum să vedem ce se întâmplă sub suprafaţa creierului când oamenii joacă ultimatum, un venerabil experiment economic care plasează participanţii pe poziţii adverse într-o negociere simplă: un jucător are de împărţit 10 USD cu un al doilea jucător – să zicem că cel care-i primeşte sunteţi dvs. El vă poate oferi orice sumă, de la 0 la 10 USD şi păstrează restul, dar doar dacă dvs. îi acceptaţi oferta. Sunteţi liber să îi respingeţi orice ofertă, dar dacă refuzaţi, nici unul din voi nu primeşte nimic. Conform teoriei jocurilor, dvs. ar trebui să acceptaţi orice vi se oferă, oricât de meschin, deoarece a primi ceva este mai bine decât a nu primi nimic.

Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. În aceste experimente, când oferta scade la câţiva cenţi, cei în postura de a primi refuză în mod constant, pierzând astfel nişte bani oferiţi, în fond, pe degeaba… exact de ce? Întrebaţi, aceşti jucători spun, pe scurt, că au fost indignaţi de partenerul zgârcit (care, reţineţi, îşi pierde şi el partea). Nu tocmai un triumf al raţiunii.

Totul sună mai degrabă a reacţie primitivă. Aşa şi este. Alan Safey, un neurolog cognitiv de la Universitatea din Arizona, a folosit scan-uri fMRI pentru a vedea ce se întâmplă în creierul oamenilor când joacă acest joc. Pe măsură ce ofertele deveneau mai nedrepte, insula anterioară, o parte a creierului animal implicată în emoţii negative ca furia şi dezgustul, devenea tot mai activă, ca şi cum ar fi înregistrat o indignare crescândă. În acelaşi timp, o parte din creierul superior – o arie a cortexului prefrontal implicată în orientarea spre scopuri (aici de a face bani) – era ocupată, de asemenea, în evaluarea situaţiei. Monitorizând activitatea acestor 2 regiuni, Sanfey a făcut harta a ceea ce apărea ca o luptă între emoţii şi raţiune, fiecare încercând să influenţeze deciziile jucătorilor. Să pedepsesc ticălosul? Sau să iau banii, deşi afacerea e proastă? Când insula anterioară dezgustată era mai activă decât cortexul prefrontal raţional axat pe scop – într-un fel, când striga mai tare – jucătorii respingeau oferta. Când domina cortexul prefrontal, jucătorii luau banii.

Experimente ca acestea iluminează participarea agresivă a creierului nostru animal condus de emoţii la toate tipurile noastre de decizii. Ele încep să ne dea o imagine a dansului complex al circuitelor primitive implicate în sentimentul de recompensă şi aversiune atunci când luăm decizii. În jocul ultimatum, este evident că creierul nostru animal sabotează uneori funcţiile noastre cognitive superioare şi determină decizii proaste sau, în orice caz, ilogice.

Dar, cum vom vedea, creierul animal joacă un rol important şi în luarea deciziilor raţionale. Mulţi dintre noi am fost învăţaţi din vreme că deciziile bune sunt cele făcute la rece, după cum remarcă neurologul Antonio Damasio în cartea sa din 1994, “Eroarea lui Descartes”. Punctul de vedere al raţiunii superioare presupune, scrie Damasio, că “logica formală singură ne va da cea mai bună soluţie disponibilă la orice problemă. Pentru a obţine cele mai bune rezultate, emoţiile trebuie să fie lăsate deoparte”.

Cercetările lui Damasio demolează această concepţie. Pe baza muncii multor cercetători în domeniu, printre care Marsel Mesulam, Lennart Heimer şi Mortimer Mishkin, Damasio a arătat că pacienţii cu defecţiuni în partea cortexului prefrontal care procesează emoţii (sau care, într-un fel, “ascultă” de ele) se luptă până şi să ia decizii de rutină adesea. Un pacient, Elliot, a fost printre primii care i-au dat de bănuit cu 20 de ani înainte. Elliot fusese un soţ, tată şi om de afaceri exemplar. Dar a început să sufere de dureri de cap severe şi să nu mai facă faţă responsabilităţilor de la muncă. Curând, doctorii lui au descoperit o tumoare de mărimea unei portocale pe creier care îi presa lobii frontali şi, cu grijă, i-au îndepărtat-o, împreună cu ceva ţesut cerebral afectat. În timpul convalescenţei, familia şi prietenii lui au descoperit că “Elliot nu mai era Eliott”. Deşi limbajul şi inteligenţa lui erau intacte, la serviciu el devenise uşor de distras şi nu se putea ţine de program. În faţa unei sarcini organizatorice, el ajungea să delibereze o după-amiază întreagă cum să abordeze problema. Să organizeze hârtiile din faţa lui în ordinea datei? După mărimea documentului? După relevanţa conţinutului? În fapt, el făcea “prea” bine sarcina organizatorică, luând în considerare fiecare opţiune posibilă… dar cu preţul atingerii scopului final. El nu mai putea lua efectiv decizii, mai ales personale şi sociale, şi deşi i se arăta în mod repetat acest defect, nu îl putea corecta. Deşi scanările de creier arătau afecţiuni izolate în porţiunea centrală (sau ventromedială) a lobilor frontali ai lui Elliot, testele arătau că IQ-ul, memoria, învăţarea, limbajul şi alte capacităţi stăteau bine. Abia când Elliot a fost testat pentru răspunsurile emoţionale, s-a văzut adevărata natură a deficienţei sale. La vederea unor imagini încărcate emoţional – imagini cu oameni răniţi şi case arzând – Elliot a arătat că lucruri care altădată evocau emoţii puternice nu îl mai ating. Nu simţea nimic.

Damasio şi colegii lui au studiat de atunci peste 50 de pacienţi cu afecţiuni pe creier ca ale lui Elliot care au această combinaţie de defecte emoţionale şi de luare a deciziilor. În plus, cercetătorii au descoperit că pacienţii cu răni în părţile sistemului limbic – un grup de structuri antice ale creierului importante în generarea emoţiilor – se zbat de asemenea când e să ia decizii. Ceva esenţial în luarea deciziilor stă în conversaţia dintre emoţie şi raţiune purtată de creier, dar ce? Unii îi spun putere de voinţă. Damasio îi spune presentiment.

Când părţile creierului din cortexul prefrontal care procesează semnalele emoţionale sunt afectate, pacienţii nu pot acţiona pe baza a ceea ce ştiu, datele nu mai sunt interpretate şi prioritizate de reacţia la risc sau recompensă. Cortexul frontal, se pare, este sediul puterii de voinţă, înţeleasă ca abilitatea de a avea o perspectivă pe termen lung în evaluarea riscurilor şi recompenselor. Această arie a creierului este în strânsă legătură cu structurile şi circuitele creierului animal emoţional care caută gratificare şi ne alertează la pericol.

Mult din traficul făcut între partea primitivă şi cea modernă a creierelor noastre este dedicată calculării conştiente a riscurilor şi recompenselor. Spre deosebire de animale, noi putem privi spre viitor şi contempla urmările unei decizii de a urmări o gratificare imediată. Şi putem obţine satisfacţie imediată din anticiparea unei gratificări viitoare.

Când este afectată, însă, abilitatea de a raporta ceea ce ce ştim la interesul elementar, transmis de creierul animal, de a obţine recompensă sau a evita riscul, aceasta duce la blocaj şi la inabilitatea de a mai lua decizii. Neuroştiinţa a fost privită drept marea promisiune în business de ceva vreme – cam în acelaşi timp cu nanotehnologiile. Neurologii află din ce în ce mai multe despre automatismele creierului nostru. De exemplu, ştim că atunci când cineva are o emoţie puternică, o parte a creierului său tinde să lumineze mai tare decât altele. O asemenea descoperire are aplicaţii posibil utile în domenii ca marketingul, oferind practicienilor o imagine mai clară a fiziologiei dorinţelor clienţilor.

Dar aceste progrese foarte reale au dus la aşteptări nerealiste asupra a ce poate face neuroştiinţa, avertizează Michael Gazzaniga, directorul Centrului de Neuroştiinţă Cognitivă de la Dartmouth College, SUA. De exemplu, acum câţiva ani, ca parte a unui articol despre natura inovaţiei, o revistă de business a publicat o imagine scanată a creierului omului de afaceri şi inventatorului Ray Kurzweil în timp ce acesta era implicat în activităţi creative.

Concluzia: asemenea scanări ar putea în curând ajuta la descoperirea secretelor geniului creativ. Acesta este un tip de gândire ştiinţifico-fantastic la care oamenii de afaceri sunt foarte susceptibili.” Informaţiile de mai sus au fost preluate de pe internet din revista virtuală „Comunicaţii mobile” data 22.06.2003- categoria biblioteca digitală, autor, Camelia Lungu.

Otravurile de zi cu zi

Trăim în prezent într-o lume a excitoxinelor, cunoscute şi sub denumirea de „neurotoxine”, care afectează relaţiile noastre cu mediul înconjurător şi cu semenii noştrii. Practic ne-am creeat o lume populată de agenţi care declanşează cancerul- trăim în mijlocul acestor agenţi şi în preajma lor, îi bem, îi mâncăm, îi injectăm, îi aplicăm pe piele în mod constant.

Căminele noastre sunt pline până la refuz de formaldehidă,pe care o emană mochetele, mobilierul laminat, placajul, cleiul, perdelele, îmbrăcămintea sintetică, etc. Percloretilenul- substanţă folosită în curăţătoriile chimice, este o substanţă extrem de toxică. Masele plastice sunt un alt furnizor de substanţe toxice cancerigene. Vinilul este folosit la ţevile din PVC, jucării, recipiente, materiale de construcţie…

Consiliul de Apărare a Resurselor Naturale (Natural Resources Defense Council – SUA) confirmă că, în prezent, sunt lansate pe piaţă şi utilizate peste 85.000 de produse artificiale, multe din ele cancerigene sau care produc probleme ale sistemului nervos şi reproducător. Se estimează că tehnologia pusă la punct de om deversează anual în mediul înconjurător o cantitate de 2 720 000 000 de kg de substanţe chimice.

Balenele şi marsuinii se sinucid într-o proporţie mai mare ca niciodată; peştii mor peste tot pe glob, iar animalele sălbatice şi domestice suferă de malformaţii într-o proporţie nemaiîntâlnită vreodată. Fiecare individ uman, indiferent cât de bogat sau inteligent este, ingeră peste 50 de kg de substanţe chimice anual, inclusiv 10 tipuri de pesticide în fiecare zi.

Această cantitate este de-a dreptul insultătoare pentru sistemul nostru imunitar. Doctorul Samuel Ebstein este de 35 de ani profesor de medicină ocupaţională şi de mediu în cadrul Facultăţii de Medicină a Universităţii Illinois din Chicago; el este recunoscut ca autoritate internaţională în depistarea efectelor toxice şi cancerigene ale poluării mediului prin apă, aer şi locul de muncă, şi în depistarea substanţelor de contaminare din produsele de consum (alimente, cosmetice şi produse de curăţare a casei); preşedinte al Coaliţiei de prevenire a cancerului, el este şi autorul a 280 de articole ştiinţifice şi 8 cărţi, incluzînd „The Politics of Cancer Revisited”, „Programul de prevenire a cancerului” şi „The Safe Shoppers’ Bible”. În anul 1999, fiind invitat, a ţinut un discurs în Parlamentul Marii Britanii, cu referire la nevoia de prevenire a cancerului şi felul în care aceasta trebuie făcută, accentuînd asupra substanţelor toxice care ar trebui scoase în afara legii – prezente în locuinţe şi la locurile de munca. Cu toate că informaţia despre aceste chimicale periculoase e disponibilă de mai mulţi ani, ea nu a fost publicată încă în literatura medicală.

Dr. Ebstein a declarat că dintre cele 1000 de chimicale noi introduse pe piaţă anual, doar 12 sînt testate pentru efecte cancerigene. Deci care sînt acele substanţe de care trebuie să ne ferim? Cea mai mare atenţie a oamenilor de ştiinţă este concentrată acum asupra unui ingredient prezent în şampon, pasta de dinţi şi spumantul de baie: SLS, cunoscut şi sub numele de SDS, precum şi sub multe alte nume(90% of all commercial soap shampoos use a detergent called sodium dodecylsulfate (SDS) or sodium laureth sulfate (SLES) and/or sodium laurel sulfate (SLS) that can be retained in tissues up to 5 days even after a single drop).

Mai este şi SLES, cu acesta sînt create dioxinele, cei mai periculoşi agenţi potenţial cancerigeni din lume. (SLS has a tendency to react with other ingredients to form NDELA, a nitrosamine and potent carcinogen. Researchers actually estimate the nitrate absorption of one soap shampoo is equal to eating a pound of bacon! The FDA has recently warned shampoo manufacturers of unacceptable levels of dioxin in products containing SLES. SLS is a skin irritant that can penetrate and impair the skin barrier. SLS can also enhance the allergic response to other toxins and allergens per “Dangerous Beauty” by David Lowell Kern. We do not advise their use. Sodium Lauryl Sulfate(SLS) & Sodium Laureth Sulfate(SLES) Potentially, SLS is perhaps the most harmful ingredient in personal-care products. SLS is used in testing labs as the standard ingredient to irritate skin. Industrial uses of SLS include garage floor cleaners, engine degreasers, and car wash soaps just to name a few. Studies show its danger potential to be great when used in personal-care products. One study indicates that SLS is systemic, and can penetrate and be retrained in the eye, brain, heart, liver etc., with potentially harmful long-term effects. It could retard healing, cause cataracts in adults, and can keep children’s eyes from developing properly. Other research has shown that SLS and SLES may cause potentially carcinogenic nitrates and dioxins to form in shampoos and cleansers by reacting with commonly used ingredients found in many products. Large amounts of nitrates may enter the blood system from just one shampooing. SLES is the alcohol form (ethoxylated) of SLS. It is slightly less irritating but may cause more drying. Both SLS and SLES can enter the blood stream. They are used in personal-care products because they are cheap. A small amount generates a large amount of foam, and when salt is added it thickens to give the illusion of being thick and concentrated. Propylene Glycol Called a humectant in cosmetics it is really “industrial antifreeze” and the major ingredient in brake and hydraulic fluid. Tests show it can be a strong skin irritant. Material Safety Data Sheets (MSDS) on Propylene Glycol warn users to avoid skin contact as it is systemic and can cause liver abnormalities and kidney damage.)

Motivul pentru care SLS este atît de folosit e pentru că e ieftin şi deoarece o cantitate redusă amestecată cu sare de bucătărie produce multă spumă. Caracteristica profund riscantă este corosivitatea mărită, motiv pentru care e folosit în industrie la curăţarea garajelor, degresarea motoarelor, spălarea automobilelor etc.

Companiile care folosesc SLS în produsele lor avizează folosirea echipamentului de protecţie precum: cizme de cauciuc, mănuşi, măşti, ochelari de protecţie, pentru a se evita inhalarea, contactul cu pielea sau cu ochii, deoarece este toxic şi provoacă iritarea membranelor mucoasei şi a aparatului respirator superior. Vom continua prin a vă enumera simptomele expunerii: senzaţii de arsură, tuse, strănut, laringită, respiraţie rapidă (scurtă), dureri de cap, greaţa şi vomă. Jurnalul Colegiului American de Toxicologie a confirmat că SLS este frecvent utilzat în studiile clinice de iritare a ţesutului cutanat, cauzînd pierderea părului şi incapacitatea creşterii acestuia. Un studiu realizat în Germania dovedeşte că dacă se aplică SLS pe suprafaţa scalpului rezultă căderea părului, pentru ca acesta să crească din nou în 4 ani, căzînd apoi în 3 luni, pentru a recreşte în decursul a 4 ani. SLS permite părului să crească încet timp de 2 ani, şi apoi să cadă timp de 2 ani.

Dr. Greene, cercetător cu două doctorate la Colegiul Medical din Georgia, studiază efectele produse de SLS. Studiul dr-lui Greene aduce dovezi alarmante şi uimitoare cu privire la daunele produse de SLS. Acesta este rapid asimilat de ţesutul ocular şi retinut timp de 5 zile, influenţînd în special copiii, la care timpul de însănătoşire al corneei se extinde pînă la 10 zile (cu mult peste 2 zile la adulţi, în mod normal). Vă reamintesc ca SLS este absorbit nu doar prin contactul ocular, ci şi prin cel cutanat. Ochii umani se dezvoltă cel mai mult în primii 2 ani de viaţă, dar cu toate acestea ne expunem copiii la SLS, pînă şi adulţii sînt afectaţi prin apariţia cataractei. Să fie oare acesta motivul pentru care din ce în ce mai multe persoane poartă ochelari sau lentile de contact? Se ştie acum că SLS facilitează pătrunderea şi menţinerea nivelelor reziduale în creier, inimă, ficat şi plămîni prin intermediul şamponului sau săpunului în contact cu pielea, el afecteaza sistemul imunitar, cauzează separarea straturilor pielii şi inflamarea acesteia.

Afectarea este cumulativă, odată ce sistemul imunitar este afectat durează mult timp pînă la restabilirea acestuia, ceea ce poate duce la inhibarea apărării imunitare, cauzatoare de o vulnerabilitate mai mare faţă de viruşi şi bacterii. De aceea, fiind mai mereu suprasolicitaţi imunitar avem stări frecvente de oboseală. SLS se mai găseşte şî în alte produse de igienă personală cum ar fi săpunul de corp şi de faţă, loţiunile de curăţare a pielii, gelul de ras şi spumantul de baie (prin care poate provoca infecţia tractului urinar).

O altă problemă cu SLS este tendinţa de a reacţiona cu alte substanţe cum ar fi: TEA, DEA, uitaţi-vă pe etichetă după aceste substanţe, formaldehides, etc; un agent cancerigen e ca un minilaborator într-o sticlă. Dar de ce nu am auzit mai multe despre aceste efecte pînă acum? Trebuie să ţinem cont de faptul că producătorii acestor mărfuri au de cîştigat milioane de lire pe an. Precum în industria tutunului, care timp de zeci de ani a reusit să reziste, ei vin cu studii care să contrazică cele spuse de oamenii de ştiinţă precum dr. Greene.

După cum ştiţi, au trebuit să treacă 20 de ani pînă cînd companiile de ţigarete au pus atenţionarea asupra daunelor tutunului pe pachetele de ţigări. În SUA lucrul cel mai bun pe care îl poate face FDA (Administraţia SUA pentru droguri – The US Drog Administration) în ziua de azi este să-i oblige pe producători să pună atenţionări asupra efectelor pe etichetele anumitor produse. Desigur, acest lucru nu se întîmplă în Marea Britanie sau la noi.

În legătură cu atenţionările de pe etichete, iată un avertisment de pe o pastă de dinţi comercializată în SUA de către unul dintre cei mai mari producători de pastă de dinţi: „A nu se înghiţi. La copiii sub 6 ani, pentru a reduce riscul înghiţirii, folosiţi o cantitate redusă şi sub supraveghere pînă la obţinerea unui obicei corect de spălare. La copiii sub 2 ani cereţi avizul medicului, şi apoi sub aceasta: „AVIZ: A NU SE LĂSA LA ÎNDEMÎNA COPIILOR SUB 6 ANI, ÎN CAZUL INGERĂRII ADRESAŢI-VĂ MEDICULUI SAU CONTACTAŢI DE URGENŢĂ UN CENTRU DE CONTROL AL OTRĂVIRII“

Elisabeth Sword, directorul executiv al Organizaţiei Mediului de Apărare a Sănătăţii Copilului, declară: „Oamenii cred în mod eronat că dacă un produs apare pe piaţă este şi demn de încredere, altfel guvernul nu ar permite comercializarea acestuia, cum se întîmplă în cazul alimentelor“.

Dar să vorbim despre experienţe trăite de noi toţi şi care reprezintă răspunsuri la reacţii chimice, cum ar fi: strănutul după ce am mirosit un miros sau un spray deodorant, iritaţii în urma folosirii unui produs cosmetic, a unei loţiuni de corp, sau a unui şampon sau balsam; chiar mai frecvent, durerea de cap ce persistă după zugrăvit sau vopsit, sau folosirea unui covor nou.

Toate acestea sînt reacţii chimice la care sîntem expuşi fără să realizăm. S-a considerat mereu că bucătăria este cea mai periculoasă cameră din casă, deoarece aici se petrec cele mai multe operaţii cum ar fi tăiatul, operarea cu diferite mixere şi blendere, fierberea, prăjirea şi prezenţa obiectelor casabile. Însă privind din punctul de vedere al termenilor de sănătate şi conform statisticilor de rănire, baia este cea mai periculoasă cameră din casă. Institutul Naţional de Ocupaţie Siguranţă şi Sănătate din SUA a descoperit că dintre chimicalele folosite în produsele pentru igiena personală, 884 au fost raportate ca fiind toxice şi 125 ca fiind agenţi cauzatori de cancer, statistică surprinzătoare avînd în vedere că la începutul secolului cancerul era o boală rară.

În ziua de azi însă, se pare că o persoană din patru moare din cauza acestuia. Probabil că vă întrebaţi de ce este permisă folosirea acestor substanţe în produsele pentru igiena personală, şi ce au de gînd aceşti oameni să ne facă nouă, copiilor şi nepoţilor noştri? Cercetări făcute în Germania, Elveţia, Japonia şi SUA au evidenţiat că multe substanţe prezente frecvent în şampon, pastă de dinţi, creme de piele şi alte produse de igienă personală, pot duce la apariţia unor boli ale ficatului, plămînilor, inimii şi creierului, precum şi la chelire prematură, formarea cataractei, cancer de mediu („environmental cancer”), dermatite de contact şi afecţiuni ale ochilor la copii.

Majoritatea populaţiei nu are nici cea mai mică idee despre daunele aduse organismului prin folosirea zilnică a unor produse aparent în regulă.

Deci ce avem de făcut? Să achiziţionăm o apă de gură? Da, o apă de gură bună ar putea ajuta, însă este la fel de greu de găsit precum o pastă de dinţi bună. Majoritatea celor mai cunoscute ape de gură conţin un procent mai ridicat de alcool decît berea sau vinul, iar acest lucru poate fi periculos sau chiar mortal pentru copiii mici în cazul ingerării. Conform Asociaţiei de producere a medicamentelor fără prescripţie din SUA, majoritatea celor mai cunoscute ape de gură conţin între 12,5 şi 27% alcool („alcohol proofs – that’s 25 to 54% proof”)…

Cum ne apărăm de aceste substanţe toxice?

Iată câteve sfaturi:

- Trăiţi dacă se poate cât mai aproape de natură- departe de fabrici, linii de înaltă tensiune, trafic rutier intens

- Umpleţi-vă locuinţa cu plante vii!. Filodendronul de exemplu absoarbe din mediu formaldehida, amoniacul, benzenul, tricloretilenul, xilenul,etc purificând aerul.

- Spălaţi întodeauna fructele şi legumele înainte de a le consuma cu apă filtrată. Cele mai bune purificatoare de apă sunt cele care folosesc osmoza inversă. (Atenţie însă la ce firmă apelaţi; riscaţi să achiziţionaţi pe bani mulţi un veritabil focar de infecţie. Feriţi-vă de agenţii de vanzare agresivi, cereţi cât mai multe informaţii înaite de a cumpăra un astfel de produs).

Dacă nu aveţi apă purificată, folosiţi o soluţie de suc proaspăt de lămâie. Consumaţi mai multe fructe decât legume pentru că fructele au mai mulţi antioxidanţi şi astringenţi. Fructele au darul de a menţine sistemul limfatic curat, măresc rezistenţa celulelor, în special cele nervoase

- Când sunteţi la volan, tineţi închis sistemul de ventilare a aerului către exterior. Asiguraţi-vă că sistemul de evacuare a gazelor de eşapament nu are scurgeri.

- Folosiţi pentru igiena personală- săpun, şampon, doar produse 100% naturale. Orice produs aplicat pe piele ajunge în sânge, iar apoi la creier, rinichi, ficat, putând produce în timp probleme de sănătate. Este vorba de organismul dumneavoastră; când el cedează, nu mai este nimic de făcut.

- Evitaţi să gătiţi mâncarea- o omorâţi; dacă totuşi trebuie să gătiţi, folosiţi aburul şi nu foc asupra alimentelor; folosiţi numai vase de gătit din inox. -

- Consumaţi numai apă obţinută prin osmoză inversă- cea mai sigură apă din lume; nu o depozitaţi în ambalaje din plastic; are putere mare de absorţie şi poate atrage toxine din plastic.

- Beţi apă numai din pahare de sticlă; evitaţi paharele din plastic în special pentru băuturi calde sau fierbinţi.

- Evitaţi mişcarea în zone cu trafic intens. Alegeţi pentru plimbare zonele împădurite.

- Evitaţi cât mai mult lumina fluorescentă

– informaţii din acest articol au fost preluate din – Arta de a trăi – Magazin 2008 şi Robert Morse- Să trăim sănătos fără toxine.

2 vizitatori online acum
0 vizitatori, 2 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 118 la 12:25 pm UTC
Aceasta luna: 203 la 12-05-2019 10:56 pm UTC
Acest an: 667 la 10-30-2019 08:47 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC