> News of the day <

Aspartamul – otrava …dulce II

Aspartamul este o neurotoxină şi o substanţă teratogenă binecunoscută, care, în doze nedefinite încă, produce efecte adverse grave reversibile la adult, dar ireversibile în creierul fătului sau al copilului In urma procesului de metabolizare în organism, Aspartamul se descompune în: fenilalanină (~50%), care are efecte neurotoxice şi poate produce fenilcetonurie şi stări de apoplexie; dicetopiperazina, … Read more

iulie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Cum controlăm frustrarea

Oriunde te-ai duce, orice ai face, oriunde ai întoarce capul,  vezi sau auzi oameni frustraţi. Şoferi care claxonează şi înjură cu pumnii strânşi şi capul scos pe geam, părinţi nervoşi care smucesc copii din faţa rafturilor cu dulciuri sau jucării din market, soţi geloşi care îşi lovesc nemiloşi soţiile, soţii care îşi acuză soţii de tot felul de neputinţe, ghionturi la coadă la farmacie, vecini cu maxilarele înceştate sensibili la gălăgie care bat în ţeava caloriferului furioşi, copii care îşi acuză părinţii pentru neştiinţa/ neputinţa lor, subordonaţii care fac “spume” împotriva şefilor prea intransigenţi,o populaţie blocată în neputinţă şi care înjură cu patimă guvernul sau politiceinii, etc…

Am putea concluziona că suntem o naţiune de frustraţi, de oameni nervoşi, neputincioşi buni doar să critice, să înjure sau să acuze. Spuneam cu alt prilej că cel mai simplu mod de a părea “deştept” este să fii mereu “Gică-contra” şi dacă se poate “contra” la orice. Acesta este “sportul” preferat de oamenii care îşi compensează inferioritatea, neputinţa şi impotenţa căutând să domine, să acuze, să înjure pe ceilalţi (A.Adler – substituirea motivului).

Dar ce este de fapt frustrarea?

În accepţiunea lui S. Freud, “eu-l” are reacţii de apărare manifestate sub diverse forme cum ar fi de exemplu refularea (negarea conflictului sau motivului), consolarea neputincioşilor în fantezie sau visare (este de multe ori completată de consumul de alcool sau droguri), reacţia inversă (a acţiona în sens invers dorinţei), proiecţia (atribuim altcuiva neputinţa/impotenţa noastră pentru a-l putea acuza, reproşa, înjura, pedepsi, etc).

Frustrarea presupune împiedicarea realizării unei dorinţe, stare dublată de blocajul psihic consecutiv. Ea se caracterizează prin tensiune şi insatisfacţie datorită absenţei din situaţia finală a satisfacerii/ potolirii / împlinirii acestei necesităţi active. Frustrarea generală pe care o întâlnim azi este o atitudine, un sentiment cinic apăsător şi care este amplificat zilnic de o media agresivă, manipulatoare (care nu este interesată în realitate de nevoile noastre , de nerealizările noastre, de neştiinţa noastră, de eşecurile noastre).  A încerca să scapi de acest tip de frustrare indusă este totuna cu a lupta cu morile de vânt; sentimentul îţi este mereu şi mereu “aruncat” în faţă de personaje aparent docte, aparent preocupate, informate, atotştiutoare, des-interesate. Acţiunea lor manipulatoare se bazează pe faptul că oamenii, privitorii în general au o personalitate dublă. Una este dezamăgirea simţită acasă de lipsa banilor, de notele proaste ale copilului sau de reproşurile partenerului şi alta este “masca” (persona-litatea) oferită celorlalţi şi care ascunde abil toate aceste sentimente negative. Întrucât frustrarea nu poate fi uşor muşamalizată, pe acest teren sensibil sunt croite toate emisiunile negative, pline de venin, ură, sarcasm, ironii ieftine sau acuze justificate sau nu.  Spre deosebire de ură care este reversul iubirii şi care este un sentiment sincer în felul lui (ura se poate relativ uşor transforma în opusul ei adică în iubire), frustrarea atent întreţinută, cultivată, îţi abate atenţia de la vinovatul principal (de cele mai multe ori noi înşine) spre alte persoane. Acest tip de “salvare” (după cum istoria ultimilor 20 de ani a confirmat-o) este iluzorie, inexistentă şi doar punct de plecare pentru alte erori, eşecuri, frustrări viitoare.

Un alt tip de frustrare des întâlnită este cel care se naşte din dorinţa, atracţia irezistibilă de “a avea” altă femeie sau alt bărbat deşi partenerul tău este corect cu tine iar în familie nu este nici o problemă.  Frustrarea în acest caz alternează cu sentimentul de vinovăţie amplificându-se reciproc până când toleranţa scăzută sau chiar lipsa toleranţei la astfel de frustrări conduce la conflicte psihice grave traduse prin consum de alcool, droguri, dulciuri, cheltuieli inutile, agresivitate, depresie, tendinţe suicidale, etc.

Cum facem faţă frustrării

Ne autoeducăm să privim sentimentele negative pe care le trăim dintr-o altă perspectivă. Problemele, frustrările sunt exterioare sau interioare? Când vom realiza că aceste sentimente negative sunt interioare, adică ne aparţin, adică ele “stau în puterea noastră” vom şti că ceeace ne enervează acum, peste un număr de ani va fi doar o amintire sau nici măcar atât (câţi îşi mai aduc aminte de “prostiile”, de minciunile presei de acum 15-20 de ani sau de primele guverne “pricopsite” postrevoluţionare?). Să învăţăm să facem haz de necaz. Problemele nu vor fi mai uşor rezolvate dacă le luăm prea în serios şi cu siguranţă ceeace ne face să fim azi încrâncenaţi poimâne ne va face să zâmbim îngăduitori. Cerem ajutorul prietenilor. Problema care este extrem de frustrantă poate deveni acceptabilă atunci când ne oprim, luăm o pauză şi o discutăm cu prieteni buni. O problemă pusă corect (un prieten care o “vede” detaşat ne poate ajuta în acest sens) este pe jumătate rezolvată. În cercăm să vedem altfel realitatea, de preferat prin proprii noştrii ochi şi nu prin cei ai altora şi în nici un caz ai celor care ne incită în loc să ne ajute. Încercăm să redescoperim frumuseţea în partenerul pe care l-am ales în faţa lui Dumnezeu, cel care este cel mai aproapiat sprijin “la bine şi la greu” şi de ce nu să facem mai mult sex. Este o terapie naturală a frustrării care funcţionează impecabil.Şi să nu uităm: “Un pesimist vede dificultatea în fiecare oportunitate; un optimist vede oportunitatea în fiecare dificultate”. – Winston Churchill -

Criză ne-bună

În anul 2008 în România erau în evidenţă 251 525 de pacienţi cu afecţiuni mintale (conform Centrului de Calcul şi Statistică Sanitară).

Odată cu venirea crizei numărul de pacienţi internaţi în spitalele de Psihiatrie a crescut dramatic (cu 520% – la Spitalul Socola din Iaşi de exemplu – iar la Spitalul 9 din Bucureşti numărul internărilor a depăşit 30 000!

Şomajul, lipsa veniturilor, imposibilitatea achitării datoriilor la bănci sau a altor cheltuieli familiale, a determinat apariţia depresiilor şi suprapopularea secţiilor de boli mintale din întreaga ţară. Aici oamenii primesc în loc de serviciu sau bani – diazepam; alţii care nu ajung la spital încearcă să şteargă necazurile folosind alcoolul.  A crescut rata sinuciderilor dar şi a infracţionalităţii, nu numai în România ci în întreaga lume.

Psihiatrii de la Universitatea din Bergen – Norvegia, au efectuat un studiu pe 60 000 de persoane anxioase. Concluzia – riscul de a face cancer este mai mare la acestea cu 25%.

Cu cât oamenii sunt mai îngrijoraţi, cu atât mai mult creşte riscul de a face cancer, Altzheimer sau alte forme de demenţă afirmă cercetătorii de la Centrul Medical Rush-Presbyterian St Luke din Chicago (afectarea pe termen lung a hipocampului- componentă a creierului responsabilă cu memoria).

Dar nu numai criza ne bagă în spital ci şi excesul de informaţii. Bombardamentul informaţional cu date de ordin general sau de afaceri poate genera sindromul de oboseală la informaţii. Excesul de informaţii poate fi la fel de periculos ca şi lipsa lor. (Dr David Lewis citat de Reuters).

Cum scăpăm de depresie?

Revoluţia industrială de la începutul sec XIX –lea a oferit unui procent important de oameni accederea la un nivel de bunăstare materială incomparabil cu cel atins în alte perioade istorice. Aproape oricine putea visa şi putea să îndeplinească visul de a avea o casă, o maşină, să vadă lumea sau să aibă propria afacere. În plan secund însă a crescut sensibilitatea acestora la ideea că şi-ar putea pierde confortul obţinut, iar inadapatabilitatea socială a devenit evidentă odată cu creşterea numărului de depresivi. S-a estimat (înainte de criză) că la nivel global un bărbat din 10 suferea de depresie şi o femeie din 5. Dar odată cu apariţia acestei crize economice globale numărul depresivilor nu a mai putut fi estimat. La nivel european instituţiile politice au fost sensibilizate însă de numărul mare de sinucideri şi specialiştii au întocmit imediat programe de prevenire a acestui fenomen care riscă să aibă proporţiile unei epidemii. În Suedia – ţară „etalon” pentru nivelul de protecţie socială, a fost iniţiată în urmă cu câteva luni campania „suicid-zero” care informează populaţia despre riscurile legate de datoriile la bănci şi sănătatea mintală. Imediat alte 12 state europene au adoptat programe naţionale de prevenire a sinuciderilor similare Suediei şi aprobate de parlamentele respective. În Marea Britanie, sunt programe de educare a angajatorilor cu privire la modul în care să gestioneze relaţia cu angajaţii şi stresul, şi pentru a preveni îmbolnăvirea populaţiei, mult mai vulnerabilă în aceste vremuri grele din punct de vedere financiar. Până şi în Bulgaria, guvernul şi-a asumat un program naţional de prevenţie a depresiei, boală a cărei frecvenţă a crescut mult în timpul crizei.  În România („fruntaşă” europeană cu cele mai multe persoane internate pentru depresie şi cei mai mulţi oameni luaţi în evidenţă pentru această afecţiune) specialiştii afirmă că în prezent o persoană din două suferă de depresie. Stresul, lipsurile induse de criza economică au îndemnat pe 2000 de persoane doar într-un singur judeţ -Iaşi în anul 2009 să se sinucidă din care 50 nu au mai putut fi salvaţi. Metodele cele mai folosite au fost ingestia de substanţe chimice, automutilările (tăierile) şi spânzurarea.

Pentru o mai bună informare şi pentru a elimina unele confuzii legate de acest subiect trebuie spus că depresia nu trebuie identificată/confundată cu tristeţea. Tristeţea este o reacţie normală la înfrângeri, dezamăgiri, nereuşite dar foarte mulţi oameni folosesc termenul de “depresie” pentru a-şi caracteriza aceste trăiri.

Cum recunoaştem depresia? Tristeţea din depresie este mai severă decât cea obişnuită/normală. Depresia clinică este o stare mentală de amărăciune care persistă perioade ÎNDELUNGATE de timp. Persoanele depresive sunt  lipsite de viaţă, “goale” pe dinăuntru, fără un scop anume şi apatice. Bărbaţii se simt obosiţi, nervoşi, cu o stare de iritabilitate crescută, au probleme cu somnul, îşi pierd interesul pentru muncă iar viaţa sexuală şi familială este catastrofală. Unii devin agresivi, violenţi şi încep să abuzeze de alcool şi de alte substanţe psihotrope. Dar, deşi depresia la femei este de două ori mai frecventă decât la bărbaţi, riscul de suicid al bărbaţilor este mult mai crescut mai ales la cei trecuţi de vârsta a doua. De asemenea apare sentimentul pierderii interesului faţă de viaţă în general şi de lucrurile care altădată le făceau plăcere. Chiar şi cea mai mică sarcină poate părea deosebit de dificilă. Pur si simplu persoana nu mai are chef de nimic.

Depresia se manifestă complet diferit de la o persoană la alta. În timp ce unii se simt “dărâmaţi” pentru o perioadă lungă de timp, pentru alţii trăirile depresive pur şi simplu vin şi pleacă.

Ce facem când ne suspectăm de depresie ?

Ne amintim că înainte de această această criză am avut vise, idealuri pe care le doream împlinite. Trecem la acţiune ignorând letargia, apatia, plictiseala, indiferenţa, deriva, aşteptarea. Perseverăm în ceeace ne-am propus, facem planuri, acţionăm. Ne fixăm atenţia asupra acelor prieteni ai noştrii care au reuşit. Ei pot fi o sursă bună de încurajare, inspiraţie, speranţă, motivare.  Evităm să analizăm prea mult situaţia dificilă chiar dacă detaliile sunt importante pentru succes. Gândirea detaliilor dusă la extrem e patologică şi ne blochează/paralizează acţiunile.  Ne apucăm de ceva nou care să ne trezească pofta de viaţă, entuziasmul. Ne felicităm, ne răsplătim  pentru fiecare pas reuşit. Vizităm locuri noi, discutăm cu oameni noi. Apa a fost  dintodeauna cea mai importantă sursă de nergie psihică (creierul este 90% apă!) şi aşa se explică de ce oamenii „se bulucesc” vara la mare. Ne facem planuri, ne organizăm (dezordinea este o sursă de depresie). Facem mişcare – mergem mai mult pe jos (creierul se va oxigena mai bine  iar gândurile se vor clarifica). Mâncăm regulat (nu „când apucăm”), alimente de calitate şi evităm „ghiftuirea” care ne taie pofta de muncă (ne „îngreunează” la propriu şi la figurat). Dormim mai mult (somnul este cel mai eficient antidepresiv) într-o încăpere întunecată şi ferită de gălăgie/zgomote. Evităm băuturile excitante pentru sistemul nervos (cola, cafea, ceai negru, alcool) şi ne amintim ce spunea Sfântul Ian Gură de Aur, „Apa este singura băutură pentru omul înţelept”. Ne reamintim mereu că stările negative pot fi depăşite, că nu noi suntem cauza lor şi că optimismul, gândirea afirmativă este mai importantă pentru viaţa noastră dar şi a celor pe care îi iubim.

Efectele nocive ale televiziunii.


Nimeni nu a ajuns om de cultură stând în faţa televizorului

Privitul la un punct fix –televizorul, semiîntunericul, mintea oprită doar la o singură problemă, derularea rapidă a ideilor emise fără posibilitatea analizei, interpretării conştiente/ personale – are efect hipnotic

Risipă de energie mentală. Creierul primeşte circa 40% din energia tuturor organelor, din care 2/3 „investeşte” în privire şi ochi. Chiar dacă nu facem nici un efort să privim la TV, nu trebuie să uităm că acest lucru poate fi evaluat în bani; consumăm energie mentală atunci când stăm cu ochii deschişi în faţa tubului catodic sau plasmei Tv.

Promovează obiceiuri incorecte – eleva olimpică porno, profesoara porno, etc, alcool, droguri,

Consumul senzaţiilor tari fără implicare duce la apariţia şi cultivarea unor relaţii superficiale cu cei din jur, senzaţia golului interior, lipsa identităţii, parazitismul social

Favorizează obezitatea – metabolismul este mai lent când mâncăm în faţa televizorului – în special copii

Scade imaginaţia, ingeniozitatea. Copii de la ţară care nu au crescut cu televizor, sunt mai creativi, mai descurcăreţi în viaţă.

Neputând ajuta oamenii care au avut accidente sau au fost abuzaţi şi pe care îi vedem la Tv, se creează starea „nu pot face nimic”, neimplicare – o problemă globală – vezi crima din New York unde 10 martori au privit pe geam din apartamentele personale o femeie care a fost înjunghiată de 7 ori şi nimeni nu a sunat la poliţie.

Privitul imaginilor violente deculpabilizează privitorul, acesta priveşte/ acceptă cu seninătate violenţa în viaţa reală.

Într-un an copii văd prin intermediul desenelor animate echivalentul a 22 de zile de cursuri despre război. La 4 ani, copilul a văzut deja peste 8000 de fapte violente de la desenele animate.

22% din copii criminali au recunoscut că au făcut ceeace au văzut la Tv.

La tv copii învaţă să nu-şi respecte părinţii, să mintă, să aibă un comportament agresiv,

Sexualitatea promovată de tv scade cu mult vârsta primului contact sexual cu consecinţele de rigoare.

Încurajează pierderea timpului – resursa noastră cea mai importantă. Un adult de 80 de ani a petrecut 100 000 de ore din viaţa lui în faţa televizorului tot atât cât la servici.

2/3 din căsătorii se încheie cu divorţ din cauza NEIMPLICĂRII- trăsătură specifică privitorilor la tv

Prin tv se transmit cel mai uşor furia, ura, frica, în detrimentul liniştii, relaxării, păcii sufleteşti, dragostei

Televizorul ne spune cum să ne îmbrăcăm cum să vorbim, cum să gândim. El a devenit stăpânul vieţii noastre


Televiziunea este tetină, doică, pedagog naţional – creatoarea noii generaţii de video-copii. Pentru copii noştrii televiziunea a devenit axa reper a vieţii lor.

Funcţia principală a televiziunii este aceea de a pregăti creiere disponibile la publicitate oricare ar fi ea (comercială, politică).

Televiziunea este drog pentru că a devenit singura alternativă de distracţie pentru milioane de oameni. Tubul catodic înlocuieşte lipsa de aventura din viaţa noastră, el oferă visul cu ochii deschişi, evadarea într-o lume imaginară


Pilulă cu … minte

Există oameni care au avut parte de necazuri fără ca aceştia să aibă şi controlul asupra împrejurărilor, cauzelor care le-au provocat nenorocirile, şi oameni care le atrag prin felul lor de a fi tulburând atât viaţa lor cât şi pe a celorlalţi. Încercând să-i schimbăm, să le reconfigurăm stereotipiile comportamentale, de cele mai multe ori sfârşim prin a ne molipsi adaptându-ne la modul lor nefiresc de a fi.

Intensitatea ridicată a emoţiilor lor este cauza „contagiozităţii” şi a puterii de a-i „infecta” pe cei din jur. Ei de obicei victimizează, culpabilizează şi din acest motiv este greu să îţi dai seama de la început că ei înşişi sunt cauza nefericirii şi a problemelor ce le au, iar când apuci să înţelegi eşti deja „contaminat”.

A ne asocia, însoţi pe cărările vieţii, împrieteni, cu „bolnavii de nefericire”, înseamnă a risipi enorm de multă energie şi mai ales de timp preţios. Ceilalţi ne vor judeca prin prisma/filtrul acestei asocieri şi eventual nu se vor reţine a ne acuza că am putea fi chiar vinovaţi. Pericolele contaminării de la aceşti oameni sunt imposibil de evaluat. Frustraţii cronici sunt cel mai des întâlniţi. Aceştia au un trecut tulbure, relaţii în general rupte şi eşuate cu partenerii de viaţă sau cei profesionali, au avut schimbări dese ale carierei, instabilitate profesională, însă au în schimb o forţă copleşitoare, crescută (patologic) a caracterului care intimidează pe cei din jur şi domină. În faţa unui astfel de personaj trebuie adoptată aceeaşi atitudine nemiloasă pe care o avem în faţa unei boli contagioase periculoase: carantina!. Altfel, ne vom îmbolnăvi şi noi. Nefericirea este sinonimă şi cu prostia şi aceasta este una din cele mai contagioase „boli” care are ca prognostic sigur eşecul.

Ce facem?

Există însă oameni cu care este chiar indicat să ne asociem pentru că sunt adevărate surse de bună dispoziţie, de exuberanţă, de inteligenţă, de bucurie. Ei sunt veseli şi pozitivi. „Norocul” lor, succesul lor este la fel de contagios pentru cei din jurul lor şi aceştia pot favoriza/ajuta la intrarea în viaţa noastră a prosperităţii şi fericirii printr-un proces fiziologic numit osmoză emoţională.

Napoleon Bonaparte care era un corsican bădăran, brutal şi prost crescut a fost suficient de inteligent pentru a se înconjura de oameni care aveau temperamente opuse. Talleyrand de exemplu (pe care îl admira foarte mult) comunica foarte uşor cu oamenii, era vesel tot timpul (avea un umor sănătos) şi pur şi simplu fascina femeile.

Dacă eşti zgârcit caută/fă-ţi măcar un prieten care să fie darnic şi încet încet vei deveni şi tu un generos iar viaţa ta va începe să îţi aducă/ofere daruri. Dacă eşti un morocănos, asociază-te cu oameni care au un umor sănătos (atenţie la cei cu umor patologic, bolnăvicios – sarcasticii). Dacă eşti un „singuratic” intră într-o „gaşcă”. Pentru a-ţi influenţa în bine viaţa, fereşte-te mai ales de acei oameni care au aceleaşi năravuri „rele” ca tine.

Cum ne „prăjim” creierul

Majoritatea oamenilor ştiu că papilele noastre gustative ne oferă patru senzaţii gustative: dulce, acru, sărat şi amar şi fiziologii au fost dea cord cu această realitate câteva mii de ani.

Iată că în 1908, un japonez care consuma supă dashi preparată dintr-o algă des folosită de bucătăria japoneză – Laminaria japonica sau kombu, a constatat că gustul acestei supe este mai uşor dar clat diferit de celelalte patru de bază. Kikunae Ikeda, căci despre el este vorba, profesor de chimie la Universitatea Imperială din Tokio, fără să aibă nevoie de sprijinul studenţilor sau doctoranzilor – aşa cum se obişnuieşte, ci doar de cel al unui simplu tehnician, obţine (după ce elimină toţi poluanţii – plumb, pesticide, NaCl, KCl, alţi contaminanţi din supă) prin cristalizare o substanţă cu formula C5H9NO4 – denumită acid glutamic iar gustul său a fost numit „umami” („delicios” sau „savuros”).

Această pudră albă cristalizată, în contact cu apa disociază rapid în anioni de glutamat şi cationi de sodiu excitând plăcut papilele gustative. La cererea acestuia, Saburosuke Suzuki, fondatorul Ajinomoto Co, Inc începe să producă această nouă aromă care va deveni extrem de populară şi de profitabilă nu numai în Japonia dar şi la nivel mondial. Secretul prafului care dă savoare oricărui aliment a părăsit repede Tara Soarelui Răsare şi s-a transformat într-o afacere evaluată în miliarde de dolari anual. În prezent cele mai mari producătoare şi exportatoare de glutamat (sau E621 sau potenţator/amplificator al gustului) sunt SUA, China, Japonia şi Germania.

Cum acţionează glutamatul?

Orice gospodină de exemplu ar evita folosirea pentru hrana copilului său a ugerului de vacă, a buzelor, a cozii, cartilagiilor sau a organelor sexuale, etc şi pe care altfel le-ar arunca. Ele se regăsesc însă în compoziţia salamurilor, parizerului sau a crenvuştilor iar glutamatul le face foarte gustoase şi dorite de creierul neştiutor al prichindeilor. Acestora nu produsul în sine le place (crenvuşti, mezeluri, chipsuri, sucuri acidulate, dulciuri, gumă, etc), ci glutamatul care îi hiperexcită gustativ. Alimentul introdus în gură, este dizolvat de apa şi enzimele din compoziţia salivei şi astfel stimulează chimic papilele gustative de pe suprafaţa limbii (ceeace nu poate fi dizolvat de apă nu are gust spune o lege din fiziologia umană). Aceste papile trimit apoi impulsuri nervoase creierului în special centrilor nervoşi unde este generată senzaţia de plăcere. Din această cauză, pentru aceşti fabricanţi extrem de bogaţi, cuvântul “glutamat” se traduce prin expresia “pot să vă vând orice vreau eu!”. Pentru a-l seduce această industrie a căutat să îl convingă pe consumator că, în materie de gust poate să bată toate recordurile posibile. Ea a introdus în alimentele procesate substanţe care modifică gustul final, falsificându-l iar unul din aceştia este intensificatorul/potenţatorul de gust.

El poate fi regăsit sub denumirea de monosodium glutamate, sodium glutamat, natriumglutaminat, ajinomoto, zest, vetsin, mei-jing, wei-jing, glutavene, glutacil, rl-50, msg, accent, chinese seasoning, acid glutamic sodium salt, glutammato monosodico, monosodioglutammato, monosodium-1-glutamate, a-monosodium-glutamat, sodium-1-glutamate sau GMS. E621 GMS sau glutamat monosodic se găseşte FRECVENT în: gumă vegetală, extractul de malţ, aromă de malţ, malţul din orz, aditivii din bulion, concentratul de roşii, aditivii din pâine, arome, aromele identic naturale, aromă de fum, aromă de carne (porc, pui, vită, oaie), aromă de caramel, amidonul alimentar modificat, sosul de soia, proteină din soia, izolatul proteic din soia, concentratul proteic din soia, acidul citric (atunci când se obţine din porumb), amidonul de porumb, laptele praf, siropul de porumb, agenţii de suspesie, siropul de orez, supă de carne, cubuleţele instant pentru supă, concentratul proteic din lapte, proteinele din lapte, proteină fortifiată din lapte, grâu sau proteinele din grâu, grăsimea lipolizată din unt, maltodextrina, menţiunile „fără grăsime” şi „conţinut scăzut de grăsime”, orice produs cu adaos de vitamine, annatto (E160b), proteină fortifiată, gume, pectină, enzime modificate, proteaze, orice produs care este fermentat, nutrimenţii din drojdie. Celelalte forme de glutamaţi pot să nu fie menţionate pe etichetă. Astfel, chiar dacă pe etichetă scrie „fără GMS”, pot fi prezenţi alţi glutamaţi, care determină aceleaşi efecte nocive. Mai trebuie spus că după ce am ingerat acest glutamat sintetic, de obicei ni se face sete şi atunci industria care ambalează în bidoane de plastic (bisfenol A -alt stres chimic pentru corpul nostru!) ape minerale sau sucuri răcoritoare este deja lângă noi să ne satisfacă şi această nevoie (de fapt ne dezhidratează în timp cu efecte grave pentru sănătate, dar nu contează când trebuie să obţii profit!). Când am început să îl introducem în organism, creierul nostru îl vrea în continuare din ce în ce mai mult (excită continuu neuronii, dă dependenţă, adică stimulează nevoia de a cumpăra produsele care îl conţin, adică exact ceeace îşi doresc firmele din industria agro-alimentară). Mai precis glutamatul determină un flux mai mare de ioni de calciu la nivel membranar neuronal urmat de un aflux nejustificat de mare de radicali liberi ceeace duce la moartea neuronilor supraexcitaţi. Studiile au evidenţiat faptul că, după 15-30 de minute de la expunerea la o concentraţie crescută de glutamat (cel mai simplu, prin ingerarea de alimente care îl conţin), o parte din neuroni se umflă, luând forma unor balonaşe care încep să degenereze, timp în care se acumulează cromatină (substanţa de bază a nucleului celular care conţine ADN). În maxim trei ore, aceşti neuroni mor.  Încă de acum 25 de ani, dr. John W. Olney profesor la Departamentul de Psihiatrie al Şcolii de Medicină din cadrul Universităţii Washington, neurolog şi cercetător, una dintre cele mai renumite autorităţi în domeniul excitotoxinelor, declarase glutamatul de sodiu ca fiind toxic pentru creier şi pentru celelalte organe (el a afirmat că acesta produce în creierul cobailor adevărate “găuri”).

Dar noi avem în mod normat în “bagajul” de neurotransmiţători ai creierului nostru acest glutamat (ajută la transmiterea informaţiilor între neuroni), însă spre deosebire de cel industrial nu este toxic (creierul nostru poate secreta endorfine naturale de 200 de ori mai puternice decât morfina sau cocaina, dar acestea sunt produse în anumite condiţii şi nu sunt neurotoxice sau excito-toxice aşa cum sunt cele de sinteză). Marea majoritate a celulelor neuronale din anumite zone din creier sunt distruse înainte de apariţia oricărui simptom clinic de boală acută sau cronică. Un alt specialist de calibru a atras atenţia asupra pericolelor reprezentate de glutamat şi aspartam – a fost Dr. Rusell Blaylock  dar şi expertul Adrienne Samuels, doctor în medicină, psiholog şi cercetător ştiinţific. Un altul este şi doctorul în medicină Francis J. Waickman, deţinător al Premiilor Rinkel şi Forman, licenţiat în pediatrie, alergie şi imunologie, Dr. John R. Hain, medic licenţiat în patologie, biologul Bernard Oser, doctorul în medicină H.J.Roberts, specialist în diabet dar şi o mulţime de alţi specialişti care au atras atenţia asupra pericolului ingerării glutamatului.

Care sunt efectele Glutamatului monosodic?

Datorită excesului de neurotoxine, riscurile la care sunt expuşi bebeluşii, copiii, femeile însărcinate, bătrânii şi bolnavii cu probleme cronice de sănătate sunt imense. Dr Blaylock afirma: „Bolile neurodegenerative sunt legate de mercur, aluminiu, plumb, pesticide şi erbicide, dar modalitatea prin care acestea produc vătămări ale creierului este mecanismul excitotoxic. Suntem cu toţii expuşi la aceste toxine, iar când mai adăugăm şi glutamat şi alte excitotoxine în alimentaţie, procesul de toxicitate se accelerează. De aceea, doctorii nu pot explica o cauză a bolilor degenerative: pentru că ele nu au o cauză, ci mai multe. Când se realizează un studiu de caz pe o persoană bolnavă de Alzheimer, un medic spune că este vorba de intoxicaţia cu aluminiu sau mercur, un altul că este vorba de pesticide, altul de altceva, dar de fapt este acelaşi mecanism care se petrece. Toate acestea operează concertat, crescând activitatea imunitară a creierului, activând astfel excitotoxicitatea. De aceea toate aceste substanţe par să aibă legătură cu boala, pentru că toate acţionează în acelaşi fel asupra creierului.”
Consumul repetat şi îndelungat de alimente, care au în compoziţie aditivi obţinuţi pe cale sintetică, supune organismul la un adevarăt bombardament chimic care afectează şi creierul dar şi organele interne. Organul care însă ne apără de toate formele de agresiune fie biologică (viruşi, bacterii, paraziţi) fie chimică este sistemul imunitar. Pentru a ne apăra, acesta ajunge să producă anticorpi peste măsură, care pot ataca chiar structurile proprii (sistemul nostru imunitar “înnebuneşte” din cauza stresului chimic) aşa cum se întâmplă în cazul bolilor auto-imune extrem de greu de diagnosticat şi extrem de costisitor de tratat (profitabil însă pentru altă industrie – cea medicală). Dereglarea activităţii sistemului imunitar mai este urmată de apariţia şi proliferarea celulelor tumorale canceroase (limfocitele T killer imunitare sunt cele care zilnic ucid astfel de celule “defecte”).  Cele mai des întâlnite simptome generate de consumul de glutamat la nivel cardiac sunt:  aritmie,fibrilaţie atrială,tahicardie (palpitaţii), încetinirea ritmului inimii,angină pectorală,creşterea tensiunii; la nivel gastrointestinal: diaree, greaţă/vomă, crampe stomacale, colon iritat, hemoroizi, sângerări rectale; la nivel muscular: înţepături, dureri, slăbire; la nivel respirator: astm, respiraţie insuficientă, dureri în piept, iritarea nasului; la nivel uro-genital: dureri de prostată, dureri vaginale, urinare frecventă, urinare nocturnă; la nivelul ochilor: vedere înceţoşată, focalizare greoaie, presiune în jurul ochilor; la nivel neurologic: depresie, modificări de comportament, reacţii de furie, migrene, ameţeală, dezechilibru, dezorientare, confuzie mintală, anxietate, atacuri de panică, hiperactivitate, probleme de comportament, atenţie deficitară, letargie, somnolenţă, insomnie, paralizie, sciatică, vorbire inconsistentă, frisoane, pierderi de memorie; la nivelul pielii: crăpături, mâncărimi, leziuni bucale, paralizie parţială, uscarea gurii, înţepenirea feţei, înţepenirea limbii, cearcăne sub ochi.
Unde îl regăsim şi ce facem?

În iulie 1997, corporaţia Auxein (mai târziu cunoscută sub numele de Emerald BioAgriculture) a cerut aprobare de la EPA (Agenţia de Protecţie a Mediului din SUA) să conducă un program experimental, de folosire a acidului glutamic liber sintetic, fără restricţie cantitativă, în/ sau pe vegetalele care urmau să fie puse în vânzare către populaţie. AuxiGro este un „stimulator de creştere” pentru recolte. Acidul glutamic liber prezent este transformat în acid gama-amino butiric (GABA) în vegetale, dar şi în corpul uman. La oameni, GABA stimulează în mod artificial glanda pituitară ca să producă hormoni de creştere. La vegetale are acelaşi rol, stimulând creşterea plantelor. Produsul stimulează producerea de GABA prin mitocondrii. Astfel, GABA deschide noi canale de nutriţie în pereţii celulelor, permiţând redistribuirea elementelor nutritive în diferite arii ale plantei. Dacă înainte eram îngrijoraţi din cauza hormonilor de creştere prezenţi în carne şi lapte, iată că acum avem o grijă în plus: “stimulatoarele de creştere” din vegetale.AuxiGro a pornit iniţial ca o substanţă ce cataliza creşterea şi dezvoltarea culturilor, dar apoi s-a observat ca insectele nu se atingeau de plantele stropite cu AuxiGro; prin urmare, compania a cerut patentarea produsului AuxiGro şi ca pesticid dar şi erbicid, iar mai apoi, ca fungicid. În septembrie 1997, EPA a aprobat cererea de a realiza programul experimental. În ianuarie 1998, EPA aproba cererea de a folosi fără restricţii acidul glutamic de sinteză sub forma de catalizator al creşterii şi dezvoltării plantelor. Astfel, EPA permitea companiei Auxein să folosească produsul AuxiGro, indiferent de cantitatea de acid glutamic de sinteză rămas în sau pe nuci, seminţe, cereale, fructe şi legume în momentul comercializării. Pulverizată peste recolte mai ales din avion, această toxină este susceptibilă de a fi inhalată, dusă de vânt la mari distanţe, în alte regiuni decât cele prevăzute de companie, de a intra în pământ şi de a contamina reţeaua de apa freatică. Salată verde, roşiile, cartofii şi alunele au fost printe primele vegetale vizate. În septembrie 2000, Auxein Corporation raporta că recoltele pulverizate cu AuxiGro includ: ţelină, castraveţii, fasolea, strugurii, ceapă, ardeiul gras, alunele, cartofii, căpşunele, roşiile şi pepenii verzi. Astăzi nu există recoltă care să nu fi fost aprobată spre „tratare” cu AuxiGro de către EPA. În decembrie 2000, compania Auxein depunea o petiţie în care cerea să se aprobe folosirea fără restricţii a acidului glutamic de sinteză în toate culturile şi pe toate produsele aflate sub jurisdicţia EPA. În iunie 2001 EPA aprobă petiţia. În 2004, Emerald BioAgriculture cerea aprobarea de a folosi AuxiGro ca dezinfectant, agent de deshidratare, fertilizator, fungicid, reglator de creştere pentru culturi. Interesant este că în anul 2000, catalogul de prezentare a produsului AuxiGro a firmei Auxein conţinea următorul avertisment: „PERICULOS PENTRU OAMENI ŞI ANIMALE DE CASA – ATENŢIE!”
În mai 1998, Institutul Naţional al Sănătăţii din SUA a ţinut un simpozion mondial intitulat Cascada de Glutamat: modalitate de declanşare a bolilor Sistemului Nervos Central. Medici, specialişti şi oameni de ştiinţă din întreaga lume au venit să discute efectele glutamatului asupra anumitor simptome şi boli. Mesajul central a fost că este nevoie de ajutorul companiilor farmaceutice (!!!) pentru a produce medicamente care să inhibe sinteza glutamatului în corp. Dar, Conform dr. Russell Blaylock, ultimele studii dezvăluie faptul că medicamentele care blochează receptorii de glutamat, administrate în paralel cu alte medicamente şi cu tratamentul chimioterapic, accelerează foarte mult dezvoltarea cancerului.

Dar până să luăm medicamente împotriva acestui glutamat, citim cu atenţie etichetele (eventual ne dotăm cu o lupă pentru că acestea se folosesc de o “şmecherie” pentru a nu încălca legea scriind informaţiile foarte mărunt, aproape ilizibil), şi când vedem glutamat nu le mai cumpărăm. Este singurul milloc de a determina/obliga industria chimică – motivată doar de profit cât mai mare să nu le mai producă. Cât timp vor exista cumpărători  vor exista şi producători iar sănătatea noastră a tuturor va fi din ce în ce mai şubredă. De asemeni, pentru a ne proteja marele nostru prieten din interior – Sistemul Imunitar şi pentru a-i oferi un instrument eficient pentru eliminarea deşeurilor chimice introduse în corp cu sau fără ştiinţa noastră, este obligatoriu să avem la îndemână pentru a ne hidrata apă pură (minim 8 pahare zilnic)– care poate scoate prin dizolvare o cantitate mai mare de deşeuri toxice decât apa minerală cea cu care ne-am obişnuit. A asigura organismului o apă corectă metabolic, preventivă dar şi curativă cum este apa pură, este un gest simplu, inteligent, responsabil şi mai ales ieftin. A prefera alimentele naturale, cât mai puţin tratate chimic înseamnă de asemeni a adăuga ani în plus de viaţă, înseamnă a contribui la falimentul acestei industrii chimice care nu are nimic de-a face cu sănătatea sau cu vindecarea noastră ci doar cu buzunarul nostru. Pentru că Dumnezeu ne-a dăruit şi ne-a lăsat nouă în grijă corpul nostru şi nu acestei “prea binevoitoare industrii a profitului”.

Efectele nocive ale televiziunii.


Nimeni nu a ajuns om de cultură stând în faţa televizorului

Privitul la un punct fix –televizorul, semiîntunericul, mintea oprită doar la o singură problemă, derularea rapidă a ideilor emise fără posibilitatea analizei, interpretării conştiente/ personale – are efect hipnotic

Risipă de energie mentală. Creierul primeşte circa 40% din energia tuturor organelor, din care 2/3 „investeşte” în privire şi ochi. Chiar dacă nu facem nici un efort să privim la TV, nu trebuie să uităm că acest lucru poate fi evaluat în bani; consumăm energie mentală atunci când stăm cu ochii deschişi în faţa tubului catodic sau plasmei Tv.

Promovează obiceiuri incorecte – eleva olimpică porno, profesoara porno, etc, alcool, droguri,

Consumul senzaţiilor tari fără implicare duce la apariţia şi cultivarea unor relaţii superficiale cu cei din jur, senzaţia golului interior, lipsa identităţii, parazitismul social

Favorizează obezitatea – metabolismul este mai lent când mâncăm în faţa televizorului – în special copii

Scade imaginaţia, ingeniozitatea. Copii de la ţară care nu au crescut cu televizor, sunt mai creativi, mai descurcăreţi în viaţă.

Neputând ajuta oamenii care au avut accidente sau au fost abuzaţi şi pe care îi vedem la Tv, se creează starea „nu pot face nimic”, neimplicare – o problemă globală – vezi crima din New York unde 10 martori au privit pe geam din apartamentele personale o femeie care a fost înjunghiată de 7 ori şi nimeni nu a sunat la poliţie.

Privitul imaginilor violente deculpabilizează privitorul, acesta priveşte/ acceptă cu seninătate violenţa în viaţa reală.

Într-un an copii văd prin intermediul desenelor animate echivalentul a 22 de zile de cursuri despre război. La 4 ani, copilul a văzut deja peste 8000 de fapte violente de la desenele animate.

22% din copii criminali au recunoscut că au făcut ceeace au văzut la Tv.

La tv copii învaţă să nu-şi respecte părinţii, să mintă, să aibă un comportament agresiv,

Sexualitatea promovată de tv scade cu mult vârsta primului contact sexual cu consecinţele de rigoare.

Încurajează pierderea timpului – resursa noastră cea mai importantă. Un adult de 80 de ani a petrecut 100 000 de ore din viaţa lui în faţa televizorului tot atât cât la servici.

2/3 din căsătorii se încheie cu divorţ din cauza NEIMPLICĂRII- trăsătură specifică privitorilor la tv

Prin tv se transmit cel mai uşor furia, ura, frica, în detrimentul liniştii, relaxării, păcii sufleteşti, dragostei

Televizorul ne spune cum să ne îmbrăcăm cum să vorbim, cum să gândim. El a devenit stăpânul vieţii noastre


Televiziunea este tetină, doică, pedagog naţional – creatoarea noii generaţii de video-copii. Pentru copii noştrii televiziunea a devenit axa reper a vieţii lor.

Funcţia principală a televiziunii este aceea de a pregăti creiere disponibile la publicitate oricare ar fi ea (comercială, politică).

Televiziunea este drog pentru că a devenit singura alternativă de distracţie pentru milioane de oameni. Tubul catodic înlocuieşte lipsa de aventura din viaţa noastră, el oferă visul cu ochii deschişi, evadarea într-o lume imaginară

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IICCVpdyEWA]

Deprimarea este o …modă?

„Emo” este o prescurtare de la cuvântul englez „emoţional”. Adolescenţii „emo” poartă ochelari cu lentile negre şi eşarfe lungi închise la culoare.
Consecinţa non-comunicării cronice dintre părinţi şi copii este vulnerabilitatea şi posibilitatea absorţiei masive de dezinformare având ca finalitate chiar autoextincţia sau sinuciderea.

Un copil bine crescut, informat, educat corect nu va alege niciodată ca soluţie la vreo problemă sinuciderea deoarece, el înţelege perfect că atunci naşterea nu ar mai avea nici un sens.
Copii care au aderat la aşa numita modă „emo” sunt copii cu deficienţe grave de gândire.

Aceşti copii se autoexclud din grupurile sociale, se automarginalizează şi în final, în cel mai fericit caz, ajung candidaţi perfecţi pentru secţiile de boli mintale.
Soluţia cea mai uşoară şi cea mai eficientă pentru a rezolva această problemă din ce în ce mai des întâlnită, este comunicarea cu aceşti copii nefericiţi. Părinţii sunt primii chemaţi să umple acel gol din sufletul propriilor lor copii. Acceptarea, înţelegerea frământărilor, rezolvarea nevoii copilului de răspunsuri sunt „medicamente” pe care un părinte responsabil le poate administra fără să se teamă de eventuale efecte secundare.

Aceşti copii hipersensibili trebuie atraşi şi implicaţi în rezolvarea unor probleme pentru a-i ajuta să înţeleagă, să conştientizeze responsabilitatea şi importanţa lor pentru mediul social.Îi vom ajuta să înţeleagă şi să accepte că deşi oamenii sunt egoişti, ei merită totuşi încrederea noastră;îi vom ajuta să accepte existenţa defectelor în viaţa noastră dar şi posibilitatea corectării acestora plecând de la principiul cauză-efect.

Încet – încet ataşamentul copilului faţă de noi va creşte progresiv şi va începe să ne povestească despre frustrările lui, despre neînţelegerile lui, despre soluţiile pe care el le consideră potrivite la o situaţie dată.
Viaţa lui va căpăta coerenţă şi bucuria va înlocui disperarea, tristeţea, dorinţa de suicid.

"Spital" II Tipuri de pacienţi

Dat fiind condiţiile cunoscute de spitalizare ţara noastră, apare fenomenul denumit „nevroză instituţională” sau după unii autori mai imaginativi – „boala bolii”, sau „ospitalism”.

Pacientul care s-a „pricopsit” şi cu această afecţiune – mulţi din păcate, îşi adaugă la boala de bază o stare de apatie, lipsa iniţiativei, îşi pierde interesul pentru evenimente şi lucruri care au un anumit interes personal, supunere docilă, îşi pierde sentimentele pentru ordine, nu se mai revoltă în faţa nedreptăţilor, suferă o deteriorare a obişnuinţelor personale de toaletă de exemplu, pierderea într-un anumit grad a individualităţii, resemnare fatalistă.

Proasta relaţionare medic-pacient poate conduce la aşa numitele boli iatrogene, boli care au o importantă componentă nevrotică şi care sunt reacţii psihogene ca efect al ideologiei medicale.

Pentru a se instala o astfel de afecţiune este necesar de exemplu doar de un cuvânt sau de un act interferat nefericit în comunicare. Pacientul realizează din atitudinea medicului sau asistentei ui că acesta este incapabil să-l ajute şi astfel devine anxios. Medicul, personalul medical de îngrijire emit mesaje multiple, complexe prin expresii, tăceri, cuvinte spuse cu jumătate de gură. Pacientul încearcă să descifreze aceste mesaje şi apoi să le incifreze în sistemul informaţional personal.

Atitudinea negativă din partea personalului medical (de respingere, abandon, de neîncredere) pot induce pacientului stări de alertă în care acestuia i se modifică percepţiile, imaginaţia i se deformează, gândirea i se alterează şi devine nelogică, apare frica, neliniştea, deprimarea. Bolnavii cronici trebuie ştiut că acumulează în decursul săptămânilor petrecute în spital o anumită „cultură medicală” la acest lucru contribuind cel mai mult contradicţiile dintre medici care au concepţii diferite şi care nu reuşesc să se înţeleagă între ei.

Aceşti pacienţi depresivi abdică de la activităţile normale; ei îşi continuă viaţa obişnuită, afişând uneori o pretinsă fericire, când de fapt pentru ei, în adâncul sufletului lor viaţa şi-a pierdut orice sens. Starea lor a celor mai puţin afectaţi de „nevroza de spital” este „disperarea tăcută”: blânzi, politicoşi în aparenţă, dar plini de o furie şi o frustrare pe care nu o recunosc.

3 vizitatori online acum
0 vizitatori, 3 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 5 la 12:43 am UTC
Aceasta luna: 11 la 07-02-2019 07:25 am UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC