> News of the day <

Documentar-eseu Domnica Trop

Vineri 09 septembrie, la început de toamnă cunoscutul şi inimosul realizator Dan Taloi a avut ca invitat pe Manuela Praja – profesor doctor în ştiinţe matematice la Colegiul Naţional Traian din Drobeta Turnu Severin. Dialogul, în principal despre problemele acute ale învăţământului românesc,  a fost unul extrem de interesant şi mai ales obiectiv. S-a precizat … Read more

septembrie 2020
L Ma Mi J V S D
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Magie şi momâie

MAGIA reprezenta Universul ca pe o sferă ce avea ca punct terminus infinitul, cea mai mare fiinţă existentă fiind chiar Universul. Cauza primară, primordială a energiei, a puterii în Cosmos era ceeace grecii au numit „Theos”. Atunci încă nu exista Diavolul sau Satan (în ebraică „satan” înseamna „contradicţie”, „acuzare”, „opoziţie” la greci, „diabolos” însemnând „acuzator”, „denigrator”, „calomniator”- sau opus al Divinului).
Din Magie s-a născut Ştiinţa – aceea care divulgă toate tainele, Religia (re-ligio –„re-legare” la Divin) dar şi Medicina (Pliniu cel Bătrân). Magia se ocupa de astrologie, de hiperchimie (alchimie) sau de fiperfizică (magia propriu-zisă).
Ea se baza pe principiul existenţei unei forţe, a unei puteri ascunse privirilor noastre şi înţelegerii – „spiritus vitae” – cum îl numea Paracelsus, şi care „anima” interiorul corpurilor noastre, interiorul materiei dar şi întregul Univers. Din practica Magiei, din practicarea ei ceremonială, exterioară, s-a născut ulterior Religia. Activarea forţelor invocate presupunea rigoare, stricteţe şi cunoaşterea precisă a „cheilor” altfel, practicantul risca să fie ucis de forţele uriaşe pe care nu le mai putea controla.
Două din cele mai puternice pârghii ale Magiei erau, fără îndoială, Dragostea şi Cuvântul –primit în dar spre folosinţă doar de oameni. Lucreţiu, în „De rerum natura”, afirma că „Magia nu este decât ştiinţa Dragostei” – scopul vieţii şi al oamenilor nemuritori. Şi aşa cum nu oricine poate tăia pentru a face o operaţie sau nu oricine poate conduce o maşină, tot aşa Marea Ordine Universală nu accepta a fi tulburată de orişicine şi de fiştecine. Platon – bun cunoscător al vieţii dacilor ce „stăpâneau ştiinţa de a se face nemuritori” după cum a afirmat şi Herodot, definea Magia ca fiind „cunoaşterea lumii prin însumarea, participarea, şi asocierea reciprocă şi simultană a cerului cu pământul, a celui ce operează cu cel operat”…
În puţine cuvinte, Magia era doar un instrument cu care omul acela primitiv şi „barbar” mânuia sau se folosea de forţele existente în Univers.
Grecii şi ulterior romanii au confundat în mod deliberat Magia cu vrăjitoria şi cu magia vulgară sau „din popor”. Aceasta, atunci ca şi acum, folosea şi ea imaginile ca instrument, dar practicile ei sunt profund alterate. La început, Mag-ul trebuia să păstreze tainele şi să se ferească de a face prozeliţi (de aici ideea de elită). Ulterior însă, odată cu degenerarea magiei la statutul de Religie, hierofantul s-a transformat în „păstor” care producea- atunci ca şi azi,- câţi mai mulţi „adepţi”. Romanii (după model grecesc) au permis profanilor (tatăl sau capul familiei de exemplu) să îndeplinească ritualuri care nu aveau nici o semnificaţie magică (la fel se-ntâmpla în Grecia cu ocazia festivităţilor care aveau caracter mai mult politic). În cazul Magiei doar un iniţiat putea să îndeplinească rânduielile corecte pentru că doar el a fost obiect de transmitere a „puterilor” în cadrul unei ceremonii de iniţiere, profanul neavând cunoştinţă de „cheile” potrivite de control a forţelor Universului. Alfabetul a reprodus la început chiar „cheile secrete” pentru că literele eru semne magice extrase dintr-o figură geometrică secretă (ce constituia, ce stătea chiar la baza Iniţierii)…
Cei mai mari duşmani ai Magiei, în Istorie s-au dovedit a fi deopotrivă Ştiinţa şi Religia iar practicanţii ei, consideraţi „vrăjitori”, „sectanţi” sau pur şi simplu profanatatori, au fost excomunicaţi şi eliminaţi. Dacă în alte vremi oamenii care ŞTIAU a îndeplini faptele erau arşi pe rug şi martirizaţi, azi ei sunt încă şi mai crânceni eliminaţi şi incineraţi în cuptorul ridicolului.
Mag-ul, la greci (magos) era un fel de „bucătar-şef” pentru că el frământa, plămădea macerate din prafuri şi lichide („mag” – gr – „a frământa”, „a plămădi”) iar de la greci Mag-ul a fost preluat şi de romani cu titulatura de Magister (primar). Studiul materiei în interior, interne realizat de aceşti magi s-a mai numit „alchimie” iar aceştia –care puteau vedea dincolo de efecte –cauzele, foloseau un limbaj ermetic, simbolic, cifrat întrucât forţele ascunse nu puteau fi descrise pentru simţurile obişnuite. Magia avea un caracter foarte secret şi fiind mai mult orientată spre utilitar, fiind eminamente practică, informaţiile („cheile”) deţinute erau transmise – nu oricui şi oricum, ci oral, după verificarea calităţilor discipolului (iniţiere). Aceşti „ştiutori” iniţiaţi au format primele nuclee ale elitelor aristocratice ulterioare. Întrucât Magia avea un caracter mai mult utilitar decât teoretic nu s-au păstrat texte scrise ci doar însemne de aducere-aminte cum sunt talismanele, inelele ritualice, formulele de invocare sau rugăciune, etc. Imitarea acestora, uitarea semnificaţiei lor primare a dus la apariţia magiei vulgare, false, a parodiei unde se regăsesc şi se întâlnesc doar vagi asemănări. Acest tip de magie vulgară, fantezistă, se bazează mai ales pe superstiţii.
Magia s-a confruntat în Istorie cu şarlatanul – sinonim cu flecarul pretenţios, şi cu superstiţia. Pe aceasta, Eliphas Levi o explica plecând de la cuvântul latin „a supravieţui” – şi care, „este semnul care supravieţuieşte gândului, este cadavrul unei practici religioase uitate”. Astfel, din împletirea şarlataniei cu superstiţia s-a născut magia vulgară aceea care vinde iluzii şi care nu-i decât o caricatură penibilă, demnă de dispreţ a Magiei autentice.
Când nu e în totalitate şarlatanie, magia vulgară conţine obiecte regulate prin formă, spontane, dar neregulate prin alcătuire. Aşa erau, sau sunt, de exemplu blazoanele sau heraldica creată de cavalerii de odinioară ,culeasă şi adaptată după simbolurile ori semnele văzute prin Orient.
Inelele pe care le fac şi le poartă atâţia oameni azi nu mai au nimic magic. Ele amintesc doar de unirea a doi oameni şi…atât. În alte vremi, Inelul Magic semnifica unirea voinţei purtătorului cu voinţa Spiritului chemat, invocat…
am ajuns la munte aproape de asfinţit, înainte de a se lăsa soarele după Cornet. pe luncă ga’riţa îşi păştea oile şi caprele şi învârtea cu o furcă cu coarne tocite fânu cosit şi gata uscat apoi îl chitea dimprejurul unui un par înfipt în pământ. o viţică priponită de-un ţăruş desenase un cerc mare, larg din iarba păscută. mai încolo, un ţap se împiciorogise în faţa unui muşuroi de ţărână şi da-să-mpungă – ce? nu ştia nici el ce- probabil cârtiţa ce scurma şi-mpingea pământu către cer. s-a dat repede-n vorbă cu mine – ga’riţa– oamenii ăştia de la munte sunt tăcuţi da cân încep să spună, să povestească nu se mai poci opri. e mai dificil să faci omu să vorbească în faţa camerei video- camera îi sperie da din una-n alta am început s-o-ntreb de câte alea toate, de pe la sat, despre ale lumeşti, de cântece, de farmece, de faceri, de des-faceri şi uite-aşa până la urmă m-am ales c-o momâie…
iată ce mi-a spus despre cum să fac să mă apăr de ăia răi – „că s-a umplut lumea de oameni haini la suflet”- da şi cum să-i pedepsesc pe ăi de-mi poartă sâmbetele. „da cân te-o-ntreba careva, mata să nu spui tot ce ţi-oi spune”, mi-a cricit ga’riţa îngrijată. „n-ai nici-o grijă că n-o să spun tot” am asigurat-o.
iacătă câteva vorbe despre „facerile” şi „des-facerile” ăstor oameni simpli de la munte.
„ca să ai putere să faci tre să ai o momâie care să-ţi ducă voia. dacă vreai să ai o momâie bună strânge vreo doi pumni de ceară din cutia aia neagră de tablă pentru „la morţi”- de după bisericuţă – vezi că-i veche de cân cu lupii’ai albi că acolo nu se mai slujeşte demult, da-i bună ceara aia veche ca ţărâna. nu-ş cine-o fi pus-o acolo, da mata poţi să plamadeşti o momâie bună din ea. vezi să nu-i faci ochi, gură, urechi, nas, nimic, nimic că altfel… papuşa asta tre încărcată aşa că, faci cumva pe dracu-patru şi, faci rost de păr de pe tigva franţuzului sau farmazoanei pe care-i bănui, aţe, praf de pe unde-a păşit –adică îi aduni cu grijă urmele. cel mai bine-ar fi să faci rost de sânge de muiere de su poale- dacă-i muiere sau de snagă de bărbat- dacă-i bărbat. amesteci toate astea cu ceara caldă şi, cân termini, ai de-acu o slugă bună pe care-o poţi trimite unde vrei – pe apă, pe foc, pe prafu din şuşa sau cu argintu viu”…
momâia mai trebuie vrăjită într-un anume fel cerc desenat cu cretă roşie sau „cu caramidă sau ţiglă veche”- da incomplet cercu „ca să poată pătrunde duhu în-nuntru”, într-o cameră unde nu mai intră nimeni cât îi dai viaţă, apoi tre lăsată o noapte întreagă până dinspre ziuă, într-un anume fel şi acoperită cu o basma roşie „de matase”. pe urmă ea poate fi trimisă după cel numit oriunde merge acesta. poate să-i intre în gând, poate să-l facă să greşească, să bolească, să-l omoare, poate aproape orişice.
„dintr-un ban de argint descântat să tragi două – trei fire ascuţite cu care să-mpungi momâia. sau o-n-nţeapi cu un cuţit cu mâner de sânger şi cu vârf ascuţit – sâmcea –dacă n-ai vii la mine că face ţâganu meu custuri de-astea, iar ăl de ţi-a făcut rău va simţi groaznice dureri sau i vor ieşi bube da nu va muri decât cân vreai tu asta”.
ga’riţa se-opri brusc din taină, stătu ce stătu, apoi încet, cu mişcări de felină se-apropie de muşuroiu ce speriase ţapu, ascultă ceva anume şi, incredibil de iute, aruncă toporu de la brâu în pământ. apoi cu mâinile şi unghiile groase ca nişte gheare tocite, scormoni pământu din muşuroi şi după câteva minute scoase încetunel o cârtiţă neagră, lucioasă ca un şobolan orb. îi tăie rapid capul iar din sângele scurs şi din pământu reavăn-negru stropit cu câta apă din urcioru mic de sub copaia de fân, plămădi o păpuşă cu forme de om.
„uite ia momâia asta– sâmcă se cheamă, pune-o lângă un mort tânăr – mortu ăsta are voinţă mare, ăi bătrâni sau care au murit după ce-au bolit şi-au suferit mult timp, nu-s buni, şi las-o câta vreme. cei mai buni îs ăi spânzuraţi – s-a facut obicei ca oamenii să se spânzure – e moartea cea mai uşoară dacă vreai să ştii, nu te doare şi simţi ca şi cum te-ai iubi” (e adevărat moartea prin înnec sau prin strangulare declanşează în creier o plăcere similară orgasmului). „vezi ai de grijă, cân lucrezi cu ea să nu cumva să te uiţi prea mult la ea aşa cum te uitaşi mata în ochii mei acu, că va fi rău de mata. şi-apoi ai de grijă pe cine trimiţi pe lumea ailaltă cu ea” …
ga’riţa şi-a chemat cu un şuierat scurt oile, şi-a mutat ochii de la mine şi a plecat ca şi când nici n-aş fi fost prezent acolo, în acea luncă scăldată de soarele galben-roşu ca un dovleac dat în pârg…
momâiei de lut pe care mi-a dat-o ga’riţa astă toamnă, i s-a albit capul. de ce? nu ştiu. tre s-o-ntreb pe ga’riţa. sau poate mai bine că nu…

 

 

 

 

 

Rozmarinul

Denumirea nu are legătură cu trandafirul sau cu Maria ci cu „rose” – rouă şi „marinus” – mare în latină, sau „roua mării”; grecii îl mai numeau „copacul de tămâie”.

A fost pentru prima dată folosită ca plantă „de leac” pentru regina Ungariei („apă ungurească”) care era paralizată şi avea membrele paralizate şi gută. Don Quijote (capitolul XVII, 1 volum) o pomeneşte în reţetele sale; fiind folosită în descântele de dragoste, mirele şi mireasa, încă din evul mediu, purtau coroniţe de rosmarin (planta căsătoriei şi a familiei).

Acţiunea plantei; sporeşte inteligenţa, controlul şi deciziile afective; ne îndeamnă să fim atenţi şi să nu ne dăruim oricui, în orice condiţii. Rozmarinul ne ajută să filtrăm influenţele sentimentale care ne asaltează, respingându-le pe cele care ne seacă, ne consumă energia şi lăsându-le pe cele care ne întăresc în interior. Readuce confortul şi căldura iubirii, claritatea minţii, ajutându-ne să pricepem mesajele ascunse ale evenimentelor; ne redă bucuria proaspătă , încrederea şi curajul , dar şi luciditatea de a ne relansa într-o nouă aventură a evoluţiei.

Rozmarinul nu-şi pierde aroma la fierbere îndelungată şi sunt preferate frunzele proaspete deoarece au o aromă mai pură. În bucătărie se foloseşte la peşte sau la carnea de pui; italienii nu gătesc niciodată carnea de oaie fără rozmarin iar puiu prijit pe cărbuni din lemn de rozmarin este savuros; în lipsa cărbunilor se presară frunze de rozmarin pe cărbunii încinşi.

Ca plantă terapeutică se foloseşte în gută, reumatism, pentru ameţeli, migrenă, sau întârzierea îmbătrânirii. Pentru prepararea ceaiului se folosesc frunze uscate sau proaspete şi apă purificată osmotic pentru a păstra aroma originală dar şi pentru o bună extragere a tuturor principiilor curative.

Cum ne ferim de deochi?


Deochiul este- conform manuscrisului aflat la Academia Română şi care aparţine cărturarului Iordache Golescu – „vătămarea cu ochii, cu uitătura”
„Cel ce are această patimă, când deoache pe cineva, simte că-l dor ochii, simte o iuţime, o usturime, o arsură la ochi. Are înfocată dragoste şi mare plăcere către ce vede, încât de-ar putea să-l înghită de viu”
O singură privire e deajuns pentru a zdruncina sănătatea cuiva sau a provoca rău animalelor sau plantelor de pe lângă casă. Această uitătură cu putere magică, nu are răutate sau gând de vătămare; dimpotrivă, ea poate fi plină de dragoste şi admiraţie.
Grecii, romanii dar şi dacii credeau că sănătatea neobişnuită, bunăstarea deplină, frumuseţea neobişnuită, stârneau şi aţâţau invidia zeilor. Aceştia transformau traiul acestor oameni într-unul amărât şi plin de necazuri (oamenii invidioşi, prin laudele exagerate, atrăgeau mânia zeilor).
Cine poate deochia?
Oamenii cu ochii albaştrii, verzi, cei cu sprâncenele îmbinate, chiorii, cei cu ochi saşii, pociţii, spânii şi, conform credinţelor din zona Mehedinţului – „toţi copii întorşi de la ţâţă”.
Cum ştim că suntem deocheaţi?
Stingem 9 cărbuni într-o ulcică cu apă purificată sau „neîncepută” şi dacă plutesc deochiul e sigur!
Cum ne păzim?
Nu ne mirăm, nu lăudăm pe nimeni fără să spunem „să nu te deochi!”; mama face un benghi cu cărbunele pe fruntea copilului între sprâncene; copilul se dă să sugă la ţâţa unei ţigănci; până la un an copilul nu este lăsat să se uite în oglindă; se leagă la încheietura mâinii sau la gâtul copilului un fir roşu; sau se mai leagă la gâtul copilului cărbune, tămâie sau un bob de usturoi.

Mai au farmec … farmecele?

“Pentru ca trupul şi capul să fie sănătoase trebuie să începem prin vindecarea sufletului; acesta este primul lucru. Leacul, trebuie să fie efectul folosirii unui anumit farmec, şi aceste farmece sunt cuvintele frumoase. Ele împlântă în suflet moderaţia; şi unde există moderaţie, acolo sănătatea este adusă repede” – Platon despre medicina practicată de daci – în dialogul lui Socrates cu Chrmides.

Medicina populară românească se baza, înainte de toate, pe negocierea cu destinul, pe „întoarcerea„ celui bolnav la o stare care să îi permită să trăiască sănătos.

Leacurile folosite de strămoşii noştrii, transmise pe cale orală, din generaţie în generaţie, erau întodeauna însoţite de ritualuri sau de anumite vorbe rostite fără de care plantele sau “fierturile de buruieni” nu aveau putere  de vindecare (farmece, descântece sau după caz desfaceri).

În  aproape toate ritualurile de negociere a destinului apa avea rolul cel mai important. Ea era suportul magic deasupra căruia se rosteau cuvintele, simbolurile sau se efectuau gesturile care o consacrau. Descântecele erau rostite de persoane – de regulă văduve bătrâne sau mai rar bărbaţi – cu o mare putere de persusiune şi forţă psihică.

Apa trebuia să fie “neîncepută” – pură; pentru asta se aduna roua zorilor, înainte de a se înălţa soarele, de la împreunarea a trei pârâuri, de la o fântână aflată la răscrucea a două sau trei drumuri, se aduna din stropii care săreau la roata morii sau de la un izvor care cădea în cascadă,sau din scorbura copacilor anume scobiţi pentru a aduna apă “strecurată”.

Apa era adusă într-o ulcică nouă, de către o femeie care nu avea voie să vorbească cu nimeni, nu avea voie să întoarcă cumva capul şi trebuia să revină acasă cu capul smerit aplecat spre pământ, altfel apa se “spurca”.

Iată un ritual îndeplinit de o fată care dorea să se facă iubită.

Aceasta se trezea în dimineaţa de Sfântul Vasile, până nu răsărea soarele, se îmbrăca cu hainele cele mai noi şi curate şi pleca după apă “neîncepută”.

Rostea apoi “apă, apă rouroasă, fă-mă mândră şi frumoasă, ca grâul ales pe masă, ca Sfântul Soare când răsare; ca busuiocul când e-n floare. Câtă dragoste-i pe lume, toată s-o aduci la mine, câţi feciori că m-o vedea, la toţi dragă le-oi cădea. Câţi bătrâni m-or auzi cu cuvântul m-or cinsti”.

După ce se spăla pe faţă cu apa astfel descântată, se întorcea acasă asigurându-se că nu a fost văzută de nimeni, pentru ca farmecul să-şi păstreze puterea. …

7 vizitatori online acum
0 vizitatori, 7 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 10 la 01:31 am UTC
Aceasta luna: 57 la 09-20-2020 04:00 pm UTC
Acest an: 213 la 01-19-2020 01:26 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC