> News of the day <

Spre Mânăstirea Sfânta Ana din Orşova

Mănăstirea Sfânta Ana este situată în orașul Orșova pe defileul Dunării, unul dintre cele mai frumoase locuri naturale din țara noastră. Ea este așezată pe coama Dealului Moșului, care domină orașul Orșova. A fost ctitorită de către ziaristul interbelic Pamfil Şeicaru, care a luptat în zona Orșovei în calitate de sublocotenent al Regimentului 17 Infanterie … Read more

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Din vârful tastelor pag 223

În afară de vizitele pe care le făceam în timpul liber pentru a mai vinde vreun echipament de purificat apa, trebuia să însoţesc uneori şi pe „bobocii” pe care îi pregăteam la cursul pentru vânzare.

Aşa l-am cunoscut pe nea Caisă. Nu-l cheamă aşa da aşa îmi place mie acu să-i zic.

Era naşul „bobocului” meu de la curs – o fată de vreo 28 de ani, inteligentă, bine crescută, absolventă de facultate dar cam timidă. Am mers la el acasă (o, ce casă!) ca să-i explicăm cum stă treaba cu apa şi cu celelalte aspecte ale vânzării. Ne-a servit cu cafea din cea mai scumpă, apoi ne-a invitat la masă că „picasem la ţanc” adică la prânz.

Fata pe care o plătea să-i gătească şi să-i facă ordine (ca să nu-şi streseze nevasta – „naşa”- plecată acum în Franţa la proprietatea pe care o aveau acolo) ne-a servit nişte sofisticării preparate la cuptor cu nişte garnituri la fel de exotice. „Asta sigur are şcoală de bucătari” m-am gândit atunci da’ fără să-l întreb însă pe „boier” dacă-i aşa.

Am ştiut de când l-am văzut că n-o să-i vindem nimic acestui orgolios plin de ifose şi care juca acum rolul binefăcătorului ocrotitor şi generos faţă de fina lui. Nu, nu era defel vorba de o altfel de relaţie (sexuală eventual) cu „finuţa” pentru că simt chestiile astea mai bine ca o femeie. Nu mai intru acum în detalii neinteresante despre vizita aceea.

Am plecat însă însoţit de remarca apasătă făcută la plecare: „Să nu mă mai cauţi cu chestii de-astea de vânzări de filtre că nu te mai primesc. Poţi să vii să mai vorbim când vrei că văd că eşti citit. Îmi place să ascult de-ăştia ca tine. Ai văzut că aici găseşti cafea adevărată!. Poate-ţi dau şi un wishy ce zici?”.

- „Mulţumesc pentru că aţi avut răbdare. Ne mai auzim cu telefonu” i-am spus şi eu de pe scări.

Au trecut vreo doi ani de-atunci. Nu l-am mai căutat, uitasem şi cum îl cheamă, până lunile trecute – astă vară- când l-am reîntâlnit la spital, la „urgenţă”. Era pe o targă, speriat şi iritat că „ăia se mişcau prea încet”. Fata care avea grijă de curăţenie şi de meniul zilnic (dar cu siguranţă şi de alte nevoi –asta DA!) rămăsese undeva la intrare speriată şi ea şi neânţelegând parcă nimic din cele ce i se întâmplau în acel moment.

- „Ce-are ăsta?” am întrebat o colegă ce se chinuia să-i prindă o venă.

- „Nu ştim aşteptăm să coboare neurologul şi să-l ducem la tomograf. Se pare că-i un accident vascular cerebral”.

În timp ce vorbeam cu colega, nea Caisă a început să emane aburi calzi de căcat proaspăt. Pantalonii desfăcuţi la burtă s-au udat de urina caldă care a început să se scurgă de pe targă.

- „Fetelor, haideţi să-l schimbăm pe dumnealui! Haideţi mai repede cu pijamalele. Luaţi-l de-aici că îi apucă pe toţi vomitatu’..”

O infirmieră sictirită de zecile de pacienţi pe care îi tot dezbrăcase în ultimele ore, apucă de targă şi o îndreaptă spre sala de baie aflată pe stânga.

- „Bine că te căcaşi pe tine! Re-aţi ai dreacu de îmbuibaţi! Băgaţi în voi ca porcii apoi veniţi aici cu pretenţii. Ai pe cineva cu tine să mă ajute?”

- „Câţi bani vrei fă?” o întreabă nea Caisă pe infirmieră.

- „Nu-mi trebuie banii tăi. Ai pijamale la tine sau scot din magazie? Buletinu unde-i?”

- „Vorbeşte fă frumos că te ia dracu. Acu sun să te dea afară!”.

-„Lasă gura! Aşa ai dat-o afară şi pe fie-mea. Trebea să-i dai salariu pe trei luni, mai ţii minte căcatule?”

Am asistat la scena care a durat mai puţin de un minut apoi am rugat-o pe infirmiera pe care o cunoşteam de ani buni ca pe o femeie cumsecade să se liniştească şi să mă lase pe mine să-l dezbrac.

- „Aaa, e de-al tău?”, m-a întrebat.

- „Nu!”, i-am răspuns scurt.

Nu am cine ştie ce greţuri la mirosurile urâte –am încercat altele mai „consistente” la morgă, sunt obişnuit, aşa că l-am dezbrăcat pe nea Caisă cu grijă la pielea goală apoi l-am spălat din aproape în aproape cu duşul, cu săpunul şi desigur, cu mâinile. Infirmiera mi-a adus nişte câmpuri să-l şterg apoi împreună cu ea l-am îmbrăcat în pijamale.

- „Tu cine eşti că parcă te cunosc?” m-a întrebat câutându-mi privirea.

- „Nu contează!” i-am răspuns.

- „Te duci tu să-l duci pe neuro, că văd că-l cunoşti, ca să nu mai pierdem timp?” m-a întrebat colega după ce i-a fixat branula la mână cu leucoplast.

- „Da, lasă că-l duc eu sus în secţie. Numai să aduci tu foaia sau s-o trimiţi”.

- „Acuma-acuma, să termine de scris în ea cei de la internări şi o trimit cu infirmiera”.

L-am dus la salon, l-am debarcat cu grijă de pe targă împreună cu fetele de pe neuro apoi am plecat să-mi termin treburile pentru care venisem la spital. Zilele trecute eram la un restaurant din Severin în biroul „şefului” aşteptându-l să discut cu el despre ce? … Despre apă desigur. I-am sugerat la telefon săptămâna trecută să monteze un echipament în bucătărie ca să gătească fetele lui ciorba pentru clienţi cu apă „strecurată” şi nu tot cu apa canceroasă din Dunăre.

- „Să treci să vorbim” …

Încă din uşă mi-a spus că a văzut cum arată echipamentul la o pensiune unde tocmai terminasem de montat unul şi m-a întrebat scurt „în cât timp îl are”, scuzându-se că nu poate să stea mai mult cu mine de vorbă pentru că „are pe cineva important la separeu”.

I-am spus că revin altă dată ca să discutăm şi alte detalii legate de hârtiile necesare a fi întocmite şi semnate, apoi am ieşit amândoi din birou.

În sala selectă numită „separeu” la masă, era chiar nea Caisă care râgâia ţinându-se de un pahar cu picior lung în care fusese cu câteva secunde mai înainte, şampanie „roze”.

- „Ce mai faci nea?” … („Caisă” i-am spus totuşi în gând) l-am întrebat din uşă.

Linişte…

S-a uitat la mine mirat de tupeu (cuvânt provenit din franceză – „tu peu” – „tu „poţi”) apoi am văzut cum din pupile începe să se rezerse un torent invizibil de ură.

Şi-a amintit că fusesem la el acasă, că tot eu fusesem de faţă când infirmiera l-a făcut „porc” şi tot eu îl spălasem nu cu mult timp în urmă de căcat.

N-am aşteptat răspunsul lui. Nu mă interesa.

L-am salutat pe patron şi am plecat.

În stradă aerul parcă se îngroşase şi sta să plouă…

Expoziţie de pictură Cristina Oprea la Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin


Vineri 18 mai 2012, puţin după prânz, a avut loc dechiderea expoziţiei personale a cunocutului artist plastic doljean Dr. Cristina Oprea. Evenimentul a coincis cu “Ziua internaţională a Muzeelor” iar cuvintele de deschidere şi prezentare au fost rostite de doamnele Sorina Ştefania Matacă – director al Muzeului Regiunii “Porţile de Fier” şi de Dr Maria Bălăceanu – director al Muzeului de Artă “Gheorghe Anghel” – Drobeta Turnu Severin.

Prezeţi la vernisaj artişti plastici severineni, personalităţi locale, presa scrisă şi radio-televiziunile locale, elevi, un numeros public.

Cristina Oprea – născută în Craiova îtr-o zi de toamnă a anului 1970 este specializată în pictură de şevalet, pictură pe papirus, linogravură, grafică de carte, artă miniaturală, ex-libris.

A urmat cursurile Liceului de Artă – secţia pictură pe şevaletşi ale Şcolii Populare de Artă tot din Craiova – secţia pictură. În 1996 este licenţiată a Facultăţii de Arte Vizuale “Ian Andreescu” din Cluj-Napoca – secţia pictură. Continuă studiile la Facultatea de Arte din Timişoara – secţia pictură pe şevalet şi în Italia la Nuova Academia di Belle Arti din Milano. Este doctorand al Universităţii din Craiova, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie – secţia Istorie, doctorand al Universităţii de Arte şi Design Cluj Napoca – secţia Arte vizuale dar şi studentă a Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Craiova. A obţinut un master în Cercetarea şi conservarea mărturiilor istorice la Universitatea din Craiova. În anul 2006 editează volumul de versuri “Labirintul Albastru”.

Expoziţii personale în România:

1992 – Cluj-Napoca , B.C.U.

1992, 1993, 1994 – Cluj Napoca , Casa Universitarilor, galeria „Paul Sima”

1993, 1995, 1997, Craiova , galeria „Arta”

1994 – Râmnicu-Vâlcea, galeria Uniunii Artiştilor Plastici

1996, 1997 – Craiova, Teatrul de Operă „Elena Theodorini”

1997 – Drobeta Turnu Severin, galeria „Apollodor”

1997 – Bucureşti , galeria „Galla”

1997 – Craiova, galeria „Arta”

1998 – Craiova, galeria „Arta”

1998 – Sibiu, galeria „Arta”

1998 – Bucureşti, Muzeul de Isorie al Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu)

1998 – Slatina, Muzeul de Istorie şi Artă

1998 – Bucureşti, Cercul Militar Naţional

1999 – Bucureşti, Hanul cu Tei

1999 – Sibiu, galeria „Arta”

2000 – Craiova, Teatrul Naţional

2000 – Slatina, Muzeul de Istorie şi Artă

2000 – Craiova, galeria „Arta 2”

2001 – Craiova, galeria ,,Arta”

2002 – Cluj-Napoca, galeria Uniunii Artiştilor Plastici

2002 – Sibiu, galeria „Arta”

2003 – Craiova, galeria „Arta”

2003 – Tîrgu-Jiu, Muzeul Judeţean de Istorie

2003 – Craiova, Centrul de Promovare a Culturii Tradiţionale Dolj

2004 – Craiova, galeria Radio Arts

2005 – Craiova, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”

2006 – Craiova, galeria ,,Arta”

2007 – Craiova, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”

Expoziţii de grup în România:

1991 – Expoziţia de grup „91”, Craiova, galeria „Arta”

1991, 1992 – Concursul Naţional de Pictură „Tânăra Dominus”, Bucureşti

1992 – Salonul de Toamnă, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Cluj-Napoca

1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 2000, 2001, 2006 – Salonul Artiştilor Olteni, Muzeul de Artă, Craiova

1994 – Concursul Naţional de Artă „George Bacovia”, Muzeul de Artă, Bacău

1995 – Târgul de Artă, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Râmnicu-Vâlcea

1995 – Expoziţia Internaţională de Artă „Centenar UNESCO Lucian Blaga”, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

1995 – Expoziţia de Artă „Campus 95”, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, R.Vâlcea

1995 – Expoziţia de Artă „Centenar Lucian Blaga”, galeria „Arta”, Craiova

1995, 1996 – Concursul Naţional de Artă „Voroneţiana”, Muzeul Naţional al Bucovinei, Suceava

1995, 1997, 1999 – Bienala Naţională de Desen, galeria „Alfa”, Arad

1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2004 – Saloanele Moldovei, Muzeul de Artă, Bacău

1996 – Salonul Anual de Artă, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Râmnicu-Vâlcea

1996, 1998 – Expoziţia de Artă „Atelier 35”, galeria „Arta”, Craiova

1997 – Expoziţia de Artă, galeria „Artă 2”, Craiova

1997, 1998, 1999, 2001, 2003 – Salonul de Artă Sacră, galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Tîrgu-Jiu

1997, 1998 – Salonul de Sud, Muzeul de Artă, Reşiţa

1998 – Expoziţia de Artă „Atelier 35”, Muzeul de Artă, Constanţa

1998 – Expoziţia de Artă „Antract”, galeria „Arta”, Sibiu

1999 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

1999 – Bienala Internaţională de Gravură „Iosif Isser”, Muzeul de Artă, Ploieşti

2000, 2002 – Expoziţia Internaţională de Ex-libris, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

2000, 2002, 2004 – Salonul Naţional de Artă „N.Tonitza”, Muzeul de Artă, Bârlad

2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2006 – Salonul Internaţional de Gravură Mică, Muzeul Florean , Baia Mare

2000 – Expoziţia de Artă „Satul Românesc Mileniul 3”, Casa Băniei, Craiova

2001 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

2001, 2005 – Bienala Internaţională de Grafică Mică, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

2001 – Bienala Naţională de Artă „Viorel Lascăr” Muzeul de Artă, Piatra Neamţ

2002 – Concursul Naţional de Acuarelă şi Gravură, Muzeul de Artă, Tulcea

2002 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

2002 – Expoziţie de Icoane, Casa Băniei, Craiova

2003 – Expoziţie de Icoane, Casa Universitarilor, Craiova

2003 – Salonul de Artă, galeria „Arta”, Sibiu

2004 – Salonul Municipal de Artă, Muzeul de Artă, Craiova

2006 – Salonul Internaţional de Pictură, Muzeul Florean, Baia Mare

2007 – Trienala de Gravură „Ioan Slavici”, galeria „Arta”, Arad

Expoziţii internaţionale:

1991, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997 – Expoziţia Internaţională de Artă Miniaturală, Del Bello Gallery, Toronto, Canada

1992, 1996, 2001 – Concursul Internaţional de Acuarelă, Sinaide Ghi, Roma, Italia

1993 – Bienala Internaţională a Academiilor de Artă Europenă, Maastricht, Olanda

1994 – Salon de Jeaune Peinture, Angers, Franţa

1994 – XXXVIII-eme Salon des Arts, Taverny, Franţa

1995, 1996, 1997, 1998, 2000, 2002 – Salon Mediterraneen des Art Plastiques, Port-de-Bouc, Franţa

1995 – Grand et Jeunes D’Aujuord hui, Paris , Franţa

1997, 1999, 2000, 2001 – Salon Internaţional des Paintres, Sculptures et Photo, Le Loroux- Bottereau, Franţa

1997 – XXXXI-eme Salon International des Arts, Beziers, Franţa

1997, 1998 – XXXXI-eme Salon International des Art „Pierre Lansalot”, Mauleon, Franţa

1998 – Bienala Internaţională de Miniatură, Gornji Milanovac, Iugoslavia

1998 – Expoziţia de Artă, Chamonix, Franţa

1999 – Salon de Peintures et des Sculptures, Bourbonne les Bain, Franţa

1999 – Expoziţia Internaţională de Mini-gravură, Vitoria, Brazilia

1999 – Expoziţia de Artă Ax-Art 99, Chişinău, Republica Moldova

1999, 2002, 2003, 2005, 2006 – Expoziţia Internaţională de grafică mică, Cadaques, Spania

2000 – Salon de la Mine, Lewarde, Franţa

2000 – Bienala Internaţională de Artă Miniaturală, Raciborz, Polonia

2000 – Salonul Internaţional de Artă ACEEA’S, Barcelona, Spania

2000 – Prix de la Gravure Lacourier, Paris, Franţa

2003 – Expoziţia Internaţională de Ex-libris, Rijeka, Croaţia

2005 – Bienala de Gravură Mică şi Ex-libris, Ostrow Wielkopolski, Polonia

2005 – Bienala de Grafică Mică, Belgrad, Iugoslavia

2006, 2007 – World Art Print Annual Exhibition, Lessedra, Sofia, Bulgaria

2006 – Salonul Internaţional de Ex-libris, E/A Book, Russe, Bulgaria

2007 – Concursul Internaţional Ex-libris Biblioteca Bodio Lomnago, Bodio Lomnago, Italia

PREMII:

1995 – Premiul 2 la Concursul Naţional de Artă „Voroneţiana”, Suceava, România

1995 – Menţiune de Onoare la al XXXV-lea Salon Mediteranean de Artă Plastică, Port-de-Bouc, Franţa

1996, 1997 – Diplome de Onoare la cele două Saloane Mediteraneene de Artă Plastică, Port-de- Bouc, Franţa

1999 – Titlul special: Medalia Oraşului Le Lorroux-Bottereau, Fraţa

2000 – Diploma de onoare la Salonul Internaţional de Artă ACEEA’S, Barcelona, Spania

Lucrări în colecţii de stat

Muzeul de Artă Râmnicu-Vâlcea

Muzeul Naţional al Bucovinei, Suceava

Muzeul de Istorie şi Artă, Slatina

Muzeul de Istorie şi Artă, Bucureşti

Muzeul de Artă, Chişinău, Republica Moldova

Biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman”, Craiova

Radio Oltenia, Craiova

Lucrările expuse la Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin pot fi admirate de iubitorii de artă şi de frumos până la mijlocul lunii iunie.

La un pahar de vin de Corcova cu puţină … istorie

După ce treci de Jirov, cum vii dinspre Strehaia, faci la stânga în dreptul haltei şi intri printre dealuri acoperite de viţă de vie, în Corcova. Pe câmp rămân în urmă ruinele fostei fabrici de ţigle şi cărămidă.

Cândva Corcova era un mic centru industrial – ţiglele cu sigla “Corcova” erau foarte căutate “Mai bune decât ăle de Jimbolia!” se spunea prin părţile locului, iar acestea încă mai acoperă case în care vieţuiesc oameni indiferenţi. Şi tot aceeaşi poveste cu cărămizile “de Corcova”. Au rămas din vechea fabrică doar câteva ruine acoperite de bălării prin care mişună şopârle verzi-albastre.

Cine-o mai fi proprietar azi? Probabil vreun primar mai descurcăreţ sau poate că nu. Un bătrânel de pe marginea drumului sprijinit cu amândouă mâinile într-un toiag subţire ne spune că “ar fi fost cumpărate, dimpreună cu locu’, de unu din Căzăneşti – Matei da nu-s sigur, aşa am auzit şi eu”, era doar o părere…

Istoria locurilor acestea pluteşte încă şi azi nevăzută ca aburii unui vin vechi proaspăt desfăcut. Drumul spre Corcova e sfârtecat de gropi (“dacă se băga-n pedeleu asfalta şi el, aşa…” ne spune bătrânelul sfătos referindu-se la primar probabil. Craterele care mi-au suprasolicitat maşina cu garda mult prea joasă par a se sfârşi în dreptul clădirii fostului conac Bibescu şi celei a fostului IAS.

Mi-aduc aminte că am avut ocazia cu ceva ani în urmă să intru în subteranele acestei crame populată cu butoaie imense şi să degust câteva din vinurile păstrate doar pentru anume papile “boiereşti”. Acum se spune că au revenit francezii şi s-au apucat din nou de înnobilarea viţei de vie şi al locurilor. “Foarte bine!” îmi spun, pentru că nu-i aşa, oamenii pricepuţi sunt cei ce conferă nobleţe muncii şi “sfinţesc locul”.

După ce sparg o mână de nuci cu coajă subţire şi miez gros, rup la repezeală o azimă de pâine tocmai scoasă din cuptor şi mă aşez să descifrez, măcar în parte, parfumul unui pahar cu vin roze de Corcova. “Parfum de istorie” decretez fără să mă gândesc prea mult şi fără drept de recurs. Pentru că ceeace este absolut mirific în ţinutul acesta este, după cum spuneam parfumul istoriei. “Şi florile” ar fi spus prinţul Bibescu din fotoliul lui adânc. “ Mă gândesc la toate florile timpurii care răsar în crângurile Corcovei din primele zile de primavară, petale de micşunele, viorele, zambile sălbatice răsărite mult înaintea suratelor din regiunea mea mai friguroasă, pe care Emanuel mi le trimitea în fiecare an, presarate în scrisori , ca să-mi vestească primăvara. “ scria prinţul Anton Bibescu.

Strabon ne transmite peste timp în a sa “Geografia” că dacii deşi cultivau viţa de vie au acceptat totuşi s-o scoată la porunca lui Burebista. Acesta ajuns regele numeroaselor “neamuri” sau triburi de daci epuizate de prea multele războaie era cunoscut mai ales pentru disciplina sa. Era inteligent – “con-mente”, iubea exerciţiile fizice dar nu bea…vin. Unii spun că aşa îi spunea “şarlatanul” de Deceneu cel umblat prin lume.

Hai să vă spun acum, că iniţial era băut doar mustul de struguri (mustul de struguri conţine resveratrol – cel mai puternic antioxidant cunoscut şi probabil o explicaţie pentru mintea bună, “străluminată” şi longevitatea care i-a făcut celebrii pe daci). Grecii care au importat sărbătoarea recoltei de la daci – unde se beau importante cantităţi de must au transformat-o în incredibile orgii odată cu fermentarea şi transformarea acestuia în vin.

În Grecia antică se ştie că mustul (băutura barbarilor) era lăsat să se transforme în vin iar această băutură “nobilă” era apanajul doar al aristocraţiei dar şi semn al … civilizaţiei. Probabil că la Corcova au mai fost vii şi atunci şi probabil că viţa aceasta dătătoare de must de viaţă lungă a mai fi fost smulsă sau uitată tot ca pe timpurile noastre – cine mai ştie?

În anii ce au urmat începutului de secol XVIII, se naşte şi se întinde ca o epidemie de gripă peste întreaga Europă, ideea “naţională”. În care minţi şi prin ce laboratoare a apărut acest concept e dificil de spus. Unii afirmă că masoneria a “moşit” revoluţia europeană care va genera “statele-naţiuni” după cum azi se afirmă că tot ea a renunţat acum la acest “experiment” în favoarea unui alt concept “statul unic” – global.

O minte sclipitoare – “străluminată” ar spune acelaşi Strabon, care şi-a legat existenţa definitiv de aceste locuri situate pe Valea Motrului, a fost prinţul Bibescu – intrat deja în mitologia locurilor. El şi-a trăit o bună parte din viaţă chiar aici la Corcova.

Anton sau Antoine Bibescu a fost fiul lui Alexandru Bibescu şi nepot al domnitorului Gheorghe Bibescu şi al Zoiei Mavrocordat Brâncoveanu.

Pasiunea cea mai mare a tatălui lui – Alexandru au fost cărţile. El a strâns şi a constituit o bibliotecă impresionantă din cărţi rare dar se ştie că scria şi poezie cu aceeaşi uşurinţă cu care filosofa. Soţia sa Elena Bibescu o femeie deloc frumoasă, pasionată de pian dar şi de şedinţele de spiritism de la Peleş, a fost o apropiată a Reginei Maria – cunoscută şi cu numele de poetă – Carmen Sylva. Pentru că făcea parte din anturajul regal, Elena este surghiunită de Carol I atunci când acesta află de legătura amoroasă a prinţului Ferdinand cu Elena Văcărescu.

Aceştia sunt în câteva vorbe părinţii lui Antoin – cel care va înmiresma cu parfumul aristocraţiei franceze dealurile nisipoase ale Corcovei.

Acesta se naşte la Paris în 1878.În salonul unde cânta mama sa la pian, are ocazia de a-i cunoaşte personal pe Franz Liszt, Saint Saens, Debussy, Richard Wagner sau Anatole France. Tot în acest salon va fi “lansat” un muzician care după ce compune şi cântă aici pentru prima dată “Poema română”, va deveni celebru în toată lumea şi care va face cinste ţării în care s-a născut – George Enescu.

Crescut în acest mediu select, Antoine se împrieteneşte cu copilul unui vecin doctor Adrien Proust şi împreună cu acesta – cu Marcel, Emanuel Bibescu –fratele lui dar şi cu Bertrand Fenelon (descendent al scriitorului Louis Aragon) pun bazele unei societăţi secrete masonice.

Anton Bibescu – “prinţul de aur cu buzunarele pline de smaralde” susţine din toate punctele de vedere opera şi cariera lui Marcel Proust (cel care îi datorează publicarea cărţilor) dar şi pe cea a scriitorului de origine evreiască – Mihail Sebastian căruia îi oferă moşia de la Corcova ca loc de creaţie.

Aşa se face că aici, între dealurile parfumate cu miros de struguri copţi, s-a scris “Steaua fără nume” (denumită iniţial “Ursa Mare”) dar şi alte piese care au fost jucate de sute de ori pe Broadway.

Marcel Proust (cel care spunea despre Bibescu că “este cel mai deştept dintre francezi”), acela care venea destul de des la Corcova unde şi-a şi scris o parte a operei literare, era cel mai important “agent de propagandă“ al ambasadorului Bibescu în redacţiile marilor cotidiene europene unde promova intens imaginea României.

Anton chiar îl numea în corespondenţa lor “un bun român” iar Marcel îl întreba retoric, desigur: “Va şti vreodată ţara dumitale ce ai făcut pentru ea?”

Anton Bibescu – ministru plenipotenţiar şi diplomat cu relaţii peste tot în lume, bărbat extrem de dorit şi de răsfăţat de femei celebre, este foarte bine descris de Mircea Berindei: ”Înalt, impunător, dispreţuitor în privire, ironic n conversaţie, nepăsător în atitudini, era omul pe care nimeni nu cuteza să-l înfrunte decât atunci când nu era de faţă. [...] Îl fascinau urzelile, culisele, amorurile tăinuite care răsturnau guvernele, intrigile care le instaurau, şantajurile care-i duceau pe unii la sinucidere, iar pe alţii la glorie şi îmbogăţire, aventurierii de înaltă clasă, spioanele din lumea bună, masonii care-şi ascund apartenenţa…”

“Anton Bibescu are darul de a fi oriunde. In special acolo unde se vorbeşte de el. E un om deosebit, foarte deştept, dar necruţător cu cei ce nu-l respectă. Fereşte-te să-l vorbeşti cu cineva de rău. Află tot!”… spunea despre el un alt diplomat celebru – Grigore Constantinescu.

Diplomaţia românească nu a prea ştiut să profite de imensele relaţii ale prinţului în lumea bună europeană şi asta dintr-un singur motiv ne spune Mihai Dimitrie Sturza în “Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească” – duşmănia şi gelozia patologică plină de frustrări pe care i-a purtat-o Titulescu – un om urât din punct de vedere fizic şi cam evitat de femeile frumoase.

Iată ce scria despre el Nicolae Titulescu sau “Oracolul din Breasta” (o comună lângă Craiova): “Anton Bibescu a ajuns mare şi tare în Ministerul de Externe. istrate micescu a hotărât să-l ia cu dânsul în turnelul pe care-l va face în curând. Politica românească condusă de doi ţicniti ca Micescu şi Bibescu, iată ce nici un om de bun simţ n-ar fi putut prevedea înainte de 1930”…

Deh! oameni cu umori lipsiţi de humor…

Această atitudine ostilă nu l-a împiedicat însă pe prinţ să nutrească o reală admiraţie pentru Nicolae Titulescu pe care nu odată l-a avut ca oaspete la Corcova. Titulescu este cel ce i-l recoamndă şi i-l aduce la moşie la Corcova, de la Paris, pe şeful promoţiei de la Universitatea din Montpellier – pe tânărul Ahille Soujet să se ocupe de administrarea imensei plantaţii de vie.

Tânărul francez se integrează rapid între săteni şi el este şi cel ce le construieşte fabrica de cărămidă, de ţiglă, de teracotă, moara cu gater şi fabrica de oţet spre marea mulţumire a corcovenilor. În 1919 prinţul Bibescu se căsătoreşte cu Elizabeth Asquith – fiica lordului de Oxford, fost prim ministru al Angliei, la ceremonie participând regina Alexandra, george bernard shaw dar şi o mulţime de alte personalităţi ale vremii.

Soacra sa Martha are o bună impresie despre acest român: „Ce gentleman! Nimeni din familia mea nu este la nivelul său” se exprimă ea. Socrul lui însă, Herbert – care nu fusese de acord cu căsătoria fiicei sale cu un prinţ oriental mult prea seducător în accepţiunea lui, l-ar fi întrebat: “Înţeleg că aveţi moşii întinse în România” la care Bibescu sarcastic i-ar fi răspuns: “Da, iar ca să vă faceţi o idee – Orient Expresului îi trebuie o zi să treacă prin mine!”… Se referea desigur la cele peste 2000 de hectare pe care le avea la Corcova.

A călătorit prin toată lumea din China şi India până în America. Era prieten cu Marele Duce Mihailovici cu care juca cărţi şi tot la fel cu viitorul Preşedinte al Statelor Unite – Roosvelt căruia îi spunea Frank (lui Churchill îi spunea Winston – spre disperarea şi invidia cunoscuţilor de la Bucureşti).

“Aceşti Bibeşti au înrudiri cu familiile din Noailles, Chimay şi Beauffreumont, care sunt de viţă capeţiana şi ar putea oricând să revendice, cu multă îndreptăţire, coroana Franţei “, spunea Marcel Proust.

Moartea mamei îl afectează profund pe Emanuel – fratele lui Anton, care capătă o boală neurologică ce-l desfigurează (purta faţa acoperită pe jumătate cu o eşarfă) iar până la urmă reuşeşte după alte încercări nereuşite să se sinucidă cu un cordon.

După moartea mamei şi a fratelui (cele două persoane pe care le-a iubit cel mai mult) prinţului îi moare şi soţia de pneumonie la doar 48 de ani. Deşi deseori se gândeşte să-şi ia viaţa, prinţul are destulă răbdare să vadă cum pierde tot – adică după cei mai dragi, averea şi moşia de la Corcova.

În 1945, înainte de a părăsi ţara, îşi comandă simbolic un sicriu şi trimite câteva “amintiri” ziarului severinean “Provincia”:

„Din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş, ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea… Corcova mea iubită e pe cale să dispară iar eu plec. N-am făcut rău să-mi comand sicriul…”

După plecarea lui conacul şi moşia sunt naţionalizate de comunişti iar bisericuţa conacului adusă chiar de el în 1910 şi pictată pe cheltuiala Zoiei Brâncoveanu Mavrocordat bunica sa, devine grajd pentru vite.

Un mehedinţean – Iosif Igiroşanu, îl întâlneşte la Paris în 1946, ocazie cu care prinţul i se destăinuie pentru ultima dată:

“Mă gândesc la copacii de la Corcova… la parfumul salcâmilor… la strugurii încă cruzi de rouă sau aburiţi de brumă. De fiecare dată când trec frontiera , plecând iară din ţară, mă întreb, cu o ciudată şi neasteptată strângere de inimă : am să mai apuc oare să mă întorc ? Sau am să mor prin străinatăţi?”…

Azi doar câţiva bătrâni îşi mai amintesc de maşina cu spiţe a prinţului dar nu mai sunt siguri dacă asta nu era cumva trăsură. Din istoria recentă a rămas viu parfumul strugurilor şi butucii bătrâni de pe deal.

Strâng cu grijă cojile de nuci şi le duc în grădină lângă tulpina unui măr firav pe care tocmai l-am plantat. Încerc să văd cu ochii minţii cum va arăta peste 50 de ani şi unde voi fi eu atunci. Revin la paharul de vin roze, dar îl las neterminat cu gândul la întâmplările povestite. Din pâinea deja rece, rămasă hrănesc câteva vrăbii gureşe apărute de cine ştie unde…

Corcova cu craterele ei de pe drum şi oamenii străvezii de sărăcie, pare că s-a-ntors în istorie în urmă cu o sută de ani. Din păcate din această istorie lipseşte prinţul Bibescu, Marcel Proust, Souget şi toţi celilalţi care au înnobilat aceste plaiuri străvechi, acest mirific paradis creator.

La radio se anunţă căderea guvernului Ungureanu, însă cu-i îi mai pasă?…

“Podul Mariei Tereza” de la Topleţ

Mama Ecaterina nu prea mai cunoaşte istoria acestor locuri şi nici a “pietrelor podului Mariei Terezea”.
Ea ştie că odată trecea apa prin spatele casei ei spre o moară. Apa caldă a acestei zone, la fel ca aceea tămăduitoare de la Herculane şi la fel ca inima dacilor care au vieţuit pe aici cândva, a atras atenţia sorţii, a destinului şi a Istoriei.
Pentru cei care nu cunosc locurile acestea magice sunt necesare a fi făcute câteva precizări.
„Istoria nu ne ţine de foame” declara, cu mai puţin de zece-cinsprezece ani în urmă, un nedemn Preşedinte român, dar cu siguranţă ea ne poate reda demnitatea pierdută, furată, uitată…
Localitatea Topleţ situată nu prea departe de Băile Herculane, nu diferă prea mult de oricare sat sau localitate din România. Adică ocroteşte aceeaşi oameni generoşi şi cu suflet pur ca apa de rouă şi este încărcată, este purtătoare a unei consistente istorii multimilenare.
Popoarele migratoare şi clasa politică actuală post-revoluţionară – cu nimic mai prejos decât barbarii primitivi puşi doar pe jaf şi distrugere,- au aruncat întreaga zonă în sărăcie şi paragină. ..
Aproape de încheierea primului mileniu – pe la anii 900, voievodul Glad ce stăpânea aceste teritorii, este învins de maghiarii regelui Arpad care-l iau prizonier. Deşi ungurii devin stăpânii acestor locuri păstrează totuşi intactă organizarea administrativă românească aşa cum au găsit-o.
Trei sute de ani mai târziu, un alt rege al Ungariei, Carol Robert îl înfruntă tot în aceste locuri pe Basarab – întemeietorul Ţării Româneşti. Visul lui de a converti românii la catolicism se ofileşte odată cu înfrângerea lui şi cu pieirea a vreo trei episcopi ce-l însoţeau dar şi a de trei ori mai mulţi preoţi.
Luptele pentru putere din Ţara Românească îl determină pe Radu al II-lea să pustiiască Valea Cernei nemulţumit şi înfuriat de numirea lui Ion Trentu ca ban al Severinului de către regele maghiar.
Succesorul lui, Mircea cel Bătrân rezolvă situaţia administrativă a zonei atunci când primeşte de la Sigismund de Luxemburg tot Banatul de Severin cadou ca urmare a păcii încheiate.
Un personaj binecunoscut al acelor vremi este călugărul Nicodim care participă alături de Mircea la întâlnirea cu Sigismund (de la Severin). Aici Nicodim îl convinge pe ungur să renunţe la catolicism şi să treacă la ortodoxie. Cum a reuşit Nicodim această minune? Mai întâi i-a vindecat o nepoată suferindă de o boală grea – epilepsie, apoi a transformat friptura de purcel – de la praznicul oferit de Mircea cel Bătrân în cinstea regelui – în păstrăv şi nu în cele din urmă cu ajutorul mersului prin foc – gest care a dus la renunţarea regelui la numele de Sigismund şi însuşirea aceluia de Matei.
Mircea cel Bătrân, gelos pe succesele politice remarcabile ale lui Nicodim, îl alungă din Ţara Românească.
Călugărul Nicodim, pentru cei mai puţin cunoscători, a reuşit în 1375 ridicarea ANATEMEI aruncate asupra Bisericii Sârbe ca urmare a declarării autonomiei – ocazie cu care primeşte de la Patriarhul Filotei al Constantinopolului în dar cârja sa dar şi fragmente din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor sfinţi pe care le dăruieşte Mânăstirii Tismana şi unde se află şi în prezent.
Pe la anii 1600 îl întâlnim la Topleţ dimpreună cu toată suita sa chiar pe Mihai Viteazul aflat în trecere spre Praga.
O sută de ani mai târziu, turcii trec Dunărea şi atacă satul Topleţ dând foc bisericii şi la casele ţăranilor. Garda obştească a satului îi aşteaptă pe turci – la “piatra podului” şi îi strivesc cu stânci aruncate peste ei.
Prin pacea de la Pojarevăţ, turcii cedează lupta şi teritoriile acestea în favoarea austriecilor dar doar pentru vreo treizeci de ani pentru că paşa Omar îl atacă pe colonelul Piccolomini ce apăra Mehadia şi îl înfrânge.
Prin pacea de la Belgrad, turcii pun condiţia abaterii cursului râului Cerna pe apeductul ce încă se mai vede şi azi.
Conform tratatului de Pace de la Belgrad din 18 septembrie 1739, turcii re-primeau Orşova (după ce o pierduseră prin Pacea de la Passarowitz). La Constantinopol, doi ani mai târziu, la 2 martie 1741 este semnată o convenţie specială prin care turcii aveau termen un an să mute Cerna “pe dincolo de Orşova”. Astfel că au fost aduşi câteva mii de olteni care au reuşit cu eforturi uriaşe “să forţeze Cerna cu măturoaie şi diverse vase” ca să pună în mişcare o moară pentru a îndeplini astfel condiţiile stabilite prin Tratat de către combatanţi.
Împărăteasa Maria Tereza devine stăpâna acestor pământuri pe care le administrează după model maghiar decretând Banatul ca şi cameră provincială. Situaţia creată nemulţumeşte însă populaţia românească ce îi trimite plângeri împărătesei şi care la rândul ei îl trimite pe fiul său Iosif al II-lea să “cerceteze la faţa locului” ce se-ntâmplă. Aşa că în anul 1767 îl găsim la Topleţ chiar pe viitorul Împărat Iosif al II-lea care va decreta înfiinţarea unui Batalion românesc cu reşedinţa la Jupalnic. Acesta va fi ulterior încorporat în Regimentul 13 bănăţean cu sediul la Caransebeş.
Românii în complicitate cu turcii atacă austro-ungarii – respectiv garnizoana acestora de la Mehadia, pe care o măcelăresc dimpreună cu fetele şi femeile. Biserica romană maghiară este transformată de turci în magazie de alimente iar biserica nemţească- catolică în grajd pentru vite.
În 1789 turcii sunt înfrânţi de către austrieci în lupta de la Câmpul Lung.
În 1848 îl întâlnim pe aceste meleaguri pe generalul Kossuth însoţit de legiunea italiană şi de cea poloneză care după ce trece de Topleţ, se opreşte la Orşova pentru a ascunde coroana Împăratului austro-ungar undeva lângă gară.
Pe acest loc, împăratul Francisc-Iosif al II-lea va ridica o capelă închinată Sfintei Fecioare Maria pentru că aceasta a protejat coroana maghiară.
În 1916 românii declară război Puterilor Centrale şi ca urmare a bătăliilor date chiar şi la Topleţ, ungurii sunt înfrânţi şi alungaţi de pe poziţiile lor peste râul Cerna.
În 1918 se constituie tot la Topleţ Consiliul Naţional Român Local condus de Petru Mateiovici, Garda Naţională Română şi districtul Mehadia.
La 1 decembrie, când la Alba Iulia se ţine Adunarea istorică (delegatul Topleţului a fost Petru Mateiovici), la biserica din Topleţ, toţi locuitorii se declară cetăţeni ai României Mari şi depun jurământ de credinţă. Trei săptămâni mai târziu ajunge aici generaul Berthelot care este întămpinat de Mateiovici la gară. Acesta îi înmânează un memoriu întocmit de învăţătorul Băltean prin care se revendică tot teritoriul Banatului ca aparţinând Ţării Româneşti.
În 1921 locuitorii Topleţului îmbrăcaţi în costume populare îl întâmpină pe generalul Averescu sosit aici dimpreună cu întregul corp diplomatic aflat la Bucureşti. ..
Toată această istorie consistentă în evenimete şi fapte eroice, azi este uitată iar la Topleţ se mai văd doar câteva din ruinele apeductelor acoperite de o vegetaţie sălbăticită şi de gunoaie.
Sub arcadele de cărămidă şi piatră încărcate de istorie se adăpostesc oile şi caprele atunci când e vremea rea. Pentru că atunci când vremea e bună oamenii neştiutori le demolează în căutare de comori iluzorii…

Ştefan Mihai

De azi 10 aprilie 2012, Universul e mai bogat cu o viaţă. S-a născut finul meu Ştefan Mihai. După ce nouă luni a dansat graţios ca un peştişor fermecat în apa din pântecele mamei lui, azi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al minunatelor şi Priceputelor Femei de la Maternitatea din Severin, el a venit, în sfârşit (poate mai bine “în început”), printre noi. Bine ai venit!…

Atelier Raluca Radovici

Am descoperit cu multă mirare o artistă severineancă Raluca Radovici – membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, mică la stat dat cu o inimă uriaşă. Pictează tablouri de dimensiuni care îi întrec statura, pline de adânci tâlcuiri magice sau metafizico-religioase. Tablourile ei se află fie pe holurile Parlamentului, fie în diverse expoziţii naţionale sau de peste hotare, fie în colecţii particulare. Dar pentru că vorbele sunt ele însele prea pline de felurite semnificaţii, mai bine las imaginile, respectiv lucrările Ralucăi să vorbească singure…
Raluca Radovici – Portret

Raluca Radovici Moise

Raluca Radovici Noe

Raluca Radovici – Sfantul Gheorghe

Raluca Radovici Sfantul Petru

Raluca Radovici – Maternitate

Raluca Radovici – Figurina I

Raluca Radovici Figurina II

Raluca Radovici Figurina III

Raluca Radovici – Figurina IV

Raluca Radovici – Figurina V

Raluca Radovici – Figurina VI

Raluca Radovici – Figurina VII

Raluca Radovici – Figurina VIII

Raluca Radovici – Figurina IX

Raluca Radovici – Figurina X

Raluca Radovici – Figurina XI

 

Atelier Drobeta 2011



În vizită la atelierul artiştilor plastici Raluca şi Gabi Rdovici, Nicolae Vlăduţu şi Andrei Coptil. Acesta se află undeva departe, la margine de oraş, între ruinele unei foste fabrici severinene.
Am regăsit aici buni prieteni, harnici şi inspiraţi. Lucrează acum la modelarea unor busturi cerute de Primar pentru aleea personalităţilor şi care vor fi amplasate pe undeva pe la Casa Tineretului. O idee bună a acestui Primar Gherghe- parcă nefiresc de harnic pentru acest prezent istoric paradoxal.
Imaginile culese cu telefonul “molecular” nu pot însă reda atmosfera efervescentă din Atelier, curată, inspirată, dar mai ales senzaţia de LIBERTATE pe care o simţi. Fiecare e liber să-şi exprime necondiţionat ideile, fără reproşuri orgolioase, având ca reper doar ideea de frumos şi estetic.
Oameni şi prieteni buni, de calitate, ai mei şi ai severinenilor pentru care muncesc, şi de care eu însumi sunt mândru…

S-a inaugurat Casa Muzeu Domnica Trop în localitatea Curtişoara

Ieri 20 septembrie în localitatea Curtişoara, la 9 km de Tg Jiu, s-a inaugurat Casa Muzeu Domnica Trop.

Mama Domnica “acasă” la Curtişoara

La eveniment au fost prezenţi oameni de cultură, politicieni, prieteni, familia şi binenţeles Majestatea Sa Mama Domnica Trop Marea Preoteasă a Sufletului Imaculat.

Pentru a fi odihnită a doua zi marţi, la festivitate, Mama Domnica a fost găzduită cu o zi înainte în apartamentul de oaspeţi din conacul Tătărăscu aflat în incinta Muzeului Curtişoara,iar dimineaţa a mers la Biserica fostului demnitar interbelic- Tătărăscu din cadrul muzeului pentru o scurtă rugăciune. Pentru cei ce nu ştiu, Tătărăscu – Primul Ministru iubitor de cultură şi patriot român autentic, este cel care a dat bani pentru ca Brâncuşi să-şi poată ridica operele din Târgu Jiu – Coloana fără sfârşit, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.

Au luat cuvântul Dorin Brozbă director de editură şi casă de discuri, Dr Dumitru Hortopan directorul Muzeului „Alexandru Ştefulescu” din Tg Jiu, Profesor Doctor Ion Mocioi – şeful culturii gorjene şi unul din cei mai mari brâncuşologi în viaţă, Ion Călinoiu– Preşedintele Consilului Judeţean Gorj. Au cântat fetele Mamei Domnica,dar şi o mulţime de alţi artişti populari gorjeni sau mehedinţeni.

Întrebat fiind, după terminarea discursului, dacă poate fi făcută o comparaţie între Domnica Trop şi Constantin Brâncuşi, eminentul om de ştiinţă Ion Mocioi a răspuns că această comparaţie este corectă din mai multe puncte de vedere.

casa muzeu Domnica Trop

Lângă Casa „Domnica Trop”, despărţită de un pârleaz, se află Casa memorială „Gheorghe Zamfir” care adăposteşte o parte din obiectele personale ale marelui artist de talie mondială, diplome, trofee, fotografii, albume. Din păcate problemele de sănătate pe care acesta le are l-au împiedicat pe vecinul Domnicăi Trop – marele Zamfir Regele Naiului să fie prezent la întâlnirea de ieri.

Casa Muzeu „Domnica Trop” a fost dăruită cu un bust executat impecabil de artistul plastic severinean Gabi Radovici dar şi cu un tablou – ulei pe pânză- realizat de Andrei Coptil. Reacţia Mamei Domnica la vederea cadourilor a fost una specială. A dorit ca fotografia mamei sale să fie aşezată lângă tabloul pictorului Andrei Coptil şi înainte de a atârna poza alb-negru în cuiul de pe perete înfipt lângă tabloul lui Andrei, Mama Domnica a sărutat cu dragoste fotografia mamei şi a început să plângă încet de dorul mamei ei.

Ca o anecdotă, pentru că i s-a părut că bustul lui Gabi Radovici ce o reprezintă nu are nimic pe cap, Mama Domnica a luat o maramă de borangic şi a îmbrobodit sculptura – şi aşa a rămas.

Subsemnatul a dăruit Casei Muzeu primul disc de vinil apărut în 1973 cu cele 10 cântece care au făcut-o celebră pe Domnica Trop.

Am dăruit de asemeni un portativ cu câteva acorduri şi note înscrise cu ocazia festivalului „Ponoare Ponoare” de dirijorul orchestrei Maria Lătăreţu” din Tg Jiu. Am constatat cu plăcută surprindere că o partitură asemănătoare se afla şi în Casa Memorială „Gheorghe Zamfir”. Şi tot ca o curiozitate, Mama Domnica a dăruit un ciupag cust de domnia sa cu peste 40 de ani în urmă şi care – surpriză! era chiar cel de pe coperta discului de vinil dăruit în acea zi!…

Fericite coincidenţe!…

La terminarea ceremoniei Claudia Ţuţuman de la Informaţia de Severin, pentru că s-a văitat că o doare capul, a beneficiat în scurt timp de o scurtă şedinţă de „terapie prin descântec” efectuată chiar de Mama Domnica aşezată pe o băncuţă de pe aleea de lângă clopotniţa şi toaca bisericii fostului Prim Ministru Tătărăscu.

Claudia Tutuman descântată de Mama Domnica

Înainte de a porni spre Isverna, şi pentru că nu le-a mai văzut niciodată, Mama Domnica a ţinut să viziteze şi să vadă operele marelui artist Constantin Brâncuşi de la Târgu Jiu pentru a vedea şi înţelege dimensiunea acestui ţăran autentic de valoare universală…

La Poarta sărutului

Lângă Masa tăcerii

Lângă Coloana fără sfârşit

O familie de români

Majestatea Sa şi slujitorul devotat…

Dan Alexoae împreună cu Decanul Academiei de muzică populară din Mehedinţi – Domnica Trop

Fragment dintr-un film despre Muzeul Curtişoara realizat de Dorin Brozbă. Secvenţe de la inaugurarea Casei Memoriale Gheorghe Zamfir – vecinul Mamei Domnica Trop…

Un suspin în noapte – Sortv


Un documentar de excepţie realizat de SorTv din Republica Mioldova şi Alexandru Bobeică – un om de mare omenie şi istoric de prestigiu.
Filmul e o dovadă certă a sănătăţii genetice a poporului român. Un om deportat în Siberia se întoarce acasă după zeci de ani şi îşi reia viaţa obişnuită. Şi culmea, mai are puterea să şi cânte. Am făcut împreună cu autorul o analogie între personajul principal al filmului lui Alex şi cel al documentarului “A fi … prin cântec” şi am constat că amândouă personajele … cântă. Să fie cântecul secretul, isvorul de energie al românului care l-a menţinut în viaţă în ciuda necazurilor, greutăţilor destinului?…

Documentar-eseu Domnica Trop


Vineri 09 septembrie, la început de toamnă cunoscutul şi inimosul realizator Dan Taloi a avut ca invitat pe Manuela Praja – profesor doctor în ştiinţe matematice la Colegiul Naţional Traian din Drobeta Turnu Severin.

Dialogul, în principal despre problemele acute ale învăţământului românesc,  a fost unul extrem de interesant şi mai ales obiectiv. S-a precizat şi faptul că în data de 20 septembrie, lângă Târgu-Jiu, la Curţişoara, se va inaugura Casa Memorială Domnica Trop (lângă cea a altui Munte de Valoare al românilor – Gheorghe Zamfir). Iniţiatori – doi oameni de mare caracter – Dorin Brozbă şi Dumitru Hortopan – Directorul Muzeului de Artă din Târgu Jiu.

Toţi cei care încă o mai iubesc pe Mama Domnica Trop ar putea face un gest de prezenţă pentru că acolo va participa şi va cânta chiar Mama Domnica Trop.

Pentru vizitatorii acestui site, am reţinut câteva minute cu şi despre documentarul eseu “A fi… prin cântec” realizat de Dan Alexoae în colaborare cu TL2. Acest documentar a fost prezentat, în vara aceasta, la festivalul de televiziune al producătorilor de film independenţi SIMFEST de la Târgu-Mureş.

Domnica Trop – cunoscută interpretă de muzică populară din Isverna este văzută aici din perspectiva unui terapeut. Cântecul Mamei Domnica este văzut ca un act, gest, rit sau ritual magic vindecător de … frică.

Argumentele invocate?

Faptul că Mama Domnica a cântat de regulă unui singur suflet, chiar dacă s-a aflat pe Cornet după capre, la nedei, la cutare festival sau la vreo nuntă. Cântecul ei a fost mai degrabă o incantaţie magică pentru că rezona perfect cu cel căruia îi era adresat. Aşa se face că vorbele ei trezeu reacţii puternice la cel vizat care nu odată începea să plângă. În terapie, plânsul semnifică eliberarea, deblocarea emoţiilor negative, succesul terapeutic.

Este citat în literatura medicală aşa numitul “sindrom al hamsterului” o boală banală de care suferă, fără să aibă habar, o mulţime de oameni şi care se datorează fricilor, fobiilor cu care ne fericeşte sau ne “pricopseşte” societatea în care supra-vieţuim. Acest sindrom se caracterizează în principal prin bine-cunoscutul “gât ţeapăn” şi care are ca efecte secundare – dureri de cap, de ceafă, de umeri, tulburări de vedere, de concentrare, de atenţie, de memorie, dureri sau tulburări ale ritmului inimii, depresia, etc…

Mama Domnica a cântat “la spinarea omului” adică s-a adresat intuitiv exact acelei zone unde blocajele emoţionale sunt cele mai evidente. Gâtul sau “angustus” cum îl numeau latinii nu este doar isvorul vorbelor sau defileul prin care intră aerul sau apa în corpul nostru ci şi patria “angoasei” sau a fricii de moarte – cea mai mare frică pe care o cunoaşte omul. Tot la nivelul gâtului se află plexul parasimpatic – cel responsabil cu relaxarea, re-generarea sau cu vindecarea. Iniţiaţii în fiziologie ştiu că acest sistem parasimpatic comunică extrem de bine la nivel neuro-hormonal cu Marele Doctor interior – sistemul imunitar.

Pentru că Mama Domnica – precum un Mag iniţiat şi-a rezolvat demult această frică (din confruntările repetate cu lupii – lupul cel mai important totem al poporului român!), ea a putut prin forţa interioară uriaşă, prin simpatie sau contagiozitate să transmită acestă eliberare şi celor ce i-au ascultat cântecele fiind din acest punct de vedere un veritabil Mag vindecător.

Aici ar putea începe o discuţie despre cântecul/descântecul autentic şi cel prestat de diletante, comediante sau de folcloristele de ocazie cu pretenţii de …artiste. Dar despre daci, farmece, magie şi mai ales despre magia Mamei Domnica într-un articol viitor…

 

Apa de Rouă – emisiune cu Danny Water


Miercuri, Danny Water a fost invitat pentru a vorbi despre primul său volum din cele trei dedicate apei la televiziunea din Drobeta Turnu Severin. Invitaţia a coincis – fericită întâmplare, – cu aceea făcută de profesorul Pollack de a participa la Conferinţa anuală a Apei care se va desfăşura la Vancouver – Canada şi unde vor participa o serie de laureaţi ai Premiului Nobel.
“Apa de Rouă” este o carte care vorbeşte despre apa purificată osmotic şi avantajele pe care ea le aduce organismului uman. Cu o necesară precizare: Apa Pură nu mai este o “marfă” produsă doar de firma Nobel Corporation.  Apa de Rouă este o apă care ar trebui de fapt, să poarte numele celui care a descoperit aquaporinele – respectiv Gheorghe Benga de la Cluj – adevăratul descoperitor de aquaporine, dar din păcate, uitat (citeşte – “furat”) de Comitetul Nobel din Suedia. Pentru că Apa de rouă -  este similară apei “strecurate” de aquaporinele aducătoare de premiu Nobel. Pentru că Apa de Rouă purificată osmotic este singura apă con-mente, sau apă înţeleaptă, sau apă coerentă, sau apă stră-luminată – dintre toate tipurile de “ape” cunoscute până în prezent. Pentru că dintre cele trei elemente care ne ţin în viaţă corpul material -aerul, apa şi mâncarea, ea este cea mai inteligentă. Apa este de fapt cea mai “inteligentă” substanţă din Univers (creierul nostru – organul informaţional conţine procentual mai multă apă decât sângele sau rinichii).
Spre mulţumirea mea, în România au început deja să apară şi alte firme profesioniste care aduc echipamente de purificat apa la fel de americane şi de serioase ca şi firma Nobel.
Era necesară o astfel de situaţie măcar pentru a putea fi stimulată păstrarea calităţii echipamentelor dar mai ales pentru eliminarea auto-suficienţei, a aroganţei sau a fuduliei specific româneşti care se poate naşte atunci când eşti singur într-un anume domeniu…
Dar, despre celelalte firme serioase care “joacă” la fel de bine, de serios, şi de dinamic precum era candva Nobel Corporation – pe piaţa purificatoarelor din România, – într-un articol viitor.
P.S.
Am fost întrebat, după emisiune de mai mulţi telespectatori, despre semnificaţia icoanei pe care am dăruit-o doctorului Jianu în timpul emisiunii şi care nu seamănă cu „Sfânta Treime” aceea pe care o cunoaşteau ei.
Icoana Treimii a fost cumpărată de la o mânăstire – unu contează de unde, şi este o reproducere a celebrei opere a călugărului şi Sfântului Andrei Rubliov – cel care a pictat mai multe icoane făcătoare de minuni. Această icoană este considerată de specialişti punctul culminant al iconografiei ruse datorită profunzimii mesajului său. Aici vedem trei îngeri divini aşezaţi la o masă – îngeri care îl reprezintă pe Dumnezeu – Cel care i s-a arătat lui Avraam.
Modul în care a fost pictată – mişcarea circulară inversă acelor de ceasornic (aripile, capetele, copacul din spate, toate înclinate spre stânga) sugerează oprirea sau reversarea Timpului. Eu aş îndrăzni să aduc în discuţie basmul nostru – „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de Moarte” – dar asta-i altă poveste.
În contextul discuţiei noastre despre Apa Purificată se poate afirma cu uşurinţă că această apă „strecurată” corectă celular şi metabolic poate încetini uzura metabolică a celulelor noastre fiind – le fel ca în cazul centenarilor din ţinutul Hunza sau Vilcabamba – un factor de păstrare timp îndelungat a celui mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu – Viaţa.
Pentru a funcţiona corect, organismul nostru are nevoie de „Sfânta Treime” – Aer, Apă şi Mâncare – ÎN ACEASTĂ ORDINE. Din păcate oamenii, de dragul plăcerii sau al banilor câştigaţi cu preţul sacrificării sănătăţii semenilor, au pus căruţa înaintea boilor, adică au trecut apa pe ultimul loc, deşi ea este cea mai inteligentă componentă dintre cele trei amintite mai sus.
De asemeni tot în acelaşi context –al Sfintei Treimi, să mai amintim că Medicina are trei mari componete la fel şi în egală măsură împortante: Medicina Preventivă – care ne învaţă cum să ne păstrăm sănătatea, Medicina Curativă – cea care trage cu „gloanţe” – pastile, injecţii în simptome sau care taie organul bolnav şi Medicina Recuperatorie care ne ajută să fim – atât cât se poate, la fel ca înainte de a ne îmbolnăvi.
Din păcate la noi în România aproape toţi banii merg la Medicina Curativă – asigurând un profit acesteia care-L mânie pe Dumnezeu. Această Medicină curativă care are la dispoziţie peste 300 000 de medicamente, aparatură extrem de sofisticată şi medici foarte bine pregătiţi are şi din ce în ce mai mulţi pacienţi dar şi tot mai multe boli. Boala = Profit!…
Apa Purificată este un puternic instrument de prevenire a Bolii şi de păastrare a Sănătăţii şi cartea „Apa de Rouă” aduce o mulţime de argumente pline de bun simţ – pentru orice om, chiar fără o pregătire de specialitate.

Carte poştală video din Severin


Salutări din Severin!

Imagini culese azi-dimineaţă în drum spre serviciu. Constatăm că oraşul nostru este chiar frumos, orice s-ar spune.

Primarul Gherghe i-a schimbat faţa!…

Imaginile vorbesc singure despre cum arată azi intrarea oraşului la km 1 dinspre Tg-Jiu sau Craiova. Şi e  frumos chiar şi atunci când plouă…

Poveşti cu miracole: Domnica Trop…


Marţi, după externare, am dus-o la Isverna pe Mama Domnica.

Ajunşi acasă, după un drum foarte obositor (de la Malovăţ până la Şiroca drumul este îngrozitor de spart!) am repetat iar şi iar felul în care trebuie să-şi facă insulina. Tata Gheorghe, conştiincios a ascultat şi mi-a promis că dacă se-ncurcă cumva o să mă sune cu telefonul.

Azi am mers din nou la spital să adun documentele necesare dosarului de handicap pentru Mama Domnica Trop. Merită apreciată buna intenţie a Doamnei doctor Rodica Barbul dar şi a celorlalţi medici extrem de atenţi la acest caz. Spuneam altă dată că pensia Mamei Domnica, după recalculare, depăşeşte doar cu puţin suma de 30 de lei. Statul român poate fi mulţumit, fericit şi împlinit: Domnica Trop are exact atâta cât merită: 33 de lei.

M-am întrebat zilele astea unde sunt aceia care au tot scris cărţi despre ea şi au ridicat-o în slăvile cerului. Au fost probabil ocupaţi cu scrisul deşi ştiau că ea e pe un pat de spital. Poate că ea s-ar fi bucurat să fie vizitată. O sticlă de apă, pe care i-ar fi putut-o oferi aceşti scriitori doritori de slavă deşartă, care au mâncat la ea acasă atunci când „făceau docimentare pe teren” ouă cu brânză friptă în tigaie, costă doar 3 lei. Deh! Fiecare cu grijile şi interesele lui.

Când am ajuns la Isverna, ne-am întâlnit pe drum cu poştaşul. Am oprit maşina şi am întrebat:

„Tu eşti cel care îi aduci imensa pensie de 33 de lei Mamei Domnica? Nu te doare spinarea când o cari în geantă?”

„ Şi 50”, mi-a răspuns.

„Şi 50 ce?” l-am întrebat

„33 cincizei. Are 33,50 lei pensie Mama Domnica” m-a corectat omul atent la vorbe.

„Aşa-i, iartă-mă prietene!”.

Ne-am oprit la bisericuţa veche cu hramul Sfinţii Voievozi din Isverna unde Mama Domnica a cântat câteva cântece. În faţa unei camere video de buzunar. Acestea vor fi puse pe un DVD care va fi oferit tututror celor care încă o mai iubesc. Pe copertă ca fi un număr de cont unde oamenii care încă mai au în ei suflet, vor putea dona atâta cât îi lasă inima. Bani pe care îi va primi doar Mama Domnica. Cât încă mai e vie.

O precizare.

În Japonia oameni ca Mama Domnica sunt declaraţi sau decretaţi prin lege „Patrimoniu Viu” şi se bucură de o mulţime de avantaje, facilităţi, gratuităţi.

La noi e altceva. Nu ne-a învăţat nimeni respectul pentru oamenii buni. Poate că aşa trebuie să fie. Statul nostru nu este interesat de ea pentru că în definitiv ea nu a cântat niciodată statului român “la spinare” ci oamenilor. Acelor oameni simpli ca ea pe care i-a iubit cu patimă.

Şi, apropo!, încă ceva.

Sâmbătă seara când ne-am întors de la Ponoare, Mama Domnica a cântat bolnavilor din salon dar şi cadrelor medicale care au ascultat-o cu atenţie şi cu drag, chiar dacă îşi făceau între timp şi treburile lor medicaliceşti. În faţa Mamei Domnica, în salonul luminat de un neon alb, rece dar încălzit de vocea ei fermecată, era o femeie cu perfuzie la mână, şi oxigen la nas. În comă. O altă femeie – aparţinător care avea grijă de ea, o ruga încet, frângându-şi mâinile pe Doctoriţa Bica să i-o dea acasă că „n-are bani de îmbălsămare” adică să n-o mai ducă la morgă dacă moare.

În spital, Moartea e la ea acasă, nu mai impresionează pe nimeni, Ea are carte de muncă la fel ca orice angajat.

Azi de dimineaţă, când am fost la spital după actele Mamei Domnica, Doamna Doctor Bica m-a luat de mână şi m-a dus la femeia care cu două zile înainte trăgea să moară.

„O mai ţii minte pe femeia care era în comă atunci seara când a cântat Doamna Domnica?”

„Păi da”, i-am răspuns, „era gravă rău”.

„Uite că acu vorbeşte şi merge”…

Întrebare: Despre ce credeţi am vorbit cu această femeie întoarsă de -Acolo şi deloc speriată de Moarte?

Răspuns: Păi despre Domnica Trop.

M-a întrebat unde este, cum a ajuns acasă şi mi-a spus că „se roagă la bunul Dumnezeu ca Mama să calce pe argint şi pe aur că e o femeie cu suflet bun” .

Păi Mama Domnica chiar calcă pe argint şi pe aur. Sau nu-i aşa?

P.S. Imaginile din acea seară – Mama Domnica Trop cântând femeii aflate în comă dar nu numai ei, există într-un fişier video ca dovadă că nu batem aici câmpii cu graţie.

Un gând:

Oare Mama Domnica n-ar putea câştiga niscaiva bani mai mulţi dacă ar lucra la spital?. Ar cânta ca să alunge Moartea. Sau măcar Frica. …

Notele sufletului pe portativ – Domnica Trop la Ponoare


Vineri seara la etajul patru al spitalului din Severin –secţia „Diabet- Boli de nutriţie” la ora de miracole era prezentă Domnica Trop.
În salonul cu opt paturi, Mama Domnica a început să murmure încet o doină, apoi la rugămintea celorlalte femei din salon a continuat să cânte.
Fără orchestră şi fără să se fi tocmit pentru vreun ban.
Aşa cum a făcut toată viaţa ei.
Încet încet cântecele s-au înmulţit.
Şi privitorii.
La un anume moment usa salonului era deschisă iar pe hol erau adunaţi bolnavi din cardiologie sau oncologie veniţi să se împărtăşească cu „vorbele potrivite” ale Mamei.
Femei şi bărbaţi fără păr pe cap de la citostatice, schilozi, cu ace pentru perfuzie înfipte în mână şi acoperite de un leucoplast alb, oameni care uitaseră o clipă de Frica de Doamna Moarte, zâmbeau şi lăcrimau ascultând-o.
Două femei care erau imobilizate la pat şi-au întins mâinile zâmbind fericite şi s-au apucat de vârful degetelelor pentru a „juca” sârba cântată de Mama Domnica…
Am mai văzut cândva acest dans filmat la un microscop – dansul ADN-ului în nucleul celulei. Oare nu cumva de-acolo ne vine „să jucăm”? Din intimitatea celulelor? Nu cumva Mama Domnica rezonează chiar cu ADN-ul nostru cel atât de jucăuş?
Oare nu s-ar putea inventa un aparat care să măsoare acest lucru, pentru a putea alege muzica adevărată, vindecătoare, de improvizaţiile folclorice extrem de scumpe şi de neruşinate?
Scriu cu mare greutate aceste cuvinte pentru că întâmplarea cu greu poate fi descrisă.
Am mai trăit-o cu vreo două săptămâni înainte când tot ea, cânta colegelelor ei din salonul secţiei Cardiologie. „Medicament de inimă încă ne-brevetat” i-am spus atunci. Femeia care era pe patul din faţa ei şi-a scos de la nas oxigenul ca s-o asculte mai bine, apoi a uitat să şi-l mai pună…
Întâmplări simple, adevărate, incredibil de adevărate şi strivitoare deoarece Spectatorul nevăzut dar simţit de toţi cei prezenţi atunci sau acum, a fost însuşi Dumnezeu.
Mama Domnica cânta vineri seara de drag dar şi de supărare că nu ajunsese la festivalul de la Ponoare.
I-am promis că voi vorbi cu doctoriţa să o învoiască a doua zi să ajungă şi ea lângă oamenii ei pe care i-a iubit cu atâta patimă toată viaţa ei.
A fost grea discuţia cu Doamna doctor Bica, pentru că Mama Domnica are tratament precis, la ore precise, are insulină de făcut şi trebuie să mânânce cu cântarul.
Dar, am decis împreună să riscăm ieşirea de la Ponoare de dragul sufletului ei de copil mare.
Am plecat de la spital mai întâi la un bloc din Severin, la Domnica – fata ei pentru a-şi lua o cămaşa „cu râuri” şi opregul.
Pentru că Mama Domnica ţine mult la felul în care arată când se suie pe scenă.
O precizare necesară: nu a existat în Drobeta Turnu Severin o fiinţă mai fericită ca Mama Domnica atunci când a ieşit din scara blocului îmbrăcată de sărbătoare. Am văzut-o atunci, de la volanul maşinii pornite ca să nu mai pierdem timp, un copil de 73 de ani fericit.
Mergea să cânte!
La Ponoare am vorbit cu inimosul Primar Gică Pătraşcu să facă cumva să cânte prima pentru că, cel mai târziu la ora opt seara, mort-copt trebuia să i-o predau în bună stare Doamnei doctor care ne aştepta la spital.
Acesta a chemat pe dirijorul orchestrei Maria Lătăreţu şi, imediat, au fost de acord. Problema cu Mama Domnica e orchestra – cântecele ei sunt pornite şi cântate cu orchestra sufletului. Aşa că „domn’ şef” a venit, pe câmp, cu o partitură, lângă Mama Domnica să încerce să pună pe note lui notele sufletului ei.
Pentru cei care nu înţeleg ce s-a întâmplat, am păstrat hârtia aceea scrisă de maestru, pe un colţ de tarabă cu bulgări de pufarine dulci, pe câmp, la Ponoare.
Aceasta va fi înrămată şi dăruită Muzeului pe care i-l amenajează … cei din Gorj. Pentru că cei din Mehedinţi sunt puţin ocupaţi. Un personaj – încă neidentificat, îi spunea prezentatorului aflat lângă scenă „ să termine mai repede de cântat Domnica Trop” plictisit poate de vocea ei uşor obosită şi probabil nepotrivită cu rama festivalului…
Am privit momentul în care a cântat Mama Domnica de sus de pe drumul ce coboară spre Podul lui Dumnezeu.
A urcat pe scenă încet precum urcă soarele pe cer dimineaţa. Un fior aproape palpabil a străbătut mulţimea de pe dealuri şi din vale.
„Cântă Domnica Trop” – şopteau pâlcurile de ţărani grupaţi după cum s-au găsit neamuri, vecini, rude, prieteni.
Un bătrân cu părul alb îi spune vecinului de lângă el: „Aşa mi-am luat eu muierea – i-am promis că dacă se mărită cu mine o aduc la nuntă pe Domnica Trop”. Mărturia este filmată şi va fi postată zilele următoare.
Şi multe alte mărturii ale unor oameni simpli dar care încă o iubesc imens pe această Femeie care nu ştie carte dar ştie să citească atât de bine în sufletului omului.
„Să nu te ruşinezi mamă Domnico că nu ştii carte i-am spus într-o zi, că nici strămoşii noştrii dacii nu ştiau a scrie”.
„Păi cum aşa mumă?”
„Păi le interziceau preoţii. Spuneau că scrisu leneveşte memoria care este esenţa sufletului. Ei ţineau minte tot. Tot aşa cum ţii mata minte toate cântecele”
„Aşa o fi, mumă!”
Când Mama Domnica a rostit rar că „ a ajuns-o bătrâneţea” am văzut mâini care, pe furiş, s-au ridicat să ascundă lacrima ivită în colţul ochiului.
Mama Domnica a coborât scena tot aşa de greu şi de încet precum „s-a suit”. Ţinea strâns o diplomă onorifică în mână şi un bănuţ cu numele festivalului gravat frumos pe el. Şi cu un plic de bani.
Pentru o corectă informare – în el erau 3 (trei) milioane de lei dăruiţi personal, din buzunarul lui, de Primarul Pătraşcu – „să aibă bani de autobuz” cum s-a exprimat prezentatorul Festivalului.
Bani pe care Mama Domnica ia- dat fetei ei care se afla şi ea acolo.
„Muma-i mumă, mumă” mi-a spus încercâd să-mi răspundă la o întrebare pe care însă nu i-o spusesem. „Trebe să am grijă de fata mea, că n-are şi ea”…
Un bătrânel curajos i-a strigat cu vocea gâtuită de emoţie „Te iubesc doar pe mata Mamă Domnico, de 30 de ani”.
„Bine mumă” i-a răspuns ea.
Am condus-o încet ţinând-o de mână, printre oamenii care doreau fie să o atingă, fie să-i zâmbească, fie să-i dea „săru’mâna”. Când să plecăm, am constatat că maşinuţa noastră era blocată de un imens Jeep X6. „A cui e fiara asta?”, am întrebat jandarmii din apropiere. „A Niculinei Stoican, iar şoferul e la cortul oficilalilor” mi-au răspuns. A plecat cineva să-l cheme iar acesta amabil s-a dat la o parte ca să ne strecurăm şi să putem pleca repede de tot spre salonul de la etajul patru din Severin.
În Baia de Aramă am oprit să luăm o sticlă cu apă pentru Mama Domnica. Un bărbat a recunoscut-o în maşină şi i-a spus că „o iubeşte”. I-am spus că „a fost la Ponoare să cânte vreo trei cântece iar acum mergem înapoi la spital”.
„Patru” mi-a răspuns omul.
„Patru ce?” l-am întrebat.
„Patru cântece cântă Mama Domnica, că fusei şi eu acolo”.
„Păi şi când te-ntorseşi bre omule că noi doar ce plecarăm din Ponoare”.
„Păi eu şi aseară am fost, credeam că vine Mama Domnica. Eu pentru ea fusei la festival. După ce termină de cântat, plecai”…
La Severin, spectacolul de vineri s-a repetat aproape la indigo.
Mama Domnica, deşi era vizibil obosită de drumul lung („s-o lungit drumu mumă” mi-a spus în maşină), palidă, transpirată de efort sau de la diabet, a început decum a intrat pe uşă să cânte. Ştia că femeile din salon asta îşi doreau.
A venit şi Doamna doctor Bica şi, în loc să o certe, a scultat-o mai bine de jumătate de oră cum a cântat bolnavilor stând în picioare cu mâna sprijinită nu de microfon ci de tăblia unui pat vopsit în alb tot aşa cum era şi cămaşa de pe ea.
Profesorul Dulcan – eminent cercetător al creierului, spunea că cei care se întorc din moarte afirmă că „văd dincolo, când pleacă din viaţă şi intră în moarte clinică, o culoare albă strălucitoare, blândă, îngăduitoare, primitoare, iertătoare”.
„Mamă Domnică, ce cântec i-a face mata lui Dumnezeu, dacă El ar veni uite acu aici” am întrebat-o stând cu ea chiar pe Podul lui Dumnezeu de la Ponoare, ieri.
„Multe mumă, i-aş cânta multe cântece, da oi vedea eu atunci pe care-l cânt mai întâi”…

Mai ţineţi minte?…

Mai ţineţi minte câtă agitaţie şi ce nebunie era la televiziuni atunci când s-au produs atentatele din America din 11 septembrie?

Imagini cu turnurile prăbuşindu-se repetate obsesiv iar şi iar şi iar încremenindu-ne într-o frică de terorişti aproape paralizantă, apoi nebunia cu plicurile cu antraxul, talibanii, Hussein Saddam, apoi cea cu găinile fugărite prin curţile oamenilor care asistau neputicioşi cum li se ia bucătura din bătătură, apoi făcătura mizerabilă cu porcina etc, etc.

Ascultăm diverşi indivizi cu pedigree universitar cum ne învaţă că e bine să consumăm cutare produs şi cum să ne ferim de cutare chestie. Apoi aflăm că primeşte bani buni de la nu ştiu ce companie transnaţională şi că de fapt promovează anume interese.

Vedem cutare politician care ne spune într-un fel apoi altul din opoziţie care îl contrazice. Apoi îi vedem pe amândoi la rubrica “monden” cum se încuscresc, cum joacă periniţa şi cum le creşte indicele de confort financiar…

Ne mai amintim cum era Ceauşescu acuzat de cei responsabili cu binele nostru de la radio Europa Liberă sau Vocea democraţiei americane – cum că s-a îndatorat şi asupreşte românii, apoi când şi-a plătit datoria, că de ce a făcut aşa că toate ţările datoare sunt credibile şi că acestea fac parte din cluburile selecte financiare, etc…

Am văzut deunăzi că acum nu prea mai e bine cu datoriile astea, Grecia, Italia, criză, America, Congres, faliment, etc.

Pe un site – http://www.9am.ro/ – (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/216012/Clinton-ar-f… ) am citi cum că Preşedintele Americii ştia că se vor produce atentatele din 11 septembrie dar s-a făcut că nu ştie. Atunci noi chiar nu ştiam.

Şi dacă a fost aşa atunci pentru ce am fost înnebuniţi de cap de tembeliziuni? Cui a folosit?

Nouă nu, asta cu siguranţă!.

O să putem vreodată să gândim cu propriul nostru creier pe care ni l-a dat în dotare bunul Dumnezeu încă de la naştere?

Despre tehnicile de manipulare prin intermediul televiziunii într-un articol viitor.

Şi totuşi există…

Am avut la un moment dat impresia şi apoi certitudinea că nu mai existăm ca neam.

Când spunem că suntem “de-un neam” înseamnă că suntem aproape rude, neamuri, sau nu?

Vedeam zilnic din ce în ce mai mulţi oameni indiferenţi mânaţi doar de interesele lor strict imediate şi personale. Iată însă că această impresie mi-a fost schimbată zilele trecute de nişte oameni simpli şi modeşti.

Ieşeam dintr-o scară au unuia din blocurile cu litera “D” din Crihala când una din femeile care stăteau la scară m-a oprit să mă întrebe “ce mai face Mama Domnica” I-am spus că e bine atât cât poate fi unui om internat la diabet şi am rugat-o atât pe ea cât şi pe celelalte 5-6 femei care erau la fel de curioase să meargă s-o viziteze.

“Am merge da nu prea ştim noi pe acolo cum să ajungem la ea”

Femeia care ţinea de mână o copilă de vreo 14 ani – cu probleme la mâna şi piciorul drept (o pareză spastică ce o împiedica să mearagă corect dar şi să vorbească), s-a căutat în portofelul ce-l ţinea în mână şi a scos trei hârtii de câte 10 lei – unicele de fapt, rugându-mă să i le dau Mamei Domnica.

“Am auzit că are pensia mică săraca, mie mi-a plăcut de ea cum ne cânta de pe placă şi aş vrea s-o ajut şi eu cu cât pot”

Am ascultat-o fără să zic nimic pentru că mi se pusese un nod în gât pe care nu reuşeam să-l desfac, apoi i-am promis că o să merg la Mama Domnica să-i duc.

“Cum e numele lu mata, ca să-i spun de la cine sunt banii?” am întrebat-o

“N-are importanţă, să-i spuneţi că ne rugăm pentru sănătatea ei” a mai spus Femeia apucându-şi cu grijă fata de mână.

Apoi cei doi îngeri au intrat în bloc încet, ea cu capul plecat – atentă la paşii nesiguri ai fetei.

Mama Domnica atunci când a cântat pe la nunţi nu s-a tocmit niciodată pentru bani. De multe ori a cântat pe nimic pentru că aşa cum am mai spus, grija ei a fost SĂ NE DEA, adică să ne înveţe prin cântece ei dar şi prin felul ei de a fi ce e iubirea adevărată dăruindu-se pe sine până la uitare.

I-am spus, acolo la spital, că o “artistă” care îi cântă cântecele nu pleacă de acasă decât pentru multe mii de euro.

“Nu ştiu mumă ce-s ăia” mi-a răspuns Mama zâmbindu-mi şi încercând parcă să-şi ceară iertare pentru neştiinţa ei.

Pentru cei care nu ştiu, le reamintesc că grijuliul stat român a recalculat pensia Mamei Domnica şi de la 220 de lei i-a redus-o la fabuloasa sumă de 33,5 lei!

Ia pensia neamule!…

Mama Domnica m-a rugat să fac cumva dacă pot să vorbesc să nu i-o mai dea nici pe asta pentru că “e mai mare grija mumă, trebe să mă duc după poştaş, să urc coasta şi nu mai pot mumă că-s batrână”…

Şi totuşi…

De la targ

Duminica ţăranii noştrii merg la târg. Ca să mai cumpere câte ceva pentru casă, ca să vândă sau ca să schimbe ceva pe altceva. Sau doar pentru a avea de unde veni înapoi. E ca o plecare sau o întoarcere din concediu…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto drpro.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La târg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De la târg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De la târg

 

Tae Petrică Stănciulescu din Bârda – Malovăţ

Am venit cu Mama Domnica Trop s-o aduc din nou la Spital la Severin.

Pe drum am oprit la margine de drum pentru a întreba de ce hectare întregi de mere sunt sterpe, sălbăticite, pline cu mărăcini.

Un om simplu – tae Petrică Stănciulescu ne-a povestit. Şi noi vouă…

De ziua Imnului naţional


Ieri a fost ziua Imnului naţional. Prilej de a mai cheltui nişte bani pentru nişte vorbe vorbite.

Dincolo de vorbele alese şi scoase pe orificiul bucal rămâne realitatea reală – românii dorm pe ei şi nici măcar îndemnul Imnului lor naţional nu-i mai poate trezi. Indiferenţă, nepăsare, bârfă ieftină distructivă, nesimţire la tot pasul.

Ieri, la semaforul de la Traian unul a aruncat dintr-o maşina cântătoare cu două scaune joase şi fără tavan, şerveţelul cu care se ştersese la bot, ambalajul lucios în care fusese probabil ciocolată, doza de suc goală şi apoi chiştocul (ţigara pe jumate arsă), chiar când se făcuse verde semaforul. Am vrut să le adun şi să i le dau înapoi dar m-am gândit că nu se face să te-apuci să dresezi un animal deja bătrân şi nărăvit deoarece risipeşti nervi, timp, energie.

Cu ceva timp în urmă, un partid important a avut la Parlament un fel de adunare generală. Pregătiri minuţioase, invitaţi, etichete, abţipilduri cât cuprinde, televiziuni care transmiteau în direct fiecare pas călcat pe marmura lucitoare.

Muzică de fundal atent aleasă. Mărimile s-au pus pe scaunele de pe scenă, s-a cântat frenetic imnul partidului apoi “s-a pus” placa cu Imnul naţional.

Stânjeneala era evidentă iar mai marii partidului se uitau ba spre tavan,ba spre vârful pantofilor, ba la rever- aşteptând cu bucile strânse momentul încheierii ca să poată să-şi dea drumul spre noi la zâmbetele largi şi atent antrenate…

Cineva de la butoane a vrut să lase să mai curgă o strofă (probabil că aşa prevedea rânduiala), însă ca să nu fie urechiat ulterior s-a răzgândit şi a întrerupt momentul muzical naţional brusc, aproape evident precipitat.

Dar, vorbele astea sunt prea neputincioase faţă de “performanţa” maneliştilor care au prelucrat aşa cum se cuvine Imnul nostru naţional.

Fără număr, fără număr, fără număr, pe sistem!

Turbo…

Televiziunea on-line Drobeta Turnu Severin

Watch live streaming video from tvdts at livestream.com

La “piaţa sârbilor”


Fosta piaţă “a sârbilor” arată azi cu totul altfel decât o ştiam cu ani în urmă, adică aşa cum ar trebuie să arate o piaţă. Aici, pe timpurile alelalte, veneau sârbii să-şi vândă blugii, ţigările şi să plece acasă cu aproape orice – de la chibrite până la mălai şi ulei. Se trăia şi la ei greu nu numai la noi însă îşi puteau permite să “cumpere” bunăvoinţa gestionarilor de la magazinele româneşti. Cine îşi mai aduce aminte aroganţa vânzătoarelor de la pâine care erau “Dumnezeu” şi care nu se lăsau înduplecate să-ţi dea măcar o juma de pâine dacă nu aveai cartela la tine! Sârbilor nu le trebuiau cartele, ei cu “wikend”-ul cumpărau orice! Atunci o pereche de blugi era aproape cât un salariu – 1800 de lei, dar românilor nu le păsa – viaţa era frumoasă!
Azi am cumpărat cea mai mare lubeniţă din această vară- circa 17 kilograme!
Deşi se părea că nu e prea coaptă, a fost cu adevărat şi cea mai dulce.
Cum se cunoaşte o lubeniţă coaptă? După muzica pe care o “scoate” atunci când o baţi uşor cu palma. E un sunet deschis, vibrant, care trece prin ea spre deosebire de cele crude care sună “închis”, înfundat.
A!Şi să nu uităm:
- Felicitări edililor pentru realizările care iată, se văd!…

Caise din Şimian în piaţa din Severin


În sfârşit avem o piaţă curată care arată a civilizaţie. Felicitări celor ce au perseverat în realizarea acesteia dar şi a celorlalte pieţe din Severin. Gata cu tarabele plouate, cu mirosurile de acru şi putred sau cu “înşirăturile” de pământ, resturi sau saci peste tot. Mai există problema “ţăranilor” care nu prea sunt ţărani, adică de fapt a preţurilor, dar poate că se va rândui şi asta cândva. E bine că tot făcând câte ceva bine, edilii noştrii capătă antrenament şi pe viitor or să mai facă poate şi alte fapte bune!…

Printre fructele aduse cu vaporul de pe continentele asiatice sau sud-americane, am descoperit caise culese chiar lângă noi, la Şimian.

Doamna Băzăvan ne-a povestit că şi-a trimis copilul la facultate să înveţe cum se face agricultură performantă pentru că şi noi putem cultiva ce pot aia de prin ţări străine. Lăudabil!

Românii însă încă preferă fructele aduse din lumea largă neavând habar că acestea sunt culese crude şi conservate/iradiate cu raze gamma pentru a nu se altera fiind extrem de perisabile.De ce nu se strică şi de ce nici muştele nu se aşează pe ele?Aţi văzut că fructele de import nu au miros? Oare de ce?

Acestea sunt nişte fructe omorâte spre deosebire de caisele acestea din Şimian care te îmbată cu parfumul lor.

Cuvântul “ecologic” e neputincios pentru a le descrie mai bine. Cel mai bine o fac ochii, gura şi nasul.

Azi, la Spitalul din Severin, în vizită la Mama Domnica Trop



Sâmbătă 23. 07.2011, cam pe la prânz, am decis să merg la piaţă să caut să aleg un buchet de flori frumoase pentru Doamna cântecului nostru popular AUTENTIC – Domnica Trop – care este internată în secţia Cardiologie a Spitalului judeţean Drobeta Turnu Severin.

În piaţa de legume şi fructe am întâlnit o doamnă amabilă din Şimian – Florica Coandă – cea care a fost colegă cu Domnica – fiica Mamei Domnica – la fosta întreprindere “Pacea” – unde aceasta şi-a pierdut braţele şi care m-a lăsat să fac un buchet mare de flori de câmp împănate cu busuioc. M-a rugat să-i transmit sănătate multă, pentru că a aflat de la televiziunea TL2 Drobeta că se află pe patul de spital.

La spital, am parcat maşina, am coborât şi m-am îndreptat hotărât spre intrarea spitalului.

Cuvântul “spital” provine din “ospitalitate” parcă, sau poate greşesc cumva?

Aici am fost pur şi simplu oripilat de mizeria şi duhoarea cu care acest stabiliment, unde vii să îţi recapeţi sănătatea, te întâmpină. Un om rău ar spune că exagerez însă imaginile culese cu telefonul mobil vorbesc singure adevărul. Păcat că nu pot arăta şi mirosurile pestilenţiale emanate la această intrare – gunoaie fermentate şi putrezite…

O mâţă se tăvălea prin iarbă de căldură sau de purici, sătulă probabil de şobolanii prinşi (probabil că mâţele sunt cu adevărat fericite de această stare de lucruri pentru că şobolanii sunt la ei acasă aici!). Domnii care conduc această instituţie – nu vă pute?

Nu se pot aloca măcat câţiva bănuţi pentru o mătură şi două mâini harnice?

Şobolănimea voastră – “onor” nesimţiţi/împuţiţi pacienţi ACEIA care nu aveţi exerciţiul coşului de gunoi sau măcar al căcăstoarei din fundul grădinii- mizeria aceasta, să nu uităm, nu este produsă de conducerea spitalului şi nici de cadrele medicale ci de voi, bolnavii needucaţi la timp de mămicuţele voastre ocupate poate cu alte activităţi, aşadar, domnilor pacienţi/aparţinători păstraţi/respectaţi măcar ce încă aveţi.

În curând este posibil să nu mai avem nici acest spital. De ce? Răspuns:indiferenţa, nepăsarea, nesimţirea d-voastră dragi severineni.

La intrare, la umbra răcoroasă de pe hol, un cerber îngalonat cu ecusoane de paznic atent şi vigilent (!!!) s-a sesizat că filmez aşa că filmul se termină poate nefiresc de repede.

Această mizerie VIZIBILĂ este însă incomparabil mai mică decât Marea Mizerie creată de Statul român Doamnei Domnica Trop căreia, harnic cum îl ştim – i-a recalculat pensia. Adică de la circa 300 de lei i-a redus-o la 33,50 lei!!!…

Una din cele mai mari şi autentice voci din Europa – are acum un venit lunar de sub 10 euro PE LUNĂ!!!

Costain Brâncuşi a plecat din satul lui Hobiţa la Paris unde a devenit o valoare universală. Mama Domnica a rămas la vatra ei şi la caprele ei şi la omul ei. Au venit însă la ea o mulţime de doritori de vorbe meştegugite pentru a le lua şi a le cânta apoi prin lume pe sute şi milioane de euro.

Un fotbalist care a paralizat pe teren a cunoscut compasiunea unei lumi întregi. Spiritul de solidaritate al colegilor de pe gazon dar şi al celor din tribune a funcţionat impecabil.

Spiritul de solidaritate al artiştilor populari în cazul Doamnei Domnica Trop nu prea “se eczistă”. Păi de când cântecul popular e mai important ca învârtitul beşicii pe iarbă?…

Dar ce vorbe ar fi mai potrivite pentru a exprima toată indignarea?

Mama Domnica s-a bucurat pentru florile de câmp cu busuioc şi a mulţumit frumos cu bun simţ, aşa cum ştie şi cum este ea. I-au adus aminte aceste flori de Isverna ei şi de grădina ei de-acasă unde “s-au prins mai multe tufe ge busuioc”. Ea zâmbeşte obosită şi îşi ascunde greu durerea dar face eforturi incredibile pentru a zâmbi şi pentru cânta colegelor ei de salon incremenite în mirare.

Ele o ascultă tot aşa cum îl ascultă pe Popa când citeşte Sfânta Evanghelie. Căci ce este oare Dumnezeu decât o Sfântă Mirare?

Cântecul Domnicăi într-un salon al secţiei Cardiologie de la etajul trei – medicament pentru inimă încă ne-brevetat.

Nişte oameni bine intenţionaţi de prin Gorj, invocând dezinteresul oficialilor mehedinţeni s-au gândit să-i facă Mamei Domnica o … “Casă Muzeu” în Gorj, pe lângă Târgu-Jiu, unde să fie transferate din casa de pe coasta Isvernei – locul unde Mama a trăit alături de “omul” ei peste 50 de ani şi unde i-au “venit” cunoscutele doine – costume, războiul de ţesut, vârtelniţa, diplomele, trofeele, etc etc.

Lăudabilă iniţiativa vecinilor noştri şi ruşinoasă indiferenţa mehedinţenilor!.

Dar să nu pară că dăm cu piatra în oamenii de bine de lângă noi!

Decât nimic e bine că măcar gorjenii duc grija Mamei Domnica Trop. Inainte de a fi prea târziu.

Europarlamentarii – nu cei români, staţi liniştiţi, – ci aceia care gestionează responsabil Cultura europeană sau cei de la UNESCO – unde se duce grija Patrimoniului universal al omenirii, aud oare cântecul Mamei Domnica din spitalul severinean?

Mama Domnica

Mama Domnica

Cuponul de pensie al Mamei noastre cu fabuloasa sumă de 33,50 lei. Felicitări România! Felicitări confraţilor care îi cântă cântecele!

Ochii care ne văd din viitor…

O nouă stea pe firmamentul muzicii populare mehedinţene – Oana Larisa Bojin


Acasă la Mama Domnica Trop. O casă cu prispă închisă, zidită pe o coastă înaltă de deal, de unde Mama veghează atentă aproape întreaga Ţară Românească…
După ce răstoarnă pe masa de sub vie ceaunul cu mămăligă, tata Gheorghe aduce brânza şi ţuica de prune. Aşa, între două îmbucături de mămăligă făcută cu făină râşnită ne dăm la taină. Tata Gheorghe ne povesteşte cum a cunoscut-o la horă pe Mama Domnica, de ce n-a lăsat-o la Bucureşti apoi îl întreb când i-a spus ultima dată că o iubeşte. “Păi eu mai ştiu mă tată mă!”
“Păi spune-i acu!”…
Tata Gheorghe o ia în braţe ca un voinic pe Mama Domnica, o pupă sănătos de vro două trei ori pe obraz apoi îi spune vorbele magice: “Te iubesc că tu eşti muierea mea!”
Mama Domnica râde fericită cu ochii aproape inundaţi de lacrimile aducerilor aminte. Şi schimbă repede vorba spunându-ne că are o nepoată care “şcie a cânta bine”.
La îndemnul nostru o strigă peste gard, apoi îl mână pe tata Gheorghe s-o sune mai bine cu telefonul.
“N-auzi tu Oană, hai încoa că veni televiziunea şi vreau să te asculte. Hai aşa mai fuga, lasă treaba!”…
Aşa am cunoscut-o pe Oana – fată harnică, frumoasă şi cu o voce curată precum bobul de lacrimă din colţul ochilor Mamei Domnica.
A fost de acord să vină la Severin şi conştiincioasă s-a prezentat la emisiunea matinală a inimosului Dan Taloi.
Aşa începe şi cariera televizionistică a acestei fete minunate – Oana Bojin.
Pentru internauţii încă iubitori de muzică populară mehedinţeană, câteva minute cu Oana puse la dispoziţie prin amabilitatea postului TL2 Drobeta.

Oana Larisa Bojin s-a născut la început de toamnă când se stoarce bobul de must, pe 25 septembrie 1993 în Baia de Aramă. Începe aventura cunoaşterii la Şcoala Generală din satul natal – Isverna. În clasa întâia obţine premiul 1 cu cunună şi cu ocazia serbării de premiere cântă pentru prima dată un cântec pregătit din vreme. Aşa s-a lansat în muzica populară.
De atunci a tot cântat la serbări, la nelipsitele hore de la sfârşit de săptămână din satul ei sau din satele vecine, la nedei, la nunţi sau invitată la o mulţime de majorate.
A fost primită în Grupul folcloric “Liliacul” din Baia de Aramă condus cu seriozitate şi rigoare de Elena Mimiş Trancă. A cântat ocazional alături de Domnica Trop, Petrică Mâţu Stoian, Anica Ganţu, etc…

Cu barca pe Dunăre la Cazane


Sâmbătă după ce am “croşetat” anumite reţete din cartea dedicată artei culinare specifice Dunării, am decis împreună cu fetele să facem o plimbare pe luciul apei. Soare, voie bună, aer curat, re-creere… Imaginile descriu doar o parte din senzaţiile speciale pe cale le oferă Dunărea chiar în locul unde începe Istoria neamului românesc. Pe aici au trecul legiunile romane în drumul lor spre averile dacilor. De atunci lanţurile atârnate de romani au rămas prinse de mâinile şi picioarele românilor până azi. Poporul român este fostul popor dac rămas cu lanţurile invizibile ale Istoriei care începe chiar aici- la mâini, la picioare, la minte. Supravieţuirea noastră “istorică” probabil că se datorează şi acestor lanţuri nevăzute, nesimţite. Căci cine are şi ce cu nişte sclavi?…

Târgul de vechituri şi Cibernetica


Ştefan Odobleja afirma cândva – nu foarte demult, că lumea este alcătuită din sisteme care comunică între ele şi se auto-reglează mai ales la nivelul viului. Un cârcotaş ar întreba dacă pietrele comunică între ele iar răspunsul ar fi tot „da” dar ar trebui să îi explicăm cum devine treaba cu materia aflată deasupra temperaturii „Zero absolut” – aflată în stare de agitaţie termică şi cum e cu câmpul informaţional universal dar asta-i altă poveste. La nivelul fiinţelor vii sistemul digestiv comunică cu sistemul circulator – inima, vasele de sânge şi cu cel nervos şi invers – cel nervos, care are rol integrator şi de control, comunică cu toate subsistemele. Omul este la rândul lui un subsistem al marelui organism numit societate care la rândul ei….
„Afectivitatea este un cerc vicios al marelui cerc vicios care e viaţa iar cunoaşterea este tot un cerc vicios dar al afectivităţii, aşadar tot al vieţii”… spunea marele Obobleja. „Cercul vicios” al lui era „conexiunea inversă” sau „bucla inversă reglatoare” – termeni care au devenit lege universală şi care au generat uriaşa explozie informaţională la care asistăm în prezent. Sau redenumită (citeşte „furată”) de pseudo-părintele ciberneticii Wiener Norbert – „feed-back”.
Din nefericire dacă e să înţelegem pe genialul Odoblaja până la capăt, vom înţelege de fapt că am sărit de pe o trambulină care ne-a aruncat în afara istoriei iar „cercul vicios” în care ne aflăm nu are nici o legătură cu noţiunile inventate de academicianul severinean ci cu altceva –un „ceva” opus vieţii.
„Cum aşa?” ar întreba acelaşi cârcotaş.
Păi e suficient să observi ce se întâmplă în Târgul de vechituri bunăoară şi nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu ideile lui Odobleja – întâmplător născut pe aceste meleaguri şi prea devereme uitat chiar de severinenii lui. Cine mai stă să înţeleagă pe Odobleja când stomacul ţipă de foame şi gâtlejul după o bere?
În târgul de vechituri observi, sâmbătă de sâmbătă şi duminică de duminică, absenţa forfotei pozitive existente cândva şi a efervescenţei mercantile specifică oltenilor sau precupeţilor. Întâlneşti aceeaşi mulţime de oameni destructurată de Singurătate şi disperată de un bănuţ cu care să-şi astâmpere foamea.
Oameni mulţi care privesc fără să se vadă şi care ascultă fără să se mai audă. Ei umblă, caută fără să ştie prea bine ce (vreun chilipir poate) şi cel mai grav e că nu mai comunică vorbele aşa cum se întâmpla altă dată.
Aici se află imaginea perfectă a României de azi: destructurată din punct de vedere cibernetic/ comunicativ/ informaţional şi aflată în plin proces de descompunere chiar dacă încă mai vedem oameni cumva vii. Sistemul social coerent a devenit demult o amintire şi aia deja uitată. Individul care luptă pentru supravieţuirea zilnică este, în Târgul de vechituri, principalul actor.
Îşi aduce aminte cineva ca vreun politician să vină aici şi să vorbească cu poporul? Dar, nu discuţii individuale, formale în faţa camerelor foto-video, ci Reale.
-„Da de ce ar veni aştia aici? Ca să vadă ce? şi să vorbească cu cine? Cu amărăştenii aştia?”
-„De aia! Pentru că politicul este sistemul nervos integrator care reglează sistemul social numit încă România” ar fi un răspuns mai fandosit.
„Pentru că în mic se vede ce e în mare”- ar fi un alt răspuns şi mai sclifosit.
O tumoră canceroară se separă agresiv de restul celulelor sistemelor organismului, îşi asigură rezerve de mâncare din ceeace s-ar cuveni şi celorlalte celule care muncesc să tragă căruţa trupească, îşi face propriul sistem nervos şi circulator şi culmea se identifică cu celulele normale (joacă demagogic un teatru de proastă calitate al popularităţii ieftine uşor de convins) astfel că sistemul imunitar – acela care ar trebui să o ucidă fără să pună întrebări – aşa cum se-ntâmplă într-un organism sănătos cu astfel de celule nebune, este neputincios, orb şi indiferent. Vă sună cunoscut?
P.S. În târgul de vechituri – acolo unde se găsesc mii de cărţi mai vechi sau mai noi, înşirate pe capote de maşină sau pe mese de ciment asemeni meselor de mozaic rece de la morgă, sau chiar pe asfalt, am descoperit chiar ediţia din 1939 a „Psihologiei consonantiste” a lui Ştefan Odobleja – în limba franceză. Dar despre Odobleja, Cibernetică şi Severin într-un articol viitor.

Cu Camaradul Levantin la Mânăstirea Sfânta Ana de la Orşova


Sâmbătă 9 iuluie, înainte de a intra în Labirintul Danei Dumbrăveanu, am urcat pe Drumul Eroilor – Dealul Moşului cu Camaradul Levantin din Severin pentru a lua o gură de apă bună şi de linişte la Sfânta Mânăstire Ana de la Orşova. Tăcerea şi harul cu care sunt binecuvântate aceste locuri sunt rarisime. Merită orice efort pentru a ajunge aici. Am cules câteva imagini cu telefonul celular din muzeul Pamfil Şeicaru – un român de excepţie care se odihneşte chiar aici. Calitatea proastă a imaginilor şi sunetului este compensată de inteligenţa privitorilor care vor primi astfel îndemnul de a veni să vadă cu ochii lor pe 25 iulie la hramul Mânăstirii oameni, fapte, locuri şi lucruri minunate.
Pe 25 iulie este hramul Mânăstirii. Cunoscătorii ştiu deja şi vor fi aici la Mânăstirea închinată tuturor acelora care au înfăptuit România Mare. Ceilalţi află chiar acum în timp ce citesc şi îşi vor face cu siguranţă timp pentru un drum al iniţierii – început de vindecare şi mântuire.

Teatrul „Labirint” – la Orşova




„Inteligenţă”, „discreţie”, „pasiune”, „motivaţie”, „implicare”, „entuziasm”…
Câteva cuvinte superficiale care încearcă să definească ceeace s-a întâmplat sâmbătă la Orşova.
O Profesoară Doctor în geografie, originară din Severin, -Daniela Dumbrăveanu a venit cu un grup de studenţi şi voluntari să îi înveţe „arta de a face turism”.
-„Există o astfel de artă”? ar putea întreba cineva nedumerit.
Desigur, şi ca orice artă are reguli stricte precum algebra sau fizica cuantică. România are tot ce ar fi necesar pentru a câştiga enorm din turism şi cu toatea astea nu există sau nu contează pe hărţile turismului mondial. De ce? Politicienii probabil că au răspunsurile potrivite.
Dana Dumbrăveanu reuşeşte în ceeace şi-a propus, mai multe lucruri deodată: în primul rând spală din ruşinea (măcar parţial), aflată pe tagma profesorală umilită de ultimele examene de bacalaureat- dovedind că pot exista şi Profesori în adevăratul sens al termenului (nu întâmplător am scris „profesor” cu majuscule şi nici „docere” – doctor, învăţător), iniţiază un experiment extrem de util nu doar studenţilor care vor face turism, dar şi nouă ca naţie, apoi este un om care revine acasă şi încearcă să promoveze într-un mod ştiinţific dar şi artistic resursele acestor locuri. Şi nu în cele din urmă Dana Dumbrăveanu este o creatoare eficientă de viruşi mentali pozitivi extrem de contagioşi. Puţini oameni ajunşi la statutul de „docere” sunt aşa entuziaşti şi de supli mental aşa cum este Dana.
- Dar de ce este Dana Dumbrăveanu aşa de entuziastă?
- - Păi „en” – „theos” înseamnă „Dumnezeu înăuntru”.
La Orşova s-au întâlnit studenţi din România, Bulgaria, Polonia, Elveţia, Portugalia, etc sau profesori universitari din Marea Britanie, Spania, Turcia pentru ca să discute laolaltă despre tehnici, să creeze „patter-uri” de promovare eficiente (studenţii sunt din domenii diferite – actorie, regie, teatru, sociologi, psihologi, geografi, etc).
Proiectul „Labirint” este un experiment de re-descoperire a simţurilor. Cetăţeanul turist – oricare ar fi el şi de oriunde ar fi, este studiat şi educat în acelaşi timp de aceşti mirabili oameni. El este ajutat a-şi aduce aminte din profunzimile subconştientului de ceeace s-a uitat îndeobşte: de poveşti.
Povestea la fel ca şi simbolul comunică cu subconştientul profund din noi. Aici, comunicarea se petrece (oare mai ştiu şi mai ales când mai petrec oamenii?) în absenţa cuvintelor. La fel ca iniţierea. Teatrul „Labirint” – teatru iniţiatic, coordonat de Dana Dumbrăveanu se adresează unui singur spectator şi culmea – care mai este şi legat la ochi! La fel ca în ritualurile antice ale iniţierii. Pentru că lipsit de văz, omul ascultă mai mult şi mai bine. Îşi re-descopreră Sinele ascuns şi tainic, contemplă, re-cunoaşte, iubeşte, se miră, se bucură. Căci ce este Dumnezeu altceva decât Mirare, ar spune Poetul?
„Bizar!” ar spune alt-cineva însă doar aşa poţi ajunge la informaţiile adevărate generatoare, aşa cum spuneam, de tipare corecte. Povestea nu se adresează raţionalului logic din noi ci chiar zonelor emoţionale străvechi. Psihologii ştiu de ce şi mai ales cum funcţionează amigdalele cerebrale- par egzamplu!.
Tema centrală a zilei de sâmbătă a fost Dunărea, Apa, Frumosul. Dunărea la Cazane sau la Coloanele lui Hercules – locul naşterii Zeilor Olimpului (după Hesiod sau Apollonius din Rhodos sau Neculaie Densuşianu, dar şi după alţi istorici de renume) are ce povesti. Dumnezeu, precum Dunărea se naşte pe El din El însuşi şi pe noi odată cu El. „Dumnezeu s-a născut din spumele apelor”, „La începuturi Dumnezeu plutea pe deasupra apelor” spun poveştile locale precreştine. Cerul îşi oglindeşte tăcerea pe oglinda apelor iar ele la rândul lor comunică în linişte tăcerea lor profundă. Căci Dumnezeu înţelege, nu-i aşa doar glasul Liniştii.
„Labirintul” este un teatru al Liniştii care reînvaţă spectatorul/turistul ce este liniştea locului, ce este tăcerea simţurilor pentru a putea re-descoperi Frumuseţea Sinelui lăuntric, acela care ne aminteşte de sensul nostru ca fiinţă spirituală.
Am reţinut doar câteva imagini cu telefonul molecular pentru privitorii acestui site cu această mirabilă Doamnă Profesoară Dana Dumbrăveanu. Televiziunea RTS sau TL2 va oferi telespectatorilor proprii imagini şi informaţii mai multe şi mai ample…

Seba – o fereastră uitată


upă vizita şi darurile de suflet primite de la domnul profesor Dinuţ, am mai adăstat niţel, împreună cu Andar şi cu Seba – ultimul olar din Şişeşti. Acesta, asemeni domnului Dinuţ care ne încălzeşte sufletele cu cuvinte bune, are grijă ca românilor – aceia care ştiu, să le fie cald. El creează acum sobe de teracotă din lut bine frământat şi ars în cuptoarele Şişeştiului. Iarna, când afară suflă crivăţ cu ger, înăuntru, lângă soba lui Seba te simţi, ca atunci, în uterul cald al mamei…
El e haiducul fără leac
Vodă veghind moşia noastră,
Leacul de sete pentru veac
Cuibar de dragoste măiastră

Şişestiu-i roua nopţilor cu care,
Din lutul afânat de dor
Orice olar sfinţeşte locul
Cu apa vie din urcior…
Tudor Dinuţ – „Poteca din pendul” – editura „Decebal”, Drobeta Turnu Severin, 2002

Şişeşti – căpătâi de curcubeu


Îl sun pe prietenul Andar – Andrei Coptil –binecunoscutul artist plastic severinean şi ne dăm întâlnire pe terasa lui, ce dă spre Biserica de Carton, la o cafea amară. Vedem un excavator şi o maşină care cară de zor nişte pământ şi îl întreb dacă nu cumva e păcat ca, în timp ce bate clopotul şi vin oamenii la slujba de dimineaţă, utilajele să lucreze chiar pentru Biserică în sfânta zi de Duminică.

Andrei îmi spune că „nu nu-i păcat” şi după ceva tocmeală filosofică, ne hotărâm să-i facem o vizită prietenului nostru Titu Dinuţ de la Şişeşti.

- „Mergem să îl vizităm dar aducem şi un sac de lut ca să avem ce modela săptămâna viitoare”… Am apucat aparatul foto de curea, telefonul şi … pe cai.

Acasă la Titu Dinuţ, în locul unde altă dată zăbovise Nichita Stănescu, azi, se aflau alţi oaspeţi de seamă: Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova Academicianul Mihai Cimpoi dimpreună cu alţi musafiri nu mai puţin importanţi. Domniile lor se vor afla pentru zilele următoare pentru o cură de linişte în staţiunea Bala – loc de bună re-creere fizică şi spirituală. „N-am venit să stau, am o mulţime de cărţi de corectat şi de terminat, iar aici lângă prieteni, mă simt liniştit” a spus domnul Academician Mihai Cimpoi, care a şi plecat spre cunoscuta staţiune de tratament şi recuperare.

După plecarea musafirilor, Titu Dinuţ ne-a invitat să vizităm Muzeul din cadrul şcolii Şişeşti. Aici am cules cu telefonul câteva imagini pentru ca toţi iubitorii de autentic, de istorie şi de frumos să le poată vedea.

Dar cel mai bine ar face să vină să vadă cu ochii lor şi mai ales să îl cunoască pe acest minunat, gingaş, fragil şi atât de inspirat OM: Titu Dinuţ.

După ce ne-a povestit pe îndelete o mulţime de taine (imaginile sunt doar o mică parte din povestea domnului profesor), acesta s-a scuzat şi a plecat întrucât aştepta vizita unui alt oasete nu mai puţin important: Profesorul universitar, academicianul Eugen Simion.

Titu Dinuţ – născut chiar în Şişeşti, profesor de limba şi literatura română la liceul din această comună – plină de istorie, membru al Uniunii Scriitorilor din România este autorul a numeroase cărţi („Comandirul”- povestiri istorice, „Capcanele”- roman, „Comoara lui Tudor” –roman, „Cât ai bate din amnar” – aforisme, „Fiul luminii” – roman, „Lăcrimaşul” – versuri, „Poteca din pendul” – versuri, „Năpârci albastre” – aforisme, „Şişeşti” –repere monografice, „Urciorul din Şişeşti” – versuri, „Estacada” – versuri. „Castelanii” –roman, „Viaţa sărind la gâtul întâmplării” – versuri, „Cronica şcolii din Şişeşti” vol I-II, „Baiadera şi arlechinul” – versuri, „ Coliba cu vampiri” – versuri, „Dalbul de pribeag” – versuri, „Mârzacul” – versuri, etc).

„Pentru Titu Dinuţ casa (părintescă) este spaţiu originar , vatră, spaţiu existenţial, unde-ţi duci veacul şi-ţi trăieşti destinul, dar şi spaţiu al Tainei fiinţiale, cu ascunzişuri mirifice”… – Academician Mihai Cimpoi.

Andar şi …cioara lui


“Amărâtă şi stingheră

Ca o prună afumată

Cu alură interlopă

Ca un muzicant în frac,

Cuvioasă ca un popă

Şi smolită ca un drac”…

În urmă cu câteva zile, în timp ce-mi executam alergarea de seară ritualică la pădurea Crihala (pentru topirea kilogramelor excedentare) am simţit miros de hoit şi ulterior am văzut pe alei câţiva pui de cioară morţi. Mi-am adus atunci aminte că ciorile sunt cele mai inteligente fiinţe după oameni iar obiceiul de a-şi arunca puii din cuib atunci când deja au aripi pentru zburat este o lecţie deosebit de utilă chiar şi pentru noi oamenii. Spun asta cu toate riscurile de rigoare. Copii noştrii sunt ocrotiţi, răsfăţaţi până plecăm pe lumea cealaltă uitând să îi lăsăm să zboare cu propriile lor aripi. Din acest motiv, dar şi din multe altele, copii noştrii intră în viaţă nepregătiţi şi caracterizaţi de, ceeace psihologii numesc, “comportament de neajutorare învăţată” – extrem de păgubos mai ales în societatea competiţională de azi.

Ştiam că ciorile, la fel ca oamenii sunt fiinţe sociale, trăiesc în famile iar “soţul” este fidel şi credincios “soţiei” până la moarte (doar dacă femela lui a decedat el îşi îndreaptă atenţia spre altă cioară cu care să se împerecheze). Ciorile folosesc mai multe unelte pentru a se hrăni şi supravieţui decât maimuţele şi sunt mai inteligente decât delfinii sau bufniţele. Pot fi învăţate să numere până la 30 şi sunt păsările care “ştiu la glume” (se joacă) sau care se droghează (!!!) (se aşează pe un muşuroi de furnici şi se lasă muşcate – acidul formic creându-le o stare de extaz care le face “să cadă pe spate”).

Pe stindardul strămoşilor noştrii apare şi cioara alături de lupul cu trup de şarpe (corbul – mesagerul profetic al lui Apollo) însă pe la sfârşit de secol XVIII acesta este înlocuit, doar din snobism, cu vulturul evropenesc. Ţiganii care şi-au însuşit cu precizie şi conştiincioşi magia dacilor au adoptat ca semn al tagmei lor “cioara”. De ce oare? Un “cunoscător” ar spune că din cauza culorii comune. Răspunsurile, căci sunt mai multe, sunt şi multe şi profunde. Totuşi, ironia acestora are şi o mică explicaţie istorică. Vlad Ţepeş a fost ajutat în luptele sale cu turcii şi de ţiganii din Ţara Românească, iar ei aveau ca stindard propriu de luptă o…”cioară”. La una din bătălii, când aceştia au văzut câtă puzderie de turci se apropie, au zbughit-o la fugă abandonându-şi steagurile (ciorile). …

Andar – Andrei Coptil – artistul plastic şi prietenul nostru din Severin – are un nou amic – un pui de cioară care, după alungarea din cuib, a început lupta existenţială alegând prietenia cu omul. Nu-i aşa că există o anume asemănare între Andar şi noul lui prieten?

Însă marea nedumerirea şi întrebarea care îl frământă acum pe Andrei este asta:

- ce nume să îi pună noului şi ghiduşului prieten?

Sugestiile voastre sunt aşteptate cu nerăbdare…

Povestea oşteanului Iovan – cavalerul crinilor şi regele albinelor


Nelu Iovan este un om modest, onest, vesel când nu e tăcut şi harnic precum un monah.

Nelu Iovan este un oştean iscusit care a fost scos din luptă în plină maturitate şi putere. Povestea lui este povestea cavalerilor care sunt marginalizaţi tocmai atunci când sunt mai pregătiţi pentru focul bătăliilor. Iovan nu s-a luptat cu vreun inamic la hotarele ţării, ci, la fel ca Iovan Iorgovan cu un balaur cu mult mai perfid şi mai periculos- focul. A fost comandirul cel mai iscusit din ultimii ani ai pompierilor din Severin. Lupta cu focul cere inteligenţă, abilitate, strategie şi intuiţie pentru că această fiară tăcută este mai şireată decât trupele de cercetaşi ai vreunui inamic de aiurea. Creşte din nimic, se hrăneşte doar cu aer şi sfâşie fără milă tot ce întâlneşte. A-l stăpâni şi nimici cere minte pricepută, flexibilă şi fluidă precum apa pură.

A uitat demult stresul de ieri când alerga cu maşinile pline de apă ca nişte femei gravide şi dădea ordine scurte tulumbaşilor. Acum vorbeşte încet, aproape în gând albinelor, îşi scutură de pe sprâncene pulberea aurie ce cade din florile teilor şi ascultă foşnetul petalelor de crini…

Dar nu despre foc am vorbit cu domn’ Nelu ci despre flori de tei şi crini, despre albine şi miere. Pentru că dumnealui s-a retras din oraşul agitat într-un loc aiuritor de frumos, nu departe de Dunăre. Aici îngrijeşte florile de crin şi teii pentru ca harnicele albine să aibă ce fecunda. Şi ce oferi. Cavalerul crinilor şi al albinelor. Dar oare nu cumva chiar regii aveau ca emblemă crinul ca semn al purificării, perfecţiunii, luminii şi al vieţii? Cum ar putea cineva să descrie mirosul dumnezeiesc al crinilor şi al teilor înfloriţi în curtea lui domn’ Nelu dimpreună cu zumzetul hipnotic al albinelor harnice ?

Priseaca de stupi a lui Iovan e aşezată la fel ca acelea de odinioară – ale dacilor- în apropierea unei trecători ce duce spre o poiană din mijloc de codru des. Ne-am povestit poveşti despre daci şi despre albinele care apărau posăzile ţării noastre de-atunci şi de-acum. Dacii – un popor care era şi bun strateg şi viteaz dar şi neînvins (ei nu în luptă au fost zdrobiţi ci prin trădarea unui Bacilis nefericit care i-a aruncat în moartea însetării de apă sau în lanţurile cioplite pe Coloana lui Apolodor de la Roma vizibile şi azi după 2000 de ani şi la propriu şi la figurat) ştiau că albinele nu suportă mirosul cailor aşa că acestea se ocupau de paza drumurilor de acces (un cal putea fi ucis de doar 2-3 albine). Herodot din Halicarnas de exemplu, a scris că din cauza albinelor nu se putea pătrunde în teritoriul de la nordul Dunării iar Alexandru Macedon însuşi ştia de frica acestora…

Americanii au stabilit că durata medie de viaţă a unui apicultor este de 78 de ani faţă de 58 de ani cât este cea a unui doctor. Şi atunci, domn’ Nelu a promis – pentru viitoarea noastră întâlnire, un fagure cald plin cu miere de tei…

Veneţiile mele – expoziţie Constantin Plăviţu


I-am văzut primele lucrări pe la sfârşitul anilor 80 în Galeria de artă din faţa Parcului central. Azi acea galerie a fost sacrificată pe altarul Sfântului Profit – de cine, de ce, cum? – întrebări retorice, desigur.
Într-o vreme când alţii sunt hotărâţi/disperaţi să aibă cât mai multe suprafeţe de pământ, Constantin Plăviţu a reuşit să devină proprietar al câtorva mii de metri pătraţi de … perete.
L-am regăsit pe pereţii locuinţelor sau în birourile a o mulţimne de severineni dar nu numai, veghind atent, alături de icoanele necesare, întâmplările casnice, cotidiene ale concetăţenilor noştrii iubitori de frumos.
Blând, inspirat, elegant, liniştit şi riguros ca un tată bun – Constantin Plăviţu este conştient că o vorbă în plus sau o mişcare de penel nelalocul ei ar putea ruina Universul.
El crează mereu şi mereu aducând dovadă de viaţă trăită viu, croşetând asiduu, responsabil ca un ţăran de peticul lui pământ, la panza Iubirii.
Muzeul de Artă din Severin – locul prezentării ultimelor lucrări ale maestrului modestiei – domnul Costi Plăviţu, este parcă din ce în ce mai trist. Slab luminat, aflat într-o interminabilă renovare şi lipsit de acea efervescenţă a anilor trecuţi.
Constantin Plăviţu nu este singurul artist din Severin – mai sunt câteva zeci sau mai mulţi chiar.
Până la repararea Muzeului – bravo Primarului că a alocat fondurile necesare înainte de a se păbuşi definitiv, ar fi necesară o Casă a Artiştilor plastici. Da de ce – ar întreba unii cârcotaşi?
De ce este necesară o Maternitate?
comentarii
noni (neverificat) said on Sâm, 18/06/2011 – 09:39:

Lumea artiştilor plastici dar şi a scriitorilor severineni este plină de orgolii, bizară şi cel puţin incoerentă. Acesta este prob motivul dispariţiei acelei galerii centrale unde în anii mai de demult se întâmplau mai des evenimente artistice. La ce s-o mai ţină dacă nu mai era cine să expună?
Artiştii severineni nu au învăţat să fie uniţi măcar sub semnul Artei. Fiecare cu … fiecare ca tot românul…
Ar trebui ca unul dintre ei mai inspirat să ia taurul de coarne, să-i organizeze şi apoi să-i lanseze “la bucată sau la pachet”. Lumea consumistă de azi se mişcă foarte rapid, factorii decizionali (chiar şi clientul cu bani) nu mai are timp de explicaţii laborioase condimentate cu contemplări sterile.
Altfel vom asista la expoziţii rare, aleatorii, triste, condimentate cu văicăreli şoptite sub lobul urechii, lipsite de urmări vizibile…

replică

Liviu Danila (neverificat) said on Vin, 17/06/2011 – 07:10:

Arta ne ia pe după umeri problemele vremelnice şi ne încurajează să continuăm.O expoziţie excepţională. Felicitări pentru subiectul abordat.

La Severin o fată dansează în ploaie


De fiecare dată spectacolul Naturii e uimitor si plin de grandoare.
În Severin azi a plouat torenţial. Prilej de meditaţie şi contemplaţie. La televizor, la ştiri se arată nişte banale accidente cu morţi, apoi cum e scos un sicriu al unui bătrân pentru precizarea cauzelor reale ale morţii. Un procuror vorbeşte despre o ureche vânătă iar imaginile de lângă groapă şi momentul scoaterii sicriului sunt arătate iar şi iar şi iar…
Ziarizdele vorbesc apoi cu patimă despre epidemia de sinucideri în rândul tinerilor din Gorj. Vorbesc, vorbesc mestecând vorbe şi lăsând impresia că ar fi nişte deştepte. Nu realizează că de fapt tocmai ELE ÎNCURAJEAZĂ acest fenomen al auto-extincţiei arătând mereu şi mereu şi aducând în subconştientul colectiv fenomenul acesta al Morţii.
În Severin o tânără sănătoasă la minte a ales să renunţe la a mai privi tutele analfabete de pe sticlă şi a ieşit în …ploaie. Micuţa cameră a telefonului nu a putut (din păcate!!!) să o arate de aproape ca să fie şi mai vizibilă frumuseţea şi erotismul intens al acestei fete ce dansează fericită în club… pardon! în ploaie!
Un gest simplu, firesc ca o respirare…
ce piesa e pe fundal ?
snapflaviu Cu 1 lună în urmă

@snapflaviu e o piesa de deuter nu mai stiu titlul pentru ca am o multime de albune… am luat-o la intamplare…
medeor10sho Cu 1 lună în urmă

@medeor10sho mc ^.^
snapflaviu Cu 1 lună în urmă

prea frumos :X


legiuitoarea Cu 1 lună în urmă

Foarte frumos..as vrea sa o cunosc pe fata aceea :D .Suflet plin de iubire si bucurie!
DjShiverProjekt2008 Cu 1 lună în urmă

@DjShiverProjekt2008 ai dreptate dar… NU STIU cine e fata, a aparut brusc la fel ca ploaia!…

Dunăre şi maci


Pe malul Dunării au înflorit şi anul ăsta macii roşii. Puţin înainte de a se pune ploaia, păsărelele se zbenguiau şi-şi făceau declaraţii de iubire. Viaţa e frumoasă… cum ar spune un concitadin.

La pădurea Crihala


O ieşire “la pădure” nu este doar prilej de a schimba o plictiseală de acasă cu altă plictiseală “la iarbă verde” aşa cum se întâmplă de obicei, (oamenii revin la domiciliu mai obosiţi decât au plecat şi cu kilograme în plus care trebuie “date jos” mai apoi).
A merge în Natură este ocazie de re-creere (nu de dis-tracţie, sinonim cu dis-trugerea).
Creierul omenesc rezonează cu sunetele din natură şi cunoaşte adevărata relaxare – aşa-numitele unde alfa, undele pe care le generează şi clopotul bisericii dar şi unele aparate inventate de oameni pentru stimularea relaxării, regenerării, vindecării şi despre care vom povesti într-un articol viitor.
Severinenii au chiar lângă ei, la îndemână (încă nu s-a privatizat Pădurea Crihala!) un loc minunat de re-generare mintală şi fizică – dar care îşi arată virtuţile re-generatoare doar când nu se aude muzică lătrătoare, sintetică, improvizată sau fum de mititei…

La atelierul lui Andar de la Drub



L-am găsit pe Andrei Coptil, azi într-o zi însorită de sâmbătă, în-fiinţat în ultimul lui atelier, aproape de Dunăre – un fost cabinet medical des-fiinţat. Înainte de a-şi aduce zecile de unelte, dălţi, pensule, sculpturile, tablourile şi a le expune, a luat numaidecât mai întâi un sac cu lut şi s-a apucat cu bucurie şi frenezie să-l modeleze.

Andrei nu vorbeşte aproape deloc, – este tăcut, asemeni unui ascet. Îşi reţine chiar şi bucuria iar când o face îşi caută cu multă grijă cuvintele. În schimb mâinile lui vorbesc şi spun tot ce ar avea de spus proprietarul lor. Pentru că are mâini harnice, inspirate şi plăcut “vorbitoare”.

Andrei Coptil nu doar pictează sau transformă marmura sau lutul în forme ce rezonează cu frumosul din noi, ci creează chiar spaţii pentru re-creere. Unde? Cât mai aproape de surorile lui păsărelele pe care le iubeşte aşa cum iubeşte copiii. După ce am lăsat să se zvânte lucrările de lut, încă ude, a ieşit în grădină pentru a termina căsuţele de lemn articulate cu crengile şi cu ciripitul îngeresc al micilor zburătoare.

L-am rugat la despărţire, să amenajeze un loc unde să adune toate lucrările lui,- toate talismane norocoase- răspândite prin diverse locuri prin Severin, pentru ca doritorii să le poată vedea, admira şi, de ce nu, achiziţiona.

Pentru că prietenii mei care au văzut la mine acasă “produse” ale mâinilor lui mi-au spus că ar vrea şi ei. Şi nu ştiu unde să le găsească.

Subteranele Severinului


Am auzit, cu mai mulţi ani în urmă, că sub noi ar mai exista şi un altfel de Severin dar am crezut ca este doar fantezia unora. Am avut însă, de curând ocazia să pot intra în lumea aceasta întunecoasă şi misterioasă şi să iau câteva imagini cu telefonul celular. Tuneluri fără capăt, o mulţime de camere perfect uscate , unele ferecate cu uşi grele de metal şi care protejează taine – oare de cine ştiute?- sisteme de aerare, de adducţiune a apei, chiar de comunicare, desigur azi, nefuncţionale. Unii spun că primele astfel de tunele au fost construite de daci şi de romani din raţiuni miltare, alţii că au fost concepute de evreii stabiliţi în Severin (există case în oraş din care se poate coborâ în aceste tuneluri fără număr şi există case unde proprietarii au investit mulţi bani pentru a astupa cu pământ puţuri ce duceau spre hrubele tenebroase) şi alţii că au fost perfecţionate în acele momente când aşteptam ordinul lui Stalin să-i atacăm pe fraţii noştrii sârbi. Probabil că toate astea sunt cumva adevărate. Dincolo de toate fanteziile existente însă, adevărul este că sub noi se ascunde un altfel de oraş, un oraş invizibil plin de istorii şi mistere întunecate.

Re-generare şi de-generare


Miracolul Învierii nu-l poţi înţelege decât dacă-l primeşti de la un preot şi mai ales în Sfânta Biserică. De ce? Pentru că e o taină.

Am fost, ca tot severineanul, vieţuitor de zeci de ani al Crihalei, de Înviere la Biserica de Carton (scriu intenţionat cu majuscule pentru că această Biserică, asemănătoare unei cantine proletare– asaltată de fiecare dată de o mulţime de popor, este emblematică pentru timpurile anterioare aşa-zisei Revoluţii din decembrie ’89). Aşa am făcut an de an în ultimii cel puţin douăzeci. Gigi prietenul meu bun – un ajutor conştiincios al preoţilor ce slujesc aici, m-a văzut în mulţimea de oameni şi m-a chemat în sfântul altar pentru a-mi da nişte lumânări mari şi groase cu care să împărţim poporului, ceva mai târziu, lumina Învierii. Am fost impresionat de copilaşii de 6-7 ani înveşmântaţi în haine lungi de mătase brodată asemeni unor micuţi şi neprihăniţi apostoli care cântau laolaltă cu cei patru preoţi cântările rânduite momentului Învierii Mântuitorului nostru Iisus Cristos. Am aprins la miezul nopţii lumânările ce le ţineam în braţe, învelite în ramuri verzi şi cu buchete de garoafe şi trandafiri, de la lumina primită şi la un semn am ieşit din sfântul altar, împreună cu copii şi preoţii, în mulţimea de oameni pentru a dărui din lumina vestitoare de Miracol.

Despre Gigi am mai scris. El este cel care s-a aflat, în urmă cu aproape un an, câteva săptămâni bune pe puntea ce desparte viaţa de moarte. Îmi amintesc că pe holul spitalului, la Reanimare veniseră o mulţime de oameni în frunte cu preoţii Bisericii de Carton pentru a se ruga pentru omuleţul aflat pe patul Terapiei Intensive şi din care ţâşnea sângele inclusiv din orbitele ochilor. Azi acesta trăieşte datorită unei Profesoare generoase din Severin care a uzat de înfluenţa sa benefică în lumea doctoricească, fără să aibă habar măcar cum îl cheamă, dar şi medicilor pricepuţi din Bucureşti.

Am plecat apoi, după Înviere, împreună cu familia să căutăm vorbe bune la părinţii noştrii, apoi la sfânta mănăstire Tismana, unde merg an de an. Am fost aici de zeci de ori şi o să merg ori de câte ori voi simţi nevoie de har. De ce Sfântul Nicodim are o influenţă aşa de mare asupra mea? Răspunsurile- căci sunt mai multe, într-un articol viitor.

Pe drum am oprit pentru a lua câteva imagini cu o fântână de pe margine de cărare, unde sătenii dintr-o aşezare mehedinţeană îşi adapă vitele dar de unde iau apă şi ei. Şi am descoperit subit imaginea perfectă a României de azi: dăruită de Dumnezeu dar bolnavă de o trândăveală ancestrală malignă, iremediabilă, netratabilă, nevindecabilă. Imaginile vorbesc singure! Pe cumpăna amputată doi brabeţi cu burţile umflate, se scărmănau cu ciocul prin pene unul pe altul, se hârjoneau, se alintau şi parcă-mi spuneau: „Dumnezeu îţi dă da nu-ţi bagă şi-n traistă!”. Pământ fertil, apă câtă e nevoie; dacă alţii ar avea aste minunăţii ar fi mult, muuult mai departe decât noi!…

La sfânta mânăstire Tismana, care se află în plin proces de renovare, aceleaşi măicuţe blânde şi pline de har, aceeaşi atmosferă calmă, binecuvântată, atemporală. Un tinerel la vreo 20 de ani bântuit de ideea de a rămâne pentru eternitate în memoria colectivă (de ce oare sunt unii aşa de pătimaşi într-ale scrisului şi au convingerea că va interesa pe cineva vreodată mâzgăliturile lor sufocate, infestate, contaminate de mediocritate?). „KOSTY” – aşa îl chema pe disperatul de nemurire care, cu o cărămidă, s-a chinuit să scrijelească, să-şi lase vederii poporului numele pe zidul mânăstirii alături de prea multe altele. L-am întrebat de ce nu îl scrie şi pe cel al iubitei care era cu el. Mi-a răspuns ruşinat că „e destul ăsta”!…

La întoarcerea în Severin, în dreptul Spitalului, o scenă bizară: un câine alb îl coţăia pe unul negru. Nimic anormal, animalele se împreună, mai ales primăvara, e firesc şi e lăsată tot de la Dumnezeu şi dragostea trupească. Ceeace a făcut ca scena să fie complet bizară a fost faptul că cel negru s-a suit apoi pe cel alb şi a început, la rândul lui să-l babardească pe albinos! Era vorba de o cordeală, de o cotârceală între doi maidanezi masculi!… Această scenă n-o s-o vedeţi pe film pentru că, (o fi vreun semn?) s-a terminat, chiar atunci, bateria suprasolicitată a telefonului, şi oricum ar fi fost o împietate să se termine astfel filmuleţul acesta care începe chiar în sfânta biserică!

„Semn rău”, semn că lumea „s-a-ntors cu curu-n sus” – vorba lu’ nea Vasile – un prieten şi pacient din Obârşia Cloşani, care privea şi el, din dreptul Spitalului, oripilat, curlangii…

Dar, cum ar spune un cunoscut concitadin al nostru – „viaţa e frumoasă”!… Cristos a înviat!

Povestea lui Gheorghe Hogea din Tismana


Duminică 8 mai am fost la întâlnire – la un pahar cu vin curat – la Tismana cu câţiva prieteni buni. Satul este unul simplu cu oameni discreţi şi curaţi la suflet. Am plecat spre Dunăre admirând cu toţii flăcările violete de pe marginea drumului şi fântânile – unele din ele părăsite şi aproape năruite.

Una însă, ascunsă într-un zăvoi, ne-a atras atenţia şi ne-a revelat povestea unui om care seamănă izbitor – aşa cum spunea şi d-nul Nicu, cu Gheorghe Doja – nu din poveste ci din Istoria noastră…
Satul Tismana se afla la circa 25 de km de Drobeta Turnu Severin şi este o localitate veche situată pe malul Dunării de doar câteva sute de ani mai precis de prin anii 1870. Aici sunt vechile moşii ale Mânăstirii Tismana iar printre primii locuitori care au primit pământ aici au fost bunicii lui Gheorghe Hogea cel pe care o să-l cunoaşteţi în acest film.

O caracteristică definitorie a acestor lucuitori (foşti vaporeni umblaţi prin lume adică civilizaţi) este cutuma care spune că în acest sat nu e loc pentru hoţi. Vânzările de imobile s-au făcut după o atentă cunoaştere a proprietarilor şi în nici un caz vreunui locuitor de vreo etnie ce se dedă la hoţii. Onestitatea este cea care îi tuşează pe aceşti oameni simpli, blânzi dar necruţători cu hoţii.

Atenţie!

Acest om minunat s-ar putea numni oricând Gheorghe Doja pentru că este mânat de aceeaşi sete de adevăr şi mai ales de dreptate precum predecesorul lui ars pe rug dar rămas definitiv în mentalul colectiv acum şi de-a pururi.

Povestea lui este povestea oricărui român minţit, înşelat, trădat.

Într-un colţ uitat de lume dar nu şi de Dumnezeu, un om a ales să-şi strige dreptatea agăţând o pancartă de fântâna cu apă. Pentru ca toţi însetaţii de apă să simtă şi o oareşce sete de dreptate. El este un om cu mult, mult, mult mai viu decât oricare dintre cei ce citesc aceste cuvinte. Poartă cu sfinţenie la poartă un steag mare tricolor impecabil de curat şi în casă unul american. Ambasada SUA de la Bucureşti ar trebui să afle şi să aprecieze suflul curat democratic al acestui vieţuitor dintr-un sat anonim mehedinţean.

Fratele lui a fost telegrafistul navei „Biruinţa” al cărei comandant era însuşi Preşedintele actual al României, Traian Băsescu. Ştie cineva care era activitatea pe care o presta un telegrafist? Ştie cineva cam ce adevăruri ar putea revela acest om încă viu dar mai viu decât mulţi alţii aşa-zis „vii”?

Promitem nu doar articole viitoare ci chiar un site dedicat acestui sat, acestui om dar mai ales ADEVĂRULUI care, doar el, ne mai poate vindeca!

1 comentariu on “Protest original împotriva PDL la Tismana, Mehedinţi”
medeor said

Bravo dn Nicu!

Iată câteva “amănunte” despre Gheorghe Doja (nu Gheorghe Hogea) pentru aflarea celor ce-au fost şi care se repetă pentru că am uitat…

Papa Leon a iniţiat o cruciadă antiotomană eşuată însă din motive care nu au importanţă acum.

Gheorghe Doja – român ardelean, a organizat o mică armată care însă a devenit altceva – nucleul răscoalei ţărăneşti din 1514 a ţăranilor împotriva nobilimii corupte şi lacome. La 20 iulie 1514 Gheorghe Doja va fi prins şi torturat în mod bestial, fiind executat prin aşezarea sa pe un tron înroşit în foc. Capul a fost separat de corp de călău iar corpul a fost tăiat în patru şi atârnat de porţile cetăţilor Buda, Pesta, Oradea şi Alba Iulia pentru ca “doritorii” de revoltă să ia aminte ce îi aşteaptă!

Aceasta ar fi istoria trecută.

Istoria prezentă este cam aceeaşi, cu o mică diferenţă. Generaţia actuală a tinerilor ce alcătuieşte populaţia României – “instruită” de un sistem profesoral sărac, hămesit de bani, aflat în permanentă “transformare”, “tranziţie” sau “reformă”este semianalfabetă (40% din poporul român este DEJA analfabet având grave dificultăţi de scriere sau înţelegere a textelor scrise!!!!) şi merge cu paşi iuţi spre barbarie şi primitivism. Spre mulţumirea păturii actuale de “nobili”.

Iată un exemplu de comentariu, ce se vrea probabil o glumă, ce a fost secretată de creierii unui brav exponent al generaţiei manelistico- hăhăiste prezente:

“Gheorghe Doja aşteaptă tăcut în faţa scaunului de metal. Lângă scaun supraveghetorul maghiar ţine în mână un obiect metalic ameninţător. Pe faţa lui Doja se scurg râuri de transpiraţie, proces anatomic de răcire care îl lasă cu un dezechilibru al electroliţilor în sânge, plasmă şi celelalte umori. Deja Doja … îşi imaginează cum va fi cu găoaza lui lipită de acel scaun metalic, simţind durerea cumplită fără întrerupere pentru, probabil, mai multe ore. Cum va suporta oare Doja să stea pe scaun când are o diaree cumplită din cauza că a mâncat prea multe cireşe?”

Hă, hă, hă…

Omul din Tismana este doar un exemplu… sau măcar ar trebui să fie…

Greenpeace: continuă scurgerea de reziduuri toxice în Dunăre de la fabrica din Ungaria

După aproape 6 luni de la catastrofa ecologică din Ungaria BBC ne dă o veste uluitoare, generatoare de frisoane reci pe şira spinării: Dunărea este poluată în continuare cu Arsenic şi Dumnezeu mai ştie cu ce! Iată articolul preluat de pe drobetaturnuseverin.net

“Apa reziduală de la fabrica de aluminiu maghiar conţine încă substanţe chimice toxice care se scurg în râul local, în ciuda măsurilor luate”, afirmă Greenpeace.

Grupul internaţional de mediu a îndemnat Uniunea Europeană să facă imediat presiuni asupra guvernului ungar pentru a opri poluarea.

Oficialii mahiari nu au putut fi contactati pentru a comenta cele mai recente analize de apă. Greenpeace a prelevat probe de apă în şase puncte de-a lungul unui canal de apă reziduală denumit Torna, care curge în Dunăre. Un membru Greenpeace din Ungaria, Balazs Tomori, a declarat că probele prelevate la 26 ianuarie 2011 au fost trimise la două laboratoare independente de analiză – Balint Analitika în Budapesta şi Agenţia de mediu din Viena, Austria. El afirmă că apa reziduală provine de la rezervorul 10 – cel care a cedat în octombrie anul trecut – şi 10a, un rezervor mai mic utilizat pentru a păstra o parte din deşeurile toxice, după dezastru.

Compania de aluminiu, MAL, a negat răspunderea pentru accidentul de anul trecut la fabrica Ajka. După dezastrul aceasta şi-a reluat producţia.

Reporterul BBC Nick Thorpe spune că “guvernul ungar ascunde realitatea pentru a salva compania şi cele 300 de locuri de muncă de la Ajka”.

Testele de la Agenţia de Mediu din Austria a evidenţiat o concentraţie de 1300 micrograme de arsenic per litru în probele de apă uzate. Limita în Austria în condiţii de siguranţă este stabilită la 100 micrograme.

Conţinutul de aluminiu a este de 200.000 micrograme pe litru – de 100 de ori peste limita legală, a raportat Greenpeace.

Cantitatea de carbon organic din apa este, de asemenea, cu mult peste limita legală.

(Sursa. BBC)

www.drobetaturnuseverin.net

Să nu uităm că locuitorii din Drobeta Turnu Severin încă le dau copiilor lor ceai cu apă din Dunăre.

Doctorii din Craiova se plâng de numărul din ce în ce mai mare de bolnavi de cancer în gât (a crescut cu 20% conform unei ştiri ProTv). Oare de ce? Doar de la tutun şi alcool?

Blândul Doctor de Cancer

Cu vreo două săptămâni în urmă, alergând după cumpărăturile necesare Sărbătorilor de iarnă, l-am văzut trecând grăbit pe unul din acei doctori buni, doctor de modă veche – din ce în ce mai rari în peisajul nostru vital. Mergea şi el grăbit, terminase încă o gardă grea la Spitalul Judeţean – şi ne-am salutat din fugă.

Cu doar câteva zile înainte îmi spusese că vrea un echipament de purificat apa, semnasem şi nişte documente, apoi s-a răzgândit grăbit fiind să achite mai întâi nişte datorii mai vechi. Mi-a spus că mă urmăreşte cu atenţie la emisiunile Tv, apoi mi-a promis că îmi aduce o carte de biologie: „neaparat trebuie s-o citeşti pe asta!”. Am mai povestit despre apă, despre cancer – el fiind chiar medic Oncolog, apoi iar despre apă nemulţumit că nu mai are timp să afle toate noutăţile legate de această minunată şi miraculoasă licoare divină, apoi alte griji ne-au mânat spre alte interese.

Am auzit siderat că a fost găsit zilele trecute mort în casă. Locuia singur şi se pare că nimeni nu l-a putut ajuta Atunci şi pe el!…

Moartea – Fiara pe care o cunosc atât de bine a biruit şi de data asta!

A reuşit să elimine o piesă importantă, de forţă care îi încurca multe socoteli dar aşa-i la război: unul învinge, altul moare.

Am încercat să explic oamenilor cu care mă întâlnesc că trupul lor, organele lor  MERITĂ cea mai bună Apă, MERITĂ cea mai bună armă de apărare, de luptă împotriva Ei, a Fiarei care aşteaptă rânjind invizibil…

Din păcate priorităţile lor sunt mereu altele şi amână lucrurile importante până într-o zi când, din păcate, este PREA TÂRZIU…

Iată că asta se întâmplă parcă din ce în ce mai des.

Dumnezeu să îl odihnească pe blândul Doctor de Cancer. Îşi va face vizita obişnuită tot la fel, în fiecare zi, dar de acolo de Sus, dintre crăpăturile tavanului scorojit pe care îl măsoară cu privirea ceas de ceas preamulţii nefericiţii nevindecaţi.

 

Obiceiuri de Crăciun

Peste tot la ţară, în ajun de Crăciun, femeile pregătesc turte şi colaci sau colindeţi. Turtele se mai numesc „scutece” şi semnifică scutecele care l-au învelit pe pruncul Iisus. Prima turtă se numeşte „turta vacii” pentru că acestea l-au protejat în iesle după ce s-a născut, şi se dă vacilor s-o mănânce în ziua de Bobotează împreună cu tărâţele ca să dea lapte bun peste an.

Colacii sau „colindeţii” se pregătesc pentru masă, pentru pomenirea morţilor sau pentru colindători. Plămada este făcută din drojdie de vin şi se lasă la „crescut” lângă cuptorul cald. După ce a crescut se frământă cu mâinile, se rup bucăţi-bucăţi şi cu mâinile se modelează viţe groase cât degetul care se împletesc în colaci sau în „viţe” unice sau duble. Din acest aluat nu se dă cu împrumut cu nici un chip; dacă o femeie a reuşit să fure (să ciupă) din aluatele din trei case şi face o pâine pe care o mănâncă toţi ai casei fără să risipească nici o fărâmă, femeia respectivă va avea cloşti cu mulţi pui. Aluatul mai poate fi amestecat cu muguri de prun roşu, măr dulce, alun, viţă, cireş şi se păstrează pentru a fi folosit contra durerilor de stomac sau pentru descântece. Pentru dospire cea mai bună apă este „apa de flori”. Ţăranii adună apă de ploaie (la fel ca dacii) care este mai puţin dură şi nu face cocoloaşe cu făina de grâu.

Ritualul.

În „casa mare” sau „odaia de dincolo”, gospodina aşează pe masa de sub icoană cea mai frumoasă faţă de masă, o sticlă de vin roşu, o farfurie cu turte iar în dreapta sticlei, o farfurie cu bob „făcălit” sau sleit cu ceapă distuită deasupra, colaci şi alte bucate.

Între colaci se pune un fuior de lână („barba lui Crăciun” sau „fuiorul popii”) pe care îl primeşte plocon părintele care binecuvântează masa. Masa nu se descoperă decât în prezenţa preotului (cel care face asta va face bube) care blagosloveşte apoi gustă din fiecare fel de mâncare şi împarte şi la ceilalţi săteni prezenţi pentru ca „Dumnezeu să primească”. În acest timp afară arde o căţuie cu tămâie şi smirnă. Ca plată, preotul ia banii puşi sub colţul din  dreapte mesei, doi colaci pe care îi dă dascălului şi o parte din vin. Fetele pun un ac de păr sau agrafă sub prag „să treacă popa peste el” apoi îl pun în păr să-şi viseze ursitul. După plecarea preotului, gospodinele mătură imediat camera ca „să fie ferită casa de purici” apoi pleacă prin vecini să dea de pomană pentru sufletul morţilor şi sănătatea casei.

Informaţii vitale pentru sănătatea severinenilor nepublicate de DSP Mehedinţi şi Primărie

Articol preluat de pe www.drobetaturnuseverin.net
Instiintare Direcţia de Sănătate Publică Mehedinţi

Prin adresa nr. 4047 din 03.09.2010, emisă de către Direcţia de Sănătate Publică Mehedinţi şi recepţionată de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă “DROBETA” în data de 07.09.2010, am fost informaţi că în urma măsurătorilor efectuate în data de 31.08.2010, la fântânile publice din municipiul Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, au rezultat neconformităţi microbiologice şi chimice (depăşirea valorilor concentraţiilor de nitraţi – mai mari de 50 mg/dm3 concentraţia maximă admisă), după cum urmează:

Detalii in format PDF: http://www.primariadrobeta.ro/images/stories/ANUNTURI/22.11.10/Instiintare%20primarie%20%20Severin.pdf

O astfel de informaţie, importantă pentru sănătatea publică a severinenilor, trebuia adusă imediat la cunoştinţa acestora, în primul rând prin canalele oficiale. Poate că Direcţia de Sănătate Publică Mehedinţi a emis vreun comunicat referitor la acele măsurători, pe care l-a transmis spre difuzare vreunui ziar local. Dar canalul oficial de informare a acestei instituţii este propriul său sit web, http://www.dsp.severin.rdsnet.ro/, de care se pare că a uitat cam de mult timp: pe pagina instituţiei este trecut ca noutate anunţul privind “Subprogramul de screening pentru depistarea precoce activa a cancerului de col uterin, ORDIN Nr. 881/706 din 9 iulie 2009″!

Primăria Drobeta Turnu Severin a primit în scris înştiinţarea privind măsurătorile efectuate în data de 31 august a.c., şi s-a decis să o aducă la cunoştinţă severinenilor publicând-o pe propriul sit web abia pe data 22 noiembrie, după aproape două luni.

Canalele oficiale de comunicare ale instituţiilor locale cu cetăţenii sunt propriile lor situri web. Nu mi se pare corect, şi nici practic, să trebuiască să cumpăr zilnic unul sau toate zarele locale sau să stau tot timpul la televizor pe canalele TV locale pentru a obţine informaţiile necesare, atâta timp cât există Internetul.

1 comentariu on “Informaţii vitale pentru sănătatea severinenilor nepublicate de DSP Mehedinţi şi Primărie”

nou

medeor said on Mar, 23/11/2010 – 17:45:

www.doctornobel.ro
este corect ce spuneti!
Autoritatile se sesizeaza doar daca exista un numar mare de oameni afectati de apa contaminata, daca moare cineva ca urmare a acestor ape poluate pe care le inghitim ca orbetii de ani de zile sau daca presa face scandal. Altfel se deturneaza atentia oamenilor cu alte nimicuri ridicate la rang de probleme esentiale pana se uita. Apoi daca mor oameni de cancer au murit pentru ca “li s-a tras” din alte cauze!…De pilda s-a uitat de poluarea ungureasca care ( cacofonie asumata) ne va afecta familiile ani de zile de aici inainte si care ne va mentine in topul judetelor maligne. Daca nu bem apa din fantanile cu nitrati si microbi, bem apa plasticata cu ftalati sau o bem pe aceea din Dunare wc-ul Europei – adica “din lac in putza”!.
Pentru ca filmul aiuritor in care suntem actori cu totii sa fie complet au aparut o multime de filtre nastrusnice care de hartie, care de plastic, chinezesti, turcesti, indiene, etc etc…
Felicitari ISU Drobeta si d-nului Iovan – brav militar responsabil si onest ca a tras semnalul de alarma!

Dr Pro: -despre apa noastră şi „Cernobâl-ul” unguresc

Membranele osmotice Dr Pro sunt singurele care ne protejează de metalele grele şi radioactive din Dunăre

 

Informaţia de Severin a împlinit o vârstă. La ceas aniversar cântăreşti, evaluezi şi bunele – „dacă nu ne lăudăm noi, atunci cine?” şi eşecurile – necesare şi ele – ca să ştii unde vei face corecţiile necesare. Am încercat în pagina de sănătate a acstui cotidian – uşor atipică şi nonconformistă – dar bine intenţionată şi bine primită în casele cititorilor noştrii să vă oferim informaţii din cele mai bune surse – aici au fost amintite probabil cele mai multe nume de laureaţi ai premiului NOBEL, de universităţi celebre unde se fac cercetări sau v-am oferit interviuri Reale cu oameni autentici, de calibru.

Am afirmat curajos (deşi un medic militar din Bucureşti s-a „sinucis” după ce a iniţiat un demers asemănător), atunci când media centrală sau locală ne înfricoşa şi ne îndemna să ne apărăm de gripa porcină – că este o afacere neruşinată. De fapt se doreau banii noştrii – şi le-am adus aminte atunci cititorilor Informaţiei de Severin că au asupra lor un doctor mult mai inteligent, mai eficient şi mai ieftin- propriul Sistem Imunitar cu care i-a dăruit Dumnezeu încă de la naştere.

Cele mai multe informaţii pe care vi le-am oferit s-au referit însă la APĂ – poate mai mult decât a făcut-o orice altă publicaţie de pe piaţa media din România. De ce? Pentru că este constituentul fizic majoritar ce intră în compoziţia ţesuturilor şi organelor noastre şi ne alcătuieşte în cea mai mare măsură şi pentru că este responsabil pentru 80% din bolile de care ne văităm sau în egală măsură pentru suferinţele buzunarelor noastre.

Iată că demersul nostru are o confirmare neaşteptată şi nedorită chiar zilele acestea când Dunărea pe care o bem de ani de zile odată cu ciorba sau cafeaua de dimineaţă îşi reconfirmă sintagma de „WC-u al Europei” (am fost sunat de prieteni din ţară şi întrebat dacă este adevărat ce se spune la televizor cum că „Severinul este singurul oraş care încă mai bea apă din Dunăre”).

Trăim într-una din cele mai periculoase regiuni ale României- respirăm aerul din preajma unui imens Combinat chimic, locuim în apropierea unei ţări care a fost de curând bombardată radioactiv, bem o apă incertă din Dunăre, suntem în topul statisticilor negre, avem TREI Staţii de Dializă, pacienţii stau câte doi în secţia oncologie iar doctorii (neurologi de exemplu) pleacă din Spitalul judeţean nu din cauza banilor ci din cauza numărului prea mare de bolnavi pe care trebuie să-i „repare”.

Iată câteva motive REALE pentru a persevera în demersul nostru în ciuda tuturor piedicilor sau ironiilor venite de la unii jurnalişti neştiutori dar totuşi de bună intenţie. Cine a avut cancer în familie înţelege cel mai bine cum ucide această boală tăcută, lentă şi perfidă, cum îţi ia fără milă ultimul bănuţ agonisit şi este alături de noi – cum de altfel sunt majoritatea severinenilor care ne citesc.

Catastrofa ecologică

Ne amintim cu toţii de catastrofa ecologică din anul 2000 de la Baia Mare când peste 100 000 de tone de cianuri ajunse în Dunăre au trecut pe la uşa noastră şi prin arterele noastre şi ale copiilor noştrii. Dacă în anul 2000 erau în jur de 4500 de bolnavi de cancer la cabinetul de oncologie din Severin, azi numărul acestora este cu câteva mii mai mare (peste 7000) iar statistica pentru următorii ani nu este deloc în scădere.

Locuitorii din Baia Mare nu au mai aşteptat să le ofere guvernul sau politicienii soluţii şi s-au dotat singuri cu echipamente individuale de purificare a apei. Aşa se explică de ce aici sunt cele mai multe echipamente de purificare a apei prin osmoză inversă din ţară. Unii dintre ei – puţini la număr, şi azi aşteaptă decizii reparatorii ale instanţelor judecătoreşti din România sau de la Haga pentru dezastrul produs şi, desigur, vor mai avea de aşteptat mult timp. Alţii între timp au murit!.

Privesc de câteva zile efortul pe care îl fac autorităţile maghiare de a ne linişti şi de a ascunde (atât cât se poate) adevărul despre dimensiunea dezastrului (o catastrofă ecologică de circa şapte ori mai gravă decât „Cernobâl-ul” cel de la Baia Mare – după afirmaţiile responsabile ale Greenpeace) şi mi-am amintit că, atunci când de la Baia Mare cianurile au ajuns în Tisa, ungurii ne-au pus la zid în faţa Europei şi au cerut fără milă sute de milioane de euro despăgubiri. Acum ei ne liniştesc în timp ce măsoară pH-ul apei deşi râurile lor unde a ajuns noroiul plin de substanţe ucigătoare secrete, sunt sterile – adică nu mai există nici o formă de viaţă! Dar de ce oare doar pH-ul? Întrebare retorică la care ministrul ungar din guvernul român are desigur, răspuns!

Ce putem face?

Doar cei câteva sute de locuitori din Severin care au acasă un echipament de purificare a apei cu membrană osmotică pot fi mai liniştiţi. Osmoza inversă este SINGURA metodă de purificare a apei capabilă să reţină arseniul, metalele grele şi pe cele radioactive. Este aceeaşi metodă folosită de U.S.Army – armata care furnizează Putere celei mai importante ţări de pe Planetă, armată dotată cu echipamente de purificare a oricărei surse de apă prin osmoză inversă şi care asigură trupelor sale o apă corectă metabolic apă care să nu le afecteze capacitatea de luptă/ combativitatea (este aceeaşi metodă care oferă piloţilor de Formula 1 apă pe care o beau chiar în timpul cursei pentru a avea atenţia, concentrarea şi creierul în formă maximă). Repetăm, aceeaşi necesară precizare – aceste echipamente osmotice purifică apă din ORICE sursă infestată – chimic, microbiologic şi/sau radioactiv.

Fostul ministru al Apărării Mihai Stănişoară a avut grijă să doteze Armata română cu astfel de echipamente la fel cu acelea pe care le au militarii americani dislocaţi la Constanţa şi am arătat chiar şi imagini de la o aplicaţie comună româno-americană la care Ministrul Stănişoară a participat împreună cu Preşedintele Băsescu şi unde se obţinea apă „bună” din apa Mării Negre prin osmoză inversă (ROWPU – U.S. Army).

Ce vor face însă ceilalţi locuitori care nu au, nu ştiu, s-au n-au auzit de „osmoză inversă”? Unii vor dori ACUM să-şi apere familia şi să aibă un astfel de echipament iar zecile de firme/agenţi specializate în imitaţii ieftine vor fi deja la uşa lor. Alţii îşi vor aminti numărul redacţiei noastre şi se vor informa care sunt cele mai sigure echipamente – corecte cu organismul copiilor lor dar şi cu buzunarul lor. Alţii vor umple conturile firmelor care îmbuteliază în plastic o soluţie apoasă minerală la fel de incertă şi periculoasă pe termen lung şi despre care am mai scris. Alţii vor privi indiferenţi la televizor ca şi până acum şi vor continua să aştepte liniştiţi o viitoare programare la analize…

Momente spirituale – întâlnirea cu Profesorul Bruce Lipton – finalul interviului

Dacă ai fi doar Suflet, cum ai mai simţi că eşti îndrăgostit?


Profesor Bruce Lipton: Apoi am învăţat cum să împreun  Biologia şi Spiritul şi abia atunci am învăţat că pot eu însumi să îmi creeez  propia mea viaţă. Şi când am schimbat programul de limitări pe care îl aveam de la familie şi societate mi-am dat seama că am puterea de a-mi schimba viaţa. De aceea de 35 de ani îmi savurez fiecare zi a vieţii mele pentru că ştiu că, practic chiar acum, mă aflu în Rai. Nu mă duc la doctori, nu iau medicamente, în fiecare  în care mă trezesc mă gândesc că este o zi nepomenită, – asta nu înseamnă că orice, în final funcţionează aşa cum cred că ar trebui, dar nu mai las nimic să mă mai streze şi mă simt foarte sigur pe mine şi pentru faptul că am înţeles. Acum ştiu că am un suflet, un spirit aproape nemuritor şi mă gândesc în acelaşi timp că sunt tot timpul aici în viaţă.

Dan Alexoae: Ne-aţi învăţat să ne iubim acest vehicol temporar pe care l-am primit cândva împrumut care este corpul nostru.

Profesor Bruce Lipton: Da, şi asta pentru un motiv foarte bun. Eu când am înţeles pentru prima dată că există Spirit, că am un Suflet, mi-am pus o întrebare simplă: “De ce trebuie să am şi suflet şi trup/corp în acelaşi timp?”. Şi răspunsul a venit din celulele mele sub forma unei alte întrebări: Aşadar “de ce le avem pe amândouă – am întrebat?” Şi atunci corpul/celulele mele  au răspuns întrebându-mă: “Dacă eşti doar Spirit, ce gust are ciocolata?” Deci “dacă eşti doar Suflet, cu ai mai simţi că eşti îndrăgostit?”.” Dacă eşti doar Spirit cum arată un apus de soare încântător/superb?” Astfel am înţeles motivul pentru care am acest corp şi este practic oportunitatea/ocazia  de a fi aici Prezent şi de a savura intens fiecare clipă şi fiecare  lucru/fiinţă pe care o văd în jurul meu

Dan Alexoae: Dacă şi când veţi reveni în România?

Profesor Bruce Lipton: Este o întrebare?

Dan Alexoae:  Da!

Profesor Bruce Lipton: Este prima mea vizită şi acum este un mic test, o mică “gustare” şi aş vrea să vin să merg prin ţară, prin locuri, pe munte, nu oraşele …

Dan Alexoae:  La noi la Drobeta Turnu Severin este un loc numit la “Cazane” -Dunărea “la Cazane”, şi sunt mari istorici, Homer, Hesiod, Apolonius din Rhodos, destul de mulţi, care au afirmat că acolo la Istru, s-au născut zeii Olimpului, nu în Elada. Vă invităm la noi, în Olimpul cel adevărat.

Profesor Bruce Lipton: Cred că este aşa ce spuneţi pentru că adesea mă gândesc că iată, toate celelelate ţări s-au dezvoltat dar dezvoltarea le-a schimbat valoarea şi înţelepciunea şi înţelesul original /autentic.  România are o Istorie care este încă prezentă şi pe care o poţi simţi imediat. Asta, cum vă spuneam, este o mică “gustare” dar aş vrea să mă întorc şi mi-ar plăcea să o beau toată până la capăt!…

Dan Alexoae:  Vă aşteptăm cu drag!. Pentru că în Drobeta Turnu Severin aveţi mulţi oameni care vă iubesc vă rog să le adresaţi acum în încheiere câteva cuvinte –ce mai vreţi Dumneavoastră. Noi toţi vă iubim!

Profesor Bruce Lipton: Sunt foarte bucuros că am posibilitatea să le mai spun câteva cuvinte mai ales că prin această posibilitate pe care o am, iată, aceste cuvinte nu vin de la mine. Eu sunt doar norocoasa persoană care se află aici pentru a le auzi şi a le spune mai departe. Sper că ei înţeleg că dacă au  înţeles această nouă ştiinţă pot şi ei, fiecare dintre ei să creeze un Rai pentru fiecare dintre ei şi apoi pentru toată Planeta. Şi mi-ar plăce să fiu alături de ei când vor avea acestă experienţă de Bucurie adevărată pentru că sunt sigur că noi toţi împreună vom putea  crea o Nouă Lume.

Dan Alexoae:  Veniţi din Istoria noastră, şi sunt sigur că veţi reveni cu siguranţă la noi. Vă aşteptăm şi vă iubim.

Profesor Bruce Lipton: Vă mulţumesc şi eu de asemenea foarte mult. Vă mulţumesc!

Momente spirituale – întâlnirea cu Bruce Lipton I

Sfârşit de septembrie în Bucureşti. Toamnă cenuşie, ploaie măruntă, rece, frisoane septice, amărăciune profundă, organică, materială, oameni grăbiţi (spre unde, spre ce?), proteste sindicale obosite, anemice, speriate, pancarte ofilite, cărate/sprijinite pe umeri osoşi, claxoane răguşite sau prea stridente, maşini speriate, smucite, văruite cu noroi vâscos, faruri ca nişte opaiţe fosforescente, paltoane mergătoare, ezitante, speriate, evazive, priviri mioape, urechi mute. Încă o toamnă morbidă şi strivitor de tristă, ignorată, neluată de nimeni în seamă, nesocotită…
Ajung la hotel şi intru într-o oază aparentă de fericire sintetică – podele ce reflectă impecabil spoturile sclipitoare din tavan, fotolii din piele scumpă, atent selectată, şi vreo 15-20 de majordomi extrem de atenţi la eventualele sau presupusele nevoi ale musafirilor – puţini, ce-i drept.
Mă aşez la o măsuţă împreună cu soţia şi Dana Dumbrăveanu – conferenţiar universitar doctor, buna noastră prietenă (severineancă 100% deşi trăitoare în Bucureşti) care azi va fi tălmaciul nostru. Cum arată Profesorul Lipton? Cum o să îl „atac”? …
Mi-am dorit încă de acum 3 ani, de când i-am văzut conferinţele pe DVD şi i-am citi cărţile, să îl întâlnesc şi… atât.
La ce sunt bune adevărurile „originale”
Savurez liniştea şi încerc să îmi pun ordine în gânduri. Imposibil însă!…În acea atmosferă de linişte sintetică mă gândeam la numeroşii „sfătoşi” care gândesc în majuscule şi care au pretenţia de a fi unicii posesori ai Adevărului Unic. Întâlnim adesea în scurta noastră viaţă astfel de specimene de indivizi care caută dintr-o disperată nevoie de a-şi justifica umbra pe care o fac pământului, să fie originali. Şi ce e mai facil, mai lesne decât să dai „din gură” sau „din mână” mimând originalitatea? Ei au certitudinea că gândesc, că jocul lor e gândire şi mai ales că jocul lor prea luat în serios de ei înşişi este şi creator. Ei îmbrăţişează cu puterea argumentelor logice o eroare, o îmbracă în culori vii şi fascinante şi o propagă ca şi cum ar fi un adevăr definitiv. Au un bagaj nesfârşit de aforisme şi parabole cu care argumentează strivind orice presupusă opoziţie şi creează iluzia (pornită dintr-o certitudine atent mimată) că ei nu se pot înşela niciodată. Viaţa lor este însă sterilă, goală, anostă, searbădă dar nu total inutilă. Meritul lor (au totuşi un merit!) este că ne ajută prin atitudinea şi comportamentul lor să înţelegem mai bine definiţia erorii dar ne şi îndeamnă în acelaşi timp la căutarea şi cultivarea adevărului…
„Original” şi „autentic”
Diferenţa între a fi „original” şi a fi „autentic” este diferenţa între „a-ţi imagina că bei apă” şi „a bea apă”. Când ai citit câteva cărţi autentice, când ai întâlnit câţiva oameni autentici, atunci vraja „originalităţii” aceastor inşi nefericiţi se destramă instantaneu şi doar un sentiment de compasiune te cuprinde atunci când observi cu coada ochiului, eforturile acestora de a convinge, de a îmbrobodi sau de a mai îmbălsăma vreun inocent aflat în căutarea „adevărului”…
Mai aveam câteva minute până să îl întâlnesc pe Profesorul Lipton şi gândurile mele se amestecau de-a valma…
Întâlnirea cu Profesorul Lipton
Uşile rotative de la intrarea în holul larg al hotelului se mişcau lent din când în când „înghiţind” câte un locatar. La un moment dat apare Profesorul Lipton voios ca un copil care se întoarce din parc. Este scund, are o barbă rotundă şi un zâmbet ca un hamac aninat de lobii urechilor. Îl privesc preţ de câteva secunde pe cel care a rescris Biologia şi cel care, cu argumente articulate, a desfiinţat teorii consacrate şi acceptate ca definitive de miliarde de oameni trăitori pe această biată planetă aflată în perpetuă vâjâială prin Universul întunecat. Ne recuneaştem şi mă întâmpină ca şi cum am fi cel puţin rude de gradul întâi. Toate ezitările, toate spaimele, toate prejudecăţile mele s-au dizolvat instantaneu chiar atunci. El ştia deja că în următoarele minute va vorbi severinenilor despre noua ştiinţă – Epigenetica – acea ştiinţă care va schimba multe vieţi şi care va reaminti oamenilor că există totuşi vindecare (nu doar ameliorare).
L-am întrebat unde ar fi mai potrivit să vorbim şi după ce s-a uitat discret în jur, mi-a spus că nu crede că ar fi bine să deranjăm turiştii din hol cu discuţia noastră şi ne-a invitat la el în cameră.
Mi-a luat din mână geanta şi trepiedul şi a intrat în liftul larg iar eu şi soţia am luat celelalte bagaje (alte camere, încă un trepied, cărţile, clipboard-urile, aparatele foto, etc). Am urcat vreo 12 etaje şi în faţa uşii l-am întrebat de ce a cerut cameră aşa de sus şi mi-a spus că îi place să vadă panorama oraşului. Am vorbit despre familie, despre copii, despre primele impresiile ale lui în România, etc. Între timp am aranjat „sculele” şi am început un dialog extraordinar, despre epigenetică, despre viaţă, şi nu numai, având în spate un Bucureşti unic şi fermecător, total opus celui pe care îl percepusem cu numai o oră mai devreme.

Ce este „epigenetica”?


Într-o singură frază, „epigenetica” ne face stăpânii propriei noastre sănătăţi şi bunăstări. Sau, cu alte cuvinte, credinţele noastre conştiente sau inconştiente structurează într-un mod real particulele de materie din ceeace numim generic realitate.
Dar, întrebările şi răspunsurile Profesorului în numerele viitoare.

Dr Pro: -locuitorilor din Drobeta Turnu Severin le place “ruleta rusească”!


Locuitorilor din Drobeta Turnu Severin le place să joace “ruleta rusească”!

“Apa de la robinet nu este bună de băut” – în sfârşit, sunt aproape toţi de acord. Dar să o înlocuieşti cu alta şi mai periculoasă, asta nu e semn de inteligenţă. Apa de la market pe care dau mulţi bani – munciţi cu greu, nu e mai brează, dimpotrivă ascunde alte pericole şi mai mari!

În loc să aleagă o apă care îi ajută să trăiască – aşa cum e Apa de Rouă Dr Pro, ei o aleg pe aceea care îi ajută să moară mai repede.

Glumă sau ironie ieftină?

Deloc!

În Turnu Severin sunt peste 7000 de canceroşi (la o populaţie de circa 100 000 de mii de locuitori asta înseamnă că la fiecare al 7-lea locuitor numărăm unu cu Cancer!) şi statistic în următorii ani numărul acestora va creşte – NU VA SCĂDEA!, 3 (TREI) staţii de Dializă renală, 2 (două) RMN-uri şi un spital sufocat de pacienţi şubrezi – (dar unii fuduli foc, pentru că “apa filtrată Dr Pro” e scumpă (!!!), nu are gust şi nu înţeapă la limbă!”).

Cum ar mai trebui procedat ca aceştia să înţeleagă înainte de a pleca pe lumea cealaltă că apa purificată osmotic Dr Pro  este cel mai simplu,   mai responsabil şi mai inteligent mod- instrument de apărare a sănătăţii?

Ei “ştie” că preţul medicamentelor în România  a crescut neruşinat de mult (farmaceuticele sunt vedetele Burselor – nu au nici o “greaţă” din cauza Crizei) iar şpaga la doctori s-a uitat a fi diminuată şi ea cu 25%?

Acum, pe timp de criză când banii sunt tot mai puţini şi mai greu de găsit şi mai ales când suntem “la mâna” celui mai ineficient, periculos şi corupt sistem medical din Europa ei încă îşi pun întrebări existenţiale cu privire la “gustul” Apei de Rouă (!!!)  sau Dumnezeu ştie la mai ce altceva!….

danny water

De la camera de gardă… adunate

Sâmbătă aflându-mă în Spitalul Judeţean, am asistat la internarea unui tânăr de 29 de ani cu infarct miocardic acut (al doilea pacient în numai o săptămână – precedentul – 27 de ani nu a mai putut fi salvat). Comentariile deloc optimiste ale medicilor de gardă susţineau observaţia unanimă că infarctul miocardic „atacă” vârste din ce în ce mai mici – sub 30 de ani (!!!). Cauzele sunt arhicunoscute: stil de viaţă dezordonat, alimentaţie dezechilibrată în principii sănătoase, stres psihic dar mai ales chimic ce afectează „conductele” extrem de fragile ale inimii şi creierului, fumatul, obezitatea, consumul de alcool, droguri, etc. Elicopterul SMURD chemat de la Bucureşti a venit ( a aterizat lângă spitalul judeţean) cu un minut (!!!) mai devreme decât ora anunţată (13.40 – comunicat de la Bucureşti, aterizare la 13.39). Şi totuşi, iată, există ceva care merge/funcţionează în România!…
Sunt de apreciat atât medicii de gardă (dr. Trocan sau dr. Stanciu) cât şi minunatele asistente care au „înviat” tânărul de cel puţin 4 ori cu ajutorul aparatelor (Gianina, Alina, Teodora) şi care au asistat pacientul ore în şir, până în clipa când acesta s-a ridicat cu elicopterul de pe platforma de beton. Am aflat stând ulterior de vorbă cu ele o mulţime de alte informaţii cel puţin năstruşnice despre pacienţi care ajung la camera de gardă. Iată câteva pe care le-am reţinut pentru cititorii Informaţiei de Severin. De exemplu, un pacient care ia tratament de ani de zile când este întrebat „ce pastile ia?” – răspunde: „nu ştiu!” sau „ nişte bumbi mici şi albi”. Altul este întrebat: „ce vă doare?” iar el răspunde: „staţi că vă spune soţia!”. Ascultă indicaţiile medicului, iau reţeta prescrisă, dar uită să ia şi medicamentele doar pentru că „s-au simţit mai bine!” după ce au plecat de la doctor. „De ce nu v-aţi luat tratamentul?” întreabă asistenta. „Pentru că prea multe pastile nu sunt bune!” – vine răspunsul. „Vi s-a spus să nu mâncaţi sărat, ce aţi mâncat în ultimele ore?” „Salam, brânză de oaie şi nişte răcituri!”… La urgenţă vin din ce în ce mai mulţi pacienţi doar pentru a-şi face o investigaţie anume. „ Vreau să fac şi eu o rază pentru că tuşesc!”. „Păi şi vă trece, o să vă vindecaţi dacă faceţi raze?” – întreabă medicul. „Da, că aşa a făcut şi cumnată’miu”. Există pacienţi care întrebaţi fiind „ce îi doare?” răspund senin:”nu ştiu!” sau alţii care răspund: „mă doare tot!”. Cei mai mulţi ajung la camera de gardă uitând toate documentele medicale care ar putea ajuta medicul să afle alte informaţii utile pentru stabilirea unui diagnostic corect (bilete de ieşire din spital, analize recente), iar alţii vor anume investigaţii/explorări şi anumite medicamente despre care ştiu ei cu siguranţă că „sunt bune!”. Alţii aşteaptă „să le treacă” ore sau chiar zile întregi, iar când ajung la „urgenţă” ar vrea ca doctorul să îi repare într-o oră – maxim. Există pacienţi depresivi care pleacă de acasă noaptea şi ajung la urgenţă văitându-se de boli care se dovedesc a fi inexistente dar care consumă enorm de multe resurse în special psihice din partea personalului medical. Noaptea trecută a fost un pacient care „nu a mai ieşit afară de la Sfânta Mărie!” – constipaţie cronică, iar altul având diaree s-a dus mai întâi la o sindrofie şi apoi a decis să vină la urgenţă când nu s-a mai putut ţine pe picioare din cauza deshidratării şi a alcoolului băut. Întâmplări multe dar unice în felul lor. Fetele mai spuneau că au avut şi 50 de cazuri doar într-o singură noapte. Mult? Puţin? Nu ştim. Înainte însă de a arunca prea uşor cu invective la adresa corpului medical e bine să alegem boabele de neghină. Sunt oameni care sunt dedicaţi acestei profesii şi care nu merită a le fi afectată imaginea doar de dragul de a se face audienţă. Pentru că se vorbeşte despre bebeluşi arşi să vorbim şi despre „arderea personalului medical”. Există o boală care „loveşte” în cadrele medicale şi care se numeşte „sindromul burnout” „a arde total/ complet pe dinăuntru”.
Ce este sindromul „burnout”?
Maslach si Jackson (1981) propun urmatoarea definiţie ale “burnout-ului”: un “sindrom de epuizare emoţională, de depersonalizare şi de reducere a realizării profesionale apărut la indivizii implicaţi profesional” (M. Zlate, 2007, p. 604). Termenul de “burnout” (“a arde complet”) denumeşte “sindromul stresului cronic la locul de muncă”. Este descris ca un proces ce se dezvoltă lent, fără simptome şi care duce la epuizare emoţională şi retragere socială. Este o stare de epuizare fizică, emoţională şi mentală cauzată de implicarea pe termen lung în situaţii suprasolicitante emoţional. “Sindromul burnout” este o noţiune nouă, utilizată tocmai pentru a insista asupra acelor situaţii în care individual apare consumat, slabit de munca sa, fiind vorba de o stare de epuizare, atât fizică cât şi psihică. Acest sindrom de epuizare profesională îi afectează mai ales pe aceia care au ales să-şi ajute semenul, care se dăruiesc pe sine mai mult decât să aştepte recompensa muncii lor. Este specifică acelor cadre medicale care se implică foarte mult în urmărirea îngrijirii unui pacient iar dorinţa lor sinceră şi intensă de a-l ajuta îi epuizează fizic şi psihic ducând la oboseală cronică, apatie, indiferenţă, neimplicare, deprofesionalizare.
Cum ne protejăm?
Am întrebat fetele din cardiologie cum fac faţă acestei suprasolicitări fizice (resuscitarea cardiorespiratorie – masajul cardiac înseamnă efort fizic şi coloană verebrală sănătoasă şi rezistentă) şi psihice (cum rezistă psihic acestei lupte brutale, zilnice cu Moartea?). Câteva răspunsuri: „ aşteptări realiste cu privire la evoluţia bolii, nu iluzii” îmi spune Gianina, „efort raţional, gândire pozitivă”, „familie şi prieteni care sunt suportul psihic cel mai eficient” adaugă Alina, „respectarea timpului de odihnă în special după turele de noapte, alimentaţie corectă şi bogată în principii nutritive mai ales pentru susţinerea neuronilor” completează şi frumoasa Teodora, „pauze de recreere, confort material”, etc…
Dintre toate acestea este necesară mai ales o remunerare corectă mai ales a acelor cadre medicale care se implică aşa cum o cere morala şi deontologia meseriei. Altfel vom avea parte fie de doctori şi asistente corupte, indiferente sau irascibile, fie de un personal medical epuizat sau ţicnit. Dar despre asistente şi mai ales despre ceeace s-a întâmplat la Giuleşti în numărul de mâine….

Blesteme la ivirea zorilor

Blesteme la ivirea zorilor

se strâng otrepe la palavre goale

alai de prăpădiţi, misiţi, păgâni, pociţi

nimic nu pot concepe dar plini de nevricale

surpă bătrâne vetre nerozi cu ochi clociţi


cenuşa din firidă o-mprăştie-n otcoş

nebun blestem pe neamul de smintiţi

crihalii păcurari înrouraţi frumoşi

odăjdii în dimii degeaba-n cer uniţi


colibe vii dorânge de firave surcele

crihală muruită pătule de rogoz

nimic nu mai e bun prescurile sunt rele

otravă şi osândă pe neamul caraghios


samsari imfami siniştrii scamatori

copii ţicniţi oribil malformaţi

istoria îi scuipă la ceas de sărbători

mârşavi împăunaţi ţârcovnici dezgustaţi


mărunta gărgăriţă se lasă pe buştean

şi sângele se-ncheagă în aripile moi

o câţă ţipă lung de după leuştean

sticletele anemic e-acum doar un strigoi


Dan Alexoae

Răscoala ciobanilor din Crihala

din volumul “Iubiri laterale”

SMURD-ul la Severin

Un tânăr de nici 29 de ani (al doilea în doar o săptămână) a suferit azi – sâmbătă 21.08. 2010 un infarct miocardic acut necesitând intervenţia SMURD-ului din Bucureşti pentru a putea fi transportat în condiţii de maximă siguranţă la Fundeni. Solicitarea a fost făcută de medicii severineni din cardiologie şi UPU întrucât cazul excede posibilităţile terapeutice locale. La institutul CC Iliescu îl aşteptă o sală operatorie şi medici cardiologi chirurgi care speră că o să îi salveze inima mult prea tânără pentru a se opri. Precedentul caz – 27 de ani nu a mai putut fi salvat. Din nefericire, infarctul de miocard, o boală care altă dată “ataca” vârste peste 50 de ani, acum a coborât sub 30, infarctele miocardice la vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani devenind din ce în ce mai des întâlnite. Stilul de viaţă dezordonat, poluarea chimică, stresul psihic, diabetul, obezitatea, fumatul sunt câteva din cauzele incriminate…

danny water

Carte Poştală video din …Turnu Severin

Drapelul României – sugestiv!…

Drapelul României – sugestiv!…

Cele trei culori ale drapelului românesc – roşu, galben şi albastru – sunt de origine străveche, iar reunirea lor pe stindardul naţional are adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă pe aceste locuri în care ne-am plămădit ca popor, legăturile permanente între românii de ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe.

Mihail Kogălniceanu şi generatia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pentru toti românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s-a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacice, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul roman Justinian (527 – 565) cu prilejul fixări teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.

Adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul – azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor. Nu mai încape nici o îndoială că la acest adevăr se gândea Mihail Kogălniceanu când spunea, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă “neamul nostru, din toate ţările locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel şi când s-a înfăptuit acesta? Cercetarea istorică ne conduce, cum e şi firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al ţărilor românesti, care a întrunit sub sceptrul său, în anul 1600, stăpânirea Munteniei, a Transilvaniei şi a Moldovei.

Călăuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducător, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tării Românesti şi Ardealului şi a toată Tara Moldovei”, a făurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti, care de la el a devenit simbolul unităţii noastre naţionale.

Prin Constituţia din 1866 şi prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 şi 1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea albastru alături de hampă, galben la mijloc şi roşu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din feţe stema ţării”.

Tricolorul, astfel instituit, avea să triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga naţiune, a proclamat independenţa noastră de stat. Că independenţa de stat a fost gândul ce domina cugetele şi simţământul ce încălzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile măreţe. Un întreg popor a acţionat ca un singur om însufleţit de o unică hotărâre, să-şi cucerească neatârnarea. Statul român şi-a cucerit independenţa deplină prin sângele ostaşilor săi, alături de care s-au jertfit şi fraţii lor din teritoriile aflate sub stăpânire străină, veniţi să lupte sub stindardul tricolor al ţării în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independenţei de stat a României a dat un puternic imbold mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania, constituind o premiză importantă a desăvârşirii unificării naşional statale, ce se va înfăptui la 1 Decembrie 1918.

Fântâna cinetică din Drobeta Turnu Severin

Fântâna cinetică din Drobeta Turnu Severin – operă a sculptorului Constantin Lucaciu este inaugurată în anul 1979 după începerea lucrărilor la marea hidrocentrală de la Porţile de Fier I. Constantin Lucaciu născut în Bocşa Română – judeţul Caraş Severin, profesor de sculptură este laureat al Premiului Herder în anul 1984.

Începând cu1993, Constantin Lucaciu este profesor al Departamentului de sculptură al Academiei de Arte Frumoase din Cluj Napoca. Operele sale monumentale se găsesc în diferite oraşe ale României, cele mai notabile în Bucureşti, Constanţa, Brăila, Reşiţa, Drobeta Turnu Severin, iar alte sculpturi ale sale se găsesc în numeroase muzee din ţară. În anul 2007 s-a inaugurat Muzeul Constantin Lucaci, muzeu sub egida Vaticanului ce se află în Sanctuarul San Francesco di Paola, Clabria, Italia

În afara României, sculptura cinetică Stea este o parte a expoziţiei permanente “Fucina degli Angeli” din Veneţia (alături de opere ale luiMark Tobey, Picasso, Max Ernstşi Chagall). Alte lucrări ale artistului se găsesc în colecţii particulare sau publice din oraşele Antwerp, Copenhaga, Ferrara,Milano ,Roma , Veneţia, etc.

Din copilărie şi adolescenţă are trei mari pasiuni: studierea universului, pentru care ia lecţii de matematică şi fizică, muzica şi bucuria de a modela. Studiază desenul şi arta modelajului cu pictorul Tibor Botlik, format în mediul artistic parizian de început de secol.

Constantin Lucaciu. Solitar, deschizător al unui nou drum în sculptură, Constantin Lucaci a edificat în mai bine de cinci decenii de creaţie o operă originală ca viziune şi limbaj plastic. Cu studii la Bucureşti, la Roma, cunoscător al sculpturii din marile muzee europene, artistul se dataşează net prin devenirea creaţiei sale, prin unitatea gândirii filozofice şi ştiinţifice cu adecvarea formei plastice. Etapele creaţiei sale, trepte ale cuprinderii, trăirii şi înţelegerii mereu mai profunde a universului, a conexiunii dintre fenomene aparent paradoxale, mărturisesc lupta crâncenă, fără egal, în plastica românească a mijlocului de veac, pentru cucerirea acelei forme unice „tainică contopire cu un vis de zbor spre înalturi”, singura investită cu harul sugerării armoniei cosmice, a bucuriei existenţiale. Destinul lui Lucaci se află sub semnul fugii de accidental, de nesemnificativ şi chiar de evident în măsura în care acesta înseamnă reprezentare artistică deja uzată; el optează pentru o logică proprie, novatoare, dictată de intuirea şi revelarea esenţelor realităţii. Unitatea organică, armonia elementelor, muzicalitatea mişcărilor ce include şi disonanţa, determină într-un limbaj nefigurativ putinţa transfigurării lirice. Viziunea sa tangentă la cele mai noi concepte şi teorii ştiinţifice contemporane este implicit şi o întoarcere la izvoarele armonice ale artei româneşti, la organicitatea sa. Lucaci acordă consideraţie deplină materialului, preţuieşte mai ales materialele dure ce te obligă la disciplina sintezei, ce trebuie cucerite bărbăteşte: piatră, mar¬mură şi mai ales granit, oţel inoxidabil. Fără etapa granitului în care realizează sinteza formelor figurative, nu poate fi înţeleasă etapa oţelului inoxidabil – când ajunge la sublimarea formei, la metafora sculpturală revelatorie, când îndrăzneşte prima oară în arta românească să utilizeze consecvent oţel inoxidabil polisat, limpezind fiinţa sa adevărată – dincolo de utilitate, durată, dincolo de rezistenţă şi duritate, frumuseţea şi capacitatea de a sugera zborul extraterestru, sentimentul nemărginirii spaţiale. Spaţiul egal de puternic, alături de volum este chemat la colaborare prin concepţia polifonică monumentală a operelor sale. Chiar lumina devine parte integrantă a structurii imaginii. Gândite ca pentru o „artă spectacol”, formele durate în oţel, imense oglinzi polisate captează şi dăruie capricios lumina, antrenând-o într-un sistem general al mişcării, descins parcă din alt tărâm în care timpul şi spaţiul sunt relative, suverană fiind doar esenţa mişcării. în patrimoniul nostru se află din ciclul Spaţiu şi lumină, lucrarea Zbor, databilă în 1966. Un alt aport valoros şi inedit în arta românească sunt fântânile sale cinetice, complexe, polisate în oţel, capabile să execute un sistem general al mişcării ce reconfigurează infinit lumina, spaţiul, apa, într-o adevărată simfonie”. (A.R.)- Zbor, „Spaţiu şi lumină” – LUCACI Constantin

Dan Grigorescu: “E o sculptură ce cuprinde înţelesurile marilor spaţii stelare, ale mişcării astrelor, ale imenselor nebuloase din care se îcheagă formele . Aşa cum muzica sferelor se poate imagina ca principiu irdonator al mişcării în nesfârşita întindere a cerurilor, construcţia armonică a sculpturilor sale întemeiază un sistem de raporturi între forma vizuală şi cea sonoră. O muzică încă neauzită se ascunde în volumele acestea ce dezvoltă largi curbe, ritmuri de mare coerenţă, care izbucnesc, neaşteptate, în florescenţe strălucitoare sau săgetează, cutezătoare spaţiu”


imagine şi editare video danny water

Carte postala video …Severin 21.06.2010

Cui îi este dor de traficul din Bucureşti să vină la noi!… Poate îi vine inspiraţie să scrie şi ceva versuri pentru posteritate sau aduceri aminte. Poate nu aşa mediocre ca acestea…

plouă bălos faruri şi ochi de peşte

ţopăie fantomele ciobanilor din Crihala

semaforul întâmplărilor viclene dogoreşte

cufărul cernit al zapisului cu răscoala


claxonează jalnic mieii orfani

plouă abundent cu goarne lugubre

morţii cu morţi sunt încă duşmani

tunete lungi ne trimit doar veşti sumbre


infirmiera aia cumsecade din morgă

vine şi fruntea vrea să mi-o şteargă

cu cârpa de diftină sfâşiată

din izmenele hoitului rigid de pe targă


parbrizul şiroieşte, ca un nebun furnicar

alerg încremenit la-ntâlnirea fixată

sperând s-O văd – o privire măcar

iertata-ngenuncheata desfrânată


ciobanii acvatici surghiuniţi din Crihala

şuieră norii înnegriţi de catran

flutură diftină ordonând răscoala

trezitul în viaţă, bătrânul şaman


dan alexoae – răscoala ciobanilor din Crihala 21.06.2010,

din volumul „iubiri laterale”

Carte poştală video din… Severin 26.06.2010

Nu sunt nici un admirator absolut al guvernanţilor actuali sau trecuţi, dar nici un critic demolator şi definitiv. Încerc să observ puţinul bine care există în jurul meu, pentru ca prin conştientizare să determin o schimbare de perspectivă. Adică dinspre moartea anticipată de unii (oricum e cert că vom muri într-o bună zi dar nu pentru că o anticipează ei) , înspre viaţa vie cu copii vii, care se joacă sau cu femei vii, harnice care stau ore în şir în picioare şi îşi vând munca semenului de la oraş. Viaţa oricum va fi victorioasă într-o zi fie că le place, fie că nu. Iată câteva lucruri pozitive din Severinul de azi: un parc ce într-o bună zi ne va da tuturor fără deosebire, oxigenul necesar şi primenitor al unei atmosfere din ce în ce mai sufocate ba de combinatul chimic, ba de eşapamentul canceros al maşinilor tot mai numeroase, o piaţă nouă şi cât de cât igienică (mai ştie cineva cum arăta piaţa dinainte cu mesele groase de beton ca acelea de la morga spitalului?)
Sau televiziunea locală pomenită de precupeţele oneste care nu ştiau că sunt filmate cu molecularu? (am “cules” mai multe păreri pozitive asemănătoare de pe stradă, dintr-o bancă, de la coadă la bragă, de la coada la ziare, de la florărie, etc fără să le am decât în memorie – altfel vi le arătam şi vouă, şi din cele negative, desigur, destule). Mai ştie cineva cum era Severinul când nu avea decât televiziunea centrală şi eventual pe cea sârbească sau bulgărească (“prinsă” cu ligheanul)? Răspuns: Nu, dar sunt detui care sunt vrednici în a le critica pe cela existente acum!
Dincolo de unele scăpări iertabile, televiziunile severineşti (necontaminate de forţa distructivă a celor centrale specializate într-ale “convingerii” maselor), au încă o doză de naivitate, onestitate, sinceritate ceeace le face a fi preferate încă de severineni sau de cei de la ţară aşa cum era acea femeie minunată din Jiana Mare!…

Aşa arăta şi parcul de la gară când s-au plantat primii arbori (hotelul Parc încă nu exista!). Azi este un loc minunat de promenadă!…

Povestind Severinul…

Duminică, soare, linişte. Plec de acasă pe la 11 să mă tund, întrucât voi fi naş săptămâna viitoare şi “agenda” va fi sigur foarte încărcată. Aşadar m-am dus alături de mine, lângă Biserica de “carton”, pe dreapta. M-am aşezat pe un scaun şi am aşteptat conştiincios să-mi vină “rândul”. După circa 10 minute, un sfert de oră am ieşit în parcul de vis-a-vis să alung plictiseala. Copii la joacă, Biserica nouă mult avansată în construcţie, skateri, relaxare… M-am întors după vreo 15 minute tocmai când era finisat clientul de pe scaun. Mai aveam două persoane înaintea mea. Doamna sau domnişoara care purta nişte blugi prea strânşi ca să îi încapă colăceii esterici (esteri=grăsime), s-a apucat de tuns cu molecularul la ureche, apoi după câteva minute a renunţat … la client şi a ieşit să-şi continue convorbirea. Am stat… am stat… apoi m-am ridicat, am ieşit şi am plecat frustrat la altă frizerie. Pe Crişan, mai în jos frizeria la poarta căreia am bătut, mi-a răspuns o bruneţică ochioasă care mi-a spus că “e ocupată, mai târziu!”. OK!- am răspuns şi am plecat la următoarea, aceea faţă în faţă cu fântâna de pe Splai. Aici nu era decât frizeriţa care mătura părul clientului care tocmai plecase. Am întrebat dacă pot să mă tund, mi-a spus că da, dar după altcineva care era pe-afară. Bine am spus şi m-am aşezat pe scaunul de aşteptare. A venit băiatul care era sortit spilcuirii înaintea mea, dar frizeriţa plecase … unde?… nu ştiu! M-am apucat să citesc revistele înşirate, vechi de luni şi ani de zile, iar când am terminat interviurile cu Răduleasca, şi cu alte dive dâmboviţene, nemaiavând ce face m-am decis să mă întorc acasă netuns dar hotărât să scriu. “Unde ai stat atâta?” mă întreabă iritată nevasta, şi “De ce nu te-ai tuns?”… Uite de’ aia!

Şi ne mai văităm că ne ia încornoratul. Păi să le ia pe ele, da cu nărav cu tot!…

Carte poştală …video din Turnu Severin

01.07.2010

Mergem pe drumuri ostenite şi mergem ce mergem apoi stăm căteodată la semafor (unii rămân definitiv) şi stând aşa şi uitându-ne la nori încep să ne treacă tot felul de gânduri. Bine că nu ne trece altceva… altcineva… altundeva…

Pe aici cândva, îşi păşteau oile netulburaţi, ciobanii de la marginea Severinului… Mintea o ia razna. o fi bine? o fi rău?

…azi întâi iulie, se anunţă că a început criza şi la noi. …

.

freamătă greu talăngile sub bitum

uitară de furci şi flinte ciobanii răsculaţi

mieii zbiară jalnic un roşu ultimatum

sar la roţile încinse câinii însetaţi


mă privesc hipnotic ciobanii din Crihala

cu ochi întorşi în pleoapa coclită cerebrală

vin norii albi, hirurgi să spintece cabala

oului roşu din par bolnava moleşeală


dan alexoae – răscoala ciobanilor din Crihala 01.07.2010,

din volumul „iubiri laterale”

Carte poştală video …Severin 02.07.2010

Se spune că blestemul nostru ca popor ar ţine de transformarea lupilor dacici în câini. Există însă câini şi … câini…

Generic vorbind, chiar şi aşa, câinele e mai puţin predispus la lătrătoare trădare decât este predispus românul.

Iată, o imagine sugestivă a ceeace suntem!…

Imagini şi gânduri secundare – o altă carte poştală video…


se retrag dinspre ziuă ciobanii crihalici

cu mieii în braţe şi sare sub pleoape

opinci luminate, calcaneii asfaltici

copite crăpate, căţele mioape


pleacă irevocabil din orbita formală

nu mai vor, nu-nţeleg, i-am uitat prea curând

i-am trădat, muzgurit, cu impura cerneală

vlăstare nedemne, stupide potăi, numai lupi nicicând


dan alexoae – răscoala ciobanilor din Crihala 02.07.2010,

din volumul „iubiri laterale”

Carte poştală…video Severin 05.07.2010


O ieşire “la ţară” din deprimantul Severin, prilej de meditaţie, re-creere şi aduceri aminte…

uscat e azi drumeagul vechi alchimic
privesc încrâncenaţi ciobanii albi crihalici
din stropul de cleştar păianjen Sfetnic
ignobilii urmaşi, flecarii jalnici

doar strajnicul dulău al Marelui Sigiliu
zadarnic vrea să spună că Timpul nu-i trecut
misterul vieţii noastre se-ascunde în detaliu
patimă spurcată orgoliu prefăcut

şi totuşi e acelaşi şi norul dar şi casa
mirosul de tămâie şi floarea din prichici
icoana deşirată adună încă seara
la masa tainelor letale nevrednici osândiţi

dan alexoae – răscoala ciobanilor din Crihala 05.07.2010,

din volumul „iubiri laterale”

Danny Water … aventuri în Severin!

Nu e prima dată când sar să ajut oameni aflaţi în nevoie şi nu e nici momentul şi nici nu-mi stă în fire să epatez cu astfel de gesturi pe care le faci şi …atât. Vreau doar să povestesc cum am păţit ultima dată la celelalte inundaţii. Am umplut maşina cu vreo 5 saci cu haine şi pături şi m-am dus la …Prefectură. Aici gardianul m-a trimis sus la ultimul etaj (!!!) că acolo a auzit el că ar fi cineva cu ajutoarele… De ce la ultimul etaj?!? Am urcat, am întrebat, am văzut … o duduie care mi-a spus că „e cineva da e plecat să îşi ia ceva de mâncare”, să mai aştept. Cât? … O scurtă ridicare din umeri şi o privire laterală uşor iritată!…
Cobor hotărât să întreb chiar la biroul prefectului pe secretară sau, mă rog pe cineva, da mă răzgândesc şi ajung în stradă. Mă duc la Poliţie iar aici cineva mă îndrumă la Pompieri. Mă duc la autogară însă militarul de aici mă trimite pe undeva pe la Carpaţi. Mă învârt pe lângă complexul comercial Carpaţi şi o femeie care venea de la cimitir îmi arată poarta unde să bat să întreb. Aici un bărbat mă întreabă ce textile am adus şi după ce car sacii pe un hol într-o cameră mă roagă să le scot şi să le aranjez pe sortimente: pături la pături, haine de damă la haine de damă, copii la copii şi bărbaţi la bărbaţi!… Pălării, încălţăminte, mănuşi, alte accesorii de asemeni fiecare cu zona sa…OK! după care trec să scriu ce am adus într-un registru. Mai aveam un milimetru şi explodam de nervi însă m-am abţinut eroic şi după ce am scris ce era de scris am plecat uşurat şi iritat pe comoditatea stupidă a unor semeni de-ai mei. Le-am spus că sunt mulţi oameni care vor să doneze da nu ştiu unde şi cum, şi le-am sugerat să facă nişte puncte de colectare în intersecţiile din Crihala sau autogară unde sunt multe blocuri că oamenii ies din casă şi vin direct fără să mai fie puşi pe drumuri, da s-au uitat la mine ca la un arici chel şi-atunci i-am lăsat în durerea lor!
Azi a fost altfel. Am întrebat e drept patru persoane unde să duc sacii şi a cincea abia m-a trimis ferm la „Pompierii” de la autogară (unde mai fusesem cu câţiva ani în urmă şi „dădusem mărunt din buze” de nervi). De data asta am nimerit-o!. Nici nu am apucat să cobor din maşină că au şi fost lângă mine doi băieţi extrem de politicoşi care au pus mâna imediat şi au luat sacii cu păturile, plapuma şi hainele pe care le aranjase nevastă-mea. Un autograf rapid şi … următorul!
Parcă e altceva. Există iată speranţă că se schimbă ceva!… Imaginile sunt dovada că nu mint. La prima întâmplare nu aveam tel cu cameră că vă arătam peripeţiile prin care a trecut cineva care a vrut doar să … ajute!
Doamne ajută!

Carte poştală video… Andar de la Drub

Dacă te ridici pe vârfuri vezi Dunărea de la el din atelier. Andrei Coptil – un om modest, frumos, parcă prea timid dar cu inimă uriaşă. Lucrările lui sunt însemnate cu pecetea „autentic” şi fac această necesară precizare pentru a-l delimita de lucrările „originale” ale altor „dătători din mână” cu pretenţii de artişti. Îi spuneam prietenului Andrei (sau mai bine i-am spune Andar la fel cum îl chema pe fratele vitreg al lui Zalmoxe) că are atitudinea unui carp. Pentru încă iubitorii de istorie, carpii au fost acei daci liberi care nu au fost niciodată îngenuncheaţi de romani. Dacii aveau un cult al apelor (ex fântâna sacră a lui Apollo Istrios – Tămăduitorul de la Histria) dar Apa care avea cele mai mari puteri purificatoare era fără îndoială Dunărea pe malul căreia ne aflăm şi noi azi. Andrei nu este din Severin. Îmi spune că a plecat în urmă cu 23 de ani de pe lângă Dej şi după peregrinări prin locuri diferite (Serbia) s-a decis să se lase sedus de Zâna Inspiraţie chiar aici pe malul Dunării. Danu-Viu sau „râul viu” era venerat de celţi la fel de mult ca şi de daci (Istru sau „Ist- râu”). Sunt cunoscute ritualurile războinice care se petreceau la Drub pe malul Danu-Biului (Danu –beau sau „beau apă din râu”) când dacii luau apă în gură se tarnsformau în fiare (lupi) şi jurau în faţa preoţilor să nu se întoarcă decât după ce au ucis ultimul duşman. Andrei are alura unui Maestru al Iniţierii aşa cum era unul din cei Trei Preoţi daci care asistau ritualul danuvian.

Niciunde nu vei întâlni un altar mai curat (dedicat tatălui plecat la cele veşnice) decât în atelierul lui Andrei – „adeverinţă” de suflet curat, iubitor şi atât de rar. Un tablou şi o cruce de salcâm („din lemn de argint” cum spune el) rezenată de un perete înroşit parcă de lacrimi…

Andrei Coptil Tăcutul nu duce nici un război cu nimeni, nu ucide pe nimeni decât poate mediocritatea care a năvălit în sufletele noastre precum buruienile peste o grădina părăsită. El este fragil, graţios şi periculos de inspirat. Lucrările lui merg foarte bine aşezate în dormitorul bărbaţilor cu bani dar care nu mai ştiu să iubească. Sunt mai eficiente (părerea mea) decât 100 de pastile de viagra. Andrei invită creierul privitorului şi mângâietorului de lut ars să-şi amintească refelexele, tiparele originare care stau la baza gestului simplu de a iubi. Mâinile lui transfigurează iniţiatic pământul severinesc iar cel care s-a abătut pe aici a trecut degeaba dacă nu a luat cu el măcar o fărâmă de lut ars aducător de minte din atelierul Andarului Severinean.

www.comunitateadearta.com/profile/andreicoptil

Carte postala video …Severin 11.07.2010.mpg

Acelaşi Severin puţin deprimant, mult mai frumos şi sigur motiv de inspiraţie…
Pentru că a fost ziua de naştere a soţiei mele în urmă cu câteva zile i-am reamintit că o iubesc la fel de mult ca acum aproape 30 de ani şi în loc de poem de dragoste mi-au “ieşit” aceste aceleaşi versuri. Nu pot digera defel acest sentiment al eşecului unei generaţii descendentă din oameni buni. Şi totuşi, DE CE?…

îngenunchează blând păstorul crihalic
cuprinde blajin genunchii cuviinţei
lipeşte-un obraz de uterul angelic
sâmbure zburdalnic patima nefiinţei…

prunc neisprăvit laş şi râzgâiat
îşi zăuită tatăl la hotar de plai
izgoneşte câinii trişor deşănţat
prăpădeşte turma cu hoţi de mălai

„unde-am greşit Doamne că noi l-am iubit
greu l-am mai crescut şi-acu ne alungă
unde-i e iubirea, ce l-o fi orbit”
şopteşte ciobanul şi-ncepe să plângă

„să intre veneticii în tronuri de smoală
să piară năravul din puiul de om
să scape Crihala de pocita fiară”…
ocărăşte muica blestem monoton

se-adună cojoace grele inocente
la masa întoarsă pentru grea poruncă
„găsiţi taina bună că limba iar minte”…
descântec şoptit de rană-adâncă

n-au plecat ciobanii ei sunt iar aici
rânduiala bună vor s-ntoarcă-acum
la ai lor nepoţi confuzi şi agnostici
iude şuţi flegmatici săvârşiţi pe drum

dan alexoae – răscoala ciobanilor din Crihala 11.07.2010,

din volumul „iubiri laterale”

Încă un accident pe …Independenţei


La intersecţia Progresul cu Independenţei, două străzi cu prioritate au loc probabil cele mai multe accidente din Severin. Azi am trecut pe lângă o maşină (a câta oare) care ” s-a suit” pe casa de pe colţ. Odată a văzut (într-o duminică) o mireasă plină de sânge şi cu rochia superbă sfâşiată ieşind din maşină, în acelaşi loc fatidic. Bietul proprietar a înfipt două traverse de cale ferată să-şi apere casa de asaltul maşinilor dar degeaba, Într-un timp era de vânzare casa, Acum nu mai ştiu dacă şi-a schimbat proprietarul dar accidentele continuă…

Carte poştală … cruci de jurământ

Am fost invitat azi 18.07.2010 la hirotonirea finului meu Marius şi la resfinţirea Bisericii unde a primit darul preoţiei de la Înalt Preasfinţitul Părinte Dr. Irineu Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei. La întoarcere am fost nedumerit să observ în acest sat cu case mici, vechi, pitite după perdele de verdeaţă, o mulţime de cruci pe marginea drumului, dar nu la întâmplare. Am decis pe loc să mă opresc şi să aflu taina/tâlcul acestor cruci nefireşti/nemaivăzute şi am aflat-o. Acum o s-o aflaţi şi voi din acest film (crucile erau cu zecile ca şi fântânile de la porţi dar spaţiul e prea mic pentru a le arăta pe toate). Această simbioză a oamenilor simpli de la ţară cu părinţii lor le dă o stare de linişte, confort şi siguranţă. Aceşti oameni n-or să fie niciodată deprimaţi pentru că au la cine „striga” după mintea potrivită: la „podişcă”, pe băncuţa de lângă fântână sau la răscruce acolo unde sunt adunaţi la sfat Ei, Bunii…

Şi ar mai trebui să aflaţi că există ( iată Dovada!), o legătură Reală între strămoşii noştrii (ei n-au murit, ne veghează, sunt cu noi, putem cere „minte” la ei) şi răscrucea de drum sau destin (semnul/simbolul Libertăţii Alegerii – Dar Dumnezeiesc ce ne face asemeni Lui), Fântâna (Apa) şi Podul sau „podişca” aşa cum spunea femeia simplă din sat. Satul este până la urmă contul nostru de înţelepciune din care ne hrănim după ce ni s-au strepezit dinţii cu înţelepciunea telefilosofilor sau jurnaliştilor scuturători de pix.

Dar să revenim la lucruri care merită!…

Apa e aceeaşi de la facerea Lumii şi apariţia vieţii pe pământ (1460×1015 tone). Spuneam la o emisiune tv că putem afirma fără să riscăm prea mult să greşim, că o picătură de apă dintr-o lacrimă a lui Iisus Christos este posibil să se regăsească azi în trupul unuia dintre noi. Apa este legătura fizică şi spirituală dintre noi şi Istoria noastră pe care nu o putem minţi fără să ne riscăm pierderea/spurcarea sufletului. Cât despre pod, el este legătura cu ei, cu iubiţii noştrii şi prea curând şi pe nedrept uitaţii/ridiculizaţii părinţi…

Dar despre sfinţirea Bisericii, despre finul Marius şi despre un alt prieten cu acelaşi nume dăruit şi el tot de Bunul Dumnezeu, într-un articol viitor unde veţi putea vedea şi imagini video excepţionale…
dan alexoae dr nobel

Doar pentru cei cu simţul umorului

“Chronicon pictum vindobonense” sau “Cronica pictată de la Viena” aflată la Biblioteca Naţională a Ungariei are pe fila 148 urmatorul text, ţinut secret din mai multe motive …”artistice”:

Alăturăm şi traducerea fragmentului:

Cauzele bolilor noastre

„Domnul Dumnezeu a zidit din pământ leacurile; cu plante se tămăduieşte şi se ridică durerea”…
Regele Solomon purta pe deget un inel de aur pe care era gravată următoarea expresie considerată a fi secretul înţelepciunii lui: „trece şi asta!”.
Problemele noastre apar atunci când emoţiile vin dar „uită” să treacă. Acumularea şi stagnarea acestor emoţii negative este urmată de „condensarea” lor, de apariţia blocajelor şi tulburărilor funcţionale la nivelul aparatului cardio-vascular, respirator, nervos, digestiv, muscular, etc.
Acest proces de acumulare şi condensare continuă a emoţiilor poate conduce la manifestări fizice la nivelul corpului nostru. Dacă problemele sunt mai mult de ordin afectiv, vor apare probleme în special la zona pieptului şi membrele superioare; dacă sunt probleme care ţin de voinţă, autoritate, ego- vom avea probleme abdominale; dacă avem relaţii dificile cu cei din jur, vom avea mai ales probleme urinare; dacă întâmpinăm probleme cu serviciul, banii, casa, locul de muncă -intestinul gros va fi cel mai afectat.
Vindecarea începe cu conştientizarea defectelor noastre, recâştigarea dorinţei de viaţă, a adaptabilităţii, puterii de a iubi, flexibilităţii, a purităţii trăirilor, şi nu în ultimul rând, regăsirea de sine.

Medicină "naturală" sau…"naturistă"?


Medicina naturală apelează la mijloacele naturale, fiziologice de vindecare; remediile din natură – plantele (medicina naturistă), pot face rău dacă sunt utilizate incorect.
Organismul trebuie încurajat să îşi găsească propriile căi de vindecare, fireşti, eficiente şi nu trebuie să i se impună artificial anumite căi care pot produce dezechilibre mai profunde şi mai greu de reparat, chiar dacă în plan fizic lucrurile par a fi în regulă.
Regina terapiilor este dietoterapia (cu accent pe hidroterapie), urmată de masaj, presopunctură, acupunctură, sacroterapie, meditaţie, etc.
Fitoterapia abordează toate cele trei planuri ale corpului omenesc – fizic, energetic şi emoţional; forma clasică de administrare a remediilor vegetale este extractul apos la temperatura camerei sub formă de infuzie sau decoct.
Medicina naturală este inegalabilă prin profilaxie, prevenire; felul în care vorbim, dormim, locuim, alimentele pe care le mâncăm, sentimentele, gândurile, emoţiile, relaţiile pe care le avem cu oamenii de lângă noi, modul în care înţelegem lumea şi viaţa, sunt determinante pentru păstrarea stării noastre de sănătate.
Plantele, din punct de vedere biochimic, conţin substanţe compatibile cu cele ale organismelor noastre; majoritatea medicamentlor de sinteză sunt substanţe inexistente în natură şi care au efecte imprevizibile în organismele vii.

Cum ne ferim de deochi?


Deochiul este- conform manuscrisului aflat la Academia Română şi care aparţine cărturarului Iordache Golescu – „vătămarea cu ochii, cu uitătura”
„Cel ce are această patimă, când deoache pe cineva, simte că-l dor ochii, simte o iuţime, o usturime, o arsură la ochi. Are înfocată dragoste şi mare plăcere către ce vede, încât de-ar putea să-l înghită de viu”
O singură privire e deajuns pentru a zdruncina sănătatea cuiva sau a provoca rău animalelor sau plantelor de pe lângă casă. Această uitătură cu putere magică, nu are răutate sau gând de vătămare; dimpotrivă, ea poate fi plină de dragoste şi admiraţie.
Grecii, romanii dar şi dacii credeau că sănătatea neobişnuită, bunăstarea deplină, frumuseţea neobişnuită, stârneau şi aţâţau invidia zeilor. Aceştia transformau traiul acestor oameni într-unul amărât şi plin de necazuri (oamenii invidioşi, prin laudele exagerate, atrăgeau mânia zeilor).
Cine poate deochia?
Oamenii cu ochii albaştrii, verzi, cei cu sprâncenele îmbinate, chiorii, cei cu ochi saşii, pociţii, spânii şi, conform credinţelor din zona Mehedinţului – „toţi copii întorşi de la ţâţă”.
Cum ştim că suntem deocheaţi?
Stingem 9 cărbuni într-o ulcică cu apă purificată sau „neîncepută” şi dacă plutesc deochiul e sigur!
Cum ne păzim?
Nu ne mirăm, nu lăudăm pe nimeni fără să spunem „să nu te deochi!”; mama face un benghi cu cărbunele pe fruntea copilului între sprâncene; copilul se dă să sugă la ţâţa unei ţigănci; până la un an copilul nu este lăsat să se uite în oglindă; se leagă la încheietura mâinii sau la gâtul copilului un fir roşu; sau se mai leagă la gâtul copilului cărbune, tămâie sau un bob de usturoi.

Menta


Menta ne ajută să ne desprindem de agitaţia, de tumultul şi pasiunile vieţii de zi cu zi şi să ne regăsim într-un spaţiu „transparent”, rafinat, eterat, vast, imobil
Conţine uleiuri volatile (mentol), tanunuri, acid cafeic, flavonoide, carotenoide, enzime, săruri minerale (calciu, fier, magneziu, sodiu, potasiu, zinc, cupru, mangan).
Menta dizolvă tensiunile şi crispările, induce calm şi liniştire. Elimină emoţiile fierbinţi; este sedativă-analgezică, antipruriginoasă. Mentolul prin acţiunea tonică ne conferă încredere, echilibru, reglează funcţiile urinare (tulburate de relaţiile proaste cu cei din jur), bucurie, destindere, claritate mentală şi afectivă. Reduce impulsul spre exteriorizare şi risipire (împrăştiere) – de aceea este excelent antidiareic (astringentă prin conţinutul în tanin).
Este indicată în aerogastrie (când mâncăm şi vorbim în acelaşi timp ( mai ales bărbaţii), înghiţim şi aer, apoi ne balonăm şi tragem „vânturi” spre disperarea soţiilor noastre); eructaţii (râgâieli), balonare, flatulenţă, colici, enterocolite, bun dezinfectant al gurii, gâtului în caz de infecţii ale limbii, faringelui sau stomacului.
Menta în aplicaţii externe e ste utilă pentru mâncărimi ale pielii (micoze, infecţii cutanate, herpes)

Despre „aiureală” sau „sminteală”.


Aiureala/sminteala sau delirul este o convingere absolută a unei persoane care nu poate fi combatută cu argumente logice şi care nu cedează în ciuda evidenţelor. Este o idee falsă susţinută neclintit deşi probele şi dovezile sunt obiective, evidente şi dovedesc contrariul (dar nu şi pentru bolnav). “Legea delirului este alterarea infrastructurală a psihicului prin degradarea valorilor morale, egoism insular şi agresiv” (Psihozele… Ed Pamfil, D.Ogodescu, p.217).Individul şi-a pierdut simţul realităţii, el are păreri eronate iraţionale, la care a aderat ferm. Intrucât ele evoluează pe fondul unor personalităţi cu trăsături caracteriale specifice (orgolioase, agresive, rigide, suspicioase) îşi vor adăuga, din contextul realităţii, doar elementele care vin să susţină construcţia pseudo-logică, prin care subiectul îşi construieşte propria sa realitate. Afectul acestui personaj himeric se caracterizează prin rigiditate, inflexibilitate şi tensiune. Tulburările delirante apar la indivizii care au suspiciozitate crescută, la persoanele geloase, care au tendinţa de a fi obsedate de ideea că ar putea fi obiectul invidiei sau pot fi supuse unor atitudini de persecuţie de către peroanele din jur (se simt urmărite, supravegheate, controlate).
Clasificare. E. Esquirol, Laseque, Falret, G.Dumas, B. Ball, E. Dupre, etc au identificat delirul de persecuţie, delirul de grandoare, delirul de imaginaţie, delirul de negaţie, delirul mistic, delirul hipocondriac, etc. După mecanism întâlnim delirul de interpretare (iluzii sau scenarii imaginare). După teme avem delir de persecuţie, megalomania, delirul mistic sau profetic, gelozia, autoacuzarea, sentimentul de a fi condus de o forţă exterioară etc. După structură – delirul este bine construit şi coerent dar descoperim şi forme de delir incoerent sau imprecis. Delirul fantastic este o construcţie care porneşte în toate sensurile dar care rămâne totuşi organizat. După declanşarea sa, aiureala apare când dintr-odată şi pe neaşteptate (bufeul delirant), când insidioasă şi progresivă. După evoluţie aceasta este reversibilă sau nu, intermitentă, extensivă, însoţită sau nu de un deficit intelectual. Tulburările de raţionament sunt “răspunzătoare” de “somptuoasa” elaborare delirantă, sistematizată şi imbatabilă, ca o adevărată “fortăreaţă”. Premisele raţionamentului, argumentele, concluziile, se prelucrează în cele mai mici amănunte pentru susţinerea delirului (O.V.Kerbikov). Elementul esenţial în acest tip de “aiureală” este reprezentat de existenţa uneia sau mai multor idei delirante nonbizare care durează de cel puţin o lună de zile. Mimica bolnavilor exprimă seriozitate, asprime, exigenţă, rigiditate, severitate sau superioritate (în funcţie de evoluţia delirului ei îşi modifică expresia) . De exemplu dacă se consideră nişte misionari, aceştia îşi lasă barbă şi părul lung; sau dacă se cred conducători de armată, iau o poziţie marţială, solemnă, impunătoare, dominatoare. Memoria este perfect conservată; amănunte neimportante şi întâmplătoare bolnavului i se par dovezi care vin în sprijinul construcţiei sale mentale năstruşnice. Ideile delirante apar insidios, se consolidează şi treptat iau în stăpânire victima. Psihiatrii disting trei stadii pe care le parcurge în evoluţia sa delirul: stadiul ipocondriac – în care personajul este neliniştit, preocupat, suspicios (interpretează cele mai nevinovate gesturi ale celor din jur drept “dovezi” de rele intenţii asupra sa – cf. Serieux), stadiul de cristalizare când bolnavul “deja cunoaşte” cine sunt persoanele care îl persecută, dar şi scopul şi natura persecuţiei (“mă înşeală”, “mă urmăresc”, “mă otrăvesc”, mă insultă”, etc), şi stadiul de delir de grandoare când bolnavul găseşte justificarea perfectă: “sunt persecutat, deci sunt valoros, plin de calităţi”. Aceste personaje “au claritate şi ordine în limbaj, se sprijină pe forme logice coerente, dar îşi conduc întreaga gândire în direcţia sistemului persecutoriu şi grandoman, folosind intuiţii sau raţionamente pseudoparadoxale. Totul se desfăşoară cu o rigiditate totală, cu un orgoliu inflexibil” (D. Ogodescu “Persoană şi devenire… “p.142). “Acţiuni mai mult sau mai puţin inofensive ale celuilalt capătă o încărcătură afectivă… Când susceptibilitatea atinge o mare intensitate, afectul se manifestă chiar la suspiciuni neînsemnate, intensificându-se datorită unor indicii ulterioare şi în cele din urmă ajung să domine gândirea conducând la delir” ( Karl Leonhard – p. 86). Pentru bolnav ideea delirantă, aiureala, sminteala, există ca o realitate de necontestat; e “realitatea” lui ce îi creează o lume proprie care contravine flagrant cu realitatea obiectivă. De aici convingerea extraordinară cu care este susţinută dar şi impenetrabilitatea şi neverosimilitatea conţinutului ei. “Drama alterării iniţiale şi fundamentale a identităţii cu sine şi cu lumea este trăită ca o metamorfoză vagă, cu un sentiment jenant de alienare, de stagnare, de însingurare, de pustietate… Prin aceasta drumul spre delir este deschis” (cf.M. Lăzărescu – Depersonalizarea în Revista de neurologie, psihiatrie şi neurochirurgie p.302). Critica ideilor delirante este exclusă, nucleul delirului fiind de nezdruncinat chiar dacă în faţa unor contraargumente puternice ei pot să manifeste o oarecare reticenţă şi evită să dea răspunsul direct (este ca o retragere strategică pentru ca apoi la scurt timp să reia cu aceaşi intensitate susţinerea delirului). Datorită aspectului sistematic al acestor închipuiri fără temei, acestea apar frecvent ca fiind plauzibile şi ÎMPREUNĂ CU PUTEREA LOR DE CONVIGERE EXISTĂ PERICOLUL DE CONTAMINARE – delir indus în care BOLNAVUL JOACĂ ROLUL DE INDUCTOR PUTÂND ASTFEL INDUCE DELIRURI COLECTIVE! Activitatea generală a acestor indivizi bolnavi este în majoritatea cazurilor păstrată ceea ce le permite continuarea profesiei, însă treptat se modifică în sensul convingerilor fantezist-delirante şi capătă uneori aspect grave, antisociale, mergând de la injurii la violenţă, omucidere sau acte împotriva ordinii publice.
Evoluţia acestor idei delirante/fantasme tinde să fie cronică, lentă, cuprinzând în cele mai multe cazuri toată viaţa acestui personaj beteag. Uneori evoluţia prezintă mici oscilaţii, cu perioade de exacerbare variabile ca durată în care, din cauza reacţiilor antisociale, este necesară internarea lui. Ignorat, neînţeles şi persiflat, pacientul delirant nu-şi mai împărtăşeşte ideile sale oricui, întrucât nu oricine e “demn” de încredere şi înţelegere, se “încapsulează”, se “închistează” (încet- încet se generează autismul).
Prognosticul depinde de intensitatea interpretărilor delirante, de modul de sistematizare, de tema delirantă şi de felul reacţiilor acestui personaj alienat. O evoluţie defavorabilă se observă la indivizii internaţi, din cauza sentimentelor de prizonierat pe care-i încearcă. Psihoterapia este dificilă din cauza lipsei de încredere.
Tratamentul are o specificitate mai deosebită, pentru că ACEST TIP DE PACIENT NU ARE CONŞTIINŢA BOLII ŞI MANIFESTĂ O TENDINŢĂ ACCENTUATĂ DE A TRANSFERA OSTILITATE ASUPRA PERSOANELOR CE NU-I ÎMPĂRTĂŞESC CONVINGERILE. Includerea în sistemul himeric/delirant comportă riscul ostilităţii pacientului ce poate fi urmată chiar de vătămarea corporală a medicului.

Culorile relaxării


Lumina Soarelui împreună cu apa au stat la baza apariţiei Vieţii pe Pământ acum 3,5 miliarde de ani. Dacă ar fi să trăim doar într-o lume alb-neagră, am deveni agitaţi, ne-am îmbolnăvi şi am muri cu mult mai repede. Lumina albă a Soarelui poate fi descompusă în cele 7 culori cunoscute folosind o prismă. Fiecare dintre aceste culori are o anume acţiune asupra corpului nostru, asupra organelor sau centrilor energetici care susţin şi condiţionează viaţa noastră. Culorile ne pot face fericiţi, ne pot obosi şi deprima sau ne pot ajuta să ghicim gândurile cuiva observându-i „preferinţele” cromatice (ce culori îi plac, cum se îmbracă, etc).
Colega noastră de birou este îmbrăcată azi într-un pulovăr galben şi se simte radioasă precum soarele. Tricoul roşu aprins al colegei din biroul vecin ne incită să ne imaginăm cu ea deseară într-un club, iar roşul intens al rujului şi pantofilor cu toc înalt ne duc cu gândul chiar mai departe.
Fiecare persoană în funcţie de temperament are o anume culoare care i se potriveşte. Cum poate o femeie să afle care este culoarea care o avantajează cel mai bine?
Se aşează în faţa unei oglinzi în care să i se vadă doar chipul, faţa. Apoi îşi înfăşoară umerii şi gâtul cu câte o eşarfă de culori diferite. Observă cum i se schimbă chipul la fiecare culoare. Faţa este mai bine conturată? Se văd mai pronunţat ridurile? Faţa este radiantă sau dimpotrivă ştearsă sau deprimată? O prietenă poate fi de folos pentru că poate emite sugestii pertinente.
Există patru tipuri de culoare iar profesioniştii modei le cunosc şi le „exploatează” din plin pentru a crea combinaţii seducătoare.
Iată cele patru tipuri de culori:
Tipul „culoare de primăvară”- verde praz, portocaliu, caisă, galben solar, turcoaz.
Tipul „culoare de vară” – bleu, gri, lila, alb crem, vernil.
Tipul „culoare de toamnă” – bordo, oliv, bej, portocaliu, maro roşcat.
Tipul „culoare de iarnă” – albastru, bleu, ciclamen, mov, alb.
Dar nu numai hainele ne pot seduce cu culoarea lor. Modul în care ne decorăm pereţii locuinţei, culoarea automobilului, a alimentelor din farfurie, machiajul sau accesorile pe care le purtăm, plantele din locuinţă ne pot influenţa de asemeni semnificativ starea de spirit şi de sănătate. O floare aşezată pe birou dimineaţa de secretară sau dăruită de soţul sau prietenul nostru ne poate motiva pentru întreaga zi.
Un rol decisiv în viaţa noastră îl are culoarea portocaliu. În medicina Ayurvedică străveche era asociată cu organele de reproducere, cu pasiunea sexuală, iar în China era culoarea căsniciei. În Brazilia este o culoare potrivită pentru hainele de birou însă în Europa nu este la fel de potrivită pentru a merge la serviciu. Însă dacă o femeie şi-a pus în gând să „agaţe” un tip, o bluză portocalie îmbrăcată seara înainte de a merge în oraş va fi o „armă” foarte eficientă. Nişte desuuri portocalii discret arătate vor atrage ca un magnet şi vor aprinde vâlvătăi în mintea victimei. În dormitor este indicată culoarea piersicei cu uşoare cu pete de portocaliu (un tablou cu ramă portocalie sau o piesă de mobilier).
Pentru a trezi senzualitatea şi vitalitatea putem să ne invităm prietenul sau prietena pe malul Dunării la o terasă pentru a admira apusul de soare plin de culori roşu-portocalii. Ne vom oferi o „porţie” de vitalitate dar nu numai. Nu se spune oare că portocala este un mic „soare” şi că e cea mai bună „pastilă” antidepresivă pentru cei aflaţi pe patul de spital?

Apa îmbuteliată şi sănătatea

WASHINGTON, 15 aprilie 2008 – “O substanţă chimică – Bisfenol A, aflată în unele produse alimentare din ambalajele de plastic şi sticlele de plastic pentru băuturi, inclusiv pentru copii poate fi legată de apariţia pubertăţii precoce, de cancerul de prostată şi apariţia cancerului de sân”, a declarat marţi guvernul SUA citat de Agenţia de Ştiri – Reuters.
Cercetătorii de la Universitatea din Heidelberg au arătat ca apa îmbuteliată în sticle de plastic este mai toxică decât cea de la robinet. Apa din sticlele de plastic analizate conţinea, de exemplu, antimoniul de 30 de ori mai mult decât cantitatea aflată într-un pagar de sticlă cu apă de la robinet.
Apa devine din ce în ce mai toxică pe măsura trecerii timpului în care aceasta stă în plastic.
Universitatea de Medicină din Yale a concluzionat în 2008 într-un studiu că Bisfenol A poate afecta creierul, memoria şi comportamentul (alterrarea sistemului dopaminergic din nucleii striaţi). Această substanţă mai afectează tiroida, funcţiile ovarului, testicolului; poate induce boli de inimă, sau diabet.
În aprilie 2008, guvernul Canadei a declarat această substanţă chimică ca fiind “toxică pentru sănătatea umană şi mediul înconjurător”. Imediat, în aceeaşi lună 10 state americane adoptă legi care cer interzicerea Bisfenolului A, iar Senatul SUA introduce o lege pentru interzicerea la nivel federal a produselor care sunt destinate copiilor, în special sugarilor.
În mai 2009 Whasinghton Post acuză într-un articol marii producători din industria chimică pentru lobby-ul pe care îl fac pentru a bloca aceste interdicţii.
În iulie 2009 California votează în unanimitate interzicerea produselor care conţin Bisfenol A.
În martie 2009, ministrul francez al Sănătăţii Dna Roselyne Bachelot-Narquin, a fost de acord cu decizia guvernului canadian cu privire la Bisfenol A iar în 27 iulie 2009, senatul francez propune interzicerea acestei substanţe.
În octombrie 2009, ministerul mediului din Germania propune interzicerea acestei substanţe din produsele destinate copiilor în special suzetele.
În mai 2009, Parlamentul danez interzice utilizarea Bisfenol A la fabricarea sticlelor de plastic pentru copii.
Pentru a nu fi expuşi noi, sau copii noştrii, la Bisfenol A trebuie să evităm alimentele şi băuturile ambalate în plastic şi le cumpărăm doar dacă au inscripţionat “bisfenol A – free”.

Adevăruri discrete… despre „apa” minerală.

Când citim etichetele cu munţi şi izvoare “pure”, “naturale” ar trebui să ştim că apele naturale nu sunt pure (H2O), ci sunt emulsii, suspensii sau soluţii apoase minerale. Pentru a evita abuzurile lingvistice, pe etichete ar trebui scris „soluţie apoasă minerală plată, carbo sau ne-carbo-gazoasă”.

De ce industria publicitară în complicitate cu neuromarketingul – o ştiinţă extrem de discretă dar foarte profitabilă, foloseşte etichete cu peisaje naturale cu munţi şi izvoare „pure- naturale”?

Răspuns: pentru că în creierul nostru sunt astfel activate ariile de asociaţie, respectiv ariile opioide unde sunt eliberaţi hormoni care ne induc o stare de bine, de satisfacţie, la fel ca morfina de exemplu. Omul a fost mii de ani vânător în mediu natural, iar etichetele cu munţi şi izvoare îi stimulează aceste arii ancestrale producătoare de plăcere.

Adică, atât cât să achităm preţul acestor „ape” mari aducătoare de profit industriei alimentare (iar nouă pietre, hipertensiune, îngustarea arterelor, cancer,etc).

În compoziţia acestor “ape” găsim cationi: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, aluminiu, fier, mangan, titan, crom, nichel, cupru, staniu, plumb, zinc, cobalt, arsen, seleniu, cadmiu, stronţiu, bariu, litiu, beriliu etc. ;
anioni : fluor, azotat, brom, fosfat, bor, iod, cian, sulfat, carbonat, bicarbonat, hidroxil, azotit etc.
substanţe neionice: silice, substanţe uleioase, petroliere, grase, fenoli, nitriţi, pesticide, hidrocarburi provenite din gazele ridicate în atmosferă (industrie sau gaze de eşapament şi aduse în pânza freatică odată cu ploaia), detergenţi, gaze dizolvate (oxigen, dioxid de carbon, azot, în cantităţi mai mici şi metan, oxizi de azot, amoniac, hidrogen sulfurat, radon etc.) precum şi microfloră şi faună.
În funcţie de ionii dominanţi, putem astfel clasifica aceste “ape pure”în cel puţin 24 de categorii. Rata de absorbţie în celule a acestor mult – lăudate “minerale” nu depăşeşte  însă 13% .

În anul 1993 în Marea Britanie se înfiinţează firma Nobel Corporation puternic focalizată doar pe obţinerea apei pure prin osmoză inversă şi 10 ani mai târziu în 2003 (niciodată nu-i târziu!) întră şi în România cu aceste echipamente performante de purificare.  Tot în anul de graţie 2003, americanul Peter Agree primeşte (discutabil cum – după “împrumutarea” caietelor cu cercetările făcute de eminentul profesor Benga de la Cluj) Premiul Nobel pentru descoperirea aquaporinelor – canalele prin care în celulele noastre intră doar apă – H2O, identică apei pure obţinute prin osmoză inversă.

În prezent, în România, vedetele burselor încă sunt firmele care îmbuteliază „apă” chioară  plată sau „înţepătoare” la limbă şi cele farmaceutice, însă trendul, la fel ca în ţările civilizate, este dat de introducerea în consumul uman a apei obţinute prin osmoză inversă, identică apei pure „strecurate” de celulele noastre şi care ne protejează de cei mai mari ucigaşi de oameni din istorie: bolile de inimă şi cancerul (în Europa, Nobel a montat de la înfiinţare până în prezent, peste 350 000 de echipamente cu osmoză inversă faţă de doar 30 000 în România), deşi în timpul regimului comunist aici s-au deversat în sol cele mai mari cantităţi de azotaţi, nitraţi, pesticide,etc. De ce?

Răspuns: fie din ignoranţă sau inerţie, fie pentru că românii încă „iubesc” riscul (adrenalină) consumând o apă nesigură (deşi au cea mai mică speranţă de viaţă din Europa, cel mai corupt sistem medical dar şi cel mai mare număr de îmbolnăviri de inimă şi  cancer – cel mai temut cuvânt din dicţionar,  la numărul de locuitori).

Apa structurată şi cancerul


Dr. Raymond Damadian, matematician şi biofizician în cadrul Centrului Medical al New York State University (inventator al aparatului cu rezonanţă magnetică-RMN), a studiat rezonanţa magnetică a protonilor din molecula de apă din celulele vii (timpul de relaxare al protonilor, cu privire la legăturile hidrostatice H+/OH-). El a demonstrat că atunci când au devenit parte a unei celule canceroase, aceşti protoni au avut un timp de relaxare diferit faţă de al acelora din ţesuturile sănătoase.
Toate ţesuturile sănătoase au timpi de relaxare cuprinşi între 0,26 si 0,90 secunde, în timp ce aceleaşi ţesuturi atunci când sunt atinse de o tumoră conţin mai puţină apă structurată (”legată”), ceea ce necesită între 1 şi 1,5 secunde pentru a şterge efectele de orientare ale câmpului rezistent.
Printr-o comparaţie mecanică, se poate considera că aplicarea RMN implică măsurarea elasticităţii moleculei. Dr. R. Damadian a ajuns în final la concluzia că moleculele de apă din ţesuturile canceroase s-au comportat complet diferit decât cele din ţesuturile normale.
După părerea sa, apa reprezintă componenta principală a tuturor celulelor, iar moleculele de apă formeaza dipoli, adică grupuri formate din două sarcini electrice sau magnetice, egale şi de polaritate opusă. Intr-o celulă sănătoasă, dipolii se aliniază de-a lungul câmpurilor electrice create de ionii (atomi sau grupurile de atomi cu o anumită încarcatură electrică) intracelulari, într-o ordine corespunzatoare structurii celulare.
In celulele canceroase, sarcinile electrice sunt perturbate, iar structura celulei este dezorganizată, centriolii care erau perpendiculari devin paraleli (acest fapt explică pierderea în poziţionarea temporo-spaţială a celulei). Lucrările Dr. Damadian au confirmat în totalitate explicaţia bioelectronică cu privire la originea celulelor canceroase. Dr Damadian (inventatorul RMN) este un alt caz de eroare (neacordare) regretabilă a Premiului Nobel de către Comitetului Nobel din Suedia (la fel ca în cazul clujeanului Prof Dr Gheorghe Benga cel care a descoperit “aquaporinele” sau canalele de intrare a apei în celule).

Mai au farmec … farmecele?

“Pentru ca trupul şi capul să fie sănătoase trebuie să începem prin vindecarea sufletului; acesta este primul lucru. Leacul, trebuie să fie efectul folosirii unui anumit farmec, şi aceste farmece sunt cuvintele frumoase. Ele împlântă în suflet moderaţia; şi unde există moderaţie, acolo sănătatea este adusă repede” – Platon despre medicina practicată de daci – în dialogul lui Socrates cu Chrmides.

Medicina populară românească se baza, înainte de toate, pe negocierea cu destinul, pe „întoarcerea„ celui bolnav la o stare care să îi permită să trăiască sănătos.

Leacurile folosite de strămoşii noştrii, transmise pe cale orală, din generaţie în generaţie, erau întodeauna însoţite de ritualuri sau de anumite vorbe rostite fără de care plantele sau “fierturile de buruieni” nu aveau putere  de vindecare (farmece, descântece sau după caz desfaceri).

În  aproape toate ritualurile de negociere a destinului apa avea rolul cel mai important. Ea era suportul magic deasupra căruia se rosteau cuvintele, simbolurile sau se efectuau gesturile care o consacrau. Descântecele erau rostite de persoane – de regulă văduve bătrâne sau mai rar bărbaţi – cu o mare putere de persusiune şi forţă psihică.

Apa trebuia să fie “neîncepută” – pură; pentru asta se aduna roua zorilor, înainte de a se înălţa soarele, de la împreunarea a trei pârâuri, de la o fântână aflată la răscrucea a două sau trei drumuri, se aduna din stropii care săreau la roata morii sau de la un izvor care cădea în cascadă,sau din scorbura copacilor anume scobiţi pentru a aduna apă “strecurată”.

Apa era adusă într-o ulcică nouă, de către o femeie care nu avea voie să vorbească cu nimeni, nu avea voie să întoarcă cumva capul şi trebuia să revină acasă cu capul smerit aplecat spre pământ, altfel apa se “spurca”.

Iată un ritual îndeplinit de o fată care dorea să se facă iubită.

Aceasta se trezea în dimineaţa de Sfântul Vasile, până nu răsărea soarele, se îmbrăca cu hainele cele mai noi şi curate şi pleca după apă “neîncepută”.

Rostea apoi “apă, apă rouroasă, fă-mă mândră şi frumoasă, ca grâul ales pe masă, ca Sfântul Soare când răsare; ca busuiocul când e-n floare. Câtă dragoste-i pe lume, toată s-o aduci la mine, câţi feciori că m-o vedea, la toţi dragă le-oi cădea. Câţi bătrâni m-or auzi cu cuvântul m-or cinsti”.

După ce se spăla pe faţă cu apa astfel descântată, se întorcea acasă asigurându-se că nu a fost văzută de nimeni, pentru ca farmecul să-şi păstreze puterea. …

Soţie sau amantă?

Adulterul, prostituatele sau partenerele prea atrăgătoare – un risc pentru inima bărbaţilor.
Profesorul Graham Jackson, cercetător, consultant la Spitalul St Thomas din Londra, susţine că trei sferturi (75%) din decesele subite în timpul relaţiilor sexuale se înregistrează în rândul bărbaţilor care îşi înşeală nevestele.
Jackson a declarat în cadrul unei conferinţe a Societăţii Europene pentru Cercetări Sexuale şi în Domeniul Impotenţei, organizată la Hamburg (decembrie 2002) că bărbaţii în vârstă, căsătoriţi, care au o relaţie ilicită cu amante tinere, prezintă cel mai mare risc.
Un alt studiu efectuat timp de 20 de ani (între 1972 şi 1992) de cercetători germani şi publicat în Zeitschrift fur Kardiologie (1999), afirmă că cele mai multe cazuri de deces la bărbaţi în timpul actului sexual, survenise când aceştia făceau sex cu o prostituată. Studiul mai demonstrează că adulterul suprasolicită inima mai mult decât căsătoria.
Ritmul cardiac nu este influenţat de poziţia adoptată în timpul sexului (deşi unii bărbaţi pentru a proteja inima preferă poziţiile în care partenera stă deasupra- inutil!).
Partenerele atrăgătoare sunt un alt factor de risc pentru inimă.
Bărbaţii care au soţii urâte trăiesc în mediu cu 12 ani mai mult decât cei cu partenere atrăgătoare şi senzuale. Aceştia nu îşi fac griji că aceasta îi va înşela ( nu sunt geloşi) şi nu mai văd permanent competiţia cu alţi masculi – generatoare de stres.

Leacurile sufletului

“Pentru ca trupul şi capul să fie sănătoase trebuie să începem prin vindecarea sufletului; acesta este primul lucru. Leacul, trebuie să fie efectul folosirii unui anumit farmec, şi aceste farmece sunt cuvintele frumoase. Ele împlântă în suflet moderaţia; unde există moderaţie, acolo sănătatea este adusă repede” – ne spune Platon despre medicina practicată de daci.
Leacurile folosite de strămoşii noştrii, transmise pe cale orală, din generaţie în generaţie, erau întodeauna însoţite de ritualuri de aplicare sau administrare sau de anumite vorbe fără de care plantele sau “fierturile de buruieni” nu aveau putere de vindecare (farmece, descântece sau după caz desfaceri).
În aproape toate ritualurile de negociere a destinului (descântecele erau rostite de persoane – de regulă văduve bătrâne sau mai rar bărbaţi), apa avea rolul cel mai important. Ea era suportul magic deasupra căruia se rosteau cuvintele, simbolurile sau se efectuau anumite gesturi; apa trebuia să fie “neîncepută” – pură; pentru asta se aduna roua zorilor, înainte de a se ridica soarele, sau de la împreunarea a trei pârâuri, sau de la fântână aflată la răscrucea a trei drumuri. Apa era adusă într-o ulcică nouă, de către o femeie care nu avea voie să vorbească cu nimeni, să întoarcă cumva capul şi cu capul plecat smerit spre pământ, altfel apa se “spurca”.

Apa "minerala" o pacaleala

perdele minerale de calciu create prin evaporarea apei
perdele minerale de calciu create prin evaporarea apeiAici nu este vorba de gheata ci de apa minerala bogata in CALCIU.
Oamenii care vin aici s-si trateze hipocalcemia de fapt pleaca mai bogati in calciu- spre disperarea rinichilor, mai putin bogati in euro, iar turismul turcesc cu siguranta mai bogat in euro.

O multime de firme distribuie, imbuteliaza, comercializeaza apa minerala carbogazoasa sau plata.
Se stie ca exista doua regnuri de vietuitoare: animal si vegetal.
Noi suntem din cel animal. Plantele din cel vegetal. Asa invata copii in clasele primare si este corect.
Si noi si plantele suntem construiti din apa in cea mai mare parte.
Pe langa apa mai avem cateva minerale care intra in compozitie- carbon, calciu, fier, magneziu, etc.
Aceste minerale sunt de mai multe feluri: minerale anorganice, sau inorganice sau metalice si ele provin in apa de exemplu din dizolvarea pietrelor peste care curge izvorul sau paraul, sau din deversarile industriale. Aceste minerale nu pot fi absorbite de corpul omului mai mult de 10-15% maxim.
Plantele insa se descurca bine cu aceste minerale, le absorb si le transforma in minerale coloidale cu dimensiuni mult mai mici decat cele metalice anorganice. Aceste minerale coloidale a caror rata de absortie este de 98% se gasesc in toate legulele si fructele pe care le vedem atunci cand intram in piata.
plantele de exemplu morcovul isi obtin apa necesara vietii din pamant prin OSMOZA. Rinichiul nostru filtreaza sangele de reziduuri tot prin osmoza.
Foarte multe legume si fructe(rosii, castraveti, pere, mere, pepeni, etc, etc), contin apa in proportii care depasesc 90% din totalul greutatii lor.
aceasta nu este o apa minerala metalica sau anorganica ci apa obtinuta prin osmoza in care sunt dizolvate minerale coloidale.. Sangele nostru este un sistem coloidal; citoplasma celulelor noastre este un sistem coloidal.
Mineralele din apa cu etichete frumos colorate cu nori si paduri din market sunt strecurate de rinichi si celule si eliminate sau depuse sub forma de pietre in rinichi, colecist, articulatii.

ps: atentie! exista firme care speculeaza nevoia REALA a oamenilor pentru o apa sigura si ofera echipamente foarte scumpe si periculoase.
pentru a va feri de firmele si agentii disperati dupa BANII Dumneavoastra, intrebati pe unul “patit” – pacalit!
sunt o multime de lucruri care nu va sunt spuse tot asa cum pati cand faci asigurare la masina si afli dupa ce ai lovit-o de la un inspector de daune “oparit” ca nu poti sa primesti banii de reparatie pentru ca… etc etc. iar la final iti spune ca trebuia sa casti ochii inainte de a face asigurarea!.
stiti cum este nu-i asa?

pentru a afla cum este sa fii umilit de niste smecheri si a nu pati la fel sunati-ma la 0740 473 595

S-a renunţat la apa de izvor, vom bea în continuare apă din Dunăre

Cu cei aproape 130.000 de locuitori ai sai, municipiul Drobeta Turnu Severin, cel mai vechi din tara, este una dintre cele mai mari asezari din vecinatatea Dunarii ce se alimenteaza cu apa din fluviu. Dupa multe, dar nereusite incercari ale autoritatilor locale, o aspiratie de multe decenii a severinenilor – adica la robinetele lor sa curga apa din izvor – era pe cale sa se implineasca. Dracul si-a varat insa si aici coada si investitia, care la vremea cand s-a realizat proiectul, cu 12 ani in urma, ocaziona cheltuieli de 15 milioane USD, a
fost abandonata definitiv. Cu precizarea ca in ea s-au ingropat deja pentru totdeauna peste 40 miliarde de lei, bani publici pentru care, se pare, nimeni nu va da vreodata socoteala. Renuntarea la investitia atat de necesara tine de un fel de hara politica ajunsa obsesiva pentru localnici, de deranjarea unor orgolii sau de satisfacerea maruntelor interese ale celor care s-au culcat seara prichindei, iar dimineata s-au trezit mari si tari. Ei au dispus dupa bunul plac de folosirea banilor publici vanzand cu nerusinare – ce jalnic – mai bine de un deceniu “apa electorala de Toplet”. Dupa o galceava aproape interminabila si ajunsa la tribunal intre autoritatile Mehedintiului si cele ale Caras-Severinului – pornita de captarea, potrivit proiectului a izvoarelor de langa Barza, dar ulterior stinsa, s-a trecut la executarea lucrarilor, fara insa sa fie asigurata in totalitate si finantarea lor. Cu chiu cu vai, in decursul catorva ani s-a amenajat priza de apa, conducta de aductiune cu diametrul de 1000 mm a trecut apoi raul Cerna, fiind introdusa in sol pe o distanta de 13 km, ajungandu-se pana la Orsova. In acelasi timp, la Schela Cladovei, langa Tr. Severin, s-a construit unul din cele trei bazine de cate 10.000 litri fiecare si s-au intins conductele pana la Gura Vaii. De aici si pana la Orsova solutia initiala propusa de catre proiectant – care a decedat intre timp – nu mai era de actualitate, mai ales ca zona cu pricina are un relief extrem de periculos. Ca atare, lucrarile au fost abandonate, iar mare parte dintre materialele ramase pe teren au disparut fara urma. Alta mare paguba pe care autoritatile locale nu se incumeta sa-i afle marimea. Cert este ca in campaniile electorale din anul trecut nimeni nu si-a mai amintit de apa de la Toplet. Un calcul sumar arata ca la preturile de azi pentru finalizarea lucrarilor din proiect ar fi necesari aproape 200 miliarde de lei, basca alte cheltuieli pentru refacerea a ceea ce s-a distrus ori pentru achizitionarea materialelor ce au disparut. Pana mai ieri, delegatii dupa delegatii ale alesilor obstii au batut Europa in lung si in lat in cautarea unor investitori. Spre a-si justifica costisitoarele deplasari, “turistii” de la Consiliul Judetean Mehedinti si de la Primaria Severinului s-au intors de fiecare data din voiaj doar cu… promisiuni, spre mahnirea amagitilor severineni “ametiti” ani buni cu… apa de Toplet.
Gheorghe Tiganele
România Liberă

S-a renunţat la apa de izvor, vom bea în continuare apă din Dunăre

Locuitorii din Drobeta Turnu Severin au la robinetele apa din Dunare. Un proiect prevedea inlocuirea ei cu apa de izvor, dar totul s-a naruit. Apa trebuie sa fie adusa de la munte, din Caras-Severin. Lucrarile au inceput inainte de 1989. In zona Barza din apropiere de Toplet, a fost construita priza de apa. Apa trebuia dusa prin conducta pana la Turnu-Severin. Costurile erau estimate atunci la 15 milioane de dolari, bani din care ,,au fost ingropati’’ deja vreo 40 de miliarde de lei vechi in terenurile din Caras-Severin. Renuntarea la investitie tine de domeniul absurdului: neintelegerile privind granita dintre judetul Mehedinti si Caras-Severin. (România Liberă)

6 vizitatori online acum
0 vizitatori, 6 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 10 la 12:30 am UTC
Aceasta luna: 13 la 09-07-2019 02:16 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC