> News of the day <

Busola interioară

Gradul de perfecţiune al unui om nu se măsoară nici prin dimensiunea conturilor din bancă, nici prin numărul de diplome sau premii câştigate ci printr-un coeficient de linişte lăuntrică. Pacea interioară este bunul cel mai de preţ al omului; ea este busola noastră internă. Armonia interioară este esenţială pentru atingerea performanţei maxime, fie că vorbim … Read more

iulie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Sugestii de …vindecare


Sugestii de vindecare – vizualizarea
În afară de medicamentele prescrise cu generozitate de medici, pacienţii nu ar trebui să uite de „doctorul” personal aflat 24 de ore din 24 la dispoziţia lui şi care nu cere nici programare şi nici şpagă – mintea proprie şi sistemul imunitar care poate fi pus la treabă prin intermediul „instrumentului” aflat chiar între urechi. Iată câteva idei utile de ştiut. Imaginile mentale sunt cel mai uşor acceptate de creier, devin realitatea noastră. Vizualizarea are 4 componente: frecvenţa – pacienţii trebuie să-şi vizualizeze starea în care sunt vindecaţi zilnic şi permanent, cât de vii sunt imaginile (claritatea imaginilor mentale este direct proporţională cu viteza cu care se vor realiza), intensitatea sau gradul de emoţie care însoţeşte imaginile mentale (entuziasmul, convingerea că vindecarea se va produce din interior) şi durata (cu cât vizualizăm mai mult vindecarea organului „defect”atât este mai probabil să se întâmple). Pentru a susţine cele afirmate, puţină istorie este necesară.
Carl Simonton radiolog la Univ Texas, în 1971 întâlneşte un pacient de 61 de ani care de 5 ani făcea chimioterapie şi radioterapie pentru un cancer laringian. Acesta era în statiul final în care nu-şi mai putea înghiţi nici măcar saliva. Simonton i-a sugerat exerciţii de vizualizare a sistemului imunitar (leucocite care distrug tumora). Pacientul i-a spus cu greutate că aceste „chestii” sunt valabile pentru cei foarte credincioşi, nu pentru el. „Dar tu nu trebuie să fii un sfânt ca să ţi se întâmple un miracol!”. i-a spus Carl, convins fiind de afirmaţia lui. În 2 luni tumoarea pacientului a regresat deşi şansele lui de supravieţuire erau estimate sub 5%. A murit la 70 de ani din alte cauze.


„Fii atent la gândurile tale. Cele pozitive produc substanţe chimice vindecătoare iar cele negative produc substanţe chimice care favorizează boala şi moartea” mai spunea Simonton (e valabil pentru noi mai ales când vine vorba de presa scrisă sau televizionistică sarcastică, „otrăvitoare”, anti-vindecătoare). Acest medic – Carl Simonton care conduce câteva clinici renumite în SUA, a „crescut” având ca mentor spiritual pe Emille Coue…


Emile COUE 1857-1926, farmacist si psihoterapeut francez, organizatorul şcolii de Psihologie Aplicată din Nancy, a descoperit că, prin activarea resurselor interioare şi folosind autosugestia, o persoană îşi poate conduce mai bine exis¬tenţa. Revelaţia lui s-a produs atunci când a dat nişte caşete cu pâine unui pacient care insista să îi dea un anume medicament pentru care nu avea recomandarea medicului. A folosit metoda şi cu alţi pacienţi (practic îi minţea spunându-le că le dă medicamentul “minune” dându-le de fapt apă cu zahăr sau pilule de …pâine!) şi a constata că “merge!”, funcţionează. El scrie: „în cazul în care subconştientul nostru este sursa multelor rele din viaţa noastră, el ne poate aduce şi vindecarea afecţiunilor noastre morale şi fizi¬ce. El a mai declarat: „Aveţi în voi înşivă instrumentul propriei voastre vindecări” iar formula pentru care a rămas consacrat în istoria medicinei este „Mă simt tot mal bine, pe zi ce trece, din toate punctele de vedere”, formulă cunoscută de către toată lumea, formulă care trebuie pronunţată de douăzeci de ori, cu voce înceată, dimineaţa şi seara, ca pe o rugăciune/litanie, într-o stare de relaxare. Subconştientul nostru poate fi reprogramat în întregime, prin această propoziţie simplă, pozitivă, iar efectul “placebo” – spaima industriei farmaceutice are explicaţii în această zonă.
Succesul dr. Coue a fost continuat de către un medic ger¬man, Johannes Shulz, care a folosit metode de accelerare a vin¬decării. Dr. Shulz era psiholog si cerceta metode pentru a-si ajuta pacienţii să depăşească depresia, nevroza, anxietatea si alte afecţiuni mentale care îi împiedicau să fie fericiţi. El a des¬coperit că, cu cât era cineva mai relaxa în timp ce îşi spunea formula farmacistului Coue: „Mă simt tot mai bine, pe zi ce trece, din toate punctele de vedere”, cu atât îşi revenea mai rapid.


După un timp, dr. Shulz a dezvoltat procesul cunoscut sub denumirea de „condiţionare autogenică”. El a descoperit că, dacă se foloseşte un proces organizat de relaxare a pacien¬tului şi apoi acesta este încurajat să vizualizeze şi să rostească mesaje pozitive, constructive, noua informaţie pare să pă¬trundă direct în subconştient şi, odată acceptată de acesta, pot fi observate îmbunătăţiri rapide şi remarcabile în starea fizică şi mentală.
Dintre toate ţările lumii, această metodă s-a dezvoltat în Germania de est la cel mai înalt nivel. Tehnicile folosite erau atât de avansate, încât erau tratate drept secrete de stat şi apărate cu străşnicie de securitate. Folosindu-le, germanii din est au câştigat mai multe medalii la olim-piade, decât orice altă ţară din lume. Condiţionarea autogenică le-a permis să-si programeze sportivii, astfel încât aceştia să ob¬ţină performanţe deosebite.
Unul dintre motivele pentru care această metodă funcţi¬onează atât de bine este acela că ea foloseşte o lege mentală importantă – Legea relaxării. Potrivit acestei legi „în orice muncă mentală, efortul se boicotează pe el însuşi”. Acesta este opusul modului de funcţionare a lucrurilor în lumea fizică. (aici, dacă doriţi să bateţi un cui într-un lemn, cu cât loviţi cuiul mai tare, cu atât mai rapid şi mai adânc va pătrunde în lemn, pe când în cazul psihicului, lucrurile stau “pe dos”).
Dacă doriţi să dezvoltaţi un nou model de gândire, opu¬sul este adevărat. Cu cât sunteţi mai relaxaţi, sau pe punctul să „nu încercaţi”, cu atât mai rapid gândul pare să fie acceptat de subconştient şi cu atât mai curând vor apărea şi rezultatele.
lată forma cea mai simplă prin care puteţi aplica această metodă cu avantaje maxime : alegeţi-vă o poziţie confortabilă, într-un fotoliu sau întins pe pat, închideţi ochii, respiraţi adânc şi începeţi să vorbiţi celor şase părţi ale corpului – braţul stâng, braţul drept, piciorul stâng, piciorul drept, pieptul şi capul.
De fiecare dată când inspiraţi şi expiraţi, rostiţi o formulă. Repetaţi procedeul cu fiecare dintre celelalte cinci părţi ale cor¬pului, pe care le-am menţionat, pornind de la braţul stâng, apoi cel drept, apoi pieptul şi, în cele din urmă, capul şi gâtul. În mai puţin de zece minute, veţi reuşi să vă relaxaţi com¬plet organismul. Mintea/creierul se va afla în starea alfa (12-14 ciclii/secundă). Veţi fi pregătit pentru o programare profundă. Apoi rostiţi formulele potrivite de vindecare.
Această metodă este numită adesea autohipnoză sau autosugestie şi este extrem de eficientă în mai multe domenii. Mai întâi, o puteţi folosi pentru a vă depăşi temerile şi pentru a vă consolida încrederea în relaţiile cu alte persoane, în munca pe care o desfăşuraţi, în viaţa financiară, în sănătate şi în alte acti¬vităţi. Ea vă poate ajuta să vă vindecaţi de o mulţime de maladii, să rezolvaţi probleme precum timidita¬tea, teama de a lua cuvântul în public şi senzaţia de nervozitate care poate apărea în rezolvarea unor încercări din viaţa cotidi¬ană, sau, ea vă poate ajuta să vă acceleraţi dezvol¬tarea îndemânării motrice în jocuri sportive, precum tenis, golf, schi, hochei, patinaj, fotbal, baschet, etc.
Aceasta este o formă de repetiţie mentală. Vizualizaţi-vă ca fiind sănătos în mod repetat în imaginaţia voastră, vizualizând de fie¬care dată performanţele pe care le aveaţi când eraţi sănătos programând astfel, subconştientul pentru aducerea la îndeplinire a acestor iamgini-comenzi.
Subconştientul nu poate face diferenţa între o experienţă reală şi una viu imaginată – mai ales cea pe care o imaginaţi când vă aflaţi în stare de relaxare totală. Subconştientul accep¬tă imaginea mentală ca pe o comandă şi care va ghida acţiunile viitoare. Data următoare când veţi realiza activitatea respectivă, veţi fi mult mai relaxaţi şi încrezători. Vă veţi simţi mult mai bine decât înainte, parametrii fiziopatologici se vor apropia de normal (analizele).
Mulţi pacienţi o aplică în locul sau concomitent cu medicaţia alopată sau homeopată, mulţi sportivi olimpici, medaliaţi cu aur, folosesc această tehnică sau una similară. Iar oamenii de afaceri de succes o folos¬esc pentru a obţine un avantaj psihologic în orice întâlnire, negociere sau confruntare. va urma
Danny Water

Sugestii de …vindecare

Sugestii de vindecare – vizualizarea

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5yfB57Wvj5Q]
În afară de medicamentele prescrise cu generozitate de medici, pacienţii nu ar trebui să uite de „doctorul” personal aflat 24 de ore din 24 la dispoziţia lui şi care nu cere nici programare şi nici şpagă – mintea proprie şi sistemul imunitar care poate fi pus la treabă prin intermediul „instrumentului” aflat chiar între urechi. Iată câteva idei utile de ştiut. Imaginile mentale sunt cel mai uşor acceptate de creier, devin realitatea noastră. Vizualizarea are 4 componente: frecvenţa – pacienţii trebuie să-şi vizualizeze starea în care sunt vindecaţi zilnic şi permanent, cât de vii sunt imaginile (claritatea imaginilor mentale este direct proporţională cu viteza cu care se vor realiza), intensitatea sau gradul de emoţie care însoţeşte imaginile mentale (entuziasmul, convingerea că vindecarea se va produce din interior) şi durata (cu cât vizualizăm mai mult vindecarea organului „defect”atât este mai probabil să se întâmple). Pentru a susţine cele afirmate, puţină istorie este necesară.
Carl Simonton radiolog la Univ Texas, în 1971 întâlneşte un pacient de 61 de ani care de 5 ani făcea chimioterapie şi radioterapie pentru un cancer laringian. Acesta era în statiul final în care nu-şi mai putea înghiţi nici măcar saliva. Simonton i-a sugerat exerciţii de vizualizare a sistemului imunitar (leucocite care distrug tumora). Pacientul i-a spus cu greutate că aceste „chestii” sunt valabile pentru cei foarte credincioşi, nu pentru el. „Dar tu nu trebuie să fii un sfânt ca să ţi se întâmple un miracol!”. i-a spus Carl, convins fiind de afirmaţia lui. În 2 luni tumoarea pacientului a regresat deşi şansele lui de supravieţuire erau estimate sub 5%. A murit la 70 de ani din alte cauze.


„Fii atent la gândurile tale. Cele pozitive produc substanţe chimice vindecătoare iar cele negative produc substanţe chimice care favorizează boala şi moartea” mai spunea Simonton (e valabil pentru noi mai ales când vine vorba de presa scrisă sau televizionistică sarcastică, „otrăvitoare”, anti-vindecătoare). Acest medic – Carl Simonton care conduce câteva clinici renumite în SUA, a „crescut” având ca mentor spiritual pe Emille Coue…


Emile COUE 1857-1926, farmacist si psihoterapeut francez, organizatorul şcolii de Psihologie Aplicată din Nancy, a descoperit că, prin activarea resurselor interioare şi folosind autosugestia, o persoană îşi poate conduce mai bine exis¬tenţa. Revelaţia lui s-a produs atunci când a dat nişte caşete cu pâine unui pacient care insista să îi dea un anume medicament pentru care nu avea recomandarea medicului. A folosit metoda şi cu alţi pacienţi (practic îi minţea spunându-le că le dă medicamentul “minune” dându-le de fapt apă cu zahăr sau pilule de …pâine!) şi a constata că “merge!”, funcţionează. El scrie: „în cazul în care subconştientul nostru este sursa multelor rele din viaţa noastră, el ne poate aduce şi vindecarea afecţiunilor noastre morale şi fizi¬ce. El a mai declarat: „Aveţi în voi înşivă instrumentul propriei voastre vindecări” iar formula pentru care a rămas consacrat în istoria medicinei este „Mă simt tot mal bine, pe zi ce trece, din toate punctele de vedere”, formulă cunoscută de către toată lumea, formulă care trebuie pronunţată de douăzeci de ori, cu voce înceată, dimineaţa şi seara, ca pe o rugăciune/litanie, într-o stare de relaxare. Subconştientul nostru poate fi reprogramat în întregime, prin această propoziţie simplă, pozitivă, iar efectul “placebo” – spaima industriei farmaceutice are explicaţii în această zonă.
Succesul dr. Coue a fost continuat de către un medic ger¬man, Johannes Shulz, care a folosit metode de accelerare a vin¬decării. Dr. Shulz era psiholog si cerceta metode pentru a-si ajuta pacienţii să depăşească depresia, nevroza, anxietatea si alte afecţiuni mentale care îi împiedicau să fie fericiţi. El a des¬coperit că, cu cât era cineva mai relaxa în timp ce îşi spunea formula farmacistului Coue: „Mă simt tot mai bine, pe zi ce trece, din toate punctele de vedere”, cu atât îşi revenea mai rapid.


După un timp, dr. Shulz a dezvoltat procesul cunoscut sub denumirea de „condiţionare autogenică”. El a descoperit că, dacă se foloseşte un proces organizat de relaxare a pacien¬tului şi apoi acesta este încurajat să vizualizeze şi să rostească mesaje pozitive, constructive, noua informaţie pare să pă¬trundă direct în subconştient şi, odată acceptată de acesta, pot fi observate îmbunătăţiri rapide şi remarcabile în starea fizică şi mentală.
Dintre toate ţările lumii, această metodă s-a dezvoltat în Germania de est la cel mai înalt nivel. Tehnicile folosite erau atât de avansate, încât erau tratate drept secrete de stat şi apărate cu străşnicie de securitate. Folosindu-le, germanii din est au câştigat mai multe medalii la olim-piade, decât orice altă ţară din lume. Condiţionarea autogenică le-a permis să-si programeze sportivii, astfel încât aceştia să ob¬ţină performanţe deosebite.
Unul dintre motivele pentru care această metodă funcţi¬onează atât de bine este acela că ea foloseşte o lege mentală importantă – Legea relaxării. Potrivit acestei legi „în orice muncă mentală, efortul se boicotează pe el însuşi”. Acesta este opusul modului de funcţionare a lucrurilor în lumea fizică. (aici, dacă doriţi să bateţi un cui într-un lemn, cu cât loviţi cuiul mai tare, cu atât mai rapid şi mai adânc va pătrunde în lemn, pe când în cazul psihicului, lucrurile stau “pe dos”).
Dacă doriţi să dezvoltaţi un nou model de gândire, opu¬sul este adevărat. Cu cât sunteţi mai relaxaţi, sau pe punctul să „nu încercaţi”, cu atât mai rapid gândul pare să fie acceptat de subconştient şi cu atât mai curând vor apărea şi rezultatele.
lată forma cea mai simplă prin care puteţi aplica această metodă cu avantaje maxime : alegeţi-vă o poziţie confortabilă, într-un fotoliu sau întins pe pat, închideţi ochii, respiraţi adânc şi începeţi să vorbiţi celor şase părţi ale corpului – braţul stâng, braţul drept, piciorul stâng, piciorul drept, pieptul şi capul.
De fiecare dată când inspiraţi şi expiraţi, rostiţi o formulă. Repetaţi procedeul cu fiecare dintre celelalte cinci părţi ale cor¬pului, pe care le-am menţionat, pornind de la braţul stâng, apoi cel drept, apoi pieptul şi, în cele din urmă, capul şi gâtul. În mai puţin de zece minute, veţi reuşi să vă relaxaţi com¬plet organismul. Mintea/creierul se va afla în starea alfa (12-14 ciclii/secundă). Veţi fi pregătit pentru o programare profundă. Apoi rostiţi formulele potrivite de vindecare.
Această metodă este numită adesea autohipnoză sau autosugestie şi este extrem de eficientă în mai multe domenii. Mai întâi, o puteţi folosi pentru a vă depăşi temerile şi pentru a vă consolida încrederea în relaţiile cu alte persoane, în munca pe care o desfăşuraţi, în viaţa financiară, în sănătate şi în alte acti¬vităţi. Ea vă poate ajuta să vă vindecaţi de o mulţime de maladii, să rezolvaţi probleme precum timidita¬tea, teama de a lua cuvântul în public şi senzaţia de nervozitate care poate apărea în rezolvarea unor încercări din viaţa cotidi¬ană, sau, ea vă poate ajuta să vă acceleraţi dezvol¬tarea îndemânării motrice în jocuri sportive, precum tenis, golf, schi, hochei, patinaj, fotbal, baschet, etc.
Aceasta este o formă de repetiţie mentală. Vizualizaţi-vă ca fiind sănătos în mod repetat în imaginaţia voastră, vizualizând de fie¬care dată performanţele pe care le aveaţi când eraţi sănătos programând astfel, subconştientul pentru aducerea la îndeplinire a acestor iamgini-comenzi.
Subconştientul nu poate face diferenţa între o experienţă reală şi una viu imaginată – mai ales cea pe care o imaginaţi când vă aflaţi în stare de relaxare totală. Subconştientul accep¬tă imaginea mentală ca pe o comandă şi care va ghida acţiunile viitoare. Data următoare când veţi realiza activitatea respectivă, veţi fi mult mai relaxaţi şi încrezători. Vă veţi simţi mult mai bine decât înainte, parametrii fiziopatologici se vor apropia de normal (analizele).
Mulţi pacienţi o aplică în locul sau concomitent cu medicaţia alopată sau homeopată, mulţi sportivi olimpici, medaliaţi cu aur, folosesc această tehnică sau una similară. Iar oamenii de afaceri de succes o folos¬esc pentru a obţine un avantaj psihologic în orice întâlnire, negociere sau confruntare. va urma
Danny Water

Anxietatea

Statistic, 25% din populaţie, suferă de anxietate.

Spre deosebire de frică – o emoţie normală sau „teamă cu obiect”, anxietatea interferează cu viaţa cotidiană a persoanei care simte permanent o frică intensă, „presimte” o nenorocire iminentă, ce merge până la atacuri de panică. Persoanele anxioase sunt în general inteligente, analitice ce îşi fac griji insistent; ele vor ca lucrurile să se desfasoare într-un anumit mod şi au mari aşteptări de la ei înşişi şi de la alţii. Ca rezultat, ei sunt de multe ori dezamăgiţi şi anxioşi.

Anxietatea se caracterizează prin lipsă de încredere în propria persoană, iritabilitate, incapacitatea de asumare a vreunui risc, tensiune psihică permanentă, dificultăţi în respiraţie, bătăi ale inimii rapide, tremurături, transpiraţie, greaţă, tensiuni, contracturi musculare, senzaţie de „gură uscată”, dureri de cap, comportament de evitare; se mai defineşte ca o „emoţie penibilă de aşteptare” sau „teamă fără obiect”.  Persoanele anxioase au în general un nivel al inteligenţei ridicat şi acest lucru le poate fi de folos pentru că pot să găsească în interior răspunsuri care să conducă la o schimbare de abordare a temerilor lor.

Se poate întocmi o listă foarte lungă cu personalităţi din toate domeniile de activitate care au fost în acelaşi timp nişte mari anxioşi: John Stuart Mill (filosof), Sally Field (actriţă), Jim Eisenreich (bascetbalist), Barbra Streisand (cântăreaţă), Cher (cântăreaţă, actriţă), Tom Snyder, Donny Osmond (actor), John Madden , Howie Mandel (comic), Sir Isaac Newton (om de ştiinţă), Charles Schultz (pictor), W.B. Yeats (poet), Aretha Franklin (cântăreaţă), Nikola Tesla (inventator), Sigmund Freud (psihiatru), Carly Simon (cântăreţ), Willard Scott.

Wilhelm Conrad ROENTGEN – descoperitorul radiaţiei X care a revoluţionat medicina, a refuzat premiul Nobel pentru că îi era teamă să vorbească în public, şi pur şi simplu a fugit de la decernarea premiului Nobel, refuzând din acelaşi motiv şi o sumă uriaşă de bani.

Calităţile pe care le au persoanele anxioase, le folosesc pentru a se speria singure, pentru a creea scenarii din ce în ce mai  terifiante.

Iată o bună recomadare de evitate a acestor stări: refuzăm pentru o săptămână să mai gândim sau să mai pronunţăm cuvintele “de ce?”- “de ce nu sunt normal?”,” de ce nu pot face asta?”,” de ce mi se întâmplă asta?”,” de ce se poartă aşa cu mine?”.

Când apar aceste cuvinte pe ecranul mental, ne amintim de promisiune şi le îndepărtăm cu blândeţe. Încercăm să acceptăm totul aşa cum este şi să ne spunem mai bine: “ceeace este, este şi aşa trebuie să fie”.  În acest fel nu vom mai vedea “negru” în loc de “alb” iar subconştientul nostru se va reprograma pozitiv cu alte cuvinte, punem lopata jos, deoarece-

“Când te găseşti într-o groapă, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te opreşti din săpat”- Will Rogers.

Controlul mâniei

Există două căi principale de intervenţie: o cale pentru risipirea mâniei este de a lua în stăpânire gândurile care declanşează valurile de mânie, având în vedere că ele sunt ce evaluează o interacţiune care confirmă şi încurajează prima izbucnire de mânie iar reevaluările subsecvente pot aţâţa flăcările. Contează foarte mult momentul: cu cât mai repede cu atât mai bine pentru eficienţa desamorsării acestui cerc al mâniei. Mânia poate fi complet scurtcircuitată dacă informaţia de liniştire soseşte înainte ca mânia propriu-zisă să acţioneze.

A doua posibilitate de a potoli mânia: psihologia calmării- a aştepta ca adrenalina să ajungă acolo unde nu mai poate să declanşeze mânia. Într-o ceartă asta înseamnă să te distanţezi de celălalt pentru o vreme. Există un truc şi anume să potoleşti mânia suficient cât să poţi simţi că este un moment plăcut pe care îl trăieşti din plin.

Una din strategiile cele mai eficiente este să rămâi singur până te mai calmezi; a altă variantă este mersul la plimbare sau exerciţiul fizic sau metodele de relaxare, respiraţia profundă şi relaxarea muşchilor tocmai pentru că acest lucru schimbă fiziologia trupului iar atenţia este distrasă de ceeace a declanşat mânia.

Perioada de calmare nu va apărea însă dacă în acest timp vom continua să urmărim şirul gândurilor care duc la mânie şi dacă fiecare gând în sine este un mic declanşator pentru o adevărată cascadă de mânie. Distracţia ajută şi calmează mânia: tv, filmele, cititul şi orice intervine în îndepărtarea gândurilor mânioase.

Redford Williams recomandă persoanelor ostile care riscă boli de inimă dacă nu-şi controlează irascibilitatea, conştientizarea de sine pentru a surprinde la timp gândurile cinice sau ostile încă din momentul în care se formează şi de a le nota. Odată ce gândurile sunt captate în acest fel, ele pot fi reevaluate, înainte ca mânia să se transforme în furie. Controlul anxietăţii şi depresiei.

Întrucât în practica noastră întâlnim zilnic, ceas de ceas pacienţi anxioşi şi depresivi din motivele instituţionale amintite mai sus, consider utilă o abordare a acestor simptome şi a modalităţilor de control. Mintea îngrijorată se roteşte la nesfârşit în cercul vicios al unei melodrame de slabă calitate, mergând dintr-o îngrijorare în alta. Reacţia care subliniază îngrijorarea este vigilenţa faţă de pericolul potenţial.

Atunci când frica declanşează creierul emoţional parte din neliniştea rezultată fixează atenţia asupra pericolului iminent, obligând mintea să se fixeze asupra felului în care ar trebui să gestioneze situaţia, ignorând orice altceva pentru moment. Îngrijorarea este o repetiţie pentru ceeace s-ar putea întâmpla rău şi a felului în care trebuie abordată situaţia; misiunea îngrijorării este să găsească soluţii pozitive în cazul pericolelor ce apar, anticipând primejdiile. Dificultatea şi problemele apar când este vorba de îngrijorări cronice repetitive, cele care apar iar şi iar şi nici măcar nu se apropie vreodată de o soluţie pozitivă.

O analiză atentă a îngrijorării cronice sugerează că ea are toate atributele unui blocaj emoţional; îngrijorările vin parcă de nicunde li sunt necontrolabile, generând o atmosferă de nelinişte, sunt imprevizibile din punct de vedere raţional, blocând persoana îngrijorată asupra unui singur punct de vedere inflexibil. Acela al subiectului generator de îngrijorare. Când acest ciclu al îngrijorării se intensifică şi persistă, el se transformă într-un adevărat blocaj neural, ajungându-se la tulburare de anxietate cum ar fi fobiile, obsesiile sau crizele de panică.în fiecare dintre aceste stări îngrijorarea se fixează într-un mod diferit; pentru fobic, se axează pe temeri; pentru obsedat, pe prevenirea unei calamităţi care îl sperie; pentru cei care suferă de crize de panică, îngrijorările se concentrează pe frica de moarte sau chiar pe ideea că ar putea suferi o asemenea criză.

În toate aceste situaţii, numitorul comun este îngrijorarea care o ia razna. Îngrijorările de obicei urmează un singur tipar – o conversaţie cu sine care merge de la îngrijorare la îngrijorare şi care cel mai adesea ajunge la catastrofă şi la imaginarea celei mai cumplite tragedii. Îngrijorările sunt de obicei exprimate în gând, mai precis în auz şi în văz – adică în cuvinte, nu în imagini- lucru extrem de semnificativ pentru stăpânirea îngrijorării. În loc să producă soluţii la potenţialele probleme, cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine, trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi totodată temându-se, rămânând mereu pe acelaşi făgaş al gândirii. Procesul de îngrijorare – atunci când urmează o cale normală – constă într-o repetiţie a ceeace sunt pericolele şi în reflexia asupra căilor în care trebuie rezolvate.

Însă cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi rămânând mereu pe acelaşi făgaţ al gândirii. Cei care suferă de îngrijorare cronică, îşi fac probleme pentru o vastă gamă de lucruri, dintre care cea mai mare parte nu au cum să se întâmple. Obiceiul îngrijorării se adânceşte în acelaşi mod ca superstiţiile.

Tinând cont că oamenii se îngrijorează din pricina multor lucruri cu şanse foarte mici de a se întâmpla cu adevărat- cineva drag care ar putea muri într-un accident de avion, un faliment şi alte asemenea- există la nivelul creierului limbic cel puţin un fel de fenomen magic. Precum o amuletă cae ne apără de unele rele anticipate, cei care se îngrijorează reuşesc din punct de vedere psihologic să creadă că previn. Cei care se îngrijorează în mod cronic se înfrâng singuri în sensul că totul capătă aspectul unor idei stereotipe rigide şi nu mai există nici o breşă creatoare care ar putea duce la o rezolvare a problemei. Această rigiditate apare nu numai în manifestarea conţinutului gândurilor îngrijorătoare, care pur şi simplu repetă mai mult sau mai puţin aceeaşi idee mereu.

La nivel neurologic exstă o rigiditate corticală, un deficit în privinţa capacităţii creierului emoţional de a reacţiona în mod flexibil la împrejurările unei schimbări. Pe scurt, îngrijorarea cronică funcţionează doar în anumite direcţii, niciodată în cele prin care se ajunge la concluzii. Ea uşurează într-o oarecere măsură anxietatea dar nu rezolvă niciodată problema. Singurul lucru pe care cei care se îngrijorează în mod cronic nu-l pot face este să urmeze sfatul care li se dă cel mai des, de altfel „nu-ţi mai face griji!” sau mai rău „nu-ţi mai face griji, fii fericit!”. Cum cei care se îngrijorează în mod cronic au probleme la nivelul nucleului amigdalian, devin imprevizibili. Prin însăşi natura lor, ceva ce li se iveşte în gând persistă.

Există câţiva paşi care pot fi de folos chiar şi celor care suferă de o îngrijorare cronică foarte gravă pentru a-şi ţine acest obicei sub control. Primul pas este conştientizarea de sine, detectarea episoadelor îngrijorătoare cât mai aproape de începutul lor – ideal ar fi curând sau imediat după ce imaginea catastrofală declanşează ciclul îngrijorare- anxietate. Pacientul trebuie să identifice situaţiile care declanşează îngrijorarea sau gândurile şi imaginile care dau naştere îngrijorării, precum şi senzaţiile ce le însoţesc la nivelul corpului.

Prin exerciţii, oamenii pot identifica îngrijorările într-un stadiu incipient al spiralei anxietăţii. De asemenea ei învaţă metodele de relaxare pe care le pot aplica în momentul în care îşi dau seama că începe îngrijorarea şi pe care le pot practica zilnic pentru a fi în stare să le folosească pe loc atuci când au mare nevoie de ele. Dar relaxarea nu este suficientă.

Cei îngrijoraţi trebuie să conteste activ gândurile îngrijorătoare; următorul pas este abordarea unei poziţii, atitudini faţă de aceste presupuneri: este probabil că acea nenorocire să se producă? Este necesar să presupunem că este doar o alternativă; ajută la ceva să ne gândim la nesfârşit la aceste lucruri care creează nelinişte? Acest amestec de gândire profundă şi scepticism sănătos acţionează ca o otravă asupra activării neurale care susţin anxietatea.

Generarea activă a unor asemenea gânduri poate amorsa circuitul libic ce duce la îngrijorare. O stare de relaxare activată în acelaşi timp în mod voit anihilează semnalele existenţei şi prezenţei anxietăţii pe care creierul emoţional le trimite în corp. Această ordine în activitatea mentală este incompatibilă cu îngrijorarea. Atunci când unei îngrijorări i se permite să se repete fără a fi abordată, ea câştigă teren, întărindu-şi puterea de convingere şi ajungându-se astfel la fobii, obsesii, crize de panică.

Empatia

Empatia

Cuvântul „empatie” este folosit prima dată de psihologul american E.B.Titchener în 1920 şi vine de la grecescu „empatheia” „a se simţi” termen desemnat pentru a denumi capacitatea de a percepe experienţa subiectivă a unei alte persoane.

În 1975 sunt raportate deficienţe curioase la pacienţi care prezentau afecţiuni ale lobului frontal drept: erau incapabili să înţeleagă mesajul emoţional din tonul vocii celorlalţi deşi înţelegeau cuvintele perfect. Un „mulţumesc!” sarcastic sau unul plin de recunoştiinţă aveau acelaşi înţeles pentru ei. De asemeni pacienţii care suferiseră leziuni ale emisferei drepte erau incapabili să-şi exprime propria emoţie prin tonul vocii sau prin gestică. În anii următori au început să fie observate legăturile acestor zone cu sistemul limbic.

Leslie Brothers psihiatru în California a subliniat legătura dintre nucleul amigdalian şi zona asociativă a cortexului vizual şi a afirmat că această legătură este cheia circuitului la nivelul creierului de care este legată empatia. Cele mai multe studii el le-a făcut pe maimuţe. Maimuţele au fost mai întâi învăţate să se teamă de un anumit ton prin aceea că primeau un şoc electric când îl auzeau. Apoi au învăţat să evite şocul electric apăsând pe o manetă când auzeau sunetul.

Pasul următor a fost ca perechi din aceste maimuţe să fie puse în cuşti separate singura comunicare dintre ele fiind printr-un televizor cu circuit închis care le permitea să vadă imagini cu cealaltă maimuţă. Prima maimuţă, dar nu şi cea de-a doua avea să audă acel sunet neplăcut, ceeace-i treze expresia de frică. În acel moment cea de-a doua maimuţă văzând frica pe chipul celei dintâi apăsa maneta care împiedica şocul electric- ca un act de empatie. S-a stabilit astfel că aceste primate non-umane detectează emoţiile urmărind chipurile semenilor lor.

Cercetătorii au introdus în creierul maimuţelor electrozi fini care permiteau înregistrarea activităţii unui singur neuron. Electrozii care înregistrau neuronii din cortexul vizual şi din nucleul amigdalian au arătat că atunci când o maimuţă vede chipul celeilalte, această informaţie ajunge ărin nucleul amigdalian la cortexul vizual.

Surprinzător a fost faptul că rezultatele acestor studii au arătat că în cortexul vizual au fost identificaţi neuroni care acţionau numai ca răspuns la o anumită expresie a feţei sau la anumite gesturi cum ar fi o deschidere ameninţătoare a gurii, o grimasă de frică sau o ghemuire docilă. Aceşti neuroni sunt diferiţi de ceilalţi din aceeaşi zonă, care recunosc chipuri familiare. Asta înseamnă că creierul este conceput de la bun început să reacţioneze la anumite expresii emoţionale- cu alte cuvinte empatia este un dat biologic.

Aceste regiuni ale cortexului în care se află neuronii specifici emoţiei sunt cei care au cele mai puternice legături cu nucleul amigdalian; interpretarea emoţiilor presupune un circuit amigdalo-cortical care are un rol primordial în orchestrarea emoţiilor potrivite.

În cazul oamenilor trebuie menţionate studiile făcute de psihologul Robert Levenson de la Universitatea Berkeley din California care a studiat cupluri căsătorite încercând să ghicească ce simte partenerul după o dicuţie aprinsă. Cuplul era înregistrat pe video iar reacţiile psihologice apărute atunci când se dicutau chestiuni supărătoare din căsnicia lor- cum să-şi disciplineze copii, cum să cheltuiască banii, etc. Fiecare partener revede caseta şi povesteşte ce a simţit în momentul respectiv, clipă de clipă. Apoi partenerul revede caseta a doua oară încercând să interpreteze sentimentele celuilalt. Cea mai exactă empatie s-a produs în cazul soţilor şi soţiilor a căror proprie fiziologie o urmărea exact pe aceea a partenerului la care se uita. S-ar putea spune că aceste lucrui nu au legătură cu kinetoterapia; părerea mea este că au pentru că putem înţelege ce se află în interiorul pacientului doar când empatizăm perfect cu el.

Consecinţele sunt pozitive atât pentru el cât şi pentru noi, evident. Pe scurt, trupul lor imita în mod subtil, clipă de clipă reacţiile fitice ale partenerului de viaţă. Empatia apărea doar în momentul unei sincronizări fizice. Aceasta sugerează faptul că atunci când creierul emoţional coordonează trupul printr-o reacţie puternică- să zicem se aprinde de mânie- nu poate apărea empatie.

Empatia presupune calm şi receptivitate, astfel încât semnalele subtile ale sentimentelor celuilalt să poată fi recepţionate de propriul creier emoţional. Mai trebuie amintit un principiu social important: emoţiile sunt contagioase.

Transmitem şi captăm dispoziţiile celuilalt într-un fel de economie subterană a psihicului aşa încât unele întâlniri ale noastre sunt otrăvitoare iar altele benefice. Schimbul emoţional are loc la un nivel subtil aproape imperceptibil. Medicul transmite semnale emoţionale în decursul fiecărei întâniri şi aceste semnale îi favorizează pe pacienţi. Cu cât suntem mai abili din punct de vedere social, cu atât ne controlăm mai bine semnalele pe care le trimitem.

Inteligenţa emoţională include şi administraea acestui schimb; „simpatic” şi fermecător sunt termenii pe care îi folosim în privinţa celor cu care ne place să fim, pentru că talentul lor emoţional ne face să ne simţim bine.

Conceptul medical "mecanicist"

Acest concept medical apare ca urmare a desoperirilor din diverse ştiinţe (chimie, fizică, dar şi medicină).

Esenţa acestui model medical a constat în aceea că boala a fost intim legată de leziunea anatomică sau histologică. Descoperirile lui Pasteur şi Koch au pus la baza explicaţiilor biologice agenţii microbieni, cadru în care au fost adjudecate de modelul medical mecanicist de explicare a bolii.

Conform acestuia există o legătură directă care se face între simptom, boală, leziune, iar simplificând la maximum leziune= boală.

Acest fapt a dus la ruperea organismului în bucăţi, ca şi în cazul unei maşini cu mai multe piese, ducând la apariţia unei medicini de organ, a unei ultraspecializări, dar şi la cultul ultraspecialistului, a aparatelor medicale tot mai sofisticate şi a analizelor.

Simplificarea modelului la formula boală= leziune, persistă de cel puţin 100 de ani şi este adânc înrădăcinat atât în conştiinţa populaţiei dar şi a majorităţii personalului medical.

În realitate ea are origini mult mai departe în istorie Aş putea aminti de şcolile medicale greceşti – şcoala din Kos care avea ca reprezentatnt pe cunoscutul Hipocratikus, şi scoala medicală din Cnidos. Aceştia din urmă erau medici care se adresau direct simpromului fără să stea prea mult pe gânduri; ei nu ezitau să taie cu cuţitul sau să administreze leacuri dure care să înlăture simptomul. Hipokratikus şi discipolii săi erau mult mai circumspecţi; ei studiau modul în care corpul omenesc luptă cu boala şi îl ajutau prin administrare de purgative, sudorifice, vomitive, repaus sau dimpotrivă mişcare. În timp a avut succes medicina agresivă a medicilor din Cnidos (a fost însuşită chiar şi de egipteni);

Oamenii doreau un leac rapid pentru suferinţele lor. Aşa a apărut şi s-a dezvoltat farmacologia şi industria farmacologică.

În prezent aceasta se poate spune că are sub control corpul medical încă de pe băncile facultăţii şi terminând cu cercetarea medicală.

Binenţeles că în toată această poveste important nu este pacientul ci profitul acţionarilor din consiliide de administraţie ale acestor fabrici de medicamente care doresc profit permanent.

Prima ramură medicală care a ţinut cont de acest model a fost chirurgia. Primii chirurgi au plecat de la premisa ca omul este un sistem complex de instalaţii. Chirurgul de azi poate fi considerat un „bio-instalator”. În loc să folosească cuţite, medicii internişti folosesc medicamente pentru a trimite gloanţe asupra ţintelor reprezentate de organele bolnave.

Oamenii însă sunt ceva mai mult decât o însumare de elemente chimice. Consecinţa ultraspecializării şi a medicinei de organ a avut drept efect imediat deprecierea cunoaşterii personalităţii pacientului.

O altă consecinţă, de data asta din partea bolnavului a fost apariţia comportamentului maladaptativ în care bolnavii tind a renunţa uşor la responsabilitate, nu mai luptă cu problemele vieţii, individul se retrage în boală şi fuge uşor de răspunderile sociale.

Ca o reacţie în faţa neputinţei medicinei bazată pe acest concept sau model medical bazat numai pe explicaţii biologice care explică boala, într-un moment social caracterizat prin dezvoltarea unei societăţi urbanizate şi industrializate puternic, apare un concept nou – modelul psihosomatic care introduce în explicaţiile fiziopatologice alături de factorii biologici, pe cei psihologici şi sociali.

Modelul psihosomatic introduce între factorii de mediu şi organism un factor intermediar, o mediaţie reprezentată de reacţia psihologică la mediu. Acest factor este reprezentat de emoţie, anxietate, frică.

Modelul psihosomatic simplificat apare după formula : stres- emoţie- reacţie vegetativă- modificări funcţionale- leziune organică.

În locul unei viziuni mecaniciste (omul este ca o maşină),modelul psihosomatic introduce,în condiţiile moderne,ideia legăturii dintre corp şi suflet,dintre biologic şi social şi moral.

Modelul psihosomatic depăşeşte deci explicaţiile mecaniciste.

Leziunea chiar dacă există ea nu trebuie să fie neapărat primitivă,putând fi precedată de o lungă perioadă de tulburări funcţionale,care pot fi puse în mişcare de factori psihologici şi sociali,de relaţile interpersonale.În acest fel tulburările psihice şi somatice nu mai apar ca fiind în opoziţie.

Stresul vieţii va determina reacţia psihică,care prin intermediul sistemului nervos vegetativ va acţiona asupra fiziologiei diferitelor organe şi la care datorită duratei, intensităţii şi frecvenţei pot duce la fenomenul de organizare şi organicizare.

Boala,chiar de origine organică,poate la rândul ei să acţioneze asupra psihicului pe 2 căi:directă (prin intermediul modificărilor metabolice) şi pe cale psihologică,prin trăirea conştientă a stării de boală şi a consecinţelor sale.

În modelul psihosomatic omul sănătos sau bolnav reprezintă o unitate psihosomatică,apărarea organismului presupunând participarea ambilor factori,în timp ce leziunea apare doar în faza tardivă de evoluţie, reprezentând rezultatul eşecului, atât al apărărilor psihologice cât şi fiziologice a organismului.

Modelul psihosomatic face posibilă urmărirea în cadrul patologiei atât a influenţei factorilor psihici şi sociali,cât şi biologici,el poate explica trecerea de la social la boală somatică,de la factorii psihici şi sociali la reacţii funcţionale sau la leziuni organice,în timp ce modelul medical pune puţină bază pe factorii psiho-sociali şi nu putea da nici o explicaţie afecţiunilor funcţionale şi a maladiilor care apar în legătură cu stresul.

bibliografie selectivă: cucu ioan Reforma sanitară -reforma sistemului medical şi a gândirii medicale învechite – 2007

Cum ia creierul o decizie

Creierul nostru „lucrează” în imagini.

Creierul nostru însă ia şi hotărâri înaintea noastră. Rezultatele mai multor decenii de experimente şi cercetare în domeniul neurobiologiei au dus recent la concluzia că în procesul luării unei decizii, creierul nostru ia propria decizie, înainte şi independent de voinţa noastră conştientă.

„Imaginile scanate ale creierului ce apar viu colorate în presa populară par să indice că oamenii de ştiinţă identifică cu exactitate locaţia în creier a unor sentimente ca frica, dezgustul, plăcerea sau încrederea.

Cercetătorii înşişi sunt, însă, cât se poate de circumspecţi în privinţa a ce înseamnă exact aceste pete colorate. Cele 2 metode de scanare folosite în mod obişnuit, PET (positron emission tomografy) şi fMRI (functional magnetic resonance imaging) oferă doar aproximări a ceea ce se întâmplă efectiv în creier. PET, cea mai veche şi mai puţin folosită dintre ele, măsoară fluxul sângelui în creier; fMRI măsoară cantitatea de oxigen din sânge. Fluxul de sânge şi oxigenarea locală arată cât de activă este o parte a creierului, dar rezultatul este în cel mai bun caz o aproximaţie. De obicei, aceste scannere nu pot vedea nimic mai mic de o boabă de piper şi pot face doar 1 fotografie la fiecare 2 secunde.

Activitatea neuronală din creier, însă, poate avea loc într-o fracţiune din spaţiul şi timpul pe care îl pot înregistra aceste scannere. Prin urmare, imaginile ţipătoare pe care le vedem sunt de-a dreptul impresioniste, iar concluziile pe care le trag cercetătorii pe marginea lor vin de obicei cu amendamente şi sunt adesea controversate.

Ca şi imaginile propriu-zise, detaliile funcţionării creierului abia încep să fie explorate. Două articole publicate la interval scurt, primul în ediţia de octombrie 2005 a Science et Vie, al doilea în ediţia din ianuarie 2006 a Harvard Business Review, tratează aceeaşi temă – actul de a lua o decizie de către indivizii umani – pornind de la concluziile unor experimente diferite efectuate de neurobiologi americani, englezi şi francezi cu ajutorul celor mai avansate tehnici de scanare a creierului uman.

Un prim set de experimente – pe care autorul francez Nicolas Revoy le vede ca dinamitând noţiunea de liber arbitru – a fost iniţiat în anii ‘80, dar rezultate concludente au fost obţinute abia în 2004. Scopul acestor experimente a fost restrâns: să elucideze mecanismenle cerebrale intrate în joc când decidem să facem o mişcare. În finalul acestor cercetări a reieşit o constatare nu tocmai liniştitoare: când resimţim dorinţa de a face un gest, oricare ar fi acela, noi nu facem decât să urmăm ceea ce anumite zone ale creierului nostru au decis fără ca noi să ne dăm seama.

Confirmarea definitivă şi implicaţiile acestui rezultat au fost anunţate de profesorul de neurobiologie Patrick Haggard de la University College of London într-un articol intitulat “Conscious intention and motor cognition”, publicat în iunie 2005 în revista Trends in Cognitive Science. Un al doilea set de experimente, concentrat pe scanarea activităţii creierului participanţilor la mai multe tipuri de jocuri economice simple, identifică acţiunea autonomă a ceea ce Gardiner Morse, senior editor la HBR, numeşte “3 creiere într-unul”, aflate într-o interacţiune constantă fără de care deciziile devin imposibile, după cum a arătat neurologului Antonio Damasio încă din 1994 în cartea sa “Eroarea lui Descartes”.

Mai cunoscută în formularea clasică de “luptă între emoţii şi raţiune”, interacţiunea între creierul primitiv (sau emoţional) şi cel “civilizat” (raţional sau sediul voinţei) este definită de neurologi ca Hans Breiter de la Massachusets General Hospital şi economişti ca Daniel Kahneman în termenii unui calcul al riscurilor şi recompenselor. Compilând surse extinse, autorul explică deciziile “bune” şi “proaste” în termeni de dominaţie a unuia sau altuia din creiere, iar diferenţele dintre oameni în luarea deciziilor şi între stilurile lor de management în termeni de variaţii de orientare în evitarea riscului şi urmărirea recompensei.

Creierul emite comenzile necesare efectuării oricărui gest în medie cu 350 de milisecunde înainte ca noi să decidem conştient să facem acel gest. Mai mult: avem la dispoziţie doar 200 de milisecunde pentru a inhiba un gest decis de creierul nostru. Un răstimp adesea mult prea scurt… Exact înainte ca voinţa să comande corpului să facă un gest, creierul a iniţiat de fapt comanda… fără ştirea noastră!

O descoperire ce obligă la o revizuire a noţiunii de decizie conştientă şi, în ultimă instanţă, a noţiunii de liber arbitru. “În general suntem convinşi că atunci când efectuăm o acţiune, de exemplu întindem braţul să luăm o vestă pentru că e frig, facem gestul pentru că aşa am vrut, explică profesorul Haggard. Ei bine, fals. Execuţia acestui gest a fost dinainte iniţiată de creierul nostru independent de conştiinţa noastră [care ar putea fi definită sumar drept percepţia clară că avem propriile gânduri şi comportamente]. Abia după aceea noi conştientizăm voinţa de a efectua acest gest şi îl efectuăm.” Mai precis, dacă este clar că suntem conştienţi de motivaţiile care ne ghidează acţiunile, alegerea momentului precis în care trecem la realizarea lor este cel care scapă voinţei noastre. Astfel că liberul nostru arbitru, înţeles ca facultatea de a ne comporta sub influenţa strict a voinţei proprii, se dovedeşte mult mai restrâns decât credeam.

O constatare oarecum umilitoare, care revoluţionează o dezbatere filosofică veche de mai multe secole. La baza concluziilor profesorului Haggard stă în primul rând un experiment din 2004 condus de neurobiologul Angela Sirigu la Institutul de ştiinţe cognitive din Lyon. Dispozitivul a implicat 15 voluntari: aşezaţi la o masă echipată cu un buton, li s-a cerut ca fiecare să acţioneze butonul într-un moment ales de el şi numai de el. O singură condiţie, totuşi: să noteze, la momentul luării deciziei, poziţia indicată de acele unui ceas special conceput pentru acest experiment (efectuând un tur complet în 2,46 secunde).

În tot acest timp, activitatea electrică a creierului lor era înregistrată prin electroencefalografie via electrozi dispuşi pe craniul lor, în scopul de a detecta debutul “potenţialului de pregătire motorie” – o creştere bruscă a activităţii electrice a neuronilor indicând că creierul urmează să declanşeze acţiunea de a apăsa pe buton. Rezultatele sunt imparabile: “Potenţialul de pregătire motorie precede în medie cu 350 milisecunde momentul în care subiecţii au senzaţia că decid conştient să apese pe buton”, anunţă Angela Sirigu. “În ce priveşte începutul mişcării braţului, acesta survine la 200 de milisecunde după decizia conştientă.” Este limpede, declanşarea gestului este iniţiată de creier înainte ca subiecţii să decidă conştient că îl vor face. Un rezultat neaşteptat? Nu chiar. De fapt, el se înscrie în aceeaşi linie cu un prim studiu condus în 1983 de neurofiziologul american Benjamin Libet de la Universitatea din California: cerând subiecţilor să îndoaie un deget în ce moment aleg ei, acesta a constatat că mişcarea era declanşată de creier cu mai multe sute de milisecunde înainte ca subiecţii să fie conştienţi de propria intenţie de a îndoi degetul.

Profesorul Haggard aminteşte că acel prim experiment a pus în încurcătură mediul ştiinţific şi filosofic al vremii, date fiind consecinţele profunde asupra noţiunii de liber arbitru. “Multă lume aştepta, deci, confirmări solide”. Abia după 2000 şi după noi experimente similare cu al lui Libet rezultatele au fost confirmate definitiv. Pe larg, experimentul Angelei Sirigu permite astăzi să înţelegem de ce creierul iniţiază mişcările înainte ca noi să devenim conştienţi de intenţia de a le executa: de fapt, această luare la cunoştinţă este direct generată de declanşarea non-conştientă a gestului de către creier. Cu alte cuvinte, a vrea să efectuezi o acţiune este doar o simplă consecinţă a faptului că creierul a lansat deja executarea ei fără ştirea noastră. “Iată ce se întâmplă când subiectul decide să apese pe buton, explică Angela Sirigu, citată de Science&Vie. S-a văzut că totul începe cu procese cerebrale non-conştiente. Zonele frontale [zone ale creierului situate deasupra ochilor], care au memorat în prealabil consemnul de a apăsa pe buton la un moment la alegere, stimulează cortexul parietal. Situat sus în partea din spate a craniului, una din funcţiile acestei zone este supervizarea executării sarcinilor motorii. Acesta din urmă activează aşadar cortexul motor, căruia îi cere să efectueze acţiunea de a apăsa pe buton.” Rolul acestuia din urmă este crucial, deoarece stă la originea mişcărilor noastre: cortexul motor selectează în fapt natura exactă a mişcării ce urmează să fie executată, stimulând pentru aceasta muşchii adecvaţi. “Când cortexul motor primeşte ordinul de a acţiona din partea cortexului parietal, continuă Angela Sirigu, el devine sediul unei modificări de activitate electrică: este vorba despre naşterea faimosului potenţial de pregătire motorie, ce arată că va fi lansată executarea gestului. Până în acest moment, pe tot parcursul acestui dialog cortical, neuronii au făcut schimb de informaţii la nivel non-conştient.

Cum va fi până la urmă avertizată conştiinţa de ceea ce se pregăteşte? “Odată declanşat acest potenţial de pregătire motorie, cortexul motor informează înapoi cortexul parietal asupra naturii precise a mişcării pe care a ales s-o execute la comanda sa. Exact receptarea acestei informaţii de către parietal este cea care generează la subiect conştiinţa de a vrea să apese pe buton.” După cum se vede, tocmai pentru că cortexul nostru parietal şi cortexul nostru motor s-au pus de acord asupra naturii precise a unui gest ajungem noi resimţim senzaţia de a vrea să îl efectuăm.

Şi acum urmează întrebarea cheie: dacă libertatea noastră de acţiune se rezumă la a vrea ceea ce creierul nostru a decis deja, este aceasta echivalent cu a spune că suntem aserviţi alegerilor acestuia? Câtuşi de puţin! Pentru că, precizează Angela Sirigu, conştiinţa nu este un simplu birou de înregistrare limitat la a valida alegerile făcute fără ştirea sa.

Dovada: ea dispune de un fel de “drept de veto”. “Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza ceea ce ajunge să decidă creierul nostru. Imaginaţi-vă, de exemplu, că cineva se face că vă trimite o minge. Într-o primă fază, cortexul dvs. motor generează impulsul “potenţialului de pregătire motorie”, cel care, 350 de milisecunde mai târziu, generează în dvs. conştiinţa că trebuie să deschideţi braţele. Dar relizând imediat că e vorba de o farsă şi că gestul dvs. va fi inutil, va trebui să inhibaţi execuţia lui. Ceea ce este foarte fezabil, prin transmiterea unui mesaj de la cortexul frontal la cortexul motor… cu condiţia ca aceasta să se întâmple foarte repede. Practic, nu aveţi la dispoziţie decât 200 de milisecunde pentru a întrerupe procesul anclanşat, pentru că acesta este, cum am văzut, răstimpul între dorinţa de a acţiona şi debutul efectiv al acţiunii.”

Odată acest proces elucidat, rămâne de clarificat ce se întâmplă exact la nivel cerebral când intervine acel veto – un obiectiv ce necesită conceperea unor noi experimente şi pe care echipa Angelei Sirigu urma să îl abordeze la sfârşitul verii lui 2005. Între timp, rămâne deschisă o altă întrebare: sunt TOATE acţiunile noastre, nu numai cele motorii simple, de rutină, pilotate în acest mod de creierul nostru? Când decidem să cumpărăm o maşină, după ce am ezitat două săptămâni între două modele, poate neurobiologia să susţină că decizia finală a fost luată de creier fără ştirea noastră? În cazul unei astfel de decizii “complexe”, Angela Sirigu preferă să revină la viziunea convenţională a agentului raţional: “dimpotrivă, ea este rezultatul unei deliberări perfect conştiente în decursul căreia dvs. aţi evaluat raţional avantajele şi inconvenientele fiecăreia din cele 2 achiziţii”.

Profesorul Haggard, în schimb, preferă să nu avanseze un verdict. “Pentru neurobiologi este extrem dificil să determine ce se întâmplă exact în creierul unei persoane care reflectează îndelung în scopul de a lua o decizie complexă. De aceea ei s-au rezumat până acum la a studia procese cerebrale prezidând acţiuni motorii simple, ca ridicarea braţului sau apăsarea pe un buton”. Cu alte cuvinte, chiar dacă rolul liberului arbitru şi al deliberării conştiente, raţionale, rămâne predominant în deciziile complexe, rolul său real rămâne să fie evaluat. Miza recuperării noţiuni de liber arbitru din plasa cauză-efect este, de fapt, redefinirea responsabilităţii individuale.

În timp ce neurobiologia tinde să limiteze aria de relevanţă a liberului arbitru şi, implicit, să “deresponsabilizeze” individul cu argumente bazate pe cauzalităţi fiziologice interne – după ce înainte Darwin, Freud şi Bourdieu au argumentat că actele noastre sunt determinate de mediul extern – tendinţa actuală în practica juridică este contrară, de a augmenta responsabilitatea individuală. Asistăm la un potenţial conflict între ştiinţă şi lege? Nu chiar.

Conform declaraţiilor judecătoarei Agnes Herzog, citată de Science et Vie, în cazul responsabilităţii penale, de exemplu, se pune problema de “a evalua dacă autorul unui delict dispunea de aptitudini psihologice suficiente pentru a evita să îl comită”. Astfel că modul curent de a concepe responsabilitatea individuală în context juridic poate acomoda un model de acţiune în care liberul arbitru se restrânge la libertatea de a spune “nu”.

Teritoriul reflecţiei raţionale, punctul la care s-au oprit experimentele Angelei Sirigu, îl explorează mai departe articolul lui Gardiner Morse apărut în HBR. Acesta angajează un evantai de surse – neurologi şi economişti – ce au reuşit să localizeze şi să interpreteze procesele non-conştiente antrenate în procesul luării deciziilor ce implică deliberare şi alegere între mai multe alternative.

Gândiţi-vă la creierul dvs. ca fiind structurat pe 3 niveluri, cu cele mai vechi şi mai simple, în sens evoluţionist, situate în mijloc şi cu cel mai modern şi complex pe margine. În vârful măduvei spinării – centrul creierului – stau structurile cele mai primitive, cele pe care le avem în comun cu reptilele şi peştii, care controlează funcţii elementare de supravieţuire ca respiraţia şi foamea. Înfăşurat în jurul acestora se află anticul sistem limbic, pe care îl avem în comun cu câinii şi alte mamifere Conţinând talamusul, amigdala şi hipocampul, acesta este sediul emoţiilor elementare ca frica, agresivitatea şi satisfacţia. Este acea parte a creierului care îi permite câinelui dvs. să pară atât de mulţumit că aţi ajuns acasă, în timp ce peştelui dvs. nici că îi pasă. Împachetând aceste structuri mai vechi este cortexul modern, materia cenuşie cutată pe care o recunoaştem toţi ca fiind creierul nostru. Câinii, cimpanzeii şi alte mamifere au cortexuri, dar al nostru a crescut urieşeşte. Cortexul gestionează tot felul de procese cerebrale superioare ca auzul şi vederea.

Lobii frontali şi, mai ales, cortexul pre-frontal (din faţa lobilor frontali) sunt părţile care ne fac umani. Ei constituie centrul personalităţii, raţionării şi gândirii abstracte. Adesea, cortexul prefrontal este numit şi partea “executivă” a creierului deoarece el ia în calcul semnalele transmise din tot restul creierului în formarea obiectivelor şi în planificare. Acum să vedem ce se întâmplă sub suprafaţa creierului când oamenii joacă ultimatum, un venerabil experiment economic care plasează participanţii pe poziţii adverse într-o negociere simplă: un jucător are de împărţit 10 USD cu un al doilea jucător – să zicem că cel care-i primeşte sunteţi dvs. El vă poate oferi orice sumă, de la 0 la 10 USD şi păstrează restul, dar doar dacă dvs. îi acceptaţi oferta. Sunteţi liber să îi respingeţi orice ofertă, dar dacă refuzaţi, nici unul din voi nu primeşte nimic. Conform teoriei jocurilor, dvs. ar trebui să acceptaţi orice vi se oferă, oricât de meschin, deoarece a primi ceva este mai bine decât a nu primi nimic.

Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. În aceste experimente, când oferta scade la câţiva cenţi, cei în postura de a primi refuză în mod constant, pierzând astfel nişte bani oferiţi, în fond, pe degeaba… exact de ce? Întrebaţi, aceşti jucători spun, pe scurt, că au fost indignaţi de partenerul zgârcit (care, reţineţi, îşi pierde şi el partea). Nu tocmai un triumf al raţiunii.

Totul sună mai degrabă a reacţie primitivă. Aşa şi este. Alan Safey, un neurolog cognitiv de la Universitatea din Arizona, a folosit scan-uri fMRI pentru a vedea ce se întâmplă în creierul oamenilor când joacă acest joc. Pe măsură ce ofertele deveneau mai nedrepte, insula anterioară, o parte a creierului animal implicată în emoţii negative ca furia şi dezgustul, devenea tot mai activă, ca şi cum ar fi înregistrat o indignare crescândă. În acelaşi timp, o parte din creierul superior – o arie a cortexului prefrontal implicată în orientarea spre scopuri (aici de a face bani) – era ocupată, de asemenea, în evaluarea situaţiei. Monitorizând activitatea acestor 2 regiuni, Sanfey a făcut harta a ceea ce apărea ca o luptă între emoţii şi raţiune, fiecare încercând să influenţeze deciziile jucătorilor. Să pedepsesc ticălosul? Sau să iau banii, deşi afacerea e proastă? Când insula anterioară dezgustată era mai activă decât cortexul prefrontal raţional axat pe scop – într-un fel, când striga mai tare – jucătorii respingeau oferta. Când domina cortexul prefrontal, jucătorii luau banii.

Experimente ca acestea iluminează participarea agresivă a creierului nostru animal condus de emoţii la toate tipurile noastre de decizii. Ele încep să ne dea o imagine a dansului complex al circuitelor primitive implicate în sentimentul de recompensă şi aversiune atunci când luăm decizii. În jocul ultimatum, este evident că creierul nostru animal sabotează uneori funcţiile noastre cognitive superioare şi determină decizii proaste sau, în orice caz, ilogice.

Dar, cum vom vedea, creierul animal joacă un rol important şi în luarea deciziilor raţionale. Mulţi dintre noi am fost învăţaţi din vreme că deciziile bune sunt cele făcute la rece, după cum remarcă neurologul Antonio Damasio în cartea sa din 1994, “Eroarea lui Descartes”. Punctul de vedere al raţiunii superioare presupune, scrie Damasio, că “logica formală singură ne va da cea mai bună soluţie disponibilă la orice problemă. Pentru a obţine cele mai bune rezultate, emoţiile trebuie să fie lăsate deoparte”.

Cercetările lui Damasio demolează această concepţie. Pe baza muncii multor cercetători în domeniu, printre care Marsel Mesulam, Lennart Heimer şi Mortimer Mishkin, Damasio a arătat că pacienţii cu defecţiuni în partea cortexului prefrontal care procesează emoţii (sau care, într-un fel, “ascultă” de ele) se luptă până şi să ia decizii de rutină adesea. Un pacient, Elliot, a fost printre primii care i-au dat de bănuit cu 20 de ani înainte. Elliot fusese un soţ, tată şi om de afaceri exemplar. Dar a început să sufere de dureri de cap severe şi să nu mai facă faţă responsabilităţilor de la muncă. Curând, doctorii lui au descoperit o tumoare de mărimea unei portocale pe creier care îi presa lobii frontali şi, cu grijă, i-au îndepărtat-o, împreună cu ceva ţesut cerebral afectat. În timpul convalescenţei, familia şi prietenii lui au descoperit că “Elliot nu mai era Eliott”. Deşi limbajul şi inteligenţa lui erau intacte, la serviciu el devenise uşor de distras şi nu se putea ţine de program. În faţa unei sarcini organizatorice, el ajungea să delibereze o după-amiază întreagă cum să abordeze problema. Să organizeze hârtiile din faţa lui în ordinea datei? După mărimea documentului? După relevanţa conţinutului? În fapt, el făcea “prea” bine sarcina organizatorică, luând în considerare fiecare opţiune posibilă… dar cu preţul atingerii scopului final. El nu mai putea lua efectiv decizii, mai ales personale şi sociale, şi deşi i se arăta în mod repetat acest defect, nu îl putea corecta. Deşi scanările de creier arătau afecţiuni izolate în porţiunea centrală (sau ventromedială) a lobilor frontali ai lui Elliot, testele arătau că IQ-ul, memoria, învăţarea, limbajul şi alte capacităţi stăteau bine. Abia când Elliot a fost testat pentru răspunsurile emoţionale, s-a văzut adevărata natură a deficienţei sale. La vederea unor imagini încărcate emoţional – imagini cu oameni răniţi şi case arzând – Elliot a arătat că lucruri care altădată evocau emoţii puternice nu îl mai ating. Nu simţea nimic.

Damasio şi colegii lui au studiat de atunci peste 50 de pacienţi cu afecţiuni pe creier ca ale lui Elliot care au această combinaţie de defecte emoţionale şi de luare a deciziilor. În plus, cercetătorii au descoperit că pacienţii cu răni în părţile sistemului limbic – un grup de structuri antice ale creierului importante în generarea emoţiilor – se zbat de asemenea când e să ia decizii. Ceva esenţial în luarea deciziilor stă în conversaţia dintre emoţie şi raţiune purtată de creier, dar ce? Unii îi spun putere de voinţă. Damasio îi spune presentiment.

Când părţile creierului din cortexul prefrontal care procesează semnalele emoţionale sunt afectate, pacienţii nu pot acţiona pe baza a ceea ce ştiu, datele nu mai sunt interpretate şi prioritizate de reacţia la risc sau recompensă. Cortexul frontal, se pare, este sediul puterii de voinţă, înţeleasă ca abilitatea de a avea o perspectivă pe termen lung în evaluarea riscurilor şi recompenselor. Această arie a creierului este în strânsă legătură cu structurile şi circuitele creierului animal emoţional care caută gratificare şi ne alertează la pericol.

Mult din traficul făcut între partea primitivă şi cea modernă a creierelor noastre este dedicată calculării conştiente a riscurilor şi recompenselor. Spre deosebire de animale, noi putem privi spre viitor şi contempla urmările unei decizii de a urmări o gratificare imediată. Şi putem obţine satisfacţie imediată din anticiparea unei gratificări viitoare.

Când este afectată, însă, abilitatea de a raporta ceea ce ce ştim la interesul elementar, transmis de creierul animal, de a obţine recompensă sau a evita riscul, aceasta duce la blocaj şi la inabilitatea de a mai lua decizii. Neuroştiinţa a fost privită drept marea promisiune în business de ceva vreme – cam în acelaşi timp cu nanotehnologiile. Neurologii află din ce în ce mai multe despre automatismele creierului nostru. De exemplu, ştim că atunci când cineva are o emoţie puternică, o parte a creierului său tinde să lumineze mai tare decât altele. O asemenea descoperire are aplicaţii posibil utile în domenii ca marketingul, oferind practicienilor o imagine mai clară a fiziologiei dorinţelor clienţilor.

Dar aceste progrese foarte reale au dus la aşteptări nerealiste asupra a ce poate face neuroştiinţa, avertizează Michael Gazzaniga, directorul Centrului de Neuroştiinţă Cognitivă de la Dartmouth College, SUA. De exemplu, acum câţiva ani, ca parte a unui articol despre natura inovaţiei, o revistă de business a publicat o imagine scanată a creierului omului de afaceri şi inventatorului Ray Kurzweil în timp ce acesta era implicat în activităţi creative.

Concluzia: asemenea scanări ar putea în curând ajuta la descoperirea secretelor geniului creativ. Acesta este un tip de gândire ştiinţifico-fantastic la care oamenii de afaceri sunt foarte susceptibili.” Informaţiile de mai sus au fost preluate de pe internet din revista virtuală „Comunicaţii mobile” data 22.06.2003- categoria biblioteca digitală, autor, Camelia Lungu.

Creierul din "burtă"

În urmă cu câţiva ani, Michael Gerscon, un reputat specialist american în biologie celulară a publicat o lucrare –The Second Brain –Al doilea creier în care explica faptul că intestinul subţire conţine peste o sută de milioane de neuroni, că acesta produce 70-85% din celulele noastre imunitare şi că au fost identificaţi peste 20 de neurotransmiţători secretaţi de aceste.

Între creier şi „burtă” legăturile de comunicare chimică sunt nesfârsite, chiar dacă acum se ştie că intestinul funcţionează independent de creier, secretând proprii mesageri hormonali în funcţie de condiţiile locale- stres, probleme de alimentaţie, infecţii (din care trei sunt mai importanţi- dopamină, care gestionează motivaţia, noradrenalina legată de acţiune, serotonina, legată de dispoziţie, facilitează răbdarea şi toleranţa la frustrări).

Subiectul este fascinant!

În 1974, o descoperire făcută în laboratorul Universităţii Rochester va rescrie harta biologică a trupului. Robert Ader, psiholog, a descoperit că sistemul imunitar poate învăţa multe lucruri, la fel ca şi creierul. Rezultatul său a produs un adevărat şoc: ăână atunci se credea că doar creierul şi sistemul nervos central pot reacţiona la diferite experimente, schimbându-şi felul în care se comportă. Descoperirile lui Ader au dus la cercetarea a ce se întâmplă cu miriadele de căi prin care comunică sistemul nervos central şi sistemul imunitar- cărările biologice care formează mintea, emoţiile şi trupul, care nu sunt separate între ele ci strâns legate.

Trebuie precizat că sistemul imunitar este mult mai vechi decât creierul. A fost de fapt primul sistem care a apărut. Un organism poate fi analizat doar prin diferitele lui sisteme care sunt compuse din mai mult de o celulă iar sistemul imunitar este prezent la majoritatea organismelor multicelulare primitive: spongierii de exemplu au fagocite (celule specializate pentru digerarea materialului străin) care recunosc bacteriile şi participă la vindecarea rănilor. Aceste celule imunitare primitive apără spongierii împotriva infecţiilor şi a rănilor tisulare fără ajutorul sau intervenţia neuronilor pe care spongierii nu-i deţin. Deci, când neuronii au început să apară, exista dejaun sistem imunitar bine organizat.

Sistemul imunitar a furnizat o parte importantă a contextului fiziologic în care a evoluat primul neuron. La primele moluşte care au apărut acum 550 de milioane de ani, neuronii nu formau un creier distinct, ci erau grupaţi într-un număr de grămezi care se găseau prin tot corpul alcătuit din muşchi ai moluştelor. Nu era deci nimic care să-i oprească pe aceşti neuroni să comunice cu celulele imunitare. De exemplu când o moluscă vine în contact cu un prădător, reflexul de retragere este declanşat de aceleaşi molecule semnal care cauzează inflamaţia la mamifere de celulele imunitare care se găsesc pe suprafaţa moluştelor, celule care eliberează interleukine. Moleculele IL1 fac legătura cu neuronii motorii (receptori) care iniţiază mişcarea de a se depărta de pericol. Aşadar la moluşte, sistemul imunitar funcţionează ca organ senzitiv.

O parte din biologi sugerează că sistemul imunitar funcţionează de asemenea ca organ senzitiv şi la animalele superioare, inclusiv la oameni. Aşa cum ochii ne permit să detectăm unde de lumină, aşa şi sistemul imunitar ca un al şaselea simţ ne permite să detectăm prezenţa unor mici invadatori care ne asaltează atât din interior cât şi din exterior. De fapt este mai corect să numim sistemul imunitar „primul simţ” din moment ce este mai vechi decât vederea şi auzul şi poate fi considerat o modalitate de pipăit.

O dată cu apariţia primelor vertebrate, neuronii s-au legat între ei sub forma unei reţele unice, continue- sistemul nervos. Părţile periferice ale acestui sistem alimentează cu informaţii partea centrală –creierul care analizează informaţia şi trimite înapoi mesaje la periferie. Dar neuronii au păstrat vechile afiliaţii cu celulele sistemului imunitar. Ei continuă să vorbească aceeaşi limbă, schimbând aceleaşi vechi semnale moleculare. Faptul că aceste molecule sunt clasificate de oameni ca neurotransmiţători şi imunotransmiţători este o mare întâmplare istorică.

Aceleaşi molecule care permit neuronilor să comunice între ei facilitează comunicarea dintre neuroni şi celulele imunitare(interleukine şi imunoglobuline); acelaşi lucru se întâmplă cu moleculele care permit celulelor imunitare să comunice între ele.

Odată cu evoluţia vertebratelor superioare, comunicarea dintre creier şi sistemul imunitar a devenit mai dificilă. Pereţii vaselor de sânge care aproviuionează creierul şi-au dezvoltat mecanisme speciale care împiedică fluxul substanţelor din sânge la creier cu excepţia unor molecule foarte mici. Bariera sânge-creier sau hemato-encefalică protejează creierul din ce în ce mai complex şi vulnerabil de toxine şi agenţi patogeni care ar putea ajunge din sistemul circulator. Faptul că există totuşi molecule care tranzitează această barieră (IL1a) sugerează că procesul de comunicare dintre neuroni şi sistemul imunitar era prea important ca să permită acestei bariere să-i blocheze calea.

Când acţionează aceşti mesageri şi în ce situaţie? Anumite informaţii legate de starea internă a corpului ajung la creier nu prin nervi senzoriali ci prin anumite substanţe chimice care se găsesc în sânge. Aceşti mesageri moleculari sunt în mare parte secretaţi de globulele albe din sânge; acest lucru a determinat anumiţi biologi să afirme că sistemul imunitar este el însuşi organ senzitiv.

Descoperirea acestui fapt şi anume că posedăm simţuri interne este pusă în paralel cu descoperirea că neuronii nu sunt singurii care transmit mesaje de la creier la restul corpului. În afară de faptul că transmite muşchilor să se mişte, creierul comandă anticorpii să-şi schimbe activitatea. Unii din aceşti mesageri chimici sunt preluaţi de globilele albe din sânge care în consecinţă le pot schimba reacţia. Astfel devine clar că procesele mentale nu încep cu percepţia externă şi sfârşesc cu mişcarea. Unele îşi au originea şi se finalizează cu evenimente aflate profund în interiorul corpului.

4 vizitatori online acum
0 vizitatori, 4 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 8 la 03:42 pm UTC
Aceasta luna: 11 la 07-02-2019 07:25 am UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC