> News of the day <

Remedii naturale

Înainte de a decide să apelăm la medicamente, ar trebui să încercăm să aflăm singuri câteve cauze simple ale durerilor. Astfel ne putem întreba dacă durerea de cap nu cumva se datorează stresului, sau dacă discomfortul gastric nu se datorează alimentelor greu digerabile înghiţite mai devreme, sau dacă am o slăbiciune a sistemului imunitar, etc. … Read more

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Oboseală sau “slăbiciune”

“Am obosit, mă simt slăbit(ă), nu mai pot, nu mai am chef de nimic…” Auzim astfel de expresii zilnic, aproape oriunde întoarcem capul şi aproape că e evident că am devenit o naţiune ostenită, istovită, secătuită. Să poftim totuşi des-interesaţii anali-şti erudiţi, înainte de a ne da obştescul şi doritul sfârşit, să scrie un epilog cât mai serios, vă rog!

Pentru a pune puţină ordine în termeni, să spunem că slăbiciunea se referă mai degrabă la o neputinţă a muşchilor de a-şi îndeplini sarcinile (scăderea forţei fizice musculare, nevoia unui efort sporit pentru realizarea unor activităţi cu mâinile, picioarele, etc), în timp ce oboseala are şi o componentă neurogenă – persoana simţindu-se istovită, extenuată nu numai fizic ci şi psihic.

Ne simţim slăbiţi după ce am urcat un traseu muntos abrupt/dificil  cu prietenii şi ne plângem de “febră musculară” şi care dispare în câteva ore sau zile. Oboseala presupune, în plus apatie, plictiseală, griji, insomnie, o senzaţie de sleire, vlăguire, “sfârşeală”.

Slăbiciunea muşchilor mai poate fi prezentă în cazul unor afecţiuni cum ar fi hipotiroidismul, hipertiroidismul (“ministra” metabolismului este tiroida iar metabolism încetitit înseamnă deficit de energie), sindromul Guillain-Barre, miastenia gravis sau tulburări electrolitice (asimilarea mineralelor, oligoelementelor în organism în special a sodiului şi potasiului). În aceste cazuri, slăbiciunea se agravează progresiv, este necesar un consult de specialitate şi investigaţii amănunţite pentru aflarea cauzelor. Dacă slăbiciunea apare brusc poate fi vorba de o afecţiune cerebrală sau medulară instalată şi de asemeni e necesar examenul unui specialist.

Oboseala însoţeşte de obicei bolile uşoare cum ar fi gripa şi care dispare odată cu instalarea vindecării. Când oboseala este determinată de stres, ea dispare odată cu eliminarea cauzelor care au produs şi întreţinut situaţia stresantă. Alcoolul, cafeaua în exces care supraexcită/”biciuie” sistemul nervos, energizantele sintetice, medicamentele luate “după ureche” pot provoca oboseală. Aceasta însă mai poate fi un semn al altor afecţiuni cum ar fi anemia (puţină hemoglobină adică puţin oxigen – de exemplu cazul femeilor care pierd sânge odată cu menstruaţia), boli ale inimii sau vaselor de sânge, diabetul zaharat (glucoză/”benzină” puţină în celule), boli renale sau hepatice (când rinichii şi ficatul sunt şubrezi nivelul de toxine în organism creşte foarte mult), alergiile, bolile infecţioase, reumatismale, cancerul. În cadrul bolilor psihice oboseala are o importanţă foarte mare deoarece ea merge “mână în mână” cu depresia, iar când acestea sunt suficient de severe, individul va lua în considerare opţiunea suicidului. Cauza sindromului oboselii cronice nu a fost precis definită dar tot mai mulţi experţi îşi îndreaptă atenţia spre un răspuns greşit al sistemului imunitar suprasolicitat întrucât este vorba de o modificare a producţiei de energie destinate apărării organismului. A intrat deja în vorbirea medicală curentă expresia “eşti obosit, eşti ofilit, ai sistemul imunitar slăbit” (analogia cu plantele ofilite deloc întâmplătoare ne duce cu gândul la apă). Pentru a avea energie avem nevoie în primul rând de oxigen. Acesta este adus la celule de hematii (sânge) care au diametrul capilarelor (la acest nivel ele circulă “înşirate” una câte una). Pentru ca activitatea intracelulară să fie în parametrii optimi fiziologici, sângele trebuie să fie fluid, să curgă (hematiile să poată circula rapid) iar cuvântul cheie în acest proces este pH-ul. La un pH neutru de 7,2 hematiile sunt foarte harnice, transportă oxigenul repede iar noi suntem vioi şi fericiţi. Când pH –ul devine acid ele se “lipesc” una de alta şi încep să se mişte din ce în ce mai greu aşa încât la un pH schimbat chiar şi cu 0,2 “puncte”, organismul moare (singurul/unicul loc acid din organism este stomacul). Membrana hematiilor are o sarcină negativă ceeace le permite să fie “separate” (la fel ca doi magneţi cu acelaşi pol care se resping). PH-ul acid le “ajută” să “se lege” unele de altele într-un mod înfricoşător pentru sănătatea noastră. De unde provine această aciditate? Răspuns: din alimentaţia noastră greşită (ce mâncăm şi ce bem) care ne scurtează viaţa şi bugetul dar le întreţine pe cele ale industriei medicale şi chimice. Alcoolul, cafeaua, carnea, băuturile carbogazoase cresc aciditatea în interiorul corpului nostru. De exemplu băuturile de tip cola au un pH de 2,5 (!!!) din cauza acizilor carbonici, fosforici şi citrici conţinuţi iar apa minerală care “înţeapă” limba şi cu care ne facem şpriţul vara, are pH 4,5 (acid carbonic).

Cum tratăm oboseala?

Somn suficient într-un mediu liniştit, exerciţii fizice uşoare (mers pe jos), evitarea medicamentelor sedative şi tranchilizante “de buzunar” care întreţin oboseala, alimente naturale cât mai puţin preparate termic (gătitul inactivează/omoară enzimele, vitaminele), evitarea mâncatului seara înainte de culcare, evitarea privitului excesiv la tembelizor, evitarea fumatului, alcoolului, cafelei, sucurilor sintetice, călătorii cu prietenii, activităţi noi. Întrucât spuneam şi cu alt prilej, există o relaţie specială de dragoste între sistemul imunitar şi apa purificată osmotic, este un gest simplu, responsabil şi inteligent să oferim celulelor noastre nervoase sau sanguine o apă corectă şi cinstită. Hidratarea zilnică cu apă purificată înlătură nu numai oboseala dar corectează o mulţime de alte probleme de sănătate.

Criptosporidioza boala “mâinilor murdare”.

Criptosporidioza este una din cele mai comune boli transmise de apa contaminată din toată lumea.  Deşi până în anul 1976 nu s-a putut identifica cert elementul cauzal, acesta a fost legat de mâinile murdare iar confirmarea a venit odată cu descoperirea oochisturilor în apa infestată. Protozoarul ajunge în intestinul subţire unde atacă mucoasa declanşând o boală diareică ce se poate rezolva de la sine în cazul persoanelor cu un sistem imunitar sănătos dar care poate fi mortală pentru bătrâni, copii sau pentru persoanele cu un sistem imunitar deficitar sau slăbit. Este una din cele mai răspândite şi comune boli din ultimii 20 de ani iar principalul organ afectat este sistemul imunitar. Din intestinul omului sau animalului bolnav parazitul ajunge în materiile fecale iar apoi prin intermediul apei comtaminate, acesta ia contact cu alimentele şi este introdus din nou în organism. Oocistii de criptosporidium au un grad ridicat de contaminare (sunt înalt infecţioşi), necesitând doar 10-1000 unităţi pentru a cauza boala umană (100 de germeni sunt suficienţi pentru a declanşa simptomatologia). Localizarea parazitului în intestin este intracelulară dar extracitoplasmatică, contribuind la rezistenţa marcată a speciilor de Cryptosporidium la tratamentul cu antibiotice. Cantităţi mari de oocişti sunt excretate şi sunt rezistente la condiţii de mediu nefavorabile, incluzând din nefericire clorurarea aplicată pentru tratarea apei. Sursele de contaminare sunt persoanele care nu se spală pe mâini după folosirea toaletei, apa din bazine de înnot, apa infestată din locurile de agrement, alimentele spălate cu apă contaminată. Trebuie precizat că această vietate (oochisturile) este rezistentă la tratamentul apei cu clor şi poate supravieţui  în apa infestată timp îndelungat. Primele simptome ale bolii apar după două zile sau după zece (dar în medie cel mai adesea) după şapte zile şi se manifestă prin greaţă, vărsături, diaree apoasă sau mucoasă, dureri de stomac (crampe abdominale), febră, dezhidratare, indispoziţie, scădere în greutate. Persoanele cu sistemul imunitar puternic pot să nu prezinte semne însă sunt o sursă de contaminare pentru alte persoane cu care vin în contact. Oamenii cei mai expuşi la contaminare sunt cei care înnoată în piscine neîngrijite corespunzător sau în locuri neigienizate (bălţi, lacuri, heleştee), copii îngrijitorilor de animale, personalul medical sau nemedical care îngrijeşte bolnavi de boala Cryptosporidioză, turiştii şi excursioniştii care folosesc apă din surse nesecurizate (hoteluri, pensiuni, alte locaţii care nu au instalate echipamente de purificare a apei menajere) sau persoanele care iau contact cu fecalele umane în diferite împrejurări (sex anal).  Nu există un tratament sigur şi de încredere pentru enteritele cu cryptosopridium. Antibioticele au rezultate în unele cazuri dar acestea sunt de obicei temporare. Principalele gesturi terapeutice sunt cele de rehidratare orală cu apă sau intravenoasă cu soluţii corectoare ale dezhidratării şi o dietă de preferat fără lactoză. În Statele Unite ale Americii se estimează că există peste 60 de milioane de persoane care sunt infestate cu acest cryptosporidium şi pentru că boala diareică de obicei recidivează, şi este dificil de controlat, toate organismele implicate în prevenirea îmbolnăvirilor recomandă securizarea surselor de apă. The Center for Disease Control din SUA şi Canadian Drinking Water Quality (Health Canada’s Guidelines) recomandă sisteme de filtrare a apei care să conţină “plase” cu ochiuri mai mici de 1 micron pentru a putea reţine în siguranţă oochisturile Crypto. Tot aceste Centre pentru controlul bolilor recomandă (la fel ca în cazul toxoplasmozei, altă afecţiune frecvent întâlnită sau giardioza şi care au ca vector de transmitere apa) echipamentele de purificare a apei care folosesc membrane osmotice (osmoză inversă) care reţin împurităţi cu dimensiuni de până la 0,0001 microni şi care sunt considerate cele mai sigure din lume. Un sistem de canalizare şi de epurare eficientă a apelor fecaloid menajere din comunităţi este de asemenea obligatoriu.

Mecanismele îmbolnăvirii

De-a lungul a sute de ani, medicina occidentală a recunoscut patru semne de inflamaţie: tumor, rubor, calor şi dolor. (umflătura, roşeaţa, fierbinţeala şi durerea). În secolul XX s-au descoperit câteva în plus. Pe lângă schimbările fizice, există şi modificări fiziologice importante care includ letargia, apatia, pierderea apetitului şi creşterea sensibilităţii la durere- simptome cunoscute sub denumirea „comportament de boală”. Toate împreună constituie un set de procese ce se referă la ceeace se numeşte reacţia fazei acute.

Aceste comportamente ale fazei acute sunt activ produse de corp ca parte a procesului de vindecare. Ele pot părea neplăcute dar în realitate sunt foarte bune şi eficiente. Pe scurt, durerea- oferă protecţie organismului. Ea se simte puternic în faza acută şi se sfârşeşte atunci când nu mai eşti în contact cu sursa care o provoacă. Al doilea tip de durere este provocat de substanţele eliberate de corpul însuşi. Acest tip de durere este profundă, se generalizează şi poate dura minute, ore, zile sau luni; ea te determină să ţii, să menţii zona rănită cât mai mult timp în repaos până când procesul de vindecare este complet.

Lipsa fazei secundare a durerii este mai periculoasă decât lipsa fazei acute a durerii dacă nici un efort nu este depus pentru apărarea zonei rănite. Rezultatul este o vindcare incompletă, acumulare de ţesut mort sau afectat care devine ţintă pentru bacterii. Inflamaţia este un proces de apărare provocat de migrarea anticorpilor în zona ţesutului afectat.

Toate leziunile corpului, fie că sunt cauzate de răni sau infecţii, constau în celule distruse, iar când pereţii celulei se rup sunt dispersate molecule în ţesutul înconjurător. Unele din aceste molecule declanşează senzori care produc cel de-al doilea tip de durere despre care am vorbit. Nervii senzoriali reacţionează determinând dilatarea vaselor de sânge şi făcând pereţii acestora permeabili. Odată cu creşterea debitului de sânge, creşte şi numărul globulelor albe- infanteria sistemului imunitar care sunt conduse la locul zonei rănite. Această permeabilitate a pereţilor de sânge, dă posibilitatea globulelor albe să iasă din artere şi vene la nivelul ţesutului care înconjoară rana pentru a proteja împotriva unui posibil atac bacterian.


Dacă nici o bacterie nu a pătruns în rană, globulele albe cunoscute ca macrofage curăţă resturile celulelor distruse înglobându-le şi digerându-le. Dacă bacteriile au apărut şi au început să se multiplice, globulele albe formează o barieră în care serul din sânge joacă un rol esenţial în vindecare. Pe lângă curăţarea de resturi şi atacul asupra bacteriilor, macrofagele eliberează un număr de mesageri chimici.

Aceste molecule semnal sau citokine joacă un rol vital în coordonarea reacţiei fazei acute, prin facilitarea comunicării la distanţă scurtă între celulele imunitare şi la distanţă lungă între celulele imunitare aflate la locul rănit şi creier. Una din primele citokine eliberate de macrofage este interleukina IL1a care este difuzată în ţesutul care înconjoară celulele afectate, unde determină un al doilea val de citokine care cheamă şi atrag alte tipuri de celule imunitare cum ar fi neutrofilele şi monocitele.

Moleculele IL1a eliberate de macrofage intră în sistemul circulator fiind transportate la creier, dar sunt împiedicate să intre direct în creier de bariera hemato-encefalică. În consecinţă ele adoptă un traseu ocolitor spre sistemul nervos central. Mai întâi IL1a se prind de receptorii specializaţi aflaţi pe suprafaţa celulelor ce compun bariera hematoencefalică, sau creier –sânge; când aceşti receptori sunt activaţi, este iniţiată o reacţie în lanţ care conduce la fabricarea unuei moleculenumită prostaglandina E2 care spre deosebire de il1a este capabilă să treacă bariera creier-sânge.

După pătrunderea în creier, prostaglandina E2 activează receptorii neuronilor şi macrogliei care iniţiază celelalte componente ale reacţiei fazei acute: febră, letargia, apatia, pierderea apetitului, anxietatea, creşterea sensibilităţii la durere. Odată intrată în creier, prostaglandinae E2 stimulează macroglia să fabrice IL1a care duce la creşterea concentraţiei acesteia în creier şi LCR. Moleculele IL1a determină continuarea sintezei de prostaglandine E2 în creier care amplifică şi susţin componentele comportamentului la boală. Febra. Prostaglandina E2 în creier stimulează hipotalamusul determinând deschiderea termostatului corpului.

Ca şi durerea şi inflamarea, febra joacă un rol vital în lupta împotriva infecţiei. Cele mai multe bacterii care provoacă infecţii la om se reproduc foarte bine la temperatura normală a corpului uman, aşa încât prin creşterea temperaturii- rata de diviziune a bacteriilor este încetinită. Febra are în chimb, efect opus pentru celulele imunitare, stimulându-le să se înmulţescă mai repede. Suprimarea febrei cu medicamente poate conduce în multe situaţii la consecinţe dezastruoase.

Ca şi celelalte componente ale fazei acute, febra poate părea neplăcută dar are un rol vital în vindecare. Letargia, apatia, pierderea apetutului. Corpul trebuie să lucreze din greu pentru a creşte temperatura. Pentru echilibrarea bugetului de enrgie, trebuie făcută economie în altă parte şi astfel creierul creiază senzaţia de letargie şi apatie care au ca şi consecinţă reducerea energiei folosite în mod obişnuit în comportament. Persoanele bolnave „simt că nu mai au energie”.

Pierderea apetitului (evitarea costurilor energetice pentru hrănire) în reacţia fazei acute poate fi dublată de senzaţia de ameţeală care poate conduce la golirea stomacului prin vomă (greaţa şi voma sunt guvernate de creier şi declanşate de IL1a). Pentru a compensa aportul scăzut de noi calorii, corpul începe să elibereze calorii vechi înmagazinate pentru momentele de urgenţă, sub formă de grăsime. Dar pentru ca grăsimile să poată fi folosite, ele trebuie transformate în glucoză.

Transformarea grăsimilor în glucoză este coordonată de glucocorticiozi (cortizol). Cortizolul este eliberat de glandele suprarenale ca urmare a semnalellor chimice iniţiate de creier adică IL1a. Aceasta stimulează mai întâi hipotalamusul care secretă hormonii corticoizi CRH, aceştia ajung la hipofiză care eliberează hormoni adrenocorticotropi- ACTH. Aceştia la rândul lor ajung la suprarenală care secretă cortizolul. Cele trei structuri anatomice implicate în această cascadă chimică se numesc axa hipotalamo-hipofizo- corticosuprarenală.

Efectele inflamatorii ale moleculelor IL1a sunt vizibile în câteva minute permiţând corpului să reacţioneze foarte repede la răni şi infecţii. Dar IL1a ajung mai greu la axa hipotalamo- hipofizo- corticosuprarenală aşa încât atunci când cortizolul intră în scenă, reacţia inflamatorie este deja instalată. El ajunge la timp pentru ca reacţia inflamatorie să atingă nivele extreme. Endorfinele permit creierului să menţină sub control durerea şi răspunsul inflamator.

Aşa cum sugerează şi numele, reacţia fazei acute a fost proiectată pentru a fi un proces relativ scurt. Rolul acesteia este în fapt de a rezista până când intervine un alt tip de activitate imunitară – imunitatea dobândită. Sistemul imunitar ereditar este foarte vechi şi se regăseşte la toate animalele incluzând aici insectele şi moluştet în timp ce sistemul imunitar dobândit a evoluat mai recent şi se regăseşte doar la vertebrate. Spre deosebire de acesta care poate reţine şi recunoaşte detaliile unice ale fiecărei specii de bacterii pe care o întâlneşte, sistemul imunitar ereditar lucrează prin recunoaşterea câtorva caracteristici simple pe care multe bacterii le au în comun.

Răspunsul imunitar dobândit ar putea fi mai eficient însă are un defect major – este incredibil de lent (durează câteva zile până când un răspuns dobândit poate acţiona eficient împotriva unui anumit patogen, timp în care bacteriile sau viruşii patogeni se multiplică. Reacţia imunitară ereditară poate fi activată în câteva minute şi ţine invadatorii sub control până când reacţia imunitară dobândită poate sa-şi lanseze devastatorul contraatac.

După descoperirile lui Pavlov, alţi oameni de ştiinţă ruşi au descoperit că sistemul imunitar poate fi condiţionat. Când porcuşorii de Guineea au fost expuşi în mod repetat la stimuli neutri cum ar fi scărpinarea blândă, chiar înainte de a fi injectaţi cu o substanţă care declanşa o reacţie inflamatorie, sistemul lor imunitar a învăţat asocierea dintre scărpinare şi inflamaţie aşa că eventualele scărpinături erau deajuns ca să provoace roşeaţă şi umflătură. În 1974 Robert Ader dă la şobolani – în cadrul unui experiment o medicaţie care reducea în mod artificial numărul de celule T care luptă cu boala şi care se găsesc în sânge. De fiecare dată când primeau aceste medicamente, le înghiţeau cu apă cu zaharină.

Ader a constatat că dacă dă şobolanilor doar apă cu zaharină, fără medicaţia precedentă, numărul de celule T scade în aşa măsură încât şobolanii se îmbolnăveau şi mureau. Sistemul lor imunitar învăţase să distrugă celulele T ca reacţie la apa cu gust de zaharină. Sistemul imunitar a fost denumit „creierul trupului”, sau “creierul lichid” pentru că defineşte propriul simţ al sinelui pe care îl are trupul- respectiv ce anume îi aprţine şi ce nu. Celulele imunitare circulă în sânge prin tot trupul intrând în contact cu toate celelalte celule. Celulele pe care le recunosc le lasă în pace; celulele pe care nu le recunosc le atacă.

Atacul ne apără împotriva viruşilor, bacteriilor, sau cancerului. Dacă însă celulele imunitare nu identifică în mod corect o parte dei celulele trupului, atunci avem de-a face cu bolile autoimune. Până la descoperirea lui Ader toţi anatomiştii şi doctorii au crezut că de fapt creierul şi sistemul imunitar sunt două entităţi diferite, incapabile să-şi influenţeze unul altuia funcţionarea. Însă modesta descoperire a lui Ader a generat o nouă ştiinţă- psihoneuro imunologia. Cercetările ulterioare au descoperit că mesagerii chimici care acţionează în cea mai mare măsură în creier şi în sistemul imunitar sunt cel mai mult întâlniţi în zonele din creier care controlează emoţia şi anume – amigdala cerebrală şi sistemul limbic.

David Felten – coleg cu Ader a constatat în urma unor studii că emoţiile au un puternic efect asupra sitemului nervos autonom care reglează totul – de la cantitatea de insulină secretată, până la tensiunea arterială. În studiile făcute la microscopul electronic s-au descoperit sinapse la nivelul capetelor nervoase ale sistemului nervos autonom vare vin în contact cu celulele imunitare. Acest punct de contact fizic permite celulelor nervoase să secrete neurotransmiţători care influenţează şi reglează activitatea celulelor imunitare; ele semnalizează înainte şi înapoi.

Această descoperire a fost cu adevărat revoluţionară. În experienţe pe animale Felten a îndepărtat terminaţii nervoase de la nivelul excrescenţelor limfatice ale splinei unde celulele imunitare sunt creeate şi înmagazinate şi a folosit viruşi, microbi pentru a provoca sistemul imunitar. Rezultatul a fost o scădere bruscă a reacţiei sistemului imunitar faţă de agentul respectiv. Concluzia a fost că fără aceste terminaţii nervoase, sistemul imunitar nu mai reacţionează corect la invazia agenţilor patogeni.

Pe scurt, sistemul nervos nu numai că stabileşte legătura cu sistemul imunitar, dar este esenţial pentru funcţionarea corectă a acestuia din urmă.

medeor

Oreionul – ce mai ştim?

ChickenSoup Pictures, Images and Photos

Oreionul este o boală contagioasă produsă de un virus numit urlian sau paramixovirus şi care se transmite pe cale respiratorie prin picăturile de salivă ajunse în nasul sau gura altei persoane sănătoase. De exemplu când o persoană bolnavă strănută, râde, discută  aprins sau tuşeşte, picăturile de salivă pot infesta uşor alte persoane. De asemeni se mai acestea pot infesta cu ocazia consumării unor băuturi sau alimente folosind aceleaşi pahare sau tacâmuri folosite de persoanele purtătoare de virus. Perioada de incubaţie pentru oreion poate fi de 12 până la 25 de zile, dar în medie durează 16-18 zile. O persoană cu oreion sau parotidită este contagioasă cu 48 de ore înainte de instalarea bolii şi până la şase zile după dispariţia simptomelor, iar după vindecare, boala dă imunitate pe viaţă. Cel mai adesea se manifestă prin umflarea glandelor salivare (parotide) de unde şi denumirea medicală de parotidită epidemică (glandele salivare parotide, care produc saliva pentru cavitatea bucală, se găsesc în spatele fiecărui obraz, în zona cuprinsă între ureche şi mandibulă -unghiul mandibular).

Oreionul debutează  cu febră care poate ajunge până la 39,4ºC, cu dureri de cap şi pierderea poftei de mâncare. Semnul distinctiv al oreionului este inflamarea şi durerea de la nivelul glandelor salivare parotide, făcând copilul să arate ca un hamster cu mâncare în obraji. Glandele se inflamează progresiv şi devin dureroase pe o perioadă de 1-3 zile. Durerea devine mai puternică atunci când copilul înghite, vorbeşte, mestecă sau bea sucuri acide (cum este sucul de portocale).
Atât glanda din partea stângă cât şi cea din partea dreaptă pot fi afectate, una inflamându-se cu câteva zile înaintea alteia, sau se poate inflama doar una singură. In unele cazuri rare de oreion, virusul poate ataca şi alte glande salivare în afară de cele parotide. In aceste cazuri inflamarea se poate obseva sub limbă, sub maxilar sau poate coborî în jos până la nivelul pieptului.
Oreionul poate duce în cazuri rare la inflamarea creierului. Encefalita (inflamaţia creierului) şi meningita (inflamaţia învelişurilor creierului şi măduvei spinării) sunt ambele complicaţii rare ale oreionului. Simptomele apar în prima săptămână după ce glandele parotide încep să se inflameze şi pot include: febră mare, înţepenirea gâtului, dureri de cap, greaţă şi vărsături, ameţeli, convulsii.
Oreionul la băieţii adolescenţi şi la bărbaţii adulţi poate provoca orhita, o inflamaţie la nivelul testiculelor urmată sau nu de sterilitate. De obicei un testicul se inflamează şi devine dureros timp de 7-10 zile după ce se umflă parotidele. Aceasta este însoţită de o febră ridicată, frisoane, dureri de cap, greaţă, vărsături şi dureri abdominale care uneori pot fi confundate cu o apendicită dacă este implicat testiculul drept. După 3-7 zile umflarea şi durerea testiculului scade, de obicei în acelaşi timp cu scăderea febrei. In unele cazuri se umflă ambele testicule. In plus, virusul urlian poate afecta pancreasul, sau la femei ovarele, cauzând dureri abdominale.  In alte cazuri, semnele şi simptomele oreionului sunt atât de uşoare încât infecţiile cu oreion sunt greu observabile sau inaparente. Doctorii cred că aproximativ una din trei persoane a suferit de oreion fără să menifeste nici un simptom. Prevenirea infecţiei se face cu vaccinul urlian descoperit de Maurice Hilleman. Se administrează fie separat, fie împreună cu vaccinul anti rujeolă, anti-rubeolă şi anti-varicelă (aşa cum se face în SUA). Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă vaccinarea împotriva rujeolei, rubeolei, (pojarul german) oreionului şi varicelei (vărsatul de vânt) deoarece riscurile acestor boli depăşesc cu mult riscurile de vaccinare împotriva lor. Ce facem când avem oreion?

NurseSmiley Pictures, Images and Photos

Tratamentul înseamnă odihnă, dietă de susţinere (vitamine şi minerale în stare proaspătă), hidratare iar în cazul unor inflamaţii puternice  – corticosteroizi recomandaţi de un medic. Cât timp durează umflarea glandelor salivare, mâncăm doar fructe şi legume proaspete, moi şi zemoase (alimentele moi reduc durerea produsă de înghiţit). Bem multă apă purificată osmotic (un sprijin important pentru sistemul intern de apărare comparativ cu soluţia apoasă minerală care suprasolicită sistemul imunitar). Evităm cafeaua, sucurile acidulate, produsele lactate, făina albă, zahărul, murăturile sau citricele (produc discomfort). Putem ţine o zi sau două pe săptămână  post alimentar (pentru dezintoxicare şi întărirea sistemului imunitar). Ne odihnim la căldură şi într-o atmosferă curată, uscată. Nu există medicamente care să vindece oreionul (antibioticele sunt inutile). Dacă se umflă testiculele le vom susţine într-un hamac improvizat şi vom aplica comprese reci ca să calmăm durerea. Dacă testiculele sunt foarte umflate, dacă apare voma severă (semn de suferinţă gravă pancreatică), febra depăşeşte 40 de grade, gât rigid, înţepenit (semne de meningită sau encefalită) mergem urgent la spital. În cele mai multe situaţii însă, oreionul se vindecă în 10 zile de obicei fără alte complicaţii.

4 vizitatori online acum
0 vizitatori, 4 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 7 la 07:52 am UTC
Aceasta luna: 13 la 09-07-2019 02:16 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC