> News of the day <

Despre un altfel de şantaj sau cronica impotentului pseudo-intelectual II

Pentru a înţelege mai bine evoluţia unui specimen periculos aşa cum este şantajistul despre care vorbeam în preambul să facem cunoştinţă cu un specimen asemănător care a trăit în secolul XIV în Franţa (o fi reîncarnarea acestuia?!) Gilles de Rais – căci despre el este vorba s-a născut într-o epocă dominată de jafuri şi care … Read more

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Controlul mâniei

Există două căi principale de intervenţie: o cale pentru risipirea mâniei este de a lua în stăpânire gândurile care declanşează valurile de mânie, având în vedere că ele sunt ce evaluează o interacţiune care confirmă şi încurajează prima izbucnire de mânie iar reevaluările subsecvente pot aţâţa flăcările. Contează foarte mult momentul: cu cât mai repede cu atât mai bine pentru eficienţa desamorsării acestui cerc al mâniei. Mânia poate fi complet scurtcircuitată dacă informaţia de liniştire soseşte înainte ca mânia propriu-zisă să acţioneze.

A doua posibilitate de a potoli mânia: psihologia calmării- a aştepta ca adrenalina să ajungă acolo unde nu mai poate să declanşeze mânia. Într-o ceartă asta înseamnă să te distanţezi de celălalt pentru o vreme. Există un truc şi anume să potoleşti mânia suficient cât să poţi simţi că este un moment plăcut pe care îl trăieşti din plin.

Una din strategiile cele mai eficiente este să rămâi singur până te mai calmezi; a altă variantă este mersul la plimbare sau exerciţiul fizic sau metodele de relaxare, respiraţia profundă şi relaxarea muşchilor tocmai pentru că acest lucru schimbă fiziologia trupului iar atenţia este distrasă de ceeace a declanşat mânia.

Perioada de calmare nu va apărea însă dacă în acest timp vom continua să urmărim şirul gândurilor care duc la mânie şi dacă fiecare gând în sine este un mic declanşator pentru o adevărată cascadă de mânie. Distracţia ajută şi calmează mânia: tv, filmele, cititul şi orice intervine în îndepărtarea gândurilor mânioase.

Redford Williams recomandă persoanelor ostile care riscă boli de inimă dacă nu-şi controlează irascibilitatea, conştientizarea de sine pentru a surprinde la timp gândurile cinice sau ostile încă din momentul în care se formează şi de a le nota. Odată ce gândurile sunt captate în acest fel, ele pot fi reevaluate, înainte ca mânia să se transforme în furie. Controlul anxietăţii şi depresiei.

Întrucât în practica noastră întâlnim zilnic, ceas de ceas pacienţi anxioşi şi depresivi din motivele instituţionale amintite mai sus, consider utilă o abordare a acestor simptome şi a modalităţilor de control. Mintea îngrijorată se roteşte la nesfârşit în cercul vicios al unei melodrame de slabă calitate, mergând dintr-o îngrijorare în alta. Reacţia care subliniază îngrijorarea este vigilenţa faţă de pericolul potenţial.

Atunci când frica declanşează creierul emoţional parte din neliniştea rezultată fixează atenţia asupra pericolului iminent, obligând mintea să se fixeze asupra felului în care ar trebui să gestioneze situaţia, ignorând orice altceva pentru moment. Îngrijorarea este o repetiţie pentru ceeace s-ar putea întâmpla rău şi a felului în care trebuie abordată situaţia; misiunea îngrijorării este să găsească soluţii pozitive în cazul pericolelor ce apar, anticipând primejdiile. Dificultatea şi problemele apar când este vorba de îngrijorări cronice repetitive, cele care apar iar şi iar şi nici măcar nu se apropie vreodată de o soluţie pozitivă.

O analiză atentă a îngrijorării cronice sugerează că ea are toate atributele unui blocaj emoţional; îngrijorările vin parcă de nicunde li sunt necontrolabile, generând o atmosferă de nelinişte, sunt imprevizibile din punct de vedere raţional, blocând persoana îngrijorată asupra unui singur punct de vedere inflexibil. Acela al subiectului generator de îngrijorare. Când acest ciclu al îngrijorării se intensifică şi persistă, el se transformă într-un adevărat blocaj neural, ajungându-se la tulburare de anxietate cum ar fi fobiile, obsesiile sau crizele de panică.în fiecare dintre aceste stări îngrijorarea se fixează într-un mod diferit; pentru fobic, se axează pe temeri; pentru obsedat, pe prevenirea unei calamităţi care îl sperie; pentru cei care suferă de crize de panică, îngrijorările se concentrează pe frica de moarte sau chiar pe ideea că ar putea suferi o asemenea criză.

În toate aceste situaţii, numitorul comun este îngrijorarea care o ia razna. Îngrijorările de obicei urmează un singur tipar – o conversaţie cu sine care merge de la îngrijorare la îngrijorare şi care cel mai adesea ajunge la catastrofă şi la imaginarea celei mai cumplite tragedii. Îngrijorările sunt de obicei exprimate în gând, mai precis în auz şi în văz – adică în cuvinte, nu în imagini- lucru extrem de semnificativ pentru stăpânirea îngrijorării. În loc să producă soluţii la potenţialele probleme, cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine, trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi totodată temându-se, rămânând mereu pe acelaşi făgaş al gândirii. Procesul de îngrijorare – atunci când urmează o cale normală – constă într-o repetiţie a ceeace sunt pericolele şi în reflexia asupra căilor în care trebuie rezolvate.

Însă cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi rămânând mereu pe acelaşi făgaţ al gândirii. Cei care suferă de îngrijorare cronică, îşi fac probleme pentru o vastă gamă de lucruri, dintre care cea mai mare parte nu au cum să se întâmple. Obiceiul îngrijorării se adânceşte în acelaşi mod ca superstiţiile.

Tinând cont că oamenii se îngrijorează din pricina multor lucruri cu şanse foarte mici de a se întâmpla cu adevărat- cineva drag care ar putea muri într-un accident de avion, un faliment şi alte asemenea- există la nivelul creierului limbic cel puţin un fel de fenomen magic. Precum o amuletă cae ne apără de unele rele anticipate, cei care se îngrijorează reuşesc din punct de vedere psihologic să creadă că previn. Cei care se îngrijorează în mod cronic se înfrâng singuri în sensul că totul capătă aspectul unor idei stereotipe rigide şi nu mai există nici o breşă creatoare care ar putea duce la o rezolvare a problemei. Această rigiditate apare nu numai în manifestarea conţinutului gândurilor îngrijorătoare, care pur şi simplu repetă mai mult sau mai puţin aceeaşi idee mereu.

La nivel neurologic exstă o rigiditate corticală, un deficit în privinţa capacităţii creierului emoţional de a reacţiona în mod flexibil la împrejurările unei schimbări. Pe scurt, îngrijorarea cronică funcţionează doar în anumite direcţii, niciodată în cele prin care se ajunge la concluzii. Ea uşurează într-o oarecere măsură anxietatea dar nu rezolvă niciodată problema. Singurul lucru pe care cei care se îngrijorează în mod cronic nu-l pot face este să urmeze sfatul care li se dă cel mai des, de altfel „nu-ţi mai face griji!” sau mai rău „nu-ţi mai face griji, fii fericit!”. Cum cei care se îngrijorează în mod cronic au probleme la nivelul nucleului amigdalian, devin imprevizibili. Prin însăşi natura lor, ceva ce li se iveşte în gând persistă.

Există câţiva paşi care pot fi de folos chiar şi celor care suferă de o îngrijorare cronică foarte gravă pentru a-şi ţine acest obicei sub control. Primul pas este conştientizarea de sine, detectarea episoadelor îngrijorătoare cât mai aproape de începutul lor – ideal ar fi curând sau imediat după ce imaginea catastrofală declanşează ciclul îngrijorare- anxietate. Pacientul trebuie să identifice situaţiile care declanşează îngrijorarea sau gândurile şi imaginile care dau naştere îngrijorării, precum şi senzaţiile ce le însoţesc la nivelul corpului.

Prin exerciţii, oamenii pot identifica îngrijorările într-un stadiu incipient al spiralei anxietăţii. De asemenea ei învaţă metodele de relaxare pe care le pot aplica în momentul în care îşi dau seama că începe îngrijorarea şi pe care le pot practica zilnic pentru a fi în stare să le folosească pe loc atuci când au mare nevoie de ele. Dar relaxarea nu este suficientă.

Cei îngrijoraţi trebuie să conteste activ gândurile îngrijorătoare; următorul pas este abordarea unei poziţii, atitudini faţă de aceste presupuneri: este probabil că acea nenorocire să se producă? Este necesar să presupunem că este doar o alternativă; ajută la ceva să ne gândim la nesfârşit la aceste lucruri care creează nelinişte? Acest amestec de gândire profundă şi scepticism sănătos acţionează ca o otravă asupra activării neurale care susţin anxietatea.

Generarea activă a unor asemenea gânduri poate amorsa circuitul libic ce duce la îngrijorare. O stare de relaxare activată în acelaşi timp în mod voit anihilează semnalele existenţei şi prezenţei anxietăţii pe care creierul emoţional le trimite în corp. Această ordine în activitatea mentală este incompatibilă cu îngrijorarea. Atunci când unei îngrijorări i se permite să se repete fără a fi abordată, ea câştigă teren, întărindu-şi puterea de convingere şi ajungându-se astfel la fobii, obsesii, crize de panică.

Suferinţele ficatului

Imaginea pe care o avem despre noi înşine depinde şi de ficat.


În medicina orientală, emoţia asociată ficatului şi care îi produce dezechilibre este mânia. De câte ori reacţionăm violent la provocările vieţii tot de atâtea ori suprasolicităm ficatul să mobilizeze energii suplimentare, iar „sportul” acesta îl va epuiza.

Toate furiile „păstrate” în interior, se vor condensa, materializa în chisturi,tumori, ciroză sau cancer. Pacientul suferind de ficat acceptă cu greu emoţiile celorlalţi sau pe cele ale lui însuşi. Lipsa bucuriei de a trăi, gelozia, invidia, sentimentul de culpabilitate care ne îndeamnă mereu să ne justificăm, să ne apărăm, epuizează sistemul imunitar – cel implicat în „apărarea” organismului. Critica permanentă a semenilor, judecarea şi condamnarea lor, nemulţumirea permanentă pot precede o criză de ficat. Bolnavii de ficat au din aceas motiv un sistem imunitar slăbit, ineficient. Imaginea noastră, stima de sine este asociată cu sângele iar acesta este cel care aduce hrana la ficat.

Ficatul este organul care ne ajută să facem strategii iar vezica biliară să luăm decizii curajoase. Ficatul mai este legat de credinţele noastre; de aceea, credinţa în Dumnezeu, dizolvă emoţiile negative şi „curăţă”, purifică ficatul.

Secretul pe care oamenii care au un ficat  suferind ar trebui să-l ştie este cuvântul „accepta”; este poarta spre iubirea de sine, spre iubirea celorlalţi, spre autovindecare.

Două vorbe despre înţelegere

Iubirea, Dumnezeu, somnul sau înţelegerea vin la noi fără să le chemăm, singure. Nu le putem impune să vină pentru că aşa şi nu altfel, este dorinţa noastră. Dumnezeu nu poate fi forţat. „Dumnezeu îşi face cuib doar într-o minte liniştită” îmi spunea un prieten preot.  Noi suntem foarte eficienţi în lucruri mecanice dar neştiutori sau neputincioşi în cele umane. Când înţelegem, însă, mintea se linişteşte şi intră într-o stare de pace, de calm, de acceptare. Când nu înţelegem ea este agitată, tulburată, înfricoşată. Când cineva este panicat, speriat el pur şi simplu nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui şi atunci începe să acuze în stânga şi în dreapta sau să înjure. El nu înţelege realitatea care i se întâmplă sau care i se arată în faţa ochilor. El nu poate fi ajutat. Nimeni nu poate fi liniştit, nu poate accesa înţelegerea cu ajutorul altcuiva. Nu există perfuzii cu înţelegere sau cu minte liniştită. Noi încercăm să ne dominăm/învingem unii pe alţii fie că este vorba de copil, soţie, părinte, coleg, şef sau prieteni şi aşa apar conflictele. Pentru că fiecare dintre noi procedăm aşa, este normal să apară şi conflictul. Când vom înţelege cum funcţionează ego-ul, când vom accepta că ceilalţi nu pot fi schimbaţi şi că nu vom reuşi decât să pierdem inutil timp şi energie încercând să facem asta, ne vom linişti şi vom suferi mai puţin. Când ripostăm la „atacurile” celorlalţi, nu facem decât să le întărim acestora şi mai tare ego-ul lor, iar cercul vicios nu se va sfârşi astfel, niciodată. A nu riposta unui ex-prieten care azi te atacă, înseamnă a-i oferi şi lui şansa să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt şi să îşi asume propria responsabilitate. Când încercăm să acceptăm, sau când începem să înţelegem, atunci, apare o anume distanţă între noi şi restul lumii, o stare de detaşare/contemplare. Începem să fim amuzaţi de modul stupid în care acţionează oamenii şi ne amuzăm chiar de propria noastră prostie/ignoranţă. Când renunţăm la frică, abia atunci începem să râdem cu adevărat. Spectacolul lumii este atât de ridicol însă noi nu ne-am dat seama până acum, pentru că făceam parte din el. Asta s-a întâmplat doar până când am înţeles modul de funcţionare. Un terapeut se plimba împreună cu un prieten, când, pe neaşteptate a apărut un nebun scăpat din curtea secţiei de psihiatrie. Nebunul l-a lovit pe acesta cu putere cu pumnul în spate, apoi a fugit şi s-a ascuns. Terapeutul a căzut la pământ, dar şi-a revenit, s-a ridicat uşor şi şi-a continuat liniştit plimbarea. Prietenul revoltat l-a întrebat :”Cum, nu faci nimic cu nebunul ăsta?”. Acesta i-a răspuns: „E problema lui, nu a mea!”. Când altcineva e furios, e mânios, e problema lui, dacă ne loveşte sau ne jigneşte, e doar problema lui. Când cineva ne urăşte dar, noi acum suntem cu adevărat ştiutori/înţelegători, atunci vom simţi pentru el doar compasiune pentru că omul respectiv este bolnav, beteag. Când un om suferă de cancer, bunăoară, nu te superi pe el, ci îl ajuţi să meargă la un spital cât mai urgent.  Mintea este începutul şi sfârşitul tuturor problemelor noastre.

animated love. Pictures, Images and PhotosCând avem în faţă o floare sau o fată începem imediat să gândim „O, ce floare frumoasă!”, sau „o, ce fată frumoasă!”. Dacă avem înclinaţii spre filosofie, o să ne întrebăm „Ce este oare frumuseţea?” sau, „Ce este dragostea?” – întrebări la care nimeni nu a găsit până în prezent vreun răspuns. O floare sau o fată nu este nimic altceva decât o floare şi o fată. A le compara cu alte flori sau cu alte fete, înseamnă a ne expune confuziei, pentru că şi floarea şi fata aceasta sunt unice. Mintea noastră compară, vrea să explice, să digere, să filosofeze, să domine, să cucerească. Şi aşa ratăm momentele esenţiale ale vieţii noastre, pentru că şi florile şi fetele nu au timp să aştepte, ele se ofilesc. Când le-am avut înaintea ochilor ele au avut un mesaj pentru noi adus de dincolo, din necunoscut. Dar acest necunoscut nu durează la infinit. Când o floare, un răsărit de soare, un bob de rouă sclipind sau o fată bate la uşa inimii noastre, noi de obicei ratăm întâlnirea pentru că mintea noastră este deja rătăcită. Un filosof face filosofia frumuseţii sau un poet poezia dragostei. Un om detaşat, însă, care a înţeles realitatea rămâne prezent în prezenţa florii fără să proiecteze gânduri inutile. Ei există pur şi simplu împreună. Tot ce trebuie să facem este să fim prezenţi împreună cu realitatea. Atunci nu mai avem nevoie nici de întrebări şi nici de răspunsuri. Când ne este sete bem apă iar setea dispare. Unde se întâlneşte apa exterioară cu senzaţia de setea interioară? La fel şi atunci când ne este foame. Atâta doar că oamenii au uitat ce e setea, foamea, iubirea, înţelegerea, liniştea, Dumnezeu. Un om „modern” are  dorinţă, plăcere, „poftă” sau, desigur,  apetit.

3 vizitatori online acum
0 vizitatori, 3 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 7 la 07:52 am UTC
Aceasta luna: 13 la 09-07-2019 02:16 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC