> News of the day <

Povestea oşteanului Iovan – cavalerul crinilor şi regele albinelor

Nelu Iovan este un om modest, onest, vesel când nu e tăcut şi harnic precum un monah. Nelu Iovan este un oştean iscusit care a fost scos din luptă în plină maturitate şi putere. Povestea lui este povestea cavalerilor care sunt marginalizaţi tocmai atunci când sunt mai pregătiţi pentru focul bătăliilor. Iovan nu s-a luptat … Read more

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Sarea – ce mai ştim

Vedem şi auzim zilnic de câteva zeci de ori îndemnul să evităm folosirea în exces a sării, zahărului şi grăsimilor. Ce ar mai fi de ştiut în legătură cu aceste substanţe şi de ce trebuie ele “evitate”?

Pe muntele de sare de la Meledic (Subcarpaţii Vrancei)

Pe pământ sarea se găseşte în cantităţi destul de mari dar inegal răspândită (110 ×15 tone) în Europa fiind cele mai multe zăcăminte, iar aici cele mai multe resurse – peste 300 de masive de sare aflându-se în spaţiul carpatic. Primele aşezări omeneşti sedentare în Europa apar în zona Schela Cladovei – Lepenski-Vir (între mileniile XVII-VI i.e.n) situată de o parte şi de alta a Dunării (Porţile de Fier) în apropierea unor izvoare sărate şi sulfuroase. La români, din cele mai vechi timpuri, pâinea şi sarea erau considerate sacre şi în semn de cinste, oaspeţii erau primiţi cu astfel de bucate (simbolul ospitalităţii noastre). Herodot pomeneşte despre existenţa unor grupuri de oameni care trăiau în perimetrul unor “dealuri de sare” (cartea IV,cap.CLXXXI-CLXXXV), Homer o numeşte “divină” iar Platon “substanţa zeilor”. Zeiţa mării se numea Salacia şi pentru că soldaţii romani care păzeau “drumul sării”- via Solaria- de la Rosetia la Roma îşi primeau solda în sare, de atunci a rămas consacrat termenul de “salariu”. În Biblie se spune: „Să vă spun de ce sunteţi aici pe pământ. Sunteţi aici pentru a săra şi a da gusturile lui Dumnezeu acestui pământ. Dacă vă pierdeţi puterea de a săra, cum vor mai gusta oamenii dumnezeirea? Atunci v-aţi pierdut folosul şi veţi sfârşi la gunoi. (…) Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce va fi făcută din nou sărată?! Nu mai este bună la nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni”. Pentru că şi atunci sarea era alterată, impurificată cu nisip sau ghips, Iisus dorea să sublinieze ideea de Non-Compromis/ Ne-contaminare când vine vorba de credinţa în Dumnezeu. Tot în Biblie citim că soţia lui Lot s-a transformat într-un stâlp de sare neascultând porunca lui Dumnezeu iar Elisei a “îndulcit” apele Ierihonului cu sare. Ţăranii noştrii au grijă să asigure animalelor lor din “bătătură” sau staul ( de la stână) “bulgărul” de sare. În poveştile poporului român se vorbeşte despre “drobul de sare”  cărat în spinare (Ion Creangă a fost acuzat că ar fi plagiat povestea “Capra cu trei iezi” după aceea a fraţilor Jajob şi Wilhelm Grimm – “Lupul şi cei şatpe iezi”), dar mitul sării se regăseşte în majoritatea culturilor populare orale. Tot strămoşii noştrii considerau că a vărsa sare aduce ghinion în casă. Scoţienii, conform tradiţiei, când se mută în casă nouă, prima dată aduc cutia cu sare iar Shakespeare pomeneşte sarea în scrierile sale de peste 37 de ori.

Sarea este un ingredient necesar şi obligatoriu din meniul oricărui mamifer, nu doar al omului. Necesarul minim de sare este evaluat la 1g/zi pentru copii mici, la 10g/zi pentru cei peste un an până la 14 ani, 25g/zi pentru adulţi la muncă uşoară şi 30g/zi pentru munci grele în zona temperată. Când consumul de sare scade sub 0,1984 grame pe zi, apare dorinţa de a mânca sărat. In caz de pierdere a sării (prin transpiraţie abundentă sau diaree) organismul îşi pierde vigoarea, iar la o diminuare mai serioasă a cantităţii de sare, acesta moare.

Majoritatea oamenilor prezintă un deficit al sării în organism deoarece industria  a “curăţat” prin procedee de rafinare chimice de “impurităţi”  - calciu, magneziu, oligoelemente sarea aşa cum se regăsea ea în natură, oferindu-ne doar o substanţă cu gust sărat numită clorură de sodiu (o combinaţie de sodiu şi clor). Astfel că, la fel ca în cazul zahărului alb, sarea a devenit o substanţă agresivă din punct de vedere biochimic sau o “otravă”. Organismul nostru poate “scăpa”/ elimina această substanţă nenaturală, anorganică între 4,8 şi 7 grame prin rinichi şi încă altă cantitate prin piele. Întrucât majoritatea alimentelor conţin sare (pentru conservare) iar papilele noastre gustative sunt excitate zilnic de sarea adăugată din solniţa de pe masă, organele noastre de excreţie sunt mereu suprasolicitate (organismul este nevoit să  neutralizeze excesul folosindu-se de preţioasa apă pe care o ia de la celule acestea fiind astfel mai mereu deshidratate). Consumul exagerat de sare dublat de consumul exagerat de carne are ca efect un exces de acid uric care combinat cu cristalele de clorură de sodiu se depune în articulaţii întreţinând artritele sau guta.

Spre deosebire de sarea refinată, aşa cum o folosim noi în prezent, sarea naturală (aceea de rocă sau “de sac”) are o structură cristalizată geometric naturală (datorită presiunilor şi vibraţiilor foarte mari la formare în urmă cu milioane de ani) ceeace face ca mineralele şi oligoelementele astfel cristalizate geometric să fie absorbabile prin peretele celular (sau disponibile biochimic). Sarea naturală s-a format timp de milioane de ani ca urmare a unor presiuni foarte mari aşa cum s-au format şi cristalele de cuarţ. La fel ca acestea, cristalele de sare sunt mai întâi de toate purtătoare de informaţie (înainte de a fi condiment sau excitaor al papilelor noastre gustative). Cristalul de cuarţ (“inima” microprocesoarelor din calculatoare, televizoare, radiouri, etc) are o formă geometrică perfectă (hexagonală) astfel că la o anumită presiune începe să vibreze sau să producă tensiune (câmp electric). Celulele noastre nu pot absorbi decât elemente organice (o altfel de definiţie a ceeace este “natural”) şi aşa se explică de ce mineralele din apa “minerală” nu pot fi absorbite oricât de multă apă am cumpăra sau oricâte zile am sta la “băi”. Iar ceeace nu poate intra în celulele noastre nu poate fi metabolizat adică este inutil. Sistemul nostru nervos (creier, măduva spinării, nervi) trimite comenzile şi primeşte informaţiile din mediul extern sau intern sub forma impulsurilor nervoase care sunt de fapt transferuri ionice de energie electrică (polarizarea şi depolarizarea membranelor celulare, potenţialul electric, “jocul” ionilor de sodiu şi potasiu, cu fiecare impuls nervos  eliberându-se 90mV tensiune). Acesta este de fapt suportul electrochimic pentru gândurile şi acţiunile noastre (stimulii vizuali, auditivi, tactili, olfactivi, gustativi, etc sunt astfel convertiţi chimic şi electric în gânduri şi ulterior în acţiuni). Nici măcar un gând nu este posibil fără existenţa ionilor de sodiu şi potasiu, nicidecum, mişcarea. Atunci când efectuăm simplul gest de a bea un pahar cu apă, miliarde de impulsuri electrice (frecvenţe electromagnetice) stau la baza acestei acţiuni, iar transmiterea tuturor comenzilor la muşchi şi organe este condiţionată de sare. Când cantitatea de sare din organism este diminuată avem de-a face cu un deficit de informaţie şi de energie. Astfel că încep să apară dezechilibre care conduc în final la boală şi suferinţă. Ni se spune – la recomandarea medicilor, că excesul de sare nu este sănătos. De acord! Dar ce înseamnă exces şi raportat la ce? Un copil de 20 de kilograme nu are nevoie de tot atâta sare ca un adult aşa cum am precizat mai sus. A reduce/elimina sarea din alimentaţie înseamnă a reduce de peste 11 000 de ori viteza transmiterii impulsului nervos de la şi dinspre creier (o metodă televizionistică de a ne transforma în “legume” docile?). Excesul de tutun şi medicamente este mult mai periculos dar şi mult mai profitabil (accize, taxe, impozite plătite de cei “docili” la bugetul mondial). Care este cea mai des auzită recomandare medicală în spital? “Redu consumul de sare” adică să reducem sau poate să “tăiem” legăturile informaţionale cu creierul pentru ca acesta să nu rejecteze (alergii) medicamentele înghiţite şi generos recomandate. Dar “zahărul”? Zahărul natural din fructe sau miere de albine este sintetizat din APĂ (CO2+H2O) şi intră/participă la formarea/ structurarea acidului dexoxiribonucleic (ADN) adică a suportului informaţiei din corpul nostru şi implicit a evoluţiei noastre. Atenţia, concentrarea, memoria, evoluţia genetică au legătură directă cu glucoza (sau “zahărul”). Colesterolul (“grăsimile” – căci la aceasta se face referire în mesajul radio-tv), ajută  la  formarea membranelor celulare (structură lipoproteică), la sinteza hormonilor în glandele suprarenale şi în ovare, este indispensabil digestiei lipidelor (în urma transformării de către ficat în acid biliar), “unge” peretele interior al arterelor (care altfel ar fi distruse în timp scurt aşa cum sunt distruse localităţile de viituri).

Nivelele scăzute/joase ale colesterolului induse cu ajutorul medicamentelor, duc la apariţia depresiei, impotenţei sexuale, comportamentului violent, sinuciderii şi mai ales o slabă funcţionare a sistemului imunitar. În manualele mai vechi de medicină, valorile normale ale colesterolului erau considerate 300 mg (la un HDL -35mg/dl de sânge) – JAMA 2001; 285:2486-2497. O comisie medicală de la OMS a stabilit însă că aceste valori sunt prea mari şi le-a scăzut la 200. O singură cifră modificată/schimbată a adus în portofoliul/conturile industriei medicale câteva zeci de milioane de bolnavi (36) şi câteva miliarde de euro profit! (4,3). A scăzut însă şi mortalitatea sau morbiditatea odată cu această schimbare sau cu înmulţirea etichetelor de medicamente “hipocolesterolemiante”? va urma

Scorţişoara – condiment şi medicament

Fiecăruia dintre noi, îi revin în memorie dimineţile cu orezul cu lapte dulce şi scorţişoară pregătit de bunica, sau prăjiturile ei extraordinare cu mere şi scorţişoară sau de serile geroase când ne delectam cu vin fiert dulce, aromat cu scorţişoară sau când tot bunica ne trata de guturai cu deliciosul ceai de scorţişoară, lămâie şi miere de albine.

Mai târziu am aflat că scorţişoara nu este doar unul din cele mai vândute condimente din lume ci şi un bun remediu pentru o mulţime de boli. Aceast condimentprovine de la o plantă din familia laurului care creşte cel mai mult în China, India şi Vietnam iar numele ei „amomon” (cicnamomum zeylanicum) însemna „puternic condimentat”.


În alte timpuri, rulourile de scorţişoară erau cadouri rezervate doar monarhilor sau faraonilor (aflăm informaţii despre ea în scrieri chinezeşti scrise cu aproape 3000 de ani î.Ch). Egiptenii o foloseau în procedurile de îmbălsămare iar romanii o ardeau cu ocazia funeraliilor (Nero a ars rezerva pe un an când şi-a înmormântat soţia, pe Poppaea Sabina). După Herodot, arabii deţineau monopolul comerţului cu scorţişoară tot el povestindu-ne şi despre modul cum aceştia recoltau bucăţi de scoarţă aromată din cuibul păsărilor care le foloseau la construcţia acestora. În Vechiul Testament este descris mirosul din veşmintele şi patul iubitei care aducea cu cel de scorţişoară
ceai scortisoara Pictures, Images and Photos
Constituenţi principali
Uleiul esenţial din tulpina de scorţişoară (max. 4%) este dominat de două fenilpropanoide cinamaldehidă (3-fenil-acroleină, 65 – 75%) şi eugenol (4-(1-propenă-3-il)-2-methoxi-fenol, de 5 la 10%). Alte fenilpropanoide (safrol, esteri ai acidului cinamic), mono- şi sesquiterpene, cu toate că se găsesc numai în urme, au o influenţă importantă pentru gustul de scorţişoară. Un alt component găsit în urme şi relevant pentru calitate este 2-heptanona (metil-n-amil-cetonă). Din frunzele de scorţişoară se poate obţine un alt ulei esenţial (1%) care conţine în principal eugenol (70 – 95%) şi poate fi folosit ca înlocuitor al cuişoarelor. Mici cantităţi (1 – 5%) de cinamaldehidă, benzil benzoat, linalool şi β-cariofilenă au fost de asemenea găsite. Mai conţine rezine, glucide simple, amidon, mucilagii, cinzeilanină, heterozide mono şi sesquiterpenice, oligomeri cu 4-6 unităţi.
În majoritatea altor bucătării este preferată pudra de scorţişoară. Pudra este adăugată puţin înaintea consumului, deoarece devine uşor amară după ceva timp de gătire. Un studiu recent a demonstrat ca mirosul de scorţişoară stimulează funcţiile creierului (cognitivă şi memoria). Ea aduce claritate mentală şi înţelegerea evenimentelor în special a celor adverse prin creşterea puterii de empatie şi integrarea lor profundă, lipsită de agresivitate. Încrederea şi siguranţa de sine conferite de scorţişoară conduc la relaxare, deschidere, iar puterea interioară redescoperită/recâştigată cu ajutorul ei ne face mai nobili şi mai iubitori, mai senzuali şi mai darnici. Fluidifică, mobilizează şi sublimează excesul de apă, fiinţa noastră interioară devenind ei însăşi plăcută şi prietenă. Efectul subtil de creştere a imunităţii şi protecţie la agresiuni externe este explicat de compoziţia în uleiuri volatile, antibacteriene, antivirale, antifungice, antiulceroase, anticoagulante, annestezice sau carminative.
Cum o folosim.
Contra gripei, fierbem un beţişor de scorţişoară în apă purificată osmotic (apa pură are o capacitate mărită de extragere a principiilor volatile fitoterapeutice) timp de 2 minute apoi această apă obţinută o folosim la prepararea ceaiului verde din care bem de două ori pe zi. Acest ceai, dar, conform unor studii recente şi cafeaua preparată (presărată) cu scorţişoară scad nivelul colesterolului (pe lângă aroma foarte plăcută oferită papilelor noastre gustative). Într-un studiu realizat la Universitatea Copenhagen, pacienţii cărora li se dădea o jumătate de lingură cu scorţişoară, combinată cu o lingură de miere, zi de zi înainte de micul dejun, au înregistrat efecte miraculoase în ceea ce prieveşte ameliorarea durerii provocată de artrită. După o săptămână de la tratament nu-i mai dureau încheieturile, şi abia după o lună puteau merge fără să se plângă de durere.


În textele istorice vechi ni se spune despre puterea scorţişoarei de a împrospăta repiraţia urât mirositoare (halena). În acest scop dizolvăm într-un pahar cu apă purificată osmotic fierbinte o lingură de miere presărată cu scorţişoară pulbere apoi facem gargară. Vom avea toată ziua o respiraţie proaspătă (să ne aducem aminte că această respiraţie neplăcută de obicei este cauzată de constipaţie şi de încercarea organismului deshidratat sau hidratat cu sucuri, bere, alcool de a elimina prin salivă toxinele acumulate în exces). Întrucât scorţişoara conţine un număr mare de antioxidanţi, ceaiul îndulcit cu miere este un bun mijloc de obţinere a longevităţii dar şi pentru a păstra o piele catifelată şi elastică mulţi ani. În acest scop va trebui să devină o obişnuiţă gestul de a bea de 3-4 ori pe zi câte o cană cu ceai de scorţişoară şi miere de albină care conţine aproape 500 de substanţe naturale utile şi benefice chimiei noastre interioare.

Medicină şi istorie

Pentru a-şi apăra corpul de boli şi pentru a-şi păstra sănătatea, poporul român folosea mijloacele şi instrumentele moştenite de la strămoşi toate acestea la un loc alcătuind medicina populară românească. Oamenii ştiau să-şi aleagă din mediul înconjurător ceeace le era de folos, bazându-se pe o intuiţie sănătoasă, pe observaţie şi pe un empirism nuanţat şi selectiv.

Dar fie că era vorba de plante medicinale, sau vietăţi (arici, şopâlle, porumbei, cârtiţe, etc) sau minerale, ele erau administarate în cursul unor operaţiuni magice. Poporul român credea că nu leacul era izbăvitor ci bunăvoinţa duhurilor nevăzute care provocaseră boala şi care trebuiau înduplecate să îi redea sănătatea.

Medicii poporului erau denumiţi în limbaj obişnuit „vraci” şi au fost confundaţi sau asemănaţi în mod greşit cu vrăjitorii. Acest lucru s-a datorat faptului că ambele îndeletniciri derivau din acelaşi cuvânt slav („vorcium” – a vorbi şoptit, a murmura, a vorbi cu duhurile). Iniţial era vorba de aceeaşi persoană, însă în timp, vracii s-au ocupat doar de îngrijirea bolnavilor iar „vrăjalnicii” de „vrăji” şi de cominicarea cu „păsările şi hiarele”. Unii dintre vraci administrau leacuri iar alţii practicau o chirurgie tărănească bazată pe experienţa căpătată cu ocazia naşterilor sau a „repunerii” oaselor. În secolul VI, populaţia din Peninsula Balcanică rărită în urma ciumei lui Iustinian, vine în contact cu slavii veniţi din nord-estulul Dunării. Aceştia s-au amestecat cu grecii şi au învăţat meşteşugul medicinei şi chirurgiei continuând să-l practice în timp ce călătoreau în diverse locuri. Vracii slavi au ajuns şi la noi readucând cu ei meşteşugul vrăciuirii. Dar, să ne reaminim că în urmă cu câteva sute de ani Charmides îi povestea lui Socrate pe câmpul de luptă de la Potideia cum învăţase el de la daci arta vindecării sau a folosirii cuvintelor potrivite („farmacon” sau „farmec” erau cuvintele rostite de tămăduitorul dac odată cu administrarea leacului). Tot de la daci, acest grec – Charmides învăţase tainele înţelepciunii.

Să ne reamintim că înţelepciunea dacilor însemna după mărturiile lăsate de Platon „un fel de a face potolit lucrurile”, sau “ceea ce-l face pe om să se ruşineze şi să fie ruşinos, ea fiind un fel de sfială”, sau “să te îndeletniceşti cu ale tale” sau “făptuirea celor frumoase” sau “a ştii că ştii cele ce ştii şi că nu ştii cele ce nu ştii” sau “cunoaşterea de sine însuşi” sau multe alte lucruri cuminţi pe care grecii dar şi alte popoare care au trecut pe la noi şi le însuşiseră de la strămoşii noştrii daci (Herodot din Halicarnas – “părintele istoriei” afirma despre daci că erau un popor “con mente” adică “ cu minte”, “înţelept”).

Am făcut aceste precizări pentru a arăta cu nu slavii au fost cei ce au adus pentru prima dată arta vindecării pe aceste meleaguri locuite de oameni cuminţi, ci ea era cunoscută cu mult timp înainte, doar că în timp ce în Europa apăreau Universităţi, noi eram tot primitivi în modul de organizare socială. În Balcani, abia în Serbia şi apoi în Bulgaria apare o şcoală de vraci herniotomişti care în secolul XVIII primea ucenici şi din ţările străine. În Transilvania unde erau puternice comunităţi de greci aromâni (schei), întâlnim şi meşteri hirurgi din rândul cărora se va ridica primul român – profesor universitar – Ioan Piuariu-Molnar – chirurg oftalmolog (oculist).

Primul document în care este pomenit un “vraci” pe teritoriul nostru datează 1487 (un act de danie către Muntele Athos) şi este vorba de Constantin, o rudă a lui Neagoe Basarab dinspre Doamna Despina. Ulterior întâlnim pe Radu vraciul căruia domnitorul Radu Paisie îi oferise demnitatea de “portar” sau vraciul Gheorghe “braşoveanul” care avea şi misiuni politice de legătură între Braşov şi domnitorul Mircea Ciobanul.

În armata lui Mihai Viteazul întâlnim primul medic militar român – vraciul Marco. Aceşti vraci însă erau foarte scumpi şi în 1647 aflăm că un orb din Poenari – Argeş şi-a vândut toată averea pentru a plăti vraciul venit să-i redea vederea. Ei sunt însă puţini în documentele istorice dar şi în realitate deoarece domnitorii români obişnuiau să le ia capul dacă meşteşugul lor dădea greş. va urma.

2 vizitatori online acum
0 vizitatori, 2 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 7 la 04:29 am UTC
Aceasta luna: 13 la 09-07-2019 02:16 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC