> News of the day <

Aquaporinele – un miracol care schimbă lumea

Nu ne trebuie diplome universitare pentru a înţelege modul simplu în care banala şi inteligenta apă ne poate proteja sănătatea sau ne poate ajuta să ne vindecăm. Joseph Hilaire Pierre Belloc René – unul din cei mai prolifici scriitori britanici sfătuia uşor ironic, tinerii scriitori să se concentreze asupra unui singur subiect, dându-le exemplul râmelor. … Read more

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Medicină şi formalism

Am avut ocazia de a dezbate alături de un prieten timp de câteva ore o problemă simplă dar plină de profunde tâlcuiri, şi anume cea legată de modul în care relaţionăm. Încercam de fapt să ne explicăm diferenţa între comunicarea de tip  “comunist” şi cea de tip “capitalist”. Pentru că discuţia a fost foarte interesantă şi consistentă, am decis să supun atenţiei cititorilor noştrii câteva fragmente. (…)

E mai bine să ne adresăm cu “tu” sau cu “dumneavoastră”? E mai corect să ne “strigăm” pe numele mic sau cu “domnule…”?

Dacă ne referim la o persoană necunoscută, am putea considera familiarismul “tu” nepotrivit spunea prietenul meu care este şi mai conservator, el fiind adeptul costumului (pantalon, cămaşă) aproape în orice împrejurare. Mi-am adus atunci aminte de remarca făcută de altcineva care a fost în Satele Unite cum că acolo poţi să mergi la o conferinţă şi să stai pe mochetă în pantaloni scurţi sau că tot acolo poţi să te adresezi unui necunoscut cu formula “salut, sunt Sorin, tu cine eşti?”. Un puşti sau oricine altcineva nu va simţi nevoia în “State” să se adreseze lui Bill Gates cu “Good morning domnule Bates”, ci  cu “Hello, how are you doing Bill?”.

Această modalitate de adresare desigur că favorizează şi facilitează comunicarea, dar este şi o caracteristică a vieţii pe care o trăim azi: puţină şi rapidă (aşa se explică, cred modul în care tinerii comunică (“vb”) pe Internet, adică extrem de familiar şi de scurt). (…)

Până la tinerii noştrii pragmatici însă, pentru mai multă preciziune, să ne aducem aminte de revolta, de revoluţia borghezo-moşierească din Franţa când toate titlurile nobiliare au fost abolite, declarându-se că “toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a lui Dumnezeu” (formulă ce se regăsea parcă şi în Constituţia noastră). O altă revoluţie, socialistă de data asta, (iscată puţin mai târziu) afirma aceleaşi principii introducând sintagma “tovarăşe” pentru a sublinia egalitatea dintre oamenii muncii (niciodată însă – să ne amintim un “tovarăş” nu a fost egalul “tovarăşului prim-secretar”).  (…)

Revoluţia din decembrie 89 a înlocuit apelativul “tovarăşe” (aruncat în desuetudine şi oprobiu) cu “domnule” importat din vestul capitalist. Dacă îl alăturăm lângă “doctor” formula este completă. Complet ridicolă adică, dincolo de respectul pe care pacientul se străduieşte să îl exprime tămăduitorului său. Dar să explicăm. Vedem în filme sau cei care călătoresc în special în America pacienţi care se adresează cu “doc” , “doctore” sau chiar pe numele mic celui care tocmai l-a operat sau i-a salvat viaţa.

Ce este însă un “doctor”?

Dincolo de semnificaţia academică , cuvântul “doctor”  îşi are originea în latinescu “docere” care înseamnă “învaţă”, “ a preda”, “învăţător”, “profesor” iar acest apelativ vrea să sublinieze înainte de orice formă de respect, importanţa educaţiei pacienţilor pentru sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii. Pacientul  vede în “doctor” mai întâi un “sfătuitor” competent şi apoi “mecanicul” care îl “repară” şi nicidecum un agent de vânzări sau un distribuitor de medicamente plin de ifose preţioase.

Cuvântul “medic”  (tradus din latinescu “physicus”) îşi are originile în greaca veche şi era un adjectiv similar/sinonim cu “natural”. Prin anii 1100, medicul (physic sau “fisicien”) se ocupa cu “ fisica” sau cu vindecarea naturală nefiind însă confundat cu hirurgul sau cu apothecarul (farmacistul). Tot în greaca veche, întâlnim cuvântul “iatros” care este tradus tot ca “medic” sau “doctor vindecător” (azi îl mai regăsim în termenul “psihiatru” care se referă la medicul ce îngrijeşte bolnavii psihici). (…)

O altă instituţie care distorsionează relaţiile dintre oameni este spitalul. Cuvântul „spital” vine de la latinescul „hospite” care înseamnă „oaspete” însă cu greu putem azi afirma că această instituţie rigidă şi prea formală mai are legătură cu “ospitalitatea”. Contradicţiile dintre medici, acuzele reciproce, criticile antideontologice, informaţiile contradictorii pe care le transmit pacientului şi care nu o dată ascund de fapt interese (de regulă comerciale) se transformă pentru acesta într-o sursă de insecuritate şi de stres. Toate acestea laolaltă conduc la anxietate, depresie sau la aşa-numitele boli „iatrogene” sau „ spitaliceşti” produse de medici şi de un sistem medical mult prea formal şi din ce în ce mai ineficient („vii cu o boală şi pleci cu mai multe” auzim tot mai des spunând oameni care au trecut printr-un spital). Unii medici exercită o adevărată „dictatură” medicală a cărui rezultat este aceeaşi suferinţa morală a pacientului (medicul este acela care impune diagnosticul, tratamentul, spitalizarea, intervenţiile chirurgicale sau analizele). Astfel că „domnul Doctor” apare nu odată, avid de Putere –  o putere medicală (viaţa şi moartea sunt în mâinile lui) influenţată fie de complexele/angoasele dobândite, fie pur şi simplu de  plăcerea lui personală. (…)

Noi “venim” în această viaţă din veşnicia nefiinţei, cu alte cuvinte mama noastră  biologică ne ajută, ne susţine să dobândim o  “formă” care să adăpostească la rândul ei acea fărâmă de suflet primită de la Dumnezeu. Când însă scopul/rostul nostru în această viaţă devine prioritar “forma”, atunci putem adăuga şi sufixul “ism” adică “formal-ism”. Iată de ce Viaţa noastră a devenit extrem de formală/formalistă iar modul în care oamenii comunică, interacţionează, relaţionează cu “vindecătorii” lor este cel mai bun argument.

Să nu uităm că, aşa cum spunea Hippocrate „părintele Medicinei” „doctorul”  ar trebui să ne înveţe mai întâi ce să facem sau să nu facem să nu ne îmbolnăvim iar apoi să ne ajute să ne vindecăm prin mijloace naturale pentru că tot el mai spunea, „Scopul Medicinei este să facă Medicul inutil!”

Mersul pe jos

Exerciţiul fizic este la fel de necesar pentru muşchi ca şi hrana; inactivitatea, lenea ne face slabi şi ne poate îmbolnăvi.

Dintre toate tipurile de mişcare, mersul pe jos este considerat „regele exerciţiilor fizice”; nu ne trebuie nici un echipament special şi poate fi făcut oricând, pe orice vreme. Este benefic pentru inimă şi sistemul vascular (diminuează riscul de a muri de boli de inimă cu până la 70%), întăreşte coloana vertebrală, articulaţiile şi muşchii, stimulează secreţia de endorfine benefice depresivilor, scade colesteroşul şi glicemia.  Este un excelent masaj al aparatului digestiv (intestinului gros), care previne constipaţia.

Ca tip de încălţăminte, Hipocrate recomanda „lipsa încălţămintei”; cel mai bine mersul pe jos sau alergarea uşoară pot fi efectuate pe pământ şi iarbă deoarece absorb şocurile şi protejează mai bine articulaţiile. Pe tălpi există peste 72 000 de terminaţii nervoase, iar stimularea acestora este benefică pentru toate organele. Mersul prin iarba plină de rouă dimineaţa, pe nisip sau zăpadă, aşa cum făceau strămoşii noştrii, întăreşte sistemul imunitar, coloana verteberală, umerii, picioarele, mai ales în cazul femeilor care poartă toc ascuţit; dacă ţinem picioarele sub un jet de apă rece zilnic, vom evita multe probleme de sănătate.

Dacă stăm mult timp la birou, putem să rulăm tălpile pe o bucată de lemn nelustruit, noduros, sau să facem băi reci şi fierbinţi alternative la picioare, pentru prevenirea apariţiei varicelor.

Culorile şi boala

Culorile fac parte din viaţa noastră; într-un univers monocrom, format doar din alb şi negru, am deveni foarte nervoşi iar apoi viaţa noastră ar înceta.


Zeul Thot, “secretarul zeilor” în Egiptul Antic, era stăpânul culorilor, zeul înţelepciunii, zeul timpului, gardianul morţii, “inima lui Ra” – cunoaşterea divină, forţa gândirii creatoare, stăpânul farmecelor; culorile  erau folosite pentru a trezi, amplifica forţa vitală, sau pentru a întreţine potenţialităţile ascunse ale fiinţelor umane ignorante.

Empedocle din Agrigento a fost primul grec care a scris despre culori; el spunea că ochii nu sunt doar receptori de culoare ci şi emiţători. “Chroma” era cuvântul definitoriu pentru culori iar Platon le atribuia virtuţi metafizice.

Hipocrate recomanda băile de lumină pacienţilor lui, punându-i să umble în pielea goală; chinezii extrăgeau informaţii preţioase din culoarea limbii, a ochilor, a pielii; indienii au corelat cel mai mult culoarea cu chakrele energetice.

Cele trei caracteristici ale unei culori sunt intensitatea, nuanţa şi tonalitatea; fiecare dintre noi avem o preferinţă pentru anumite culori ale hainelor, mobilierului, pereţilor, maşinii,etc. iar psihologii folosesc testul culorilor pentru evaluarea psihologică.

Efectele culorilor asupra psihicului nostru au fost dovedite de numeroase studii efcetuate în ultimii ani; cel mai cunoscut este cel efectuat de Institutul Politehnic din Budapesta unde oameni legaţi la ochi, introduşi în medii cromatice diferite, sufereau modificări măsurabile ale pulsului, tensiunii arteriale, temperaturii corpului, etc. Explicaţia ţine de acţiunea oscilaţiilor electromagnetice în raport cu schimbarea ambientului cromatic.

Una din cele mai importante şi utile nuanţe de culoare pentru sănătatea şi viaţa noastră este portocaliul-oranj – cu o lungime de undă între 585-620 de nanometri, culoarea entuziasmului (“en”- înăuntru, “theos” – Dumnezeu).

Este cel mai bun stimulent şi tonifiant emoţional; elimină inhibiţiile, facilitaeză comunicarea, creşte imunitatea, întăreşte aparatul respirator şi excelent stimulent sexual.

Este indicată în afecţiuni precum: bronşită, ţiuituri în urechi, demenţă senilă, febră, infecţii urinare, pietre la vezica biliară, melancolie, dureri de urechi, spasmofilie, stres, tuse.

Persoanele care resping culoarea portocaliu sunt inhibate, frigide, pudice, refulate sexual, încremenite în prejudecăţi, frustrate. Cele care o preferă indică o nevoie de senzualitate, de satisfacere a unor nevoi sexuale, nevoie de linişte, de confort.

Conceptul medical "mecanicist"

Acest concept medical apare ca urmare a desoperirilor din diverse ştiinţe (chimie, fizică, dar şi medicină).

Esenţa acestui model medical a constat în aceea că boala a fost intim legată de leziunea anatomică sau histologică. Descoperirile lui Pasteur şi Koch au pus la baza explicaţiilor biologice agenţii microbieni, cadru în care au fost adjudecate de modelul medical mecanicist de explicare a bolii.

Conform acestuia există o legătură directă care se face între simptom, boală, leziune, iar simplificând la maximum leziune= boală.

Acest fapt a dus la ruperea organismului în bucăţi, ca şi în cazul unei maşini cu mai multe piese, ducând la apariţia unei medicini de organ, a unei ultraspecializări, dar şi la cultul ultraspecialistului, a aparatelor medicale tot mai sofisticate şi a analizelor.

Simplificarea modelului la formula boală= leziune, persistă de cel puţin 100 de ani şi este adânc înrădăcinat atât în conştiinţa populaţiei dar şi a majorităţii personalului medical.

În realitate ea are origini mult mai departe în istorie Aş putea aminti de şcolile medicale greceşti – şcoala din Kos care avea ca reprezentatnt pe cunoscutul Hipocratikus, şi scoala medicală din Cnidos. Aceştia din urmă erau medici care se adresau direct simpromului fără să stea prea mult pe gânduri; ei nu ezitau să taie cu cuţitul sau să administreze leacuri dure care să înlăture simptomul. Hipokratikus şi discipolii săi erau mult mai circumspecţi; ei studiau modul în care corpul omenesc luptă cu boala şi îl ajutau prin administrare de purgative, sudorifice, vomitive, repaus sau dimpotrivă mişcare. În timp a avut succes medicina agresivă a medicilor din Cnidos (a fost însuşită chiar şi de egipteni);

Oamenii doreau un leac rapid pentru suferinţele lor. Aşa a apărut şi s-a dezvoltat farmacologia şi industria farmacologică.

În prezent aceasta se poate spune că are sub control corpul medical încă de pe băncile facultăţii şi terminând cu cercetarea medicală.

Binenţeles că în toată această poveste important nu este pacientul ci profitul acţionarilor din consiliide de administraţie ale acestor fabrici de medicamente care doresc profit permanent.

Prima ramură medicală care a ţinut cont de acest model a fost chirurgia. Primii chirurgi au plecat de la premisa ca omul este un sistem complex de instalaţii. Chirurgul de azi poate fi considerat un „bio-instalator”. În loc să folosească cuţite, medicii internişti folosesc medicamente pentru a trimite gloanţe asupra ţintelor reprezentate de organele bolnave.

Oamenii însă sunt ceva mai mult decât o însumare de elemente chimice. Consecinţa ultraspecializării şi a medicinei de organ a avut drept efect imediat deprecierea cunoaşterii personalităţii pacientului.

O altă consecinţă, de data asta din partea bolnavului a fost apariţia comportamentului maladaptativ în care bolnavii tind a renunţa uşor la responsabilitate, nu mai luptă cu problemele vieţii, individul se retrage în boală şi fuge uşor de răspunderile sociale.

Ca o reacţie în faţa neputinţei medicinei bazată pe acest concept sau model medical bazat numai pe explicaţii biologice care explică boala, într-un moment social caracterizat prin dezvoltarea unei societăţi urbanizate şi industrializate puternic, apare un concept nou – modelul psihosomatic care introduce în explicaţiile fiziopatologice alături de factorii biologici, pe cei psihologici şi sociali.

Modelul psihosomatic introduce între factorii de mediu şi organism un factor intermediar, o mediaţie reprezentată de reacţia psihologică la mediu. Acest factor este reprezentat de emoţie, anxietate, frică.

Modelul psihosomatic simplificat apare după formula : stres- emoţie- reacţie vegetativă- modificări funcţionale- leziune organică.

În locul unei viziuni mecaniciste (omul este ca o maşină),modelul psihosomatic introduce,în condiţiile moderne,ideia legăturii dintre corp şi suflet,dintre biologic şi social şi moral.

Modelul psihosomatic depăşeşte deci explicaţiile mecaniciste.

Leziunea chiar dacă există ea nu trebuie să fie neapărat primitivă,putând fi precedată de o lungă perioadă de tulburări funcţionale,care pot fi puse în mişcare de factori psihologici şi sociali,de relaţile interpersonale.În acest fel tulburările psihice şi somatice nu mai apar ca fiind în opoziţie.

Stresul vieţii va determina reacţia psihică,care prin intermediul sistemului nervos vegetativ va acţiona asupra fiziologiei diferitelor organe şi la care datorită duratei, intensităţii şi frecvenţei pot duce la fenomenul de organizare şi organicizare.

Boala,chiar de origine organică,poate la rândul ei să acţioneze asupra psihicului pe 2 căi:directă (prin intermediul modificărilor metabolice) şi pe cale psihologică,prin trăirea conştientă a stării de boală şi a consecinţelor sale.

În modelul psihosomatic omul sănătos sau bolnav reprezintă o unitate psihosomatică,apărarea organismului presupunând participarea ambilor factori,în timp ce leziunea apare doar în faza tardivă de evoluţie, reprezentând rezultatul eşecului, atât al apărărilor psihologice cât şi fiziologice a organismului.

Modelul psihosomatic face posibilă urmărirea în cadrul patologiei atât a influenţei factorilor psihici şi sociali,cât şi biologici,el poate explica trecerea de la social la boală somatică,de la factorii psihici şi sociali la reacţii funcţionale sau la leziuni organice,în timp ce modelul medical pune puţină bază pe factorii psiho-sociali şi nu putea da nici o explicaţie afecţiunilor funcţionale şi a maladiilor care apar în legătură cu stresul.

bibliografie selectivă: cucu ioan Reforma sanitară -reforma sistemului medical şi a gândirii medicale învechite – 2007

Medicină şi formalism

Am avut ocazia de a dezbate alături de un prieten timp de câteva ore o problemă simplă dar plină de profunde tâlcuiri, şi anume cea legată de modul în care relaţionăm. Încercam de fapt să ne explicăm diferenţa între comunicarea de tip  “comunist” şi cea de tip “capitalist”. Pentru că discuţia a fost foarte interesantă şi consistentă, am decis să supun atenţiei cititorilor noştrii câteva fragmente. (…)

E mai bine să ne adresăm cu “tu” sau cu “dumneavoastră”? E mai corect să ne “strigăm” pe numele mic sau cu “domnule…”?

Dacă ne referim la o persoană necunoscută, am putea considera familiarismul “tu” nepotrivit spunea prietenul meu care este şi mai conservator, el fiind adeptul costumului (pantalon, cămaşă) aproape în orice împrejurare. Mi-am adus atunci aminte de remarca făcută de altcineva care a fost în Satele Unite cum că acolo poţi să mergi la o conferinţă şi să stai pe mochetă în pantaloni scurţi sau că tot acolo poţi să te adresezi unui necunoscut cu formula “salut, sunt Sorin, tu cine eşti?”. Un puşti sau oricine altcineva nu va simţi nevoia în “State” să se adreseze lui Bill Gates cu “Good morning domnule Bates”, ci  cu “Hello, how are you doing Bill?”.

Această modalitate de adresare desigur că favorizează şi facilitează comunicarea, dar este şi o caracteristică a vieţii pe care o trăim azi: puţină şi rapidă (aşa se explică, cred modul în care tinerii comunică (“vb”) pe Internet, adică extrem de familiar şi de scurt). (…)

Până la tinerii noştrii pragmatici însă, pentru mai multă preciziune, să ne aducem aminte de revolta, de revoluţia borghezo-moşierească din Franţa când toate titlurile nobiliare au fost abolite, declarându-se că “toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a lui Dumnezeu” (formulă ce se regăsea parcă şi în Constituţia noastră). O altă revoluţie, socialistă de data asta, (iscată puţin mai târziu) afirma aceleaşi principii introducând sintagma “tovarăşe” pentru a sublinia egalitatea dintre oamenii muncii (niciodată însă – să ne amintim un “tovarăş” nu a fost egalul “tovarăşului prim-secretar”).  (…)

Revoluţia din decembrie 89 a înlocuit apelativul “tovarăşe” (aruncat în desuetudine şi oprobiu) cu “domnule” importat din vestul capitalist. Dacă îl alăturăm lângă “doctor” formula este completă. Complet ridicolă adică, dincolo de respectul pe care pacientul se străduieşte să îl exprime tămăduitorului său. Dar să explicăm. Vedem în filme sau cei care călătoresc în special în America pacienţi care se adresează cu “doc” , “doctore” sau chiar pe numele mic celui care tocmai l-a operat sau i-a salvat viaţa.

Ce este însă un “doctor”?

Dincolo de semnificaţia academică , cuvântul “doctor”  îşi are originea în latinescu “docere” care înseamnă “învaţă”, “ a preda”, “învăţător”, “profesor” iar acest apelativ vrea să sublinieze înainte de orice formă de respect, importanţa educaţiei pacienţilor pentru sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii. Pacientul  vede în “doctor” mai întâi un “sfătuitor” competent şi apoi “mecanicul” care îl “repară” şi nicidecum un agent de vânzări sau un distribuitor de medicamente plin de ifose preţioase.

Cuvântul “medic”  (tradus din latinescu “physicus”) îşi are originile în greaca veche şi era un adjectiv similar/sinonim cu “natural”. Prin anii 1100, medicul (physic sau “fisicien”) se ocupa cu “ fisica” sau cu vindecarea naturală nefiind însă confundat cu hirurgul sau cu apothecarul (farmacistul). Tot în greaca veche, întâlnim cuvântul “iatros” care este tradus tot ca “medic” sau “doctor vindecător” (azi îl mai regăsim în termenul “psihiatru” care se referă la medicul ce îngrijeşte bolnavii psihici). (…)

O altă instituţie care distorsionează relaţiile dintre oameni este spitalul. Cuvântul „spital” vine de la latinescul „hospite” care înseamnă „oaspete” însă cu greu putem azi afirma că această instituţie rigidă şi prea formală mai are legătură cu “ospitalitatea”. Contradicţiile dintre medici, acuzele reciproce, criticile antideontologice, informaţiile contradictorii pe care le transmit pacientului şi care nu o dată ascund de fapt interese (de regulă comerciale) se transformă pentru acesta într-o sursă de insecuritate şi de stres. Toate acestea laolaltă conduc la anxietate, depresie sau la aşa-numitele boli „iatrogene” sau „ spitaliceşti” produse de medici şi de un sistem medical mult prea formal şi din ce în ce mai ineficient („vii cu o boală şi pleci cu mai multe” auzim tot mai des spunând oameni care au trecut printr-un spital). Unii medici exercită o adevărată „dictatură” medicală a cărui rezultat este aceeaşi suferinţa morală a pacientului (medicul este acela care impune diagnosticul, tratamentul, spitalizarea, intervenţiile chirurgicale sau analizele). Astfel că „domnul Doctor” apare nu odată, avid de Putere –  o putere medicală (viaţa şi moartea sunt în mâinile lui) influenţată fie de complexele/angoasele dobândite, fie pur şi simplu de  plăcerea lui personală. (…)

Noi “venim” în această viaţă din veşnicia nefiinţei, cu alte cuvinte mama noastră  biologică ne ajută, ne susţine să dobândim o  “formă” care să adăpostească la rândul ei acea fărâmă de suflet primită de la Dumnezeu. Când însă scopul/rostul nostru în această viaţă devine prioritar “forma”, atunci putem adăuga şi sufixul “ism” adică “formal-ism”. Iată de ce Viaţa noastră a devenit extrem de formală/formalistă iar modul în care oamenii comunică, interacţionează, relaţionează cu “vindecătorii” lor este cel mai bun argument.

Să nu uităm că, aşa cum spunea Hippocrate „părintele Medicinei” „doctorul”  ar trebui să ne înveţe mai întâi ce să facem sau să nu facem să nu ne îmbolnăvim iar apoi să ne ajute să ne vindecăm prin mijloace naturale pentru că tot el mai spunea, „Scopul Medicinei este să facă Medicul inutil!”

2 vizitatori online acum
0 vizitatori, 2 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 7 la 07:52 am UTC
Aceasta luna: 13 la 09-07-2019 02:16 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC