> News of the day <

Apa ne poate salva viaţa I

Apa ne poate da sau ne poate lua sănătatea Unul din numele de referinţă pentru medicina preventivă mondială este Dr. Paul C Bragg – omul care la 16 ani care a scăpat de o boală care îi mai lăsa doar 3 luni de trăit apelând la mijloacele primare de vindecare – aer curat, soare, mişcare, … Read more

octombrie 2020
L Ma Mi J V S D
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Cum controlăm frustrarea

Oriunde te-ai duce, orice ai face, oriunde ai întoarce capul,  vezi sau auzi oameni frustraţi. Şoferi care claxonează şi înjură cu pumnii strânşi şi capul scos pe geam, părinţi nervoşi care smucesc copii din faţa rafturilor cu dulciuri sau jucării din market, soţi geloşi care îşi lovesc nemiloşi soţiile, soţii care îşi acuză soţii de tot felul de neputinţe, ghionturi la coadă la farmacie, vecini cu maxilarele înceştate sensibili la gălăgie care bat în ţeava caloriferului furioşi, copii care îşi acuză părinţii pentru neştiinţa/ neputinţa lor, subordonaţii care fac “spume” împotriva şefilor prea intransigenţi,o populaţie blocată în neputinţă şi care înjură cu patimă guvernul sau politiceinii, etc…

Am putea concluziona că suntem o naţiune de frustraţi, de oameni nervoşi, neputincioşi buni doar să critice, să înjure sau să acuze. Spuneam cu alt prilej că cel mai simplu mod de a părea “deştept” este să fii mereu “Gică-contra” şi dacă se poate “contra” la orice. Acesta este “sportul” preferat de oamenii care îşi compensează inferioritatea, neputinţa şi impotenţa căutând să domine, să acuze, să înjure pe ceilalţi (A.Adler – substituirea motivului).

Dar ce este de fapt frustrarea?

În accepţiunea lui S. Freud, “eu-l” are reacţii de apărare manifestate sub diverse forme cum ar fi de exemplu refularea (negarea conflictului sau motivului), consolarea neputincioşilor în fantezie sau visare (este de multe ori completată de consumul de alcool sau droguri), reacţia inversă (a acţiona în sens invers dorinţei), proiecţia (atribuim altcuiva neputinţa/impotenţa noastră pentru a-l putea acuza, reproşa, înjura, pedepsi, etc).

Frustrarea presupune împiedicarea realizării unei dorinţe, stare dublată de blocajul psihic consecutiv. Ea se caracterizează prin tensiune şi insatisfacţie datorită absenţei din situaţia finală a satisfacerii/ potolirii / împlinirii acestei necesităţi active. Frustrarea generală pe care o întâlnim azi este o atitudine, un sentiment cinic apăsător şi care este amplificat zilnic de o media agresivă, manipulatoare (care nu este interesată în realitate de nevoile noastre , de nerealizările noastre, de neştiinţa noastră, de eşecurile noastre).  A încerca să scapi de acest tip de frustrare indusă este totuna cu a lupta cu morile de vânt; sentimentul îţi este mereu şi mereu “aruncat” în faţă de personaje aparent docte, aparent preocupate, informate, atotştiutoare, des-interesate. Acţiunea lor manipulatoare se bazează pe faptul că oamenii, privitorii în general au o personalitate dublă. Una este dezamăgirea simţită acasă de lipsa banilor, de notele proaste ale copilului sau de reproşurile partenerului şi alta este “masca” (persona-litatea) oferită celorlalţi şi care ascunde abil toate aceste sentimente negative. Întrucât frustrarea nu poate fi uşor muşamalizată, pe acest teren sensibil sunt croite toate emisiunile negative, pline de venin, ură, sarcasm, ironii ieftine sau acuze justificate sau nu.  Spre deosebire de ură care este reversul iubirii şi care este un sentiment sincer în felul lui (ura se poate relativ uşor transforma în opusul ei adică în iubire), frustrarea atent întreţinută, cultivată, îţi abate atenţia de la vinovatul principal (de cele mai multe ori noi înşine) spre alte persoane. Acest tip de “salvare” (după cum istoria ultimilor 20 de ani a confirmat-o) este iluzorie, inexistentă şi doar punct de plecare pentru alte erori, eşecuri, frustrări viitoare.

Un alt tip de frustrare des întâlnită este cel care se naşte din dorinţa, atracţia irezistibilă de “a avea” altă femeie sau alt bărbat deşi partenerul tău este corect cu tine iar în familie nu este nici o problemă.  Frustrarea în acest caz alternează cu sentimentul de vinovăţie amplificându-se reciproc până când toleranţa scăzută sau chiar lipsa toleranţei la astfel de frustrări conduce la conflicte psihice grave traduse prin consum de alcool, droguri, dulciuri, cheltuieli inutile, agresivitate, depresie, tendinţe suicidale, etc.

Cum facem faţă frustrării

Ne autoeducăm să privim sentimentele negative pe care le trăim dintr-o altă perspectivă. Problemele, frustrările sunt exterioare sau interioare? Când vom realiza că aceste sentimente negative sunt interioare, adică ne aparţin, adică ele “stau în puterea noastră” vom şti că ceeace ne enervează acum, peste un număr de ani va fi doar o amintire sau nici măcar atât (câţi îşi mai aduc aminte de “prostiile”, de minciunile presei de acum 15-20 de ani sau de primele guverne “pricopsite” postrevoluţionare?). Să învăţăm să facem haz de necaz. Problemele nu vor fi mai uşor rezolvate dacă le luăm prea în serios şi cu siguranţă ceeace ne face să fim azi încrâncenaţi poimâne ne va face să zâmbim îngăduitori. Cerem ajutorul prietenilor. Problema care este extrem de frustrantă poate deveni acceptabilă atunci când ne oprim, luăm o pauză şi o discutăm cu prieteni buni. O problemă pusă corect (un prieten care o “vede” detaşat ne poate ajuta în acest sens) este pe jumătate rezolvată. În cercăm să vedem altfel realitatea, de preferat prin proprii noştrii ochi şi nu prin cei ai altora şi în nici un caz ai celor care ne incită în loc să ne ajute. Încercăm să redescoperim frumuseţea în partenerul pe care l-am ales în faţa lui Dumnezeu, cel care este cel mai aproapiat sprijin “la bine şi la greu” şi de ce nu să facem mai mult sex. Este o terapie naturală a frustrării care funcţionează impecabil.Şi să nu uităm: “Un pesimist vede dificultatea în fiecare oportunitate; un optimist vede oportunitatea în fiecare dificultate”. – Winston Churchill

Miracol la purtător- ochii

După ce ai bine de un miliard de ani (o secundă în economia generoasă a Universului!) viaţa a dăinuit pe pământ sub formă de organisme monocelulare sau unicelulare, la un anume moment, pentru a trăi mai mult, pentru a se hrăni mai bine şi pentru a se apăra mai eficient în faţa pericolelor din mediu, acestea au început să se adune şi să trăiască în comun această mult prea scurtă viaţă. Aşa s-a ajuns la specializarea celulelor şi apariţia organelor. Dacă într-un articol anterior vorbeam despre sistemul imunitar ca fiind printre primele structuri vii inteligente, pricepute în apărarea/protejarea organismului de boală şi toxine (adevăratul „domn’Doctor”), iată că alte celule specializate ajung după evoluţii spectaculoase să formeze organul care va ajuta fiinţa vie SĂ VADĂ  ceeace se întâmplă în jurul ei, şi mai ales să se bucure o dată în plus de minunea vieţuirii în acest colţ întunecat al Universului.

„Trezirea la lumină” a fiinţelor care populau Pământul a fost unul din evenimentele cele mai spectaculoase şi miraculoase care s-au întâmplat în istorie. Dincolo de „romantismul” răsăritului luminii şi de faptul că animalele primitive puteau să vadă în jur, la o scară universală, pentru prima dată în istoria Universului, materia se putea vedea pe ea însăşi. Abia mai târziu, când omul va fi dotat cu un creier suficient de bine structurat, această materie cosmică se va putea şi înţelege pe ea însăşi. Majoritatea organismelor pluricelulare sunt sensibile şi influenţate de lumină. Râma de exemplu (un vierme lipsit de ochi) „ştie” când este expusă la soare. Apariţia unor celule transparente protectoare (care au început „să bombeze” pentru a focaliza razele luminoase) şi a unui start de celule pigmentate sensibile situate sub acestea este începutul formării viitorului organ numit ochi.  Dar cum vedem?

Ochiul nostru actual rezultat al evoluţilei a miliarde de ani a materiei, este bombardat în fiecare secundă de un număr imens de fotoni de lumină. Culoarea roşie a unui trandafir nu este aşa cum crede orice om o proprietate a trandafirului, ci doar o percepţie a creierului nostru. Mai academic spus, culoarea roşie este  percepţia undelor electromagnetice cu lungimea de undă între 610 şi 700 nanometri, “culoarea” fiind finalul procesării impulsurilor biolelectrice – rezultat al interacţiunii structurilor optice şi chimice din ochi cu fotonii şi transmise prin nervul optic structurilor cerebrale occipitale acolo unde de fapt se formează imaginile. În alţi termeni noi “vedem” cu creierul, nu cu ochii, aceştia fiind doar receptori sensibili la fotoni. Iată marele miracol al vederii: în cutia noastră craniană nu pătrunde nici un foton, fiind întuneric absolut şi totuşi aici se formează imaginile care ne ajută pe noi să ne bucurăm de un trandafir, de un apus de soare sau de zâmbetul sau licărul din ochii iubitei…

Pentru a focaliza cât mai corect razele de lumină ochiul are nevoie de structuri geometrice perfect transparente (corneea, cristalinul, corpul vitros sau umoarea apoasă). Irisul care dă şi culoarea ochilor este “perdeaua” care reglează cantitatea de fotoni care va ajunge în camera întunecată a ochiului (pentru că această “perdea” nu se închide complet niciodată, nu este indicat să privim direct spre soare pentru a nu deteriora o altă structură sensibilă- retina). Dacă avem nevoie de circa 30 de minute pentru a ne acomoda la vederea pe întuneric, pentru vederea diurnă este nevoie doar de un “flash” şi sistemul optic se resetează şi adaptează (o adaptare chimică realizată ce celule numite de anatomişti cu “bastonaşe” -130 de milioane  şi cu “conuri” circa 7 milioane în fiecare ochi).

O întrebare frecventă a fost legată de numărul ochilor. De ce doi şi nu unul? Avantajul vederii binoculare faţă de cea monoculară este vederea în spaţiu, tridimensională. Distanţa de câţiva centimetrii dintre ochi permite creierului nostru să compună imagini 3D, dar şi să aprecieze corect distanţa între noi şi obiecte (dacă acoperim un ochi şi vrem să apucăm rapid o cană cu cafea avem şanse foarte mari să o vărsăm).

La fel ca oricare alt organ al corpului nostru, ochii trebuie protejaţi şi antrenaţi pentru a-i avea funcţionali cât mai mult timp. Ei la rândul lor se regenerează şi se “repară” în fiecare secundă iar alimentele pe care le înghiţim sunt extrem de importante pentru nişte organe atât de precise şi sensibile. Cele mai bune alimente cu care ajutăm la  “construcţia” ochilor noştrii sunt peştele (suport structural pentru membranele celulare), spanacul, varza, salata bogate în luteină (ajută retina să se refacă după lumina intensă sau “arsurile” solare), oul bogat în cisteină şi lecitină (previn instalarea cataractei), usturoiul, ceapa bogate în sulf (necesar fabricării gluteminei un antioxidant protector ocular), afinele, strugurii negrii bogate în resveratrol, fructele acrişoare bogate în vitamina C (în ochi se găseşte de 30 de ori mai multă vitamina C), alunele şi stafidele bogate în acizi graşi omega-3. Şi să nu uităm desigur, Apa care nu este aliment (are ZERO calorii deşi se vinde în alimentara). Aproape 90% din structura ochiului este “apă” dar nu “minerală”. Nici măcar mintea nu ne poate ajuta să ne imaginăm cum am vedea dacă ochii noştrii ar conţine apă amestecată cu plumb, clor, aluminiu, pesticide, şi alte 140 de “minerale” aflate în pânza freatică. Apa din ce în ce mai poluată pe care o bem cu atâta inconştienţă grăbeşte/accelerează degenerarea lentă a acestor extraordinare organe şi din acest motiv este un gest mai mult decât responsabil să ne hidratăm ochii cu o apă corectă şi sigură aşa cum este apa purificată osmotic.

Mămăliga

O felie de mămăligă rece are de 4 ori mai puţine calorii decât o felie de pâine.

A fost timp de sute de ani mâncarea de bază a ţăranului român. Pentru că turcii puneau bir doar pe grâu, porumbul a rămas românilor drept hrană care să înlocuiască pâinea.

Crescătorii de oi care locuiau mare parte din an la stânile de pe munte, neavând legume şi fructe precum cei de la câmp, găteau mămăliga împreună cu lapte, brânză şi untură sau tocană de oaie.

Alte popoare prepară o variantă de mămăligă mai moale (polenta –Italia, puliszka- Ungaria, pura –Austria, Croaţia, etc).

Spre deoasebire de făina de grâu, mămăliga conţine vitamine din grupul B, minerale(potasiu util bolnavilor de inimă) şi era recomandată în special persoanelor suferinde de boli de plămâni sau anemicilor. Diabeticii trebuie să ştie că o felie de mămăligă rece are de 4 ori mai puţine calorii decât o felie de pâine.

Pentru dureri în gât (amigdalită) se pune într-un tifon mămăligă caldă (cât se poate suporta) şi se aplică extern pe zona gâtului. Se pune deasupra o flanelă de lână; se repetă de două ori pe zi până la vindecare.

Pentru pietre la rinichi se aplică în zona rinichilor mămăligă caldă, se acoperă cu o pătură pentru a favoriza transpiraţia şi se bea un litru de ceai de mătase de porumb. Ajută la eliminarea nisipului şi pietrelor mici.

Pentru articulaţii dureroase, reumatice, se acoperă articulaţia dureroasă cu o frunză mare de varză, peste care se pune mămăligă fierbinte şi se înveleşte piciorul cu o pătură.

Pentru micoze ale pielii se aplică în zonele afectate ţuică în care s-a dizolvat cenuşă de coceni de porumb.

Reţetă: într-un ceaun se pune la fiert apă purificată prin osmoză inversă care nu face „cocoloaşe”, sare, puţină boia iute; când apa dă în clocot, se adugă făina de mălai (200 grame) şi se amestecă. Se lasă să fiarbă fără a se amestaca câteva minute, apoi se învârte cu lingura de lemn sau mestecăul până se întăreşte. Se răstoarnă pe o farfurie sau un fund de lemn. Se „taie” felii cu o aţă de cânepă. Se consumă caldă sau rece în loc de pâine.

2 vizitatori online acum
0 vizitatori, 2 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 11 la 05:20 am UTC
Aceasta luna: 25 la 10-10-2020 11:27 pm UTC
Acest an: 213 la 01-19-2020 01:26 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC