> News of the day <

Pot…

Noi, oamenii am fost convinşi, „hiponotizaţi” să credem, să acceptăm că suntem mai mici decât suntem în realitate. Un ghiveci prea mic sau un acvariu îngust împiedică dezvoltarea fiinţelor dinăuntru. Tot aşa ne adaptăm şi noi unei vieţi mult prea meschine. Dacă plantăm acelaşi copac într-un ghiveci mai mare sau punem peştii într-un acvariu corespunzător, … Read more

decembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Interviu cu Domnul Profesor Dumitru Constantin Dulcan








La mai puţin de 25 de km de Piteşti, pe drumul spre Bănie, spre dreapta se face un drum care foarte repede te conduce la casa în care s-a născut Dumitru Constantin Dulcan – azi Casă Muzeu.
Întâmplarea face ca aici să-l găsim chiar pe Domnul Profesor care, cu delicateţea şi generozitatea care îl defineşte, a acceptat să ne dea un interviu. Înainte de acest moment special, Domnia – sa ne-a urcat pe terasa unde a avut prima revelaţie care se poate că i-a marcat începutul carierei ştiinţifice. Apoi am urcat dealul din spatele grădinii şi ne-a arătat, de pe culme,locurile pe unde şi-a trăit o parte a copilăriei. Dar, fără alte comentarii, vă invităm să urmăriţi interviul…

Viaţă perfectă…


Există viaţă perfectă?. Da! Orice om are în el perfecţiunea. Atunci când în 1975 un individ a rămas fără picioare ca urmare a unui accident, a descoperit că ar putea face ocolul Pământului. Şi l-a făcut. În China un om fără mâini a devenit cel mai cunoscut caligraf de la curtea împăratului. Unii oameni nu ştiu că au perfecţiunea în ei iar alţii care ştiu că o au nu prea ştiu ce să facă cu ea. Putem afla ce este şi mai ales cum este perfecţiunea? Da, dar doar atunci când suntem liniştiţi… „Liniştea sfinţeşte!” spunea Diogene. Şi tot el parcă, mai spunea că „Dumnezeu îşi face cuib numai într-o minte liniştită!”
Partea din noi care trebuie mai întâi liniştită, pentru a afla perfecţiunea este aşadar mintea, şi spre această componentă s-au aplecat aproape toate marile religii/filosofii orientale sau occidentale. „Identificarea minţii cu Dumnezeu”, „coborârea minţii în inimă” sau „oprirea fluxului minţii” cum sugerează Patanjali – unul din cei mai profunzi gânditori din istorie…
Cum mai putem afla perfecţiunea? Observând ordinea naturală, firească a lucrurilor din jurul nostru. Sau atunci când vom înţelege că trupul nostru este perfect, pentru că Dumnezeu l-a gândit aşa pentru noi. Atunci vom înţelege cum arată ordinea. Ne vom identifica cu această ordine naturală, firească precum respiraţia din noi şi ne vom linişti. Călugării asceţi se aşează pe un scăunel care să le ţină genunchii îndoiţi mai jos decât osul iliac, îşi ţin spatele drept, îşi regularizează respiraţia apoi îşi liniştesc gândurile ţinându-le ocupate cu rugăciunea. Şi abia apoi se identifică cu Ordinea şi Perfecţiunea divină din ei.
A fi perfecţi înseamnă pur şi simplu a ne aminti că suntem perfecţi iar dacă nu suntem în stare nici măcar de asta, atunci am putea să apelăm la un Maestru care să ne amintească.
Omul contemporan aflat în permanentă agitaţie şi căutatere de soluţii la crize, reforme sau tranziţii interminabile, este din ce în ce mai sufocat de ne-linişte sau, aşa cum se mai spune, de stres. A uitat starea de a fi liniştit şi implicit starea de a fi perfect aşa cum l-a proiectat Dumnezeu pentru această viaţă.
Stresul este o stare de adaptare la un pericol şi ne ajută să fim atenţi şi nu în cele din urmă să ne salvăm viaţa. Dar, doar pe termen scurt.
În loc însă, să ne lăsăm copleşiţi de tot felul de necazuri sau de griji, mai bine ne-am minuna ori de câte ori avem ocazia, de puterea vieţii ce răzbate în ciuda tuturor nenorocirilor şi greutăţilor ivite. „Dumnezeu ne trimite daruri împachetate în probleme” spunea cineva deunăzi pe un post de televiziune severineană. Şi tot el mai spunea că sunt două feluri de oameni: cei care suferă în tăcere – marea majoritate şi, acei câţiva care trudesc cu dragoste, îşi slujesc aproapele şi se bucură în tăcere. Deosebirea dintre ei este că ultimii sunt mai aproape de perfecţiune. Ei mai ştiu, spre deosebire de primii să se roage în tăcere şi, mai ales, să ierte în tăcere. „Cum se poate ierta cel mai bine?” mă întreabă fata care priveşte peste umăr la degetele care bat repede tastatura?
„Tati, cel mai bine e seara la articularea zilei cu noaptea. Aşa spun iniţiaţii. Atunci mintea noastră intră în somn fără resentimente, fără blocaje, fără emoţii toxice. Atunci ea este capabilă să se auto-programeze cu sănătate. Altfel, ne-iertarea se transformă în timp în boală şi suferinţă”.
„A ierta” este tot un fel de auto-cunoaştere, tot un fel de evoluţie, tot un fel de auto-perfecţiune. „A ierta” este un dar pe care ni-l oferim nouă înşine pentru însănătoşire. Şi când vom fi perfect sănătoşi abia atunci putem spera că îl vom întrevedea sau cunoaşte măcar puţin „perfecţiunea” care este de fapt Dumnezeu.

S-a inaugurat Casa Muzeu Domnica Trop în localitatea Curtişoara

Ieri 20 septembrie în localitatea Curtişoara, la 9 km de Tg Jiu, s-a inaugurat Casa Muzeu Domnica Trop.

Mama Domnica “acasă” la Curtişoara

La eveniment au fost prezenţi oameni de cultură, politicieni, prieteni, familia şi binenţeles Majestatea Sa Mama Domnica Trop Marea Preoteasă a Sufletului Imaculat.

Pentru a fi odihnită a doua zi marţi, la festivitate, Mama Domnica a fost găzduită cu o zi înainte în apartamentul de oaspeţi din conacul Tătărăscu aflat în incinta Muzeului Curtişoara,iar dimineaţa a mers la Biserica fostului demnitar interbelic- Tătărăscu din cadrul muzeului pentru o scurtă rugăciune. Pentru cei ce nu ştiu, Tătărăscu – Primul Ministru iubitor de cultură şi patriot român autentic, este cel care a dat bani pentru ca Brâncuşi să-şi poată ridica operele din Târgu Jiu – Coloana fără sfârşit, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.

Au luat cuvântul Dorin Brozbă director de editură şi casă de discuri, Dr Dumitru Hortopan directorul Muzeului „Alexandru Ştefulescu” din Tg Jiu, Profesor Doctor Ion Mocioi – şeful culturii gorjene şi unul din cei mai mari brâncuşologi în viaţă, Ion Călinoiu– Preşedintele Consilului Judeţean Gorj. Au cântat fetele Mamei Domnica,dar şi o mulţime de alţi artişti populari gorjeni sau mehedinţeni.

Întrebat fiind, după terminarea discursului, dacă poate fi făcută o comparaţie între Domnica Trop şi Constantin Brâncuşi, eminentul om de ştiinţă Ion Mocioi a răspuns că această comparaţie este corectă din mai multe puncte de vedere.

casa muzeu Domnica Trop

Lângă Casa „Domnica Trop”, despărţită de un pârleaz, se află Casa memorială „Gheorghe Zamfir” care adăposteşte o parte din obiectele personale ale marelui artist de talie mondială, diplome, trofee, fotografii, albume. Din păcate problemele de sănătate pe care acesta le are l-au împiedicat pe vecinul Domnicăi Trop – marele Zamfir Regele Naiului să fie prezent la întâlnirea de ieri.

Casa Muzeu „Domnica Trop” a fost dăruită cu un bust executat impecabil de artistul plastic severinean Gabi Radovici dar şi cu un tablou – ulei pe pânză- realizat de Andrei Coptil. Reacţia Mamei Domnica la vederea cadourilor a fost una specială. A dorit ca fotografia mamei sale să fie aşezată lângă tabloul pictorului Andrei Coptil şi înainte de a atârna poza alb-negru în cuiul de pe perete înfipt lângă tabloul lui Andrei, Mama Domnica a sărutat cu dragoste fotografia mamei şi a început să plângă încet de dorul mamei ei.

Ca o anecdotă, pentru că i s-a părut că bustul lui Gabi Radovici ce o reprezintă nu are nimic pe cap, Mama Domnica a luat o maramă de borangic şi a îmbrobodit sculptura – şi aşa a rămas.

Subsemnatul a dăruit Casei Muzeu primul disc de vinil apărut în 1973 cu cele 10 cântece care au făcut-o celebră pe Domnica Trop.

Am dăruit de asemeni un portativ cu câteva acorduri şi note înscrise cu ocazia festivalului „Ponoare Ponoare” de dirijorul orchestrei Maria Lătăreţu” din Tg Jiu. Am constatat cu plăcută surprindere că o partitură asemănătoare se afla şi în Casa Memorială „Gheorghe Zamfir”. Şi tot ca o curiozitate, Mama Domnica a dăruit un ciupag cust de domnia sa cu peste 40 de ani în urmă şi care – surpriză! era chiar cel de pe coperta discului de vinil dăruit în acea zi!…

Fericite coincidenţe!…

La terminarea ceremoniei Claudia Ţuţuman de la Informaţia de Severin, pentru că s-a văitat că o doare capul, a beneficiat în scurt timp de o scurtă şedinţă de „terapie prin descântec” efectuată chiar de Mama Domnica aşezată pe o băncuţă de pe aleea de lângă clopotniţa şi toaca bisericii fostului Prim Ministru Tătărăscu.

Claudia Tutuman descântată de Mama Domnica

Înainte de a porni spre Isverna, şi pentru că nu le-a mai văzut niciodată, Mama Domnica a ţinut să viziteze şi să vadă operele marelui artist Constantin Brâncuşi de la Târgu Jiu pentru a vedea şi înţelege dimensiunea acestui ţăran autentic de valoare universală…

La Poarta sărutului

Lângă Masa tăcerii

Lângă Coloana fără sfârşit

O familie de români

Majestatea Sa şi slujitorul devotat…

Dan Alexoae împreună cu Decanul Academiei de muzică populară din Mehedinţi – Domnica Trop

Fragment dintr-un film despre Muzeul Curtişoara realizat de Dorin Brozbă. Secvenţe de la inaugurarea Casei Memoriale Gheorghe Zamfir – vecinul Mamei Domnica Trop…

Inaugurare Casa Muzeu Domnica Trop – Curtişoara

Marţi 20 septembrie 2011, orele 11.00, Consiliul Judeţean Gorj, Muzeul Judeţean Gorj “Alexandru Ştefulescu” împreună cu editura B.D MEDIA, vă invită să participaţi la inaugurarea Casei Muzeu “Domnica Trop” în incinta Muzeului Arhitecturii Populare din Gorj de la Curtişoara. Evenimentul va fi onorat de participarea extraordinară a celebrei artiste Domnica Trop din Isverna care va cânta o parte din binecunoscutele ei cântece.

La Severin o fată dansează în ploaie


De fiecare dată spectacolul Naturii e uimitor si plin de grandoare.
În Severin azi a plouat torenţial. Prilej de meditaţie şi contemplaţie. La televizor, la ştiri se arată nişte banale accidente cu morţi, apoi cum e scos un sicriu al unui bătrân pentru precizarea cauzelor reale ale morţii. Un procuror vorbeşte despre o ureche vânătă iar imaginile de lângă groapă şi momentul scoaterii sicriului sunt arătate iar şi iar şi iar…
Ziarizdele vorbesc apoi cu patimă despre epidemia de sinucideri în rândul tinerilor din Gorj. Vorbesc, vorbesc mestecând vorbe şi lăsând impresia că ar fi nişte deştepte. Nu realizează că de fapt tocmai ELE ÎNCURAJEAZĂ acest fenomen al auto-extincţiei arătând mereu şi mereu şi aducând în subconştientul colectiv fenomenul acesta al Morţii.
În Severin o tânără sănătoasă la minte a ales să renunţe la a mai privi tutele analfabete de pe sticlă şi a ieşit în …ploaie. Micuţa cameră a telefonului nu a putut (din păcate!!!) să o arate de aproape ca să fie şi mai vizibilă frumuseţea şi erotismul intens al acestei fete ce dansează fericită în club… pardon! în ploaie!
Un gest simplu, firesc ca o respirare…
ce piesa e pe fundal ?
snapflaviu Cu 1 lună în urmă

@snapflaviu e o piesa de deuter nu mai stiu titlul pentru ca am o multime de albune… am luat-o la intamplare…
medeor10sho Cu 1 lună în urmă

@medeor10sho mc ^.^
snapflaviu Cu 1 lună în urmă

prea frumos :X


legiuitoarea Cu 1 lună în urmă

Foarte frumos..as vrea sa o cunosc pe fata aceea :D .Suflet plin de iubire si bucurie!
DjShiverProjekt2008 Cu 1 lună în urmă

@DjShiverProjekt2008 ai dreptate dar… NU STIU cine e fata, a aparut brusc la fel ca ploaia!…

Magicienii – Profesorul Leon Dănăilă şi Dr. Lidia Gheorghiţescu

Am plecat la Bucureşti împreună cu prietenul Valentin şi cu Adi cameramanul în miez de noapte de februarie pentru a ajunge la Bucureşti înainte de ora şase dimineaţa pentru a realiza un interviu cu Profesorul Dănăilă. Doamna doctor Lidia Gheorghiţescu – mehedinţeancă mândră de originea ei până la ultima moleculă – o mucenică şi ea jertfită pe altarul vindecării semenului, ne aştepta pe scările pline de moloz ale Spitalului aflat în recondiţionare.

Dimineaţă de primăvară cu muguri nerăbdători să explodeze. Am intrat în curtea Spitalului Bagdasar-Arseni şi ne-am pomenit brusc înconjuraţi de trupele paramilitare ale paznicilor gardieni care ne-au interzis accesul în Spital. Veste negre cu multe buzunare, instrumente de comunicare la distanţă, atitudine de soldaţi nemiloşi şi necruţători. Am mers singur la secţia de neuro-chirurgie – lăsând pe Valentin şi pe Adi înconjuraţi de trupele fioroase şi după ce doamna doctor Gheorghiţescu a vorbit cu conducerea Clinicii, s-a decis “eliberarea” ostatecilor, aşa încât am putut, în sfârşit, intra în secţie.

Argumentul invocat de noi a fost acesta: “nu am venit să filmăm bube sau năravuri medicale care să facă rating, am venit să arătăm oamenilor noştrii provinciali cum arată EXCELENŢA”.

Aşa am reuşit să facem două interviuri excepţionale cu Ecelenţa Sa Domnul Profesor Leon Dănăilă pentru emisiunea “Vieţi paralele” şi un interviu cu Excelenţa Sa Doamna Doctor Lidia Gheorghiţescu, interviuri care şi azi după aproape un an de zile de la difuzare, încă suscită discuţii între precupeţe, între vecinele de la bloc, între schimbătorii valutişti, între şoferii de taxi sau alte categorii de severineni sau mehedinţeni care au fost realmente arşi cu fierul roşu de credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi în Bine a acostor doi giganţi: Leon Dănăilă şi Lidia Gheorghiţescu – strehăianca noastră dragă şi iubită. Ulterior Doamna Doctor mi-a spus că “ea nu trebuia să vorbească la televizor pentru că Dumnezeu nu vrea de la noi vorbe ci fapte, şi că ea “vorbeşte “doar prin Fapte”. I-am spus că gestul Dumneaei a însemnat pentru oamenii simpli mai mult decât orice îndemn doct sau religios la Credinţă. Pentru oamenii de la noi aceşti Oameni sunt o dovadă Reală că viaţa poate fi trăită şi altcumva, adică mai plăcut Celui ce ne-a trimis aici în misiune…







Rugăciune – Părintele Argatu


Am fost la Cernica pentru a cere binecuvântarea Părintelui Argatu cu puţin timp înainte de a trece le cele veşnice. Am întâlnit la intrarea în chilia Sfântului o mulţime de oameni care aşteptau răbdător să le vină rândul să intre la Părinte. Exerciţiu pur de răbdare. Folositoare răbdare. Am ajuns şi eu după câtva timp lângă Părinte şi brusc am renunţat la orice întrebare pe care doream să-i pun întrucât sufletul şi mintea mea au fost cuprinse lângă el de o aşa pace interioară încât orice dorinţă de lămurire s-a topit în non-sens.

Înainte de a părăsi chilia, am întârziat ca să aflu răspunsul la o întrebare aproape agresivă pusă de o femeie: “Părinte, spunea ea, mă judec cu o vecină de ani de zile pentru o bucată de pământ iar justiţia nu-mi face dreptate!. Ce să fac?” Răspunsul Părintelui m-a bulversat: “Du-te şi dă-il de pomană!”. Femeia s-a ridicat şi a devenit şi mai agresivă: “Dar e al meu, e dreptul meu Părinte, cum să i-l dau eu de pomană ăleia?”. “Nu avem nimic al nostru, a spus Părintele, venim pe lume cu mâinile goale şi plecăm aşişderea. Tot ce primim e de la Dumnezeu şi chiar dacă te fură hoţii, tu tot trebuie să-I mulţumeşti pentru că Dumnezeu vrea ca acel lucru ce ţi-a dat, să se întoarcă de la tine!”.

Am aflat, când am ieşit din chilie, din cele ce povestea un pelerin, că Părintele a fost urmărit de securitate pentru “instigare contra ordinii publice” dar a scăpat deoarece a stat ascuns ani de zile într-o şură de paie şi unde a mâncat doar hrana puţină adusă pe furiş de câţiva ţărani şi a băut apa de ploaie din streaşină sau zăpadă topită. În această perioadă cât a stat ascuns, spunea că Părintele a văzut “sufletele copiilor avortaţi şi pe Maica Domnului cu Sfântul Acoperământ”.

Am primit apoi la despărţire, de la acest necunoscut, o rugăciune, pe care azi în zi de Duminică, o dau şi eu celor ce le poate fi de folos:

“Iartă-mă, Doamne: pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!

pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!

pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!

pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!

pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!

pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!

pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!

pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!

pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!

pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!

pentru necunoscutul în care aş fi putut sî păşesc şi din teamă, nu am îndrăznit să păşesc!

pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!

pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, şi a Împărăţiei Tale Divine!

Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine, Doamne – care eşti Compasiunea şi Iubirea infinită -, te rog, iartă-mă… şi mă îmbracă cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină!

Îţi mulţumesc, Doamne: pentru toată frumuseţea pe care am văzut-o izvorând din Tine !

pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!

pentru tot ce am simţit bun şi minunat în viaţa mea! pentru tot ce prin Graţia Ta am înţeles!

pentru Lumina pe care am conştientizat-o în adâncul meu!

pentru iertarea pe care dăruind-o, mi-a adus pace!

pentru bucuria fiecarei clipe trăite în Tine, Doamne!

pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!

pentru viaţa mea, care e a Ta, mică parte a simfoniei existenţei! pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!

pentru necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-te!

pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!

pentru tot ce am creat prin Tine bun şi frumos, aducând cu umilinţă lauda Impărăţiei Tale Divine!

Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am primit, Ţie, Doamne, care eşti Compasiunea şi Iubirea infinită, te rog, Îţi mulţumesc, dăruindu-Ţi inima mea!”

Părintele Argatu

Mai învăţăm din …parabole?

Oamenii sunt permanent bombardaţi cu informaţii multe şi contradictorii astfel că apatia, nedumerirea, indiferenţa, opoziţia violentă la nou, nepăsarea au devenit atitudini obişnuite pentru omul obişnuit care nu mai poate sau nu mai vrea să înţeleagă nimic din ce îi oferă media sau educaţia. S-a calculat că în ultimii 20 de ani s-au “produs” mai multe informaţii decât în toată istoria omenirii iar rata de apariţie de noi informaţii este din ce în ce mai mare odată cu intrarea în era digitală.

Acum două mii de ani, oamenii primeau învăţăturile folositoare mai ales sub formă de parabole. Iisus lega adevărurile fundamentale de întâmplări mărunte, obişnuite, aşa cum se regăseau ele în viaţa oamenilor care Il ascultau. Lucrurile obişnuite erau asociate cu adevăruri frumoase astfel că ”lecţiile” impresionau şi mai ales convingeau.

“Le vorbesc în pilde pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, şi nu înţeleg; căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, şi şi-au închis ochii ca nu cumva să vadă” (Matei 13, 13-15).

Iată de pildă, o parabolă din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Dumnezeu dă posibilitatea unui om care tocmai murise să viziteze atât Raiul, cât şi Iadul.

Când intră în Iad omul vede o masă întinsă plină de bucate şi mulţi oameni în faţa bucatelor.  Oamenii aceştia aveau fiecare câte o lingură cu o coadă foarte, foarte lungă. Ceea ce îl frapă pe om a fost că acei oameni erau atât de slabi şi flămânzi.

Când intră omul în Rai vede aceeaşi masă întinsă plină de bucate, oameni în faţa bucatelor şi echipaţi cu aceleaşi linguri absurd de lungi. Dar, spre deosebire de oamenii de la masa din Iad, aceştia erau bine hrăniţi şi veseli.

Foarte nedumerit, omul îl intreabă pe Dumnezeu: “Doamne, dar de ce această diferenţă între oamenii din Rai şi cei din Iad?” Dumnezeu îi răspunde: “Oamenii din Rai au ales să se hrănească unii pe alţii.”

Busola interioară

Gradul de perfecţiune al unui om nu se măsoară nici prin dimensiunea conturilor din bancă, nici prin numărul de diplome sau premii câştigate ci printr-un coeficient de linişte lăuntrică. Pacea interioară este bunul cel mai de preţ al omului; ea este busola noastră internă. Armonia interioară este esenţială pentru atingerea performanţei maxime, fie că vorbim de relaţiile cu prietenii, cu membrii familiei, sau la serviciu. Toate relaţiile înfloresc atunci când există armonie. În interiorul firmelor, acest indicator – pacea interioară se măsoară prin gradul de armonie care există între angajaţi. Companiile productive sunt acelea ale căror angajaţi sunt mulţumiţi de ei înşişi. Ei sunt implicaţi total în munca lor şi se simt fericiţi şi în siguranţă acolo unde îşi îndeplinesc serviciul.

Principalii vinovaţi de cel puţin o parte din nefericirea care ni se întâmplă, sunt părinţii noştrii. Ei ne-au învăţat că fericirea este doar un produs secundar al unei vieţi în care trebuie să îi facem pe ceilalţi fericiţi. A-ţi propune fericirea personală ca scop era văzută de ei ca o formă de egoism.

Adevărul este că dacă noi nu ne străduim să atingem fericirea, nimeni altcineva nu o va face pentru noi. Atunci când vom lupta doar pentru fericirea altora vom fi permanent la mila sentimentelor lor, oricine ar fi aceştia. De asemeni, nu putem oferi ceeace nu avem. Nu putem face pe alţii fericiţi când noi înşine nu suntem. Sau cum spunea Abraham Lincoln :”nu poţi ajuta săracii devenind unul dintre ei”.

În termeni simpli, noi ne simţim liniştiţi atunci când suntem eliberaţi complet de emoţiile distructive cum sunt teama, furia, îndoiala, vinovăţia, resentimentele sau îngrijorarea.

Principalul obstacol în realizarea acestei stări este ataşamentul faţă de persoanele negative şi faţă de situaţiile care ne produc stres. Mintea ne aduce mereu argumente pentru a ne complace în aceeaşi situaţie negativă, în loc să ne ofere soluţii la probleme.

Pentru a trăi viaţa pe care o merităm cu adevărat ar trebui să fim perfecţi egoişti, să ne eliberăm mintea de toate limitările din prezent şi să ne imaginăm viaţa exact aşa cum ar trebui să fie.  Când pacea interioară va fi scopul nostru şi când vom planifica ceeace vom face în funcţie de acest parametru, nu vom mai face niciodată greşeli în relaţiile cu ceilaţi şi vom fi siguri că vom face şi vom spune ceeace trebuie. Ne vom simţi minunat în propria noastră piele iar pacea interioară este cheia secretă.

Greşeli … masculine

Gelozia este o stare, o caracteristică, un atribut al oamenilor slabi, necopţi, imaturi cărora le este frică de schimbare, de necunoscut, de pierderea controlului relaţiei.


Am asistat fără să vreau, aflându-mă pe o terasă severineană centrală la modul în care a fost abordată chiar fata care servea la masă (drăguţă!) de un individ plin de ifose şi suficienţă dar cel puţin retardat. Am avut certitudinea că fata va chema organele de ordine ca urmare a cuvintelor vulgare / obscene / mârâite şi stropite abundent cu salivă de animalul cu ochi de peşte dar cu pretenţii de mascul uman viril. Nu sunt un pudic dar nici nu agreez un astfel de comportament degradant pentru stirpea masculină. Pentru că am amintit într-un articol trecut de frustraţii care rămân singuri sau doar cu „sora lu stânga” ca partener de viaţă, am să continui cu punctarea principalelor greşeli pe care le fac aceştia în relaţia cu femeile (şi aşa puţine) din viaţa lor.

Nehotărârea, ezitarea, nesiguranţa.

Femeile adoră bărbaţii care ştiu ce au de făcut şi care acţionează. Siguranţa sexuală este cel mai puternic afrodisiac şi de o parte şi de cealaltă. Sunt masculi care investesc în cadouri costisitoare crezând că femeia pe care au pus ochii este de vânzare (greşit!). O plimbă, o vrăjesc cu voce gravă, studiată / tremurată, îi plătesc lăutari să-i zbiere manele la ureche, se dau „mari şi tari”, fabulează, dar nu îndrăznesc mai mult iar când constată că apare brusc un intrus care o sărută din prima, devin extrem de frustraţi şi de violenţi, uitând că femeia nu le aparţine nici acum şi nici măcar în viitorul îndepărtat. De ce? Răspuns: pentru că un astfel de individ nu poate mai mult (în termeni mai direcţi este mai mult decât timid, este impotent). Femeile apreciază enorm bărbaţii curajoşi care ACŢIONEAZĂ sau care măcar ÎNCEARCĂ. Asta înseamnă că EI POT,  spre deosebire de filfizonii evazivi, timizi, ruşinoşi, sfioşi dar extrem de violenţi în limbaj atunci când s-au pomenit eliminaţi, aruncaţi în tomberonul sau ghena din spatele blocului. Ca să dăm şi mai adânc cu „sapa” să precizăm că aceşti nefericiţi au o stimă de sine scăzută şi că le este o frică îngrozitoare de un refuz care i-ar demola / desfiinţa în proprii ochi. Şi pentru că nu pot gestiona colecţia de eşecuri şi regrete născute din nehotărârea / impotenţa lor organică, ei devin frustraţi şi agresivi încercând să dovedească (cui?) o altfel de „putirinţă” – cea de limbaj, efervescentă ca o şampanie ieftină dar, cel mult jalnică /deplorabilă. Ei înjură orice are legătură cu ea- părinţi, prieteni, colegi, cunoştinţe dovedind tuturor un singur lucru: că le lipseşte controlul dar că le prisoseşte orgoliul.

Cum ar trebui să procedăm.

Dacă avem o comunicare bună încă de la început cu EA, îi cerem numărul de telefon apoi o sunăm ca să stabilim o întâlnire, apoi dacă lucrurile evoluează pozitiv, o invităm la un film acasă, o sărutăm când e pregătită pentru asta şi în sfârşit ajungem şi la sex. Detaliile, scenariul şi regia filmului de „lung-metraj” de mai sus, sunt extrem de importante dar într-o propoziţie asta este maniera normală a derulării evenimentelor între doi oameni sănătoşi psihic. Este important pentru ea să o facem să se simtă SPECIALĂ, unică iar pentru asta e suficient să fim sinceri şi mai ales autentici. Dacă suntem refuzaţi în oricare din momentele de mai sus nu este absolut nici o nenorocire şi nu avem motive de frustrare decât dacă am avut o mamă prea exigentă când am fost mici. Cu alte cuvinte este foarte important cu care cap gândim şi luăm decizii.

Gelozia nejustificată.

Frustatul “de serviciu”, gelosul, ar trebui să ştie în primul rând că oamenii nu sunt obiecte, deci nu pot fi proprietatea cuiva chiar dacă există acte de stare civilă între ei. El stă “la pândă” luni de zile şi urmăreşte o femeie, îi face o curte subţire iar dacă aceasta “îndrăzneşte” să stea măcar de vorbă cu alt mascul desigur, mai curajos, EXPLODEAZĂ verbal şi vulgar rostogolindu-se nervos şi împroşcând în jur precum îmbelciugatul ce se scaldă în groapă, dejecţii urât mirositoare. Fanteziile cu  EA atent şi minuţios construite mental (acum spulberate) se transformă într-o tragi-comedie lugubră care stârneşte mila şi compasiunea spectatorilor (cu păstrarea distanţei cuvenite pentru a nu “beneficia” de dejecţiile verbale ale nefericitului râtan şubred la creier). ORICE femeie care va avea de-a face cu un astfel de “îndrăgostit” ţicnit, o va lua la fugă din calea lui, oricât de mari i-ar fi conturile sau pedigree-ul. De cele mai multe ori ea îl roagă – ca să liniştească situaţia, “să rămână prieteni” însă acest lucru înseamnă de fapt tradus, “NICIODATĂ CU TINE!”.  Gelozia mută sau verbal-violentă este o stare, o caracteristică, un atribut al oamenilor slabi, necopţi, imaturi. Lor le este frică de fapt de schimbare, de necunoscut, de pierderea controlului relaţiei. Femeile, după cum am mai spus, preferă de regulă, bărbaţii maturi, calmi, stăpâni pe emoţiile lor şi care ştiu întodeauna, în orice moment ce vor.

Este un adevăr simplu că femeile nu vor să facă sex cu geloşi instabili emoţionali şi lipsiti de curaj, şi că vor lângă ele un BĂRBAT care acţionează şi care ştie să îşi păstreze calmul în situaţiile limită. Un om matur şi cu o personalitate formată, “coaptă” are un comportament aproape identic în orice situaţie s-ar afla şi are acelaşi mod de comunicare indiferent de persoana interlocutoare care se află în faţa lui. Comunicarea cu o femeie nu este nici pe departe complicată sau complexantă ci doar insuficient cunoscută şi apreciată (savurată).

Poveste de dragoste plus …încă ceva

Omul devine matur doar atunci când înţelege că este mai important să iubească decât să fie iubit.


Îmi amintesc de o poveste pe care am citit-o când eram copil, o întâmplare adevărată şi după care cred, s-a „turnat” şi un film. Era vorba de doi tineri frumoşi din Japonia, studenţi eminenţi care atât de mult s-au iubit că după terminarea studiilor s-au şi căsătorit.

Dragoste sau minciună?

S-au angajat la două firme renumite pentru salarii foarte bune, aveau părinţi şi prieteni minunaţi, o casă frumoasă, totul era aşa cum speraseră. Până, într-o zi când el, care lucra într-un laborator are un accident care îi mutilează oribil faţa (i-a explodat un recipient cu o substanţă chimică în faţă). După întoarcerea din spital, era de nerecunoscut iar soţia, oricât se autosugestiona că nu e nici o problemă, tot avea reţineri în a se apropia de el datărită înfăţişării monstruoase. Într-o zi el o anunţă că va pleca trimis de firmă pentru câteva luni în Europa şi … pleacă. Rămasă singură, ea este, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, asaltată de diverşi masculi care adulmecă imediat o femelă singură. Rezistă tuturor tentaţiilor şi avansurilor, până într-o altă zi când apare un tânăr plăcut la vorbă, inteligent şi care o convinge până la urmă să îi cedeze. După ce se consumă noaptea de dragoste trupească, el o anunţă că de fapt este … soţul ei care îşi făcuse o operaţie de reconstrucţie a feţei în Europa!. Morala întâmplării? Ea înţelege atunci că iubirea lor a fost falsă, că ea nu l-a iubit niciodată cu adevărat şi că a iubit doar o mască, aşa încât decide să se despartă definitiv de el. Adevărată sau nu, povestea are multiple conotaţii extrase din realitate.

Dragoste de cerşetor

Oamenii nu ştiu să iubească. Iubirea lor este mai mult o cerşetorie jalnică a siguranţei şi confortului pe care … celălalt trebuie să îl ofere, de fapt un comerţ odios. Când îi ceri celuilalt iubire eşti doar un cerşetor iar celălalt procedează la fel. Doi cerşetori frustraţi care se simt la un moment dat …traşi pe sfoară. Înainte se simţeau mizerabil singuri acum se simt mizerabil împreună. Acum însă, pot arunca vina pe celălat: „din cauza ei mă simt nenorocit, nefericit”. Cei care se îndrăgostesc dintr-o nevoie de iubire, nu au iubire şi ca urmare nu pot dărui iubire. Sunt doi imaturi / prematuri pentru că doar doi imaturi se pot înţelege în acest mod.

Omul devine matur doar atunci când înţelege că este mai important să iubească decât să fie iubit. Atunci începe să împartă, să reverse, să dăruie necondiţionat iubirea sa. Doar o persoană matură dăruie pentru că … are de unde. Atunci nu mai eşti dependent de cineva sau ceva, atunci  poţi să iubeşti indiferent dacă celălalt te iubeşte sau nu. Atunci iubirea a devenit o stare interioară, şi nu o simplă relaţie. Iubirea înseamnă abundenţă; înseamnă să o împărtăşeşti pentru că o ai şi nu mai ştii ce să faci cu ea. Celălalt poate să simtă iubirea ta sau poate să nu o simtă, nu are importanţă; tu însă ştii sigur că ea există şi se revarsă. Aşa cum mai spuneam, florile nu înfloresc pentru ca noi să le lăudăm mirosul, isvoarele nu curg ca să ne potolescă nouă setea, soarele nu răsare ca să ne minunăm noi de el, ele pur şi simplu înfloresc, pur şi simplu curg, pur şi simplu există.

Am primit o altă poveste pe e-mail şi o reproduc integral pentru a înţelege toţi cei ce citesc aceste rânduri, că dragostea este … ceva mai mult.

Poveste de dragoste

„Părintii mei au trăit 55 de ani căsătoriţi şi într-o dimineaţă mama mea cobora scările ca să-i prepare tatei micul dejun. A făcut un infarct şi a căzut. Tatal meu a ridicat-o cum a putut şi în grabă a urcat-o în camionetă. Cu toată viteza, depăşind, nerespectând regulile, ajunse la spital, dar din nenorocire când a sosit, ea murise. In timpul înmormântării tatăl meu nu a vorbit şi avut o privire pierdută. Aproape nu a plâns deloc. In noaptea aceea noi copiii am stat alături de el. Intr-o atmosferă de durere şi nostalgie, ne-am reamintit frumoase anecdote. Tata i-a cerut fratelui meu, teologul, să-i spună unde este mama în acel moment. Fratele meu a început să-i spună ceva despre viaţa de după moarte, şi presupuse cum şi unde ar fi ea. Tatăl meu asculta cu mare atenţie şi deodată a cerut:
-Duceţi-mă la cimitir!.
-Tată, am răspuns, este 11 noaptea, nu putem merge la cimitir acum.
El a ridicat vocea şi cu o privire de sticlă, a zis:
- Nu discutaţi cu mine, vă rog. Nu discutaţi cu un om, care tocmai şi-a pierdut ceea ce a fost soţia sa timp de 55 de ani !
S-a produs un moment de linişte respectuoasă şi n-am mai vorbit nimic. Am plecat la cimitir, am cerut voie paznicului şi cu o lanternă am ajuns la mormânt.
Tatăl meu l-a mângâiat, a plâns şi ne-a spus nouă, copiilor lui, care vedeam aceasta scenă impresionaţi:
- Au fost 55 de ani buni…ştiţi ? Nimeni nu poate vorbi de dragostea adevarată, dacă nu are idee ce înseamnă sî împarţi viaţa cu o aşa femeie.
După o pauză, faţa i s-a luminat:
- Ea şi eu am fost împreună în acea criză când ne-am pierdut serviciul, am fost uniţi când am vândut casa şi ne-am mutat din oraş, am împărţit bucuria de a vedea copiii noştri terminand şcolile, am plâns unul alături de altul la pierderea fiinţelor dragi, ne-am rugat împreună în sala de aşteptare a unor spitale, ne-am sprijinit în durere, ne-am îmbrăţişat în fiecare Crăciun, şi ne-am iertat toate greşelile… Acuma a plecat şi sunt multumit. Ştiti de ce ? Pentru că a plecat înaintea mea. Ea nu a trebuit să trăiască agonia şi durerea de a mă înmormânta, de a rămâne singură după plecarea mea. Voi fi eu cel care va trece prin asta şi îi mulţumesc lui Dumnezeu. O iubesc atâta, că nu mi-ar fi plăcut să sufere. Când tata a terminat de vorbit, noi copiii aveam feţele pline de lacrimi. L-am îmbrăţişat şi el ne-a consolat:
- Totul e bine, putem merge acasă, a fost o zi bună. In noaptea aceea am înţeles ce înseamnă adevarata dragoste.”

A mai vorbi despre romantisme ieftine, despre erotisme sau alte fleacuri este inutil pentru că adevărata dragoste înseamnă cu mult mai mult decât atât…

Mai există feminitate?

Am stat la o terasă din centru şi apoi la Casa Tineretului la un suc şi am admirat vreo două ore câteva zeci de femei care treceau în sus sau în jos pe stradă şi am avut atunci când am plecat o acută senzaţie de oboseală. Am avut impresia că femeile sunt din ce în ce mai obosite, mai chinuite. Prizoniere ale grijilor, a chivernisirii ultimului bănuţ, a neînţelegerilor de tot felul ele, mai trebuie să suporte şi capriciile unei mode care nu prea mai are legătură cu feminitatea.

Spuneam într-un articol anterior că “atracţia” dintre femei şi bărbaţi are la bază diferenţele existente în primul rând la nivelul chimiei creierelor. Bărbaţii sunt “prizonierii” unor scheme mentale, unor pattern-uri, stereotipii sau tipare înnăscute care îi determine să “întoarcă privirea” şi s-o dorească pe aceea care le-a atras atenţia. De ce se întâmplă aşa? De exemplu sânii plini şi decolteul îl trimite pe mascul cu gândul la fese şi la organul de sub ele, picioarele lungi înseamnă maturizare sexuală şi îi atrage atenţia la locul unde acestea se întâlnesc (fustele scurte, tocurile înalte creează/accentuează iluzia unor picioare mai lungi), fesele în formă de piersică îi sugerează instinctiv o femeie fertilă care poate susţine o sarcină (pui), talia subţire “îi spune” că nu este gravidă, deci poate fi disponibilă (însămânţată), gura senzuală, buzele roşii trezesc şi ele puternice ecouri genital/sexuale, nasul mic sugerează o faţă de fetiţă ajunsă la maturitate sexuală (20 de ani) dar trezeşte şi instinctele paterne protectoare, etc. Modelul feminităţii a fost diferit în funcţie de spaţiu şi timp. In Egiptul Antic erau la modă femeile cu nasul proeminent (azi nici un manechin nu are nasul mare) iar la începutul secolului XX, femeile purtau corsete pentru a-şi accentua dimensiunea cât mai redusă a taliei. În anii ’60, domina rotunjimea formelor (femeia cât mai grasă) şi voluptatea sânilor (cât mai mari), pentru ca în prezent să apară modelul femeii (foarte) slabe (“şnur”) şi cu sâni mici (“capace”).

Din perspectiva bărbaţilor, am fost obişnuiţi să privim sâni, funduri, picioare, buze însă rareori mai ştim să apreciem o femeie în ansamblul ei, rareori mai ştim să apreciem Femeia, eleganţa, ţinuta/atitudinea care o face specială şi care îi conferă acea calitate unică numită “feminitate”. Femeile pe care le-am văzut ieri erau obosite de alegerea culorii ojei, a rujului, a culorii vopselei de păr, a pantofilor, a cremelor hidratante antirid (toate acestea cât mai scumpe pentru că societatea ne învaţă că ce e ieftin aşa cum e apa de exemplu, nu e relevant!), a alimentelor care nu îngraşă, etc – lucruri care contează, desigur, dar care nu au legătură cu adevărata feminitate/senzualitate.  O femeie pe deplin “feminină” este o femeie eliberată de inhibiţii psiho-mentale, de complexe de inferioritate, de sugestii negative. Aceasta îşi exprimă natural şi spontan misterul ancestral, farmecul nativ, “eternul feminin” cel care a bulversat poeţii de-a lungul secolelor şi care înseamnă ceva ce nu se cumpără la tarabă sau din cataloage – sensibilitate, gingăşie, graţie, spontaneitate, dăruire, puritate, iubire, fragilitate, delicateţe, vulnerabilitate, ispită calităţi pe care toate femeile le au înscrise în gene. Feminitatea nu se cumpără, nu se serveşte ca desert ci se descoperă, se emană. Dar cum ai putea să îţi redescoperi/accentuezi feminitatea?

Când mergi pe stradă nu trebuie să te ondulezi prea mult, ţine capul drept, bărbia înainte (sunt prea multe femei încovoiate şi cu capul plecat). Fiecare mişcare trebuie să sugereze graţie/eleganţă. Păşeşte uşor şi legănat, sigură şi cu un uşor surâs în colţul gurii. Nu trebuie să mergi prea repede (senzaţie de corp dezordonat). Când stai, mâinile trebuie să stea liniştite pe masă sau pe genunchi fără să agite pixuri, pahare, batiste sau hârtii. Nici o femeie nu ar trebui să fumeze când merge pe stradă (am văzut aşa ceva – oribil!) sau ar trebui să evite să se scarpine în cap, să-şi aranjeze obsesiv fusta (uneori prea scurtă), să râdă strident (un zâmbet are efect mai intens), să vorbească prea repede (enervant că nu înţelegi tot ce spune), să îşi aranjeze excesiv părul, să fie mereu supărată (înfumurată), să înjure sau să-şi roadă unghiile. Părul nu trebuie să aibă culori extravagante pentru a atrage atenţia; e suficient să fie natural dar îngrijit. Tocurile nu trebuie să fie prea mari, comoditatea la mers înseamnă şi o coloană vertebrală mai sănătoasă. Femeile care şi-au descoperit feminitatea ştiu să şi-o păstreze/aprecieze. Zilnic trebuie ca în faţa oglinzii (de preferat goală) să te lauzi, să îţi faci singură complimente şi să îţi redescoperi acele părţi “bune” (a-ţi iubi corpul este esenţial). Dimineaţa înainte de a pleca de acasă priveşte-te încă o dată în oglindă şi spune: “sunt frumoasă, sunt inteligentă, sunt sănătoasă, am încredere în mine şi pot să realizez orice îmi propun în această zi”. Nu trebuie să spui niciodată tot ce ştii partenerului, prietenilor, colegilor– asta te va face şi mai frumoasă. Nu există femei urâte, există doar femei care se văd astfel. Şi pentru că feminitatea a devenit o noţiune uitată sau alterată de o media televizionistică agresivă care arată mereu bărbaţilor manechine semi-dezgolite, posesoare doar de chiloţi-şnur, auzim din ce în ce mai des de femei înşelate cu piţipoance, şantajate, tratate fără respect, abuzate. Din acelaşi motiv femeile renunţă la propria feminitate (o armă redutabilă care poate îngenunchea orice bărbat când îi cunoşti “manualul de folosire”) şi îşi doresc carieră, independenţă pe toate planurile accentuând diferenţele, fractura de sexul aşa-zis “tare”, problemele, grijile, necazurile, deprimarea, sentimentul ratării. Dumnezeu nu ne-a abandonat în acest colţ întunecat al Universului pentru a trăi complicat ci simplu şi ne-a dăruit, avem în noi înşine tot ce ne trebuie pentru a fi împliniţi atunci când vom fi chemaţi la El.

O melodie frumoasă …din alte timpuri

Ai fost femeia visurilor mele – Azur
Erai frumoasa ca regina noptii,
Cand aparei razand in fata portii,
Cu glas incet atunci eu imi sopteam
Cat de mult te iubeam.

Erai frumoasa ca regina noptii,
Cand aparei razand in fata portii,
Cu glas incet atunci eu imi sopteam
Cat de mult te iubeam.

Ai fost femeia visurilor mele
Dara intr-o zi tu ai fugit de ele
Pacat, pacat,caci eu te-am asteptat.

Ai fost femeia visurilor mele
Dara intr-o zi tu ai fugit de ele
Pacat, pacat,caci eu te-am asteptat.

Tu esti femeia care sti iubi,
Tu esti femeia ce sti suferi,
Tu esti femeia ce te-am asteptat,
Dar tu m-ai inselat.

Tu esti femeia care sti iubi,
Tu esti femeia ce sti suferi,
Tu esti femeia ce te-am asteptat,
Dar tu m-ai inselat.

Credeam ca vii, dar tu nu ai mai venit,
Credeam ca vii caci prea mult te-am iubit.
Pacat, pacat caci eu te-am asteptat.

Credeam ca vii, dar tu nu ai mai venit,
Credeam ca vii caci prea mult te-am iubit.
Pacat, pacat caci eu te-am asteptat.

Iar daca vremea trece ca un fum,
Eu parca te vad venind din drum,
Ca o regina in nopti aparand,
Dar nu-i decat un gand.

Iar daca vremea trece ca un fum,
Eu parca te vad venind din drum,
Ca o regina in nopti aparand,
Dar nu-i decat un gand.

Ai fost femeia visurilor mele
Dara intr-o zi tu ai fugit de ele
Pacat, pacat,caci eu te-am asteptat.

Ai fost femeia visurilor mele
Dara intr-o zi tu ai fugit de ele
Pacat, pacat,caci eu te-am asteptat.

Credeam ca vii, dar tu nu ai mai venit,
Credeam ca vii caci prea mult te-am iubit.
Pacat, pacat caci eu te-am asteptat.

Credeam ca vii, dar tu nu ai mai venit,
Credeam ca vii caci prea mult te-am iubit.
Pacat, pacat cacï eu te-am asteptat.



Asculta mai multe audio Muzica

…ps de la minutul 13 si 15 secunde!!!… este melodia din care s-a inspirat Azur…

Carte postala video …Severin 11.07.2010.mpg

Acelaşi Severin puţin deprimant, mult mai frumos şi sigur motiv de inspiraţie…
Pentru că a fost ziua de naştere a soţiei mele în urmă cu câteva zile i-am reamintit că o iubesc la fel de mult ca acum aproape 30 de ani şi în loc de poem de dragoste mi-au “ieşit” aceste aceleaşi versuri. Nu pot digera defel acest sentiment al eşecului unei generaţii descendentă din oameni buni. Şi totuşi, DE CE?…

îngenunchează blând păstorul crihalic
cuprinde blajin genunchii cuviinţei
lipeşte-un obraz de uterul angelic
sâmbure zburdalnic patima nefiinţei…

prunc neisprăvit laş şi râzgâiat
îşi zăuită tatăl la hotar de plai
izgoneşte câinii trişor deşănţat
prăpădeşte turma cu hoţi de mălai

„unde-am greşit Doamne că noi l-am iubit
greu l-am mai crescut şi-acu ne alungă
unde-i e iubirea, ce l-o fi orbit”
şopteşte ciobanul şi-ncepe să plângă

„să intre veneticii în tronuri de smoală
să piară năravul din puiul de om
să scape Crihala de pocita fiară”…
ocărăşte muica blestem monoton

se-adună cojoace grele inocente
la masa întoarsă pentru grea poruncă
„găsiţi taina bună că limba iar minte”…
descântec şoptit de rană-adâncă

n-au plecat ciobanii ei sunt iar aici
rânduiala bună vor s-ntoarcă-acum
la ai lor nepoţi confuzi şi agnostici
iude şuţi flegmatici săvârşiţi pe drum

dan alexoae – răscoala ciobanilor din Crihala 11.07.2010,

din volumul „iubiri laterale”

La moartea Mădălinei Manole

S-a născut în acelaşi an cu mine 1967 dar cu vreo două luni mai târziu. Moartea ei mă înspăimântă ca şi cum ar fi murit cineva de-al meu din casă. Am ascultat muzica ei, am admirat sinceritatea ei, bunul simţ (atât de rar!), gingăşia exprimării, delicateţea, fragilitatea. O Femeie într-un cuvânt frumoasă. Îmi aduc aminte de o emisiune la PROTv cred, (după despărţirea ei de Şerban), în care spunea cât de mult îşi doreşte să fie mamă. O femeie este neîmplinită dacă nu dă Viaţă – asta e menirea ei principală, TOATE femeile ŞTIU asta. Adică nici milioane de fani, nici milioane de discuri sau de cântece, nu Jeep-uri de zeci de mii de euro sau vile sofisticate nu egalează bucuria de a aduce pe lume o viaţă nouă. Şi am iubit-o atunci pentru că am înţeles că vorbeşte o FEMEIE matură, coaptă la minte, nu o piţipoancă de teapa celor care au inundat ecranele şi creierele românilor – chiloţărese promovate de o mafie media extrem de spucată şi lipsită de scrupule.

Eu NU CRED că Mădălina s-a sinucis. Ea nu era tipul de om care să-şi trădeze copilul, să-şi trădeze românii simplii care se bucurau să o audă, să o vadă, să o atingă, să se umple de sufeletul ei cinstit, onest, AUTENTIC. Ea nu s-a ruşinat NICIODATĂ că e româncă, nu a spus că s-a săturat de România, şi nu cred că a decis Ea luptătoarea să dezerteze atât de ruşinos. Spre deosebire de alte dive dâmboviţene care ţipă la fotografi dacă nu le-a aranjat corespunzător cu photoshopul o geană sau un sfârc, Mădălina a cucerit inimile cu felul ei simplu „nelucrat” de a fi. Ea nu era o „fiţoasă”…

Prieteni care citiţi aceste rânduri, să nu credeţi că ea s-a sinucis. Dacă e aşa înseamnă că toţi avem chiar azi, o mare problemă. Înseamnă că răul a stricat aşa de mult fiinţa noastră încât Speranţa lucrurilor şi faptelor bune nu mai are ce căuta în mintea şi sufletul nostru . Şi nici Regretul!

Eu nu cred…

Dumnezeu s-o odihnească şi să aibă grijă de sufletul ei ales…

Treningul şi arta seducţiei

Ca urmare a interesului provocat de unele articole anterioare, continuăm azi să vă supunem atenţiei alte informaţii utile vieţii dumneavoastră de cuplu. Doamna Adela O. din Tr Severin de exemplu într-o lungă scrisoare ne aduce la cunoştiinţă faptul că soţul ei „s-a lenevit” de câţiva ani, că viaţa lor intimă „nu mai este cum era la început” şi, în final, ne cere câteva sfaturi.  Le oferim, atât cât ne ajută priceperea, acestei doamne dar şi tuturor celor interesaţi de acest subiect.

Doamnă Adela,

După cum constataţi şi D-voastră corect, viaţa noastră este parcă tot mai săracă, mai searbădă, mai decolorată, mai deprimantă. Ne-am obişnuit să ne aşezăm cu sfială parcă, zilnic în faţa televizorului şi cu privirile captive, fixe, să ne servim conştiincioşi porţia de nefericire. Viaţa noastră nu înseamnă numai ştirile „lucrate” îndelung de specialiştii în panică des-interesaţi şi ne-vinovaţi ci şi acel strop de plăcere dumnezeiască pe care o au la îndemână atât cei putred de bogaţi cât şi cei săraci – în egală măsură-dragostea. Mâncăm din ce în ce mai prost (românii consumă cele mai proaste alimente din UE), bem o apă din ce în ce mai stricată, avem cele mai mici salarii din UE, şi, ce este şi mai tragic, facem dragoste cel mai puţin. Un strop de dragoste, o fărâmă de iubire, un pic de atenţie şi de tandreţe nu dăunează sănătăţii, dimpotrivă!.

Cum apreciem dacă românii se mai iubesc în dormitor la fel de mult ca la început?. Desigur, sunt metode, tehnici, teste care evaluează acest lucru dar eu m-aş opri la un aspect vizibil şi la îndemână pentru oricine dintre noi – şifonierul. Hainele pe care d-voastră le purtaţi la servici vă arată celorlalţi şi vă definesc ceeace sunteţi – o femeie de afaceri. O altă femeie poate fi o simplă măturătoare, o profesoară sau un medic. Când vine vorba de erotism, de dragoste, de sex, hainele (tot ele!) pot induce, iniţia, declanşa, susţine plăcerea sau dimpotrivă, ucide.

Am argumentat într-un articol anterior cum funcţionează creierul bărbatului. În esenţă el este mult mai vizual decât cel al femeii şi de aceea hainele cu care vă îmbrăcaţi în acele momente intime sunt extrem de importante. Femeile noastre au uitat de hainele incitante care să stimuleze vederea bărbatului (să aibă cu „ce îşi clăti ochii”), şifonierele româncelor (şi probabil şi al d-voastră) fiind pline cu pijamale cu floricele sau ursuleţi, lălâi, lăbărţate, decolorate sau cu treninguri asortate eventual cu şlapi de plastic. Un studiu efectuat de cercetătorii germani arată că una din cauzele principale pentru care bărbaţii „se lenevesc” când vine vorba de a presta în dormitor, este (la nivel european, dar nu numai) un accesoriu vestimentar complet asexuat numit trening. Acesta apare sub forma a două piese bluză şi pantaloni în jurul anilor 70 pentru uzul sportivilor, era fabricat din nylon şi căptuşit cu bumbac (din anii 80 fiind croit şi integral din bumbac). Are un tipar larg, dând senzaţia unor forme pline (pentru comoditate şi confort). La noi este îmbrăcămintea specifică fanilor de muzică tehno sau hip-hop dar şi maneliştilor, motiv pentru care aceştia se mai numesc popular şi „foiţari”.

Obiceiul de a purta plicticosul trening atunci când vă întoarceţi acasă de la muncă, desfiinţează pur şi simplu pofta soţului d-voastră de mai face dragoste („moartea pasiunii”) şi este o reţetă sigură pentru a-l păstra cu ochii lipiţi de televizor. Dar nu înseamnă însă să defilaţi în sandale cu toc înalt şi fustă scurtă strâmtă prin casă, mai ales dacă aveţi şi treabă de făcut. Însă, pentru ocaziile speciale, intime este obligatoriu să aveţi câteva piese care să aţâţe privirile şi creierul soţului d-voastră. O pereche de ciorapi plasă şi o fustă purtată cu nimic pe dedesupt pot fi două accesorii vestimentare garantat seducătoare şi destul de ieftine. Un chimonou confortabil, larg, care să dezvăluie doar puţin din sutien sau din sânii goi vă poate transforma într-o femeie fatală. Un furou deochiat care îi transmite lui că sunteţi pregătită pentru prostioare sau pur şi simplu un maiou cu dantelă de mătase vă poate transforma într-o bombă sexy. Mai puteţi îmbrăca un tricou al lui ceva mai larg ca să poată cădea de pe umeri uşor sau o pereche de şalvari asortaţi cu bijuterii metalice zgomotoase care incită la mişcări senzuale. Mai puteţi pune pe d-voastră un prosop în jurul taliei (se desface uşor) sau o pătură groasă, moale, caldă, plăcută sub care să vă ascundeţi cu totul şi unde să puteţi face nebunii. Cât mai multe.

Cu siguranţă un procent foarte mic din volumul şifonierului românilor este dedicat acestei plăceri lăsate de Dumnezeu (întâmplare care ne mai aminteşte uneori că încă suntem vii). Aceste accesorii simple mai au rolul de a vă aminti că încă sunteţi femeie, că trebuie să vă faceţi frumoasă pentru soţul d-voastră şi că, deşi sunteţi de atâta timp împreună, nu sunteţi nici amici şi nici „frate şi soră”.

Cum să descifrăm personalitatea bărbatului după chiloţii care îi poartă?

Senzaţia pe care o încearcă o femeie când vede un bărbat cu şosete flauşate în picioare şi nişte chiloţi tetra lălâi pe el, este cu siguranţă, una non-erotică. Majoritatea femeilor nu agreează bărbaţii care poartă chiloţi cu crocodili sau o riglă centimetrică desenată pe ei sau îmbrăcaţi cu acei chiloţi cu gaura stupidă situată anterior!.

Bărbatul care poartă chiloţi boxeri cu dolari desenaţi este unul zgârcit chiar şi în a oferi plăcere partenerei; cel care poartă chiloţi de culoare gri-murdar e genul solitar care şi-i spală singur iar cel care poartă chiloţi largi ca nişte paraşute este genul „copil” care vrea să meargă la culcare (desigur, singur!…). Bărbaţii care poartă chiloţi albi, clasici sunt „iepuraşii” standard, iar cei care poartă tanga este posibil să fi văzut prea multe filme proaste pentru adulţi!. Bărbaţii care au desene animate imprimate pe chiloţi nu au nevoie de o femeie ci mai degrabă de o doică sau bonă. Cel mai mult femeile apreciază bărbaţii care poartă boxeri negrii sau roşii mulaţi şi care îmbracă o zonă cu gazonul defrişat.

Pentru a nu îmbătrâni îmbrăcată alături de soţul d-voastră ar mai trebui să ştiţi că dezbrăcatul lent, la lumina lumânărilor parfumate, mişcările lente, muzica ambientală discretă, intensifică dorinţa şi plăcerea. Aşa cum soţul d-voastră, la fel ca toţi bărbaţii se crede extraordinar (fără cusururi), tot aşa ar trebui să procedaţi şi d-voastră pentru a elimina/scăpa de complexele legate de celulită, sâni lăsaţi, etc. Vă aşezaţi în faţa oglinzii şi vă spuneţi zâmbind că sunteţi frumoasă (uitând de zonele imperfecte). Această atitudine se va transmite automat şi soţului d-voastră. De asemeni nu uitaţi că hainele despre care v-am amintit mai înainte se poartă demn, cu corpul drept, mândru la fel ca dansatoarele flamenco.

Siguranţa de sine este cel mai puternic afrodisiac, iar pentru menţinerea cât mai mult timp a erecţiei soţului nu uitaţi să condimentaţi seara cu necesarele complimente…

Ce mai ştim despre diabet

Cuvântul „diabet” vine din limba greacă unde înseamnă „aruncare prin”, „a trece prin”şi se mai numea „diareea zahărului” sau „diareea iubirii”. Diabeticul înghite zahărul care „trece” prin el eliminându-se prin urină.

Cheia înţelegerii diabetului este înlocuirea cuvântului „zahăr” cu cuvântul „iubire”. Prezenţa excesivă în sânge a zahărului ne spune că avem dificultăţi în a obţine dulceaţa în viaţa noastră. Diabetul semnifică frecvent că persoana a avut un tată excesiv sau chiar foarte autoritar (exces de reguli şi norme, duritate şi prin urmare absenţa duioşiei, dragostei) şi că a găsit un refugiu în duioşia/ tandreţea protectoare a mamei. Hrana (mama) devine soluţia de moment a diabeticului. Diabeticul tânjeşte după iubire pentru că nu a fost învăţat să o ofere, astfel că el nu este străbătut de ea; iubirea trece prin el fără să intre în profunzime, să fie asimilată în celule. În corpul nostru, foamea de iubire şi confirmare se manifestă ca foame de dulce şi este vizibilă la cei care ciugulesc mereu câte ceva.

Diabetul poate fi consecinţa anumitor şocuri psihologice puternice în cursul cărora individul se confruntă cu distrugerea brutală a securităţii sau a convingerilor afective.

El se află în incapacitatea de a lăsa iubirea să-i pătrundă în celule. Diabeticul trebuie să trăiască cu înlocuitori care sunt înlocuitorii propriilor lui dorinţe. Corpul diabeticului este mai acid din cauza excesului de glucoză, confirmând perceptul popular „cine nu iubeşte, se acreşte”. Disfuncţiile pancreasului semnifică faptul că avem tendinţa de a traversa viaţa prea  raţional, adică lăsând prea puţin loc plăcerii, bucuriei.

Lipsa duioşiei, blândeţii, grija materială interiorizată şi angoasele obsesive, lipsa de a avea sau de a nu ştii, de a nu fi la înălţime, tendinţa de a trăi în trecut, din teama de a gestiona prezentul sau tendinţa de a cultiva excesiv amintirile trecutului, nevoia de a aparţine unor norme, nevoia de respectare a regulilor chiar de dependenţă faţă de acestea, poate fi exprimată prin dezechilibre ale pancreasului.

Pancreasul este o glandă muncitoare serioasă şi înţeleaptă.

Chinezii spun că la nivel energetic energia meridianului Splină Pancreas are, printre altele, sarcina ciclului menstrual; astfel că diabeticii sunt persoane foarte stricte cu reguralitatea vieţii lor. Toate obiceiurile vieţii lor trebuie să fie reguli perfecte şi respectate cu cea mai mare precizie, altfel, există  riscul de a se declanşa disconfortul.

Două vorbe despre înţelegere

Iubirea, Dumnezeu, somnul sau înţelegerea vin la noi fără să le chemăm, singure. Nu le putem impune să vină pentru că aşa şi nu altfel, este dorinţa noastră. Dumnezeu nu poate fi forţat. „Dumnezeu îşi face cuib doar într-o minte liniştită” îmi spunea un prieten preot.  Noi suntem foarte eficienţi în lucruri mecanice dar neştiutori sau neputincioşi în cele umane. Când înţelegem, însă, mintea se linişteşte şi intră într-o stare de pace, de calm, de acceptare. Când nu înţelegem ea este agitată, tulburată, înfricoşată. Când cineva este panicat, speriat el pur şi simplu nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui şi atunci începe să acuze în stânga şi în dreapta sau să înjure. El nu înţelege realitatea care i se întâmplă sau care i se arată în faţa ochilor. El nu poate fi ajutat. Nimeni nu poate fi liniştit, nu poate accesa înţelegerea cu ajutorul altcuiva. Nu există perfuzii cu înţelegere sau cu minte liniştită. Noi încercăm să ne dominăm/învingem unii pe alţii fie că este vorba de copil, soţie, părinte, coleg, şef sau prieteni şi aşa apar conflictele. Pentru că fiecare dintre noi procedăm aşa, este normal să apară şi conflictul. Când vom înţelege cum funcţionează ego-ul, când vom accepta că ceilalţi nu pot fi schimbaţi şi că nu vom reuşi decât să pierdem inutil timp şi energie încercând să facem asta, ne vom linişti şi vom suferi mai puţin. Când ripostăm la „atacurile” celorlalţi, nu facem decât să le întărim acestora şi mai tare ego-ul lor, iar cercul vicios nu se va sfârşi astfel, niciodată. A nu riposta unui ex-prieten care azi te atacă, înseamnă a-i oferi şi lui şansa să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt şi să îşi asume propria responsabilitate. Când încercăm să acceptăm, sau când începem să înţelegem, atunci, apare o anume distanţă între noi şi restul lumii, o stare de detaşare/contemplare. Începem să fim amuzaţi de modul stupid în care acţionează oamenii şi ne amuzăm chiar de propria noastră prostie/ignoranţă. Când renunţăm la frică, abia atunci începem să râdem cu adevărat. Spectacolul lumii este atât de ridicol însă noi nu ne-am dat seama până acum, pentru că făceam parte din el. Asta s-a întâmplat doar până când am înţeles modul de funcţionare. Un terapeut se plimba împreună cu un prieten, când, pe neaşteptate a apărut un nebun scăpat din curtea secţiei de psihiatrie. Nebunul l-a lovit pe acesta cu putere cu pumnul în spate, apoi a fugit şi s-a ascuns. Terapeutul a căzut la pământ, dar şi-a revenit, s-a ridicat uşor şi şi-a continuat liniştit plimbarea. Prietenul revoltat l-a întrebat :”Cum, nu faci nimic cu nebunul ăsta?”. Acesta i-a răspuns: „E problema lui, nu a mea!”. Când altcineva e furios, e mânios, e problema lui, dacă ne loveşte sau ne jigneşte, e doar problema lui. Când cineva ne urăşte dar, noi acum suntem cu adevărat ştiutori/înţelegători, atunci vom simţi pentru el doar compasiune pentru că omul respectiv este bolnav, beteag. Când un om suferă de cancer, bunăoară, nu te superi pe el, ci îl ajuţi să meargă la un spital cât mai urgent.  Mintea este începutul şi sfârşitul tuturor problemelor noastre.

animated love. Pictures, Images and PhotosCând avem în faţă o floare sau o fată începem imediat să gândim „O, ce floare frumoasă!”, sau „o, ce fată frumoasă!”. Dacă avem înclinaţii spre filosofie, o să ne întrebăm „Ce este oare frumuseţea?” sau, „Ce este dragostea?” – întrebări la care nimeni nu a găsit până în prezent vreun răspuns. O floare sau o fată nu este nimic altceva decât o floare şi o fată. A le compara cu alte flori sau cu alte fete, înseamnă a ne expune confuziei, pentru că şi floarea şi fata aceasta sunt unice. Mintea noastră compară, vrea să explice, să digere, să filosofeze, să domine, să cucerească. Şi aşa ratăm momentele esenţiale ale vieţii noastre, pentru că şi florile şi fetele nu au timp să aştepte, ele se ofilesc. Când le-am avut înaintea ochilor ele au avut un mesaj pentru noi adus de dincolo, din necunoscut. Dar acest necunoscut nu durează la infinit. Când o floare, un răsărit de soare, un bob de rouă sclipind sau o fată bate la uşa inimii noastre, noi de obicei ratăm întâlnirea pentru că mintea noastră este deja rătăcită. Un filosof face filosofia frumuseţii sau un poet poezia dragostei. Un om detaşat, însă, care a înţeles realitatea rămâne prezent în prezenţa florii fără să proiecteze gânduri inutile. Ei există pur şi simplu împreună. Tot ce trebuie să facem este să fim prezenţi împreună cu realitatea. Atunci nu mai avem nevoie nici de întrebări şi nici de răspunsuri. Când ne este sete bem apă iar setea dispare. Unde se întâlneşte apa exterioară cu senzaţia de setea interioară? La fel şi atunci când ne este foame. Atâta doar că oamenii au uitat ce e setea, foamea, iubirea, înţelegerea, liniştea, Dumnezeu. Un om „modern” are  dorinţă, plăcere, „poftă” sau, desigur,  apetit.

„Anatomia” succesului

Pentru a avea succes, pentru a fi eficienţi şi pentru a ne bucura cât mai mult de toate ocaziile pe care ni le oferă viaţa avem nevoie de câteva „semne de circulaţie” care să ne orienteze pe aceste aceleaşi dar mereu noi şi surprinzătoare cărări ale vieţii.

Cel mai important reper care este considerat şi „busola interioară” este pacea sau liniştea sufletească. Constantin Brâncuşi spunea undeva (citez din memorie) „perfecţiunea unui om se măsoară nu în numărul de diplome, medalii sau sumele de bani deţinute ci printr-un coeficient de linişte lăuntrică”. Fără să avem această pace interioară, nimic nu va avea valoare pentru noi, pentru că ne va lipsi armonia sufletească. A avea armonie interioară înseamnă a fi şi a trăi în acord cu valorile şi convingerile noastre cele mai intime. Compromisurile, renunţările la aceste valori sunt urmate de năruirea armoniei şi de distrugerea păcii/liniştii sufleteşti. Aceasta este necesară nu doar unui individ ci şi unui colectiv. Toate relaţiile înfloresc (fie că este vorba de serviciu, sau de relaţia cu rudele nostre cele mai apropiate), dar şi performanţa este maximă atunci când există armonie. Toate normele de conduită, legile sociale sau morale sunt construite în jurul acestei valori. Fiecare are dreptul la pace interioară cu condiţia să nu o distrugă pe a celuilalt.

A doua componentă esenţială pentru a ne putea desfăşura în condiţii optime activitatea este sănătatea şi puterea (energia). Când nu este perturbat de obiceiuri nesănătoase şi când primeşte ceeace trebuie (alimentaţie naturală şi gânduri pozitive), corpul nostru (din instinc sau reflex), are tendinţa de a fi sănătos şi de a produce permanent şi din abundenţă energie. El are de asemeni capacitatea extraordinară (inteligenţa nativă) de a se putea repara, reface, regenera singur fără intervenţii prea multe din afară.

A treia condiţie sau reper pentru a „ne merge bine” în viaţă sunt relaţiile pe care le avem cu ceilalţi de lângă noi. Dacă acestea sunt normale, iubitoare, pozitive pline de respect vom avea suportul necesar pentru a ne descurca perfect ca fiinţă umană. Un indice de sănătate sufletească sau chiar psihică este abilitatea pe care o avem de a întreţine relaţii de prietenie sau de iubire (intime) timp îndelungat. Un indicator vizibil şi uşor de cuantificat al nivelului relaţional al unei persoane sau grup de persoane este râsul. Atunci când o relaţie se alterează sau când lucrurile nu merg bine într-o organizaţie, primul lucru care dispare, este râsul.

Al patrulea indicator al succesului nostru este independenţa financiară sau banii. 80% din oameni sunt preocupaţi de bani şi de lipsa sau insuficienţa acestora. Nu banii sunt cauza relelor ci lipsa lor. Cele mai multe probleme care conduc la divorţ într-o familie sau care generează stres, îngrijorare, tensiune, nelinişte şi care distrug pacea interioară/armonia sunt legate de bani. De aceea avem o datorie esenţială aceea de a ne dezvolta abilităţile sau talentele în aşa fel încât să devenim independenţi financiar şi să nu ne mai facem griji din cauza lor.

A cincea condiţie pentru a avea o viaţă împlinită este să avem un ideal, un scop un plan familial de atins, de îndeplinit. Trebuie să fim şi să ne simţim utili în această viaţă, pe această lume. Scopul este „benzina” care ne ajută să înaintăm în viaţă. Fericirea a fost definită ca fiind „realizarea progresivă a unui ideal important” (suntem fericiţi când simţim că ne apropiem de împlinirea acelui ideal propus).

O altă condiţie este autocunoaşterea sau conştiinţa de sine. Pentru a fi eficienţi trebuie să ştim cine suntem, cum gândim, de ce gândim într-un fel sau altul, de ce simţim astfel şi care sunt factorii care ne înfluenţează emoţiile, reacţiile, gândirea, comportamentul, caracterul. Ultima condiţie, dar nu cea mai puţin importantă este sentimentul împlinirii personale. Acesta ne oferă certitudinea că suntem pe drumul cel bun, că putem realiza orice dorim şi că suntem fiinţă umană autentic împlinită.  va urma

49 Pictures, Images and Photos

Masaru Emoto în România

Dr. Masaru Emoto este binecunoscut la nivel mondial datorită rezultatelor sale uluitoare în cercetările referitoare la cristalizarea apei. Experienţele sale revelează în mod indubitabil existenţa aspectelor subtile, energetice, precum şi influenţa evidentă pe care gândurile, sentimentele, muzica, imaginile, etc. o pot avea asupra materiei. Apa este purtătoare de informaţie şi poate fi foarte uşor impresionată, impregnată, cu diferite energii. În experienţele de cristalizare a apei, în mod foarte evident, încărcătura energetică benefică (provenind, de exemplu, de la o rugăciune, sau de la o muzică armonioasă) este obiectivată în cristale simetrice, de forme foarte frumoase. În caz contrar, dacă apa este încărcată cu energii malefice (provenind, de exemplu, de la un fragment de muzică hard-rock, sau de la dezinfectantele din apa de la robinet), ea nu cristalizează deloc sau cristalizează foarte puţin, în forme dizarmonioase. În septembrie 2004 a fost lansat în S.U.A. filmul artistic „What the bleep do we know?” care se bucură de un remarcabil succes. Acest film se bazează în mare parte pe cercetările D-lui Emoto; el debutează cu imagini de cristale de apă şi un fragment dintr-o conferinţă despre cristalizarea apei. Dl. şi d-na Emoto au susţinut un turneu de conferinţe de mare succes în SUA în luna septembrie, incluzând o prezentare la Naţiunile Unite. Turneul a coincis cu lansarea filmului şi cu lansarea volumului III al lucrării „Message from Water” de Masaru Emoto. În luna octombrie, ei îşi continuă turneul în Europa, şi cu această ocazie au vizitat şi România, la invitaţia şcolii de yoga M.I.S.A.«

4 vizitatori online acum
1 vizitatori, 3 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 118 la 12:25 pm UTC
Aceasta luna: 203 la 12-05-2019 10:56 pm UTC
Acest an: 667 la 10-30-2019 08:47 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC