> News of the day <

Despre virtuţile tăcerii

“Ajungem la cunoaşterea de sine prin tăcere şi linişte, prin trezvie şi luare-aminte. Părăsind cuvintele, apare o nouă conştiinţă. Tăcerea ne trezeşte din limitarea conştientizării, din nedeşluşitul viziunii” –spunea părintele Visarion. “Tăcerea este o cale de a aştepta, o cale de a veghea şi o cale de a asculta cele ce se petrec înlăuntru şi … Read more

noiembrie 2020
L Ma Mi J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Arta bucuriei de a trăi

Azi am să încerc să reproduc pentru cititorii noştrii fragmente dintr-o discuţie interesantă pe care am avut-o ieri cu o bună şi erudită prietenă – Nina despre timpuri, oameni şi vremuri. Astfel de discuţii de altfel, ca a noastră, se pot auzi la fiecare scară de bloc, la piaţă, la coadă la bancă sau la fiecare poartă de român.

„De ce eşti aşa trist azi, m-a întrebat Nina?”. „Nu ştiu, dar hai să vedem!” i-am răspuns (…). Majoritatea dintre noi cei mai trecuţi de 40 de ani am fost educaţi în spiritul ideilor proletare (să munceşti, să nu minţi, să nu furi, să ajuţi, etc) nu foarte diferite de cerinţele unui bun creştin. Partea negativă a acestei educaţii primite a fost faptul că am fost învăţaţi, ne-am obişnuit (de ce oare?) să trăim fie în trecut (din amintiri) fie cu speranţa unui viitor măreţ, luminos, grandios şi care o să se materializeze eventual pe lumea cealaltă.

Acesta ar fi motivul principal pentru care atunci când aducem vorba de prezent, suntem atât de nefericiţi. Pentru că speranţa este cea care ne ţine verticali şi ea e cea care moare ultima (eu personal cred că murim cu regretul), toţi liderii politici, religioşi, anali-ştii sau soci-ologii promit sau vorbesc despre o societate ideală  care va funcţiona cândva în viitor şi în care oamenii vor avea de toate, vor fi liberi şi eventual nu vor mai avea nevoie să fie conduşi de guverne, instituţii sau reguli. (…)

Trăind în imaginaţie sau imaginar, refugiindu-se în vis, românii nu mai văd (sau nu mai vor) prezentul cenuşiu ipocrit iar nefericirea actuală devine astfel redusă în intensitate sau chiar neînsemnată. Televiziunea, noua religie a mileniului în care am intrat, cel mai eficient instrument de condus masele populare, are grijă să ne ofere cu generozitate iluzii sau gumă de mestecat/anesteziat pentru creier.

Tinerii noştrii însă, care au primit o altfel de educaţie postrevoluţionară, care nu prea citesc cărţi şi nici la telenovele nu prea stau, nu mai cred la fel de mult în aceste promisiuni, himere sau poveşti. Iată ce îmi spunea un tânăr  severinesc cu ceva timp în urmă: „când Iisus a fost întrebat când va veni, a răspuns: „Foarte curând!”, o promisiune incertă care poate însemna mii de ani sau niciodată iar ideea că ar exista un Dumnezeu undeva care ne iubeşte e cel mult o glumă bună!” Fără comentarii!(…). Consecinţa imediată a stingerii entuziasmului tinerilor mai ales, („en”-înăuntru, „theos” – Dumnezeu) este aprinderea flăcării depresiei, deprimării. Ce este paradoxal, îi mai spuneam prietenei mele, este că depresia se regăseşte mai mult în rândul populaţiilor şi ţărilor bogate şi mai puţin la cele sărace sau subdezvoltate. De ce oare? Oamenii bogaţi au tot ce le trebuie, au tot ce şi-au dorit în schimb nu mai au vise, speranţă, entuziasm. Ziua de mâine e din ce în ce mai întunecată pentru ei, frica de a pierde banii îi paralizează iar criza aceasta anonimă apărută brusc de nicăieri, fără explicaţii coerente o face încă şi mai neagră. (…)

Viaţa nu va înceta niciodată să fie paradoxală şi probabil asta o face să fie atât de frumoasă, de mirifică. Pentru că dacă eşti sărac îţi e foame, dar dacă eşti bogat şi ai de toate, nu mai ai poftirea, râvna, voirea, idealul pentru care ai plecat cândva la luptă. Dintr-un anume punct de vedere, oamenii care au eşuat, rataţii de lux, sunt tocmai cei care au cunoscut succesul. Ei au milioane de euro şi tot atât de multă frică (nu mai au somn). Ei au sperat că atunci când vor avea bani mulţi vor avea o viaţă liniştită, împlinită, însă tensiunea care i-a condus toată viaţa a devenit starea lor firească, modul lor de a fi şi când au ajuns să aibă milioanele pe care le-au dorit atât de mult, constată că nu se mai pot afla pacea sufletească.

Neliniştea indusă de banii mulţi, frica de a nu redeveni săraci, grija afacerilor nu îi lasă să fie tihniţi, să se relaxeze. Aşadar se poate afirma fără riscul de a greşi că ei de fapt nu au câştigat nimic, că ei sunt de fapt nişte învinşi. Au pierdut liniştea şi sănătatea strângând bani, nu mai au sensibilitate, nu mai ştiu ce este frumuseţea, şi mai grav, cred că orice se poate cumpăra cu bani.

Bucuria este un sentiment care trebuie cultivat cu grijă şi delicateţe, este o artă, o ştiinţă care te pune în legătură cu marile lucruri ale vieţii şi uneori în satele noastre între ţăranii modeşti o mai poţi întâlni uneori. Majoritatea oamenilor noştrii bogaţi sunt goi şi pustii şi din acest motiv ei pot fi consideraţi săraci. Cei mai săraci dintre noi. Sunt oameni săraci, dragă Nina, care au o fiinţă interioară extrem de bogată şi am în minte chiar acum o femeie de la munte pe numele ei Domnica Trop care este săracă material dar are un suflet mare şi frumos cât toată România (…).

În Occident unde oamenii au ajuns la un nivel material foarte ridicat, la o treaptă situată sus comparativ cu ţările sărace, aceşti oameni sunt statistic cei mai predispuşi la ipocrizie, nebunie, depresie, sinucidere (de ce suntem noi fascinaţi de toţi aceştia care vin la noi şi ne facem „preş” în faţa lor?). În Occident sunt cei mai mulţi psihanalişti la numărul de locuitori dar la fel de rataţi ca şi bogaţii lor pentru că deşi văd toată ziua depresii, disperări, ei nu sunt în stare să se trateze nici măcar pe ei înşişi. (…)

În această scurtă viaţă, aşadar, cel mai important lucru este după părerea mea, să îi dăm un sens iar bucuria, iubirea, dragostea, sărbătoarea, generozitatea pot da sens vieţii.(…)

Din fericire,îi mai spuneam Ninei, există chiar lângă noi, în Severin oameni cu bani dar şi cu suflet generos, nespurcat de milioanele strânse şi care nu stau pe gânduri când e vorba să ajute. Se spune că Dumnezeu „lucrează” tot prin intermediul oamenilor şi atunci îi ajută pe unii „să aibă” (cum ar fi Doamna pe care o ştie şi Nina) ca să poată „cu ce” atunci când El decide că o făptură are urgentă nevoie. Atunci depresia, nefericirea se topeşte în mulţumire şi o fericire nesperată apare străluminând atât viaţa celui ce are cât şi pe cea a celui ce primeşte. Undeva, nu ştim unde, Dumnezeu zâmbeşte mulţumit…

Două vorbe despre înţelegere

Iubirea, Dumnezeu, somnul sau înţelegerea vin la noi fără să le chemăm, singure. Nu le putem impune să vină pentru că aşa şi nu altfel, este dorinţa noastră. Dumnezeu nu poate fi forţat. „Dumnezeu îşi face cuib doar într-o minte liniştită” îmi spunea un prieten preot.  Noi suntem foarte eficienţi în lucruri mecanice dar neştiutori sau neputincioşi în cele umane. Când înţelegem, însă, mintea se linişteşte şi intră într-o stare de pace, de calm, de acceptare. Când nu înţelegem ea este agitată, tulburată, înfricoşată. Când cineva este panicat, speriat el pur şi simplu nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui şi atunci începe să acuze în stânga şi în dreapta sau să înjure. El nu înţelege realitatea care i se întâmplă sau care i se arată în faţa ochilor. El nu poate fi ajutat. Nimeni nu poate fi liniştit, nu poate accesa înţelegerea cu ajutorul altcuiva. Nu există perfuzii cu înţelegere sau cu minte liniştită. Noi încercăm să ne dominăm/învingem unii pe alţii fie că este vorba de copil, soţie, părinte, coleg, şef sau prieteni şi aşa apar conflictele. Pentru că fiecare dintre noi procedăm aşa, este normal să apară şi conflictul. Când vom înţelege cum funcţionează ego-ul, când vom accepta că ceilalţi nu pot fi schimbaţi şi că nu vom reuşi decât să pierdem inutil timp şi energie încercând să facem asta, ne vom linişti şi vom suferi mai puţin. Când ripostăm la „atacurile” celorlalţi, nu facem decât să le întărim acestora şi mai tare ego-ul lor, iar cercul vicios nu se va sfârşi astfel, niciodată. A nu riposta unui ex-prieten care azi te atacă, înseamnă a-i oferi şi lui şansa să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt şi să îşi asume propria responsabilitate. Când încercăm să acceptăm, sau când începem să înţelegem, atunci, apare o anume distanţă între noi şi restul lumii, o stare de detaşare/contemplare. Începem să fim amuzaţi de modul stupid în care acţionează oamenii şi ne amuzăm chiar de propria noastră prostie/ignoranţă. Când renunţăm la frică, abia atunci începem să râdem cu adevărat. Spectacolul lumii este atât de ridicol însă noi nu ne-am dat seama până acum, pentru că făceam parte din el. Asta s-a întâmplat doar până când am înţeles modul de funcţionare. Un terapeut se plimba împreună cu un prieten, când, pe neaşteptate a apărut un nebun scăpat din curtea secţiei de psihiatrie. Nebunul l-a lovit pe acesta cu putere cu pumnul în spate, apoi a fugit şi s-a ascuns. Terapeutul a căzut la pământ, dar şi-a revenit, s-a ridicat uşor şi şi-a continuat liniştit plimbarea. Prietenul revoltat l-a întrebat :”Cum, nu faci nimic cu nebunul ăsta?”. Acesta i-a răspuns: „E problema lui, nu a mea!”. Când altcineva e furios, e mânios, e problema lui, dacă ne loveşte sau ne jigneşte, e doar problema lui. Când cineva ne urăşte dar, noi acum suntem cu adevărat ştiutori/înţelegători, atunci vom simţi pentru el doar compasiune pentru că omul respectiv este bolnav, beteag. Când un om suferă de cancer, bunăoară, nu te superi pe el, ci îl ajuţi să meargă la un spital cât mai urgent.  Mintea este începutul şi sfârşitul tuturor problemelor noastre.

animated love. Pictures, Images and PhotosCând avem în faţă o floare sau o fată începem imediat să gândim „O, ce floare frumoasă!”, sau „o, ce fată frumoasă!”. Dacă avem înclinaţii spre filosofie, o să ne întrebăm „Ce este oare frumuseţea?” sau, „Ce este dragostea?” – întrebări la care nimeni nu a găsit până în prezent vreun răspuns. O floare sau o fată nu este nimic altceva decât o floare şi o fată. A le compara cu alte flori sau cu alte fete, înseamnă a ne expune confuziei, pentru că şi floarea şi fata aceasta sunt unice. Mintea noastră compară, vrea să explice, să digere, să filosofeze, să domine, să cucerească. Şi aşa ratăm momentele esenţiale ale vieţii noastre, pentru că şi florile şi fetele nu au timp să aştepte, ele se ofilesc. Când le-am avut înaintea ochilor ele au avut un mesaj pentru noi adus de dincolo, din necunoscut. Dar acest necunoscut nu durează la infinit. Când o floare, un răsărit de soare, un bob de rouă sclipind sau o fată bate la uşa inimii noastre, noi de obicei ratăm întâlnirea pentru că mintea noastră este deja rătăcită. Un filosof face filosofia frumuseţii sau un poet poezia dragostei. Un om detaşat, însă, care a înţeles realitatea rămâne prezent în prezenţa florii fără să proiecteze gânduri inutile. Ei există pur şi simplu împreună. Tot ce trebuie să facem este să fim prezenţi împreună cu realitatea. Atunci nu mai avem nevoie nici de întrebări şi nici de răspunsuri. Când ne este sete bem apă iar setea dispare. Unde se întâlneşte apa exterioară cu senzaţia de setea interioară? La fel şi atunci când ne este foame. Atâta doar că oamenii au uitat ce e setea, foamea, iubirea, înţelegerea, liniştea, Dumnezeu. Un om „modern” are  dorinţă, plăcere, „poftă” sau, desigur,  apetit.

8 vizitatori online acum
1 vizitatori, 7 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 12 la 02:57 am UTC
Aceasta luna: 25 la 11-02-2020 06:12 am UTC
Acest an: 213 la 01-19-2020 01:26 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC