> News of the day <

Simpozion ştiinţific Muzeul de Artă Drobeta Turnu Severin

Departe de agitaţia şi freamătul electoral dar foarte aproape de inima cetăţii, în Muzeul de Arta din Drobeta Turnu Severin – Dr Maria Balaceanu director – sustine două prezentări. Pentru cei neiniţiaţi în acest tip de discuţii aproape academice, trebuie precizat că Doamna director Maria Bălăceanu onorează ginta celor ce se ocupă cu scrierea şi … Read more

mai 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

La un pahar de vin de Corcova cu puţină … istorie

După ce treci de Jirov, cum vii dinspre Strehaia, faci la stânga în dreptul haltei şi intri printre dealuri acoperite de viţă de vie, în Corcova. Pe câmp rămân în urmă ruinele fostei fabrici de ţigle şi cărămidă.

Cândva Corcova era un mic centru industrial – ţiglele cu sigla “Corcova” erau foarte căutate “Mai bune decât ăle de Jimbolia!” se spunea prin părţile locului, iar acestea încă mai acoperă case în care vieţuiesc oameni indiferenţi. Şi tot aceeaşi poveste cu cărămizile “de Corcova”. Au rămas din vechea fabrică doar câteva ruine acoperite de bălării prin care mişună şopârle verzi-albastre.

Cine-o mai fi proprietar azi? Probabil vreun primar mai descurcăreţ sau poate că nu. Un bătrânel de pe marginea drumului sprijinit cu amândouă mâinile într-un toiag subţire ne spune că “ar fi fost cumpărate, dimpreună cu locu’, de unu din Căzăneşti – Matei da nu-s sigur, aşa am auzit şi eu”, era doar o părere…

Istoria locurilor acestea pluteşte încă şi azi nevăzută ca aburii unui vin vechi proaspăt desfăcut. Drumul spre Corcova e sfârtecat de gropi (“dacă se băga-n pedeleu asfalta şi el, aşa…” ne spune bătrânelul sfătos referindu-se la primar probabil. Craterele care mi-au suprasolicitat maşina cu garda mult prea joasă par a se sfârşi în dreptul clădirii fostului conac Bibescu şi celei a fostului IAS.

Mi-aduc aminte că am avut ocazia cu ceva ani în urmă să intru în subteranele acestei crame populată cu butoaie imense şi să degust câteva din vinurile păstrate doar pentru anume papile “boiereşti”. Acum se spune că au revenit francezii şi s-au apucat din nou de înnobilarea viţei de vie şi al locurilor. “Foarte bine!” îmi spun, pentru că nu-i aşa, oamenii pricepuţi sunt cei ce conferă nobleţe muncii şi “sfinţesc locul”.

După ce sparg o mână de nuci cu coajă subţire şi miez gros, rup la repezeală o azimă de pâine tocmai scoasă din cuptor şi mă aşez să descifrez, măcar în parte, parfumul unui pahar cu vin roze de Corcova. “Parfum de istorie” decretez fără să mă gândesc prea mult şi fără drept de recurs. Pentru că ceeace este absolut mirific în ţinutul acesta este, după cum spuneam parfumul istoriei. “Şi florile” ar fi spus prinţul Bibescu din fotoliul lui adânc. “ Mă gândesc la toate florile timpurii care răsar în crângurile Corcovei din primele zile de primavară, petale de micşunele, viorele, zambile sălbatice răsărite mult înaintea suratelor din regiunea mea mai friguroasă, pe care Emanuel mi le trimitea în fiecare an, presarate în scrisori , ca să-mi vestească primăvara. “ scria prinţul Anton Bibescu.

Strabon ne transmite peste timp în a sa “Geografia” că dacii deşi cultivau viţa de vie au acceptat totuşi s-o scoată la porunca lui Burebista. Acesta ajuns regele numeroaselor “neamuri” sau triburi de daci epuizate de prea multele războaie era cunoscut mai ales pentru disciplina sa. Era inteligent – “con-mente”, iubea exerciţiile fizice dar nu bea…vin. Unii spun că aşa îi spunea “şarlatanul” de Deceneu cel umblat prin lume.

Hai să vă spun acum, că iniţial era băut doar mustul de struguri (mustul de struguri conţine resveratrol – cel mai puternic antioxidant cunoscut şi probabil o explicaţie pentru mintea bună, “străluminată” şi longevitatea care i-a făcut celebrii pe daci). Grecii care au importat sărbătoarea recoltei de la daci – unde se beau importante cantităţi de must au transformat-o în incredibile orgii odată cu fermentarea şi transformarea acestuia în vin.

În Grecia antică se ştie că mustul (băutura barbarilor) era lăsat să se transforme în vin iar această băutură “nobilă” era apanajul doar al aristocraţiei dar şi semn al … civilizaţiei. Probabil că la Corcova au mai fost vii şi atunci şi probabil că viţa aceasta dătătoare de must de viaţă lungă a mai fi fost smulsă sau uitată tot ca pe timpurile noastre – cine mai ştie?

În anii ce au urmat începutului de secol XVIII, se naşte şi se întinde ca o epidemie de gripă peste întreaga Europă, ideea “naţională”. În care minţi şi prin ce laboratoare a apărut acest concept e dificil de spus. Unii afirmă că masoneria a “moşit” revoluţia europeană care va genera “statele-naţiuni” după cum azi se afirmă că tot ea a renunţat acum la acest “experiment” în favoarea unui alt concept “statul unic” – global.

O minte sclipitoare – “străluminată” ar spune acelaşi Strabon, care şi-a legat existenţa definitiv de aceste locuri situate pe Valea Motrului, a fost prinţul Bibescu – intrat deja în mitologia locurilor. El şi-a trăit o bună parte din viaţă chiar aici la Corcova.

Anton sau Antoine Bibescu a fost fiul lui Alexandru Bibescu şi nepot al domnitorului Gheorghe Bibescu şi al Zoiei Mavrocordat Brâncoveanu.

Pasiunea cea mai mare a tatălui lui – Alexandru au fost cărţile. El a strâns şi a constituit o bibliotecă impresionantă din cărţi rare dar se ştie că scria şi poezie cu aceeaşi uşurinţă cu care filosofa. Soţia sa Elena Bibescu o femeie deloc frumoasă, pasionată de pian dar şi de şedinţele de spiritism de la Peleş, a fost o apropiată a Reginei Maria – cunoscută şi cu numele de poetă – Carmen Sylva. Pentru că făcea parte din anturajul regal, Elena este surghiunită de Carol I atunci când acesta află de legătura amoroasă a prinţului Ferdinand cu Elena Văcărescu.

Aceştia sunt în câteva vorbe părinţii lui Antoin – cel care va înmiresma cu parfumul aristocraţiei franceze dealurile nisipoase ale Corcovei.

Acesta se naşte la Paris în 1878.În salonul unde cânta mama sa la pian, are ocazia de a-i cunoaşte personal pe Franz Liszt, Saint Saens, Debussy, Richard Wagner sau Anatole France. Tot în acest salon va fi “lansat” un muzician care după ce compune şi cântă aici pentru prima dată “Poema română”, va deveni celebru în toată lumea şi care va face cinste ţării în care s-a născut – George Enescu.

Crescut în acest mediu select, Antoine se împrieteneşte cu copilul unui vecin doctor Adrien Proust şi împreună cu acesta – cu Marcel, Emanuel Bibescu –fratele lui dar şi cu Bertrand Fenelon (descendent al scriitorului Louis Aragon) pun bazele unei societăţi secrete masonice.

Anton Bibescu – “prinţul de aur cu buzunarele pline de smaralde” susţine din toate punctele de vedere opera şi cariera lui Marcel Proust (cel care îi datorează publicarea cărţilor) dar şi pe cea a scriitorului de origine evreiască – Mihail Sebastian căruia îi oferă moşia de la Corcova ca loc de creaţie.

Aşa se face că aici, între dealurile parfumate cu miros de struguri copţi, s-a scris “Steaua fără nume” (denumită iniţial “Ursa Mare”) dar şi alte piese care au fost jucate de sute de ori pe Broadway.

Marcel Proust (cel care spunea despre Bibescu că “este cel mai deştept dintre francezi”), acela care venea destul de des la Corcova unde şi-a şi scris o parte a operei literare, era cel mai important “agent de propagandă“ al ambasadorului Bibescu în redacţiile marilor cotidiene europene unde promova intens imaginea României.

Anton chiar îl numea în corespondenţa lor “un bun român” iar Marcel îl întreba retoric, desigur: “Va şti vreodată ţara dumitale ce ai făcut pentru ea?”

Anton Bibescu – ministru plenipotenţiar şi diplomat cu relaţii peste tot în lume, bărbat extrem de dorit şi de răsfăţat de femei celebre, este foarte bine descris de Mircea Berindei: ”Înalt, impunător, dispreţuitor în privire, ironic n conversaţie, nepăsător în atitudini, era omul pe care nimeni nu cuteza să-l înfrunte decât atunci când nu era de faţă. [...] Îl fascinau urzelile, culisele, amorurile tăinuite care răsturnau guvernele, intrigile care le instaurau, şantajurile care-i duceau pe unii la sinucidere, iar pe alţii la glorie şi îmbogăţire, aventurierii de înaltă clasă, spioanele din lumea bună, masonii care-şi ascund apartenenţa…”

“Anton Bibescu are darul de a fi oriunde. In special acolo unde se vorbeşte de el. E un om deosebit, foarte deştept, dar necruţător cu cei ce nu-l respectă. Fereşte-te să-l vorbeşti cu cineva de rău. Află tot!”… spunea despre el un alt diplomat celebru – Grigore Constantinescu.

Diplomaţia românească nu a prea ştiut să profite de imensele relaţii ale prinţului în lumea bună europeană şi asta dintr-un singur motiv ne spune Mihai Dimitrie Sturza în “Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească” – duşmănia şi gelozia patologică plină de frustrări pe care i-a purtat-o Titulescu – un om urât din punct de vedere fizic şi cam evitat de femeile frumoase.

Iată ce scria despre el Nicolae Titulescu sau “Oracolul din Breasta” (o comună lângă Craiova): “Anton Bibescu a ajuns mare şi tare în Ministerul de Externe. istrate micescu a hotărât să-l ia cu dânsul în turnelul pe care-l va face în curând. Politica românească condusă de doi ţicniti ca Micescu şi Bibescu, iată ce nici un om de bun simţ n-ar fi putut prevedea înainte de 1930”…

Deh! oameni cu umori lipsiţi de humor…

Această atitudine ostilă nu l-a împiedicat însă pe prinţ să nutrească o reală admiraţie pentru Nicolae Titulescu pe care nu odată l-a avut ca oaspete la Corcova. Titulescu este cel ce i-l recoamndă şi i-l aduce la moşie la Corcova, de la Paris, pe şeful promoţiei de la Universitatea din Montpellier – pe tânărul Ahille Soujet să se ocupe de administrarea imensei plantaţii de vie.

Tânărul francez se integrează rapid între săteni şi el este şi cel ce le construieşte fabrica de cărămidă, de ţiglă, de teracotă, moara cu gater şi fabrica de oţet spre marea mulţumire a corcovenilor. În 1919 prinţul Bibescu se căsătoreşte cu Elizabeth Asquith – fiica lordului de Oxford, fost prim ministru al Angliei, la ceremonie participând regina Alexandra, george bernard shaw dar şi o mulţime de alte personalităţi ale vremii.

Soacra sa Martha are o bună impresie despre acest român: „Ce gentleman! Nimeni din familia mea nu este la nivelul său” se exprimă ea. Socrul lui însă, Herbert – care nu fusese de acord cu căsătoria fiicei sale cu un prinţ oriental mult prea seducător în accepţiunea lui, l-ar fi întrebat: “Înţeleg că aveţi moşii întinse în România” la care Bibescu sarcastic i-ar fi răspuns: “Da, iar ca să vă faceţi o idee – Orient Expresului îi trebuie o zi să treacă prin mine!”… Se referea desigur la cele peste 2000 de hectare pe care le avea la Corcova.

A călătorit prin toată lumea din China şi India până în America. Era prieten cu Marele Duce Mihailovici cu care juca cărţi şi tot la fel cu viitorul Preşedinte al Statelor Unite – Roosvelt căruia îi spunea Frank (lui Churchill îi spunea Winston – spre disperarea şi invidia cunoscuţilor de la Bucureşti).

“Aceşti Bibeşti au înrudiri cu familiile din Noailles, Chimay şi Beauffreumont, care sunt de viţă capeţiana şi ar putea oricând să revendice, cu multă îndreptăţire, coroana Franţei “, spunea Marcel Proust.

Moartea mamei îl afectează profund pe Emanuel – fratele lui Anton, care capătă o boală neurologică ce-l desfigurează (purta faţa acoperită pe jumătate cu o eşarfă) iar până la urmă reuşeşte după alte încercări nereuşite să se sinucidă cu un cordon.

După moartea mamei şi a fratelui (cele două persoane pe care le-a iubit cel mai mult) prinţului îi moare şi soţia de pneumonie la doar 48 de ani. Deşi deseori se gândeşte să-şi ia viaţa, prinţul are destulă răbdare să vadă cum pierde tot – adică după cei mai dragi, averea şi moşia de la Corcova.

În 1945, înainte de a părăsi ţara, îşi comandă simbolic un sicriu şi trimite câteva “amintiri” ziarului severinean “Provincia”:

„Din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş, ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea… Corcova mea iubită e pe cale să dispară iar eu plec. N-am făcut rău să-mi comand sicriul…”

După plecarea lui conacul şi moşia sunt naţionalizate de comunişti iar bisericuţa conacului adusă chiar de el în 1910 şi pictată pe cheltuiala Zoiei Brâncoveanu Mavrocordat bunica sa, devine grajd pentru vite.

Un mehedinţean – Iosif Igiroşanu, îl întâlneşte la Paris în 1946, ocazie cu care prinţul i se destăinuie pentru ultima dată:

“Mă gândesc la copacii de la Corcova… la parfumul salcâmilor… la strugurii încă cruzi de rouă sau aburiţi de brumă. De fiecare dată când trec frontiera , plecând iară din ţară, mă întreb, cu o ciudată şi neasteptată strângere de inimă : am să mai apuc oare să mă întorc ? Sau am să mor prin străinatăţi?”…

Azi doar câţiva bătrâni îşi mai amintesc de maşina cu spiţe a prinţului dar nu mai sunt siguri dacă asta nu era cumva trăsură. Din istoria recentă a rămas viu parfumul strugurilor şi butucii bătrâni de pe deal.

Strâng cu grijă cojile de nuci şi le duc în grădină lângă tulpina unui măr firav pe care tocmai l-am plantat. Încerc să văd cu ochii minţii cum va arăta peste 50 de ani şi unde voi fi eu atunci. Revin la paharul de vin roze, dar îl las neterminat cu gândul la întâmplările povestite. Din pâinea deja rece, rămasă hrănesc câteva vrăbii gureşe apărute de cine ştie unde…

Corcova cu craterele ei de pe drum şi oamenii străvezii de sărăcie, pare că s-a-ntors în istorie în urmă cu o sută de ani. Din păcate din această istorie lipseşte prinţul Bibescu, Marcel Proust, Souget şi toţi celilalţi care au înnobilat aceste plaiuri străvechi, acest mirific paradis creator.

La radio se anunţă căderea guvernului Ungureanu, însă cu-i îi mai pasă?…

“Podul Mariei Tereza” de la Topleţ

Mama Ecaterina nu prea mai cunoaşte istoria acestor locuri şi nici a “pietrelor podului Mariei Terezea”.
Ea ştie că odată trecea apa prin spatele casei ei spre o moară. Apa caldă a acestei zone, la fel ca aceea tămăduitoare de la Herculane şi la fel ca inima dacilor care au vieţuit pe aici cândva, a atras atenţia sorţii, a destinului şi a Istoriei.
Pentru cei care nu cunosc locurile acestea magice sunt necesare a fi făcute câteva precizări.
„Istoria nu ne ţine de foame” declara, cu mai puţin de zece-cinsprezece ani în urmă, un nedemn Preşedinte român, dar cu siguranţă ea ne poate reda demnitatea pierdută, furată, uitată…
Localitatea Topleţ situată nu prea departe de Băile Herculane, nu diferă prea mult de oricare sat sau localitate din România. Adică ocroteşte aceeaşi oameni generoşi şi cu suflet pur ca apa de rouă şi este încărcată, este purtătoare a unei consistente istorii multimilenare.
Popoarele migratoare şi clasa politică actuală post-revoluţionară – cu nimic mai prejos decât barbarii primitivi puşi doar pe jaf şi distrugere,- au aruncat întreaga zonă în sărăcie şi paragină. ..
Aproape de încheierea primului mileniu – pe la anii 900, voievodul Glad ce stăpânea aceste teritorii, este învins de maghiarii regelui Arpad care-l iau prizonier. Deşi ungurii devin stăpânii acestor locuri păstrează totuşi intactă organizarea administrativă românească aşa cum au găsit-o.
Trei sute de ani mai târziu, un alt rege al Ungariei, Carol Robert îl înfruntă tot în aceste locuri pe Basarab – întemeietorul Ţării Româneşti. Visul lui de a converti românii la catolicism se ofileşte odată cu înfrângerea lui şi cu pieirea a vreo trei episcopi ce-l însoţeau dar şi a de trei ori mai mulţi preoţi.
Luptele pentru putere din Ţara Românească îl determină pe Radu al II-lea să pustiiască Valea Cernei nemulţumit şi înfuriat de numirea lui Ion Trentu ca ban al Severinului de către regele maghiar.
Succesorul lui, Mircea cel Bătrân rezolvă situaţia administrativă a zonei atunci când primeşte de la Sigismund de Luxemburg tot Banatul de Severin cadou ca urmare a păcii încheiate.
Un personaj binecunoscut al acelor vremi este călugărul Nicodim care participă alături de Mircea la întâlnirea cu Sigismund (de la Severin). Aici Nicodim îl convinge pe ungur să renunţe la catolicism şi să treacă la ortodoxie. Cum a reuşit Nicodim această minune? Mai întâi i-a vindecat o nepoată suferindă de o boală grea – epilepsie, apoi a transformat friptura de purcel – de la praznicul oferit de Mircea cel Bătrân în cinstea regelui – în păstrăv şi nu în cele din urmă cu ajutorul mersului prin foc – gest care a dus la renunţarea regelui la numele de Sigismund şi însuşirea aceluia de Matei.
Mircea cel Bătrân, gelos pe succesele politice remarcabile ale lui Nicodim, îl alungă din Ţara Românească.
Călugărul Nicodim, pentru cei mai puţin cunoscători, a reuşit în 1375 ridicarea ANATEMEI aruncate asupra Bisericii Sârbe ca urmare a declarării autonomiei – ocazie cu care primeşte de la Patriarhul Filotei al Constantinopolului în dar cârja sa dar şi fragmente din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor sfinţi pe care le dăruieşte Mânăstirii Tismana şi unde se află şi în prezent.
Pe la anii 1600 îl întâlnim la Topleţ dimpreună cu toată suita sa chiar pe Mihai Viteazul aflat în trecere spre Praga.
O sută de ani mai târziu, turcii trec Dunărea şi atacă satul Topleţ dând foc bisericii şi la casele ţăranilor. Garda obştească a satului îi aşteaptă pe turci – la “piatra podului” şi îi strivesc cu stânci aruncate peste ei.
Prin pacea de la Pojarevăţ, turcii cedează lupta şi teritoriile acestea în favoarea austriecilor dar doar pentru vreo treizeci de ani pentru că paşa Omar îl atacă pe colonelul Piccolomini ce apăra Mehadia şi îl înfrânge.
Prin pacea de la Belgrad, turcii pun condiţia abaterii cursului râului Cerna pe apeductul ce încă se mai vede şi azi.
Conform tratatului de Pace de la Belgrad din 18 septembrie 1739, turcii re-primeau Orşova (după ce o pierduseră prin Pacea de la Passarowitz). La Constantinopol, doi ani mai târziu, la 2 martie 1741 este semnată o convenţie specială prin care turcii aveau termen un an să mute Cerna “pe dincolo de Orşova”. Astfel că au fost aduşi câteva mii de olteni care au reuşit cu eforturi uriaşe “să forţeze Cerna cu măturoaie şi diverse vase” ca să pună în mişcare o moară pentru a îndeplini astfel condiţiile stabilite prin Tratat de către combatanţi.
Împărăteasa Maria Tereza devine stăpâna acestor pământuri pe care le administrează după model maghiar decretând Banatul ca şi cameră provincială. Situaţia creată nemulţumeşte însă populaţia românească ce îi trimite plângeri împărătesei şi care la rândul ei îl trimite pe fiul său Iosif al II-lea să “cerceteze la faţa locului” ce se-ntâmplă. Aşa că în anul 1767 îl găsim la Topleţ chiar pe viitorul Împărat Iosif al II-lea care va decreta înfiinţarea unui Batalion românesc cu reşedinţa la Jupalnic. Acesta va fi ulterior încorporat în Regimentul 13 bănăţean cu sediul la Caransebeş.
Românii în complicitate cu turcii atacă austro-ungarii – respectiv garnizoana acestora de la Mehadia, pe care o măcelăresc dimpreună cu fetele şi femeile. Biserica romană maghiară este transformată de turci în magazie de alimente iar biserica nemţească- catolică în grajd pentru vite.
În 1789 turcii sunt înfrânţi de către austrieci în lupta de la Câmpul Lung.
În 1848 îl întâlnim pe aceste meleaguri pe generalul Kossuth însoţit de legiunea italiană şi de cea poloneză care după ce trece de Topleţ, se opreşte la Orşova pentru a ascunde coroana Împăratului austro-ungar undeva lângă gară.
Pe acest loc, împăratul Francisc-Iosif al II-lea va ridica o capelă închinată Sfintei Fecioare Maria pentru că aceasta a protejat coroana maghiară.
În 1916 românii declară război Puterilor Centrale şi ca urmare a bătăliilor date chiar şi la Topleţ, ungurii sunt înfrânţi şi alungaţi de pe poziţiile lor peste râul Cerna.
În 1918 se constituie tot la Topleţ Consiliul Naţional Român Local condus de Petru Mateiovici, Garda Naţională Română şi districtul Mehadia.
La 1 decembrie, când la Alba Iulia se ţine Adunarea istorică (delegatul Topleţului a fost Petru Mateiovici), la biserica din Topleţ, toţi locuitorii se declară cetăţeni ai României Mari şi depun jurământ de credinţă. Trei săptămâni mai târziu ajunge aici generaul Berthelot care este întămpinat de Mateiovici la gară. Acesta îi înmânează un memoriu întocmit de învăţătorul Băltean prin care se revendică tot teritoriul Banatului ca aparţinând Ţării Româneşti.
În 1921 locuitorii Topleţului îmbrăcaţi în costume populare îl întâmpină pe generalul Averescu sosit aici dimpreună cu întregul corp diplomatic aflat la Bucureşti. ..
Toată această istorie consistentă în evenimete şi fapte eroice, azi este uitată iar la Topleţ se mai văd doar câteva din ruinele apeductelor acoperite de o vegetaţie sălbăticită şi de gunoaie.
Sub arcadele de cărămidă şi piatră încărcate de istorie se adăpostesc oile şi caprele atunci când e vremea rea. Pentru că atunci când vremea e bună oamenii neştiutori le demolează în căutare de comori iluzorii…

Interviu cu Mama Domnica Trop

Interviu cu Mama Domnica Trop realizat de Valentin Vasilescu de la RTS cu ocazia inaugurarii Casei Muzeu de la Curtişoara – Gorj.

Atelier Raluca Radovici

Am descoperit cu multă mirare o artistă severineancă Raluca Radovici – membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, mică la stat dat cu o inimă uriaşă. Pictează tablouri de dimensiuni care îi întrec statura, pline de adânci tâlcuiri magice sau metafizico-religioase. Tablourile ei se află fie pe holurile Parlamentului, fie în diverse expoziţii naţionale sau de peste hotare, fie în colecţii particulare. Dar pentru că vorbele sunt ele însele prea pline de felurite semnificaţii, mai bine las imaginile, respectiv lucrările Ralucăi să vorbească singure…
Raluca Radovici – Portret

Raluca Radovici Moise

Raluca Radovici Noe

Raluca Radovici – Sfantul Gheorghe

Raluca Radovici Sfantul Petru

Raluca Radovici – Maternitate

Raluca Radovici – Figurina I

Raluca Radovici Figurina II

Raluca Radovici Figurina III

Raluca Radovici – Figurina IV

Raluca Radovici – Figurina V

Raluca Radovici – Figurina VI

Raluca Radovici – Figurina VII

Raluca Radovici – Figurina VIII

Raluca Radovici – Figurina IX

Raluca Radovici – Figurina X

Raluca Radovici – Figurina XI

 

Atelier Drobeta 2011



În vizită la atelierul artiştilor plastici Raluca şi Gabi Rdovici, Nicolae Vlăduţu şi Andrei Coptil. Acesta se află undeva departe, la margine de oraş, între ruinele unei foste fabrici severinene.
Am regăsit aici buni prieteni, harnici şi inspiraţi. Lucrează acum la modelarea unor busturi cerute de Primar pentru aleea personalităţilor şi care vor fi amplasate pe undeva pe la Casa Tineretului. O idee bună a acestui Primar Gherghe- parcă nefiresc de harnic pentru acest prezent istoric paradoxal.
Imaginile culese cu telefonul “molecular” nu pot însă reda atmosfera efervescentă din Atelier, curată, inspirată, dar mai ales senzaţia de LIBERTATE pe care o simţi. Fiecare e liber să-şi exprime necondiţionat ideile, fără reproşuri orgolioase, având ca reper doar ideea de frumos şi estetic.
Oameni şi prieteni buni, de calitate, ai mei şi ai severinenilor pentru care muncesc, şi de care eu însumi sunt mândru…

S-a inaugurat Casa Muzeu Domnica Trop în localitatea Curtişoara

Ieri 20 septembrie în localitatea Curtişoara, la 9 km de Tg Jiu, s-a inaugurat Casa Muzeu Domnica Trop.

Mama Domnica “acasă” la Curtişoara

La eveniment au fost prezenţi oameni de cultură, politicieni, prieteni, familia şi binenţeles Majestatea Sa Mama Domnica Trop Marea Preoteasă a Sufletului Imaculat.

Pentru a fi odihnită a doua zi marţi, la festivitate, Mama Domnica a fost găzduită cu o zi înainte în apartamentul de oaspeţi din conacul Tătărăscu aflat în incinta Muzeului Curtişoara,iar dimineaţa a mers la Biserica fostului demnitar interbelic- Tătărăscu din cadrul muzeului pentru o scurtă rugăciune. Pentru cei ce nu ştiu, Tătărăscu – Primul Ministru iubitor de cultură şi patriot român autentic, este cel care a dat bani pentru ca Brâncuşi să-şi poată ridica operele din Târgu Jiu – Coloana fără sfârşit, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.

Au luat cuvântul Dorin Brozbă director de editură şi casă de discuri, Dr Dumitru Hortopan directorul Muzeului „Alexandru Ştefulescu” din Tg Jiu, Profesor Doctor Ion Mocioi – şeful culturii gorjene şi unul din cei mai mari brâncuşologi în viaţă, Ion Călinoiu– Preşedintele Consilului Judeţean Gorj. Au cântat fetele Mamei Domnica,dar şi o mulţime de alţi artişti populari gorjeni sau mehedinţeni.

Întrebat fiind, după terminarea discursului, dacă poate fi făcută o comparaţie între Domnica Trop şi Constantin Brâncuşi, eminentul om de ştiinţă Ion Mocioi a răspuns că această comparaţie este corectă din mai multe puncte de vedere.

casa muzeu Domnica Trop

Lângă Casa „Domnica Trop”, despărţită de un pârleaz, se află Casa memorială „Gheorghe Zamfir” care adăposteşte o parte din obiectele personale ale marelui artist de talie mondială, diplome, trofee, fotografii, albume. Din păcate problemele de sănătate pe care acesta le are l-au împiedicat pe vecinul Domnicăi Trop – marele Zamfir Regele Naiului să fie prezent la întâlnirea de ieri.

Casa Muzeu „Domnica Trop” a fost dăruită cu un bust executat impecabil de artistul plastic severinean Gabi Radovici dar şi cu un tablou – ulei pe pânză- realizat de Andrei Coptil. Reacţia Mamei Domnica la vederea cadourilor a fost una specială. A dorit ca fotografia mamei sale să fie aşezată lângă tabloul pictorului Andrei Coptil şi înainte de a atârna poza alb-negru în cuiul de pe perete înfipt lângă tabloul lui Andrei, Mama Domnica a sărutat cu dragoste fotografia mamei şi a început să plângă încet de dorul mamei ei.

Ca o anecdotă, pentru că i s-a părut că bustul lui Gabi Radovici ce o reprezintă nu are nimic pe cap, Mama Domnica a luat o maramă de borangic şi a îmbrobodit sculptura – şi aşa a rămas.

Subsemnatul a dăruit Casei Muzeu primul disc de vinil apărut în 1973 cu cele 10 cântece care au făcut-o celebră pe Domnica Trop.

Am dăruit de asemeni un portativ cu câteva acorduri şi note înscrise cu ocazia festivalului „Ponoare Ponoare” de dirijorul orchestrei Maria Lătăreţu” din Tg Jiu. Am constatat cu plăcută surprindere că o partitură asemănătoare se afla şi în Casa Memorială „Gheorghe Zamfir”. Şi tot ca o curiozitate, Mama Domnica a dăruit un ciupag cust de domnia sa cu peste 40 de ani în urmă şi care – surpriză! era chiar cel de pe coperta discului de vinil dăruit în acea zi!…

Fericite coincidenţe!…

La terminarea ceremoniei Claudia Ţuţuman de la Informaţia de Severin, pentru că s-a văitat că o doare capul, a beneficiat în scurt timp de o scurtă şedinţă de „terapie prin descântec” efectuată chiar de Mama Domnica aşezată pe o băncuţă de pe aleea de lângă clopotniţa şi toaca bisericii fostului Prim Ministru Tătărăscu.

Claudia Tutuman descântată de Mama Domnica

Înainte de a porni spre Isverna, şi pentru că nu le-a mai văzut niciodată, Mama Domnica a ţinut să viziteze şi să vadă operele marelui artist Constantin Brâncuşi de la Târgu Jiu pentru a vedea şi înţelege dimensiunea acestui ţăran autentic de valoare universală…

La Poarta sărutului

Lângă Masa tăcerii

Lângă Coloana fără sfârşit

O familie de români

Majestatea Sa şi slujitorul devotat…

Dan Alexoae împreună cu Decanul Academiei de muzică populară din Mehedinţi – Domnica Trop

Fragment dintr-un film despre Muzeul Curtişoara realizat de Dorin Brozbă. Secvenţe de la inaugurarea Casei Memoriale Gheorghe Zamfir – vecinul Mamei Domnica Trop…

Inaugurare Casa Muzeu Domnica Trop – Curtişoara

Marţi 20 septembrie 2011, orele 11.00, Consiliul Judeţean Gorj, Muzeul Judeţean Gorj “Alexandru Ştefulescu” împreună cu editura B.D MEDIA, vă invită să participaţi la inaugurarea Casei Muzeu “Domnica Trop” în incinta Muzeului Arhitecturii Populare din Gorj de la Curtişoara. Evenimentul va fi onorat de participarea extraordinară a celebrei artiste Domnica Trop din Isverna care va cânta o parte din binecunoscutele ei cântece.

Documentar-eseu Domnica Trop


Vineri 09 septembrie, la început de toamnă cunoscutul şi inimosul realizator Dan Taloi a avut ca invitat pe Manuela Praja – profesor doctor în ştiinţe matematice la Colegiul Naţional Traian din Drobeta Turnu Severin.

Dialogul, în principal despre problemele acute ale învăţământului românesc,  a fost unul extrem de interesant şi mai ales obiectiv. S-a precizat şi faptul că în data de 20 septembrie, lângă Târgu-Jiu, la Curţişoara, se va inaugura Casa Memorială Domnica Trop (lângă cea a altui Munte de Valoare al românilor – Gheorghe Zamfir). Iniţiatori – doi oameni de mare caracter – Dorin Brozbă şi Dumitru Hortopan – Directorul Muzeului de Artă din Târgu Jiu.

Toţi cei care încă o mai iubesc pe Mama Domnica Trop ar putea face un gest de prezenţă pentru că acolo va participa şi va cânta chiar Mama Domnica Trop.

Pentru vizitatorii acestui site, am reţinut câteva minute cu şi despre documentarul eseu “A fi… prin cântec” realizat de Dan Alexoae în colaborare cu TL2. Acest documentar a fost prezentat, în vara aceasta, la festivalul de televiziune al producătorilor de film independenţi SIMFEST de la Târgu-Mureş.

Domnica Trop – cunoscută interpretă de muzică populară din Isverna este văzută aici din perspectiva unui terapeut. Cântecul Mamei Domnica este văzut ca un act, gest, rit sau ritual magic vindecător de … frică.

Argumentele invocate?

Faptul că Mama Domnica a cântat de regulă unui singur suflet, chiar dacă s-a aflat pe Cornet după capre, la nedei, la cutare festival sau la vreo nuntă. Cântecul ei a fost mai degrabă o incantaţie magică pentru că rezona perfect cu cel căruia îi era adresat. Aşa se face că vorbele ei trezeu reacţii puternice la cel vizat care nu odată începea să plângă. În terapie, plânsul semnifică eliberarea, deblocarea emoţiilor negative, succesul terapeutic.

Este citat în literatura medicală aşa numitul “sindrom al hamsterului” o boală banală de care suferă, fără să aibă habar, o mulţime de oameni şi care se datorează fricilor, fobiilor cu care ne fericeşte sau ne “pricopseşte” societatea în care supra-vieţuim. Acest sindrom se caracterizează în principal prin bine-cunoscutul “gât ţeapăn” şi care are ca efecte secundare – dureri de cap, de ceafă, de umeri, tulburări de vedere, de concentrare, de atenţie, de memorie, dureri sau tulburări ale ritmului inimii, depresia, etc…

Mama Domnica a cântat “la spinarea omului” adică s-a adresat intuitiv exact acelei zone unde blocajele emoţionale sunt cele mai evidente. Gâtul sau “angustus” cum îl numeau latinii nu este doar isvorul vorbelor sau defileul prin care intră aerul sau apa în corpul nostru ci şi patria “angoasei” sau a fricii de moarte – cea mai mare frică pe care o cunoaşte omul. Tot la nivelul gâtului se află plexul parasimpatic – cel responsabil cu relaxarea, re-generarea sau cu vindecarea. Iniţiaţii în fiziologie ştiu că acest sistem parasimpatic comunică extrem de bine la nivel neuro-hormonal cu Marele Doctor interior – sistemul imunitar.

Pentru că Mama Domnica – precum un Mag iniţiat şi-a rezolvat demult această frică (din confruntările repetate cu lupii – lupul cel mai important totem al poporului român!), ea a putut prin forţa interioară uriaşă, prin simpatie sau contagiozitate să transmită acestă eliberare şi celor ce i-au ascultat cântecele fiind din acest punct de vedere un veritabil Mag vindecător.

Aici ar putea începe o discuţie despre cântecul/descântecul autentic şi cel prestat de diletante, comediante sau de folcloristele de ocazie cu pretenţii de …artiste. Dar despre daci, farmece, magie şi mai ales despre magia Mamei Domnica într-un articol viitor…

 

Carte poştală video din Severin


Salutări din Severin!

Imagini culese azi-dimineaţă în drum spre serviciu. Constatăm că oraşul nostru este chiar frumos, orice s-ar spune.

Primarul Gherghe i-a schimbat faţa!…

Imaginile vorbesc singure despre cum arată azi intrarea oraşului la km 1 dinspre Tg-Jiu sau Craiova. Şi e  frumos chiar şi atunci când plouă…

Notele sufletului pe portativ – Domnica Trop la Ponoare


Vineri seara la etajul patru al spitalului din Severin –secţia „Diabet- Boli de nutriţie” la ora de miracole era prezentă Domnica Trop.
În salonul cu opt paturi, Mama Domnica a început să murmure încet o doină, apoi la rugămintea celorlalte femei din salon a continuat să cânte.
Fără orchestră şi fără să se fi tocmit pentru vreun ban.
Aşa cum a făcut toată viaţa ei.
Încet încet cântecele s-au înmulţit.
Şi privitorii.
La un anume moment usa salonului era deschisă iar pe hol erau adunaţi bolnavi din cardiologie sau oncologie veniţi să se împărtăşească cu „vorbele potrivite” ale Mamei.
Femei şi bărbaţi fără păr pe cap de la citostatice, schilozi, cu ace pentru perfuzie înfipte în mână şi acoperite de un leucoplast alb, oameni care uitaseră o clipă de Frica de Doamna Moarte, zâmbeau şi lăcrimau ascultând-o.
Două femei care erau imobilizate la pat şi-au întins mâinile zâmbind fericite şi s-au apucat de vârful degetelelor pentru a „juca” sârba cântată de Mama Domnica…
Am mai văzut cândva acest dans filmat la un microscop – dansul ADN-ului în nucleul celulei. Oare nu cumva de-acolo ne vine „să jucăm”? Din intimitatea celulelor? Nu cumva Mama Domnica rezonează chiar cu ADN-ul nostru cel atât de jucăuş?
Oare nu s-ar putea inventa un aparat care să măsoare acest lucru, pentru a putea alege muzica adevărată, vindecătoare, de improvizaţiile folclorice extrem de scumpe şi de neruşinate?
Scriu cu mare greutate aceste cuvinte pentru că întâmplarea cu greu poate fi descrisă.
Am mai trăit-o cu vreo două săptămâni înainte când tot ea, cânta colegelelor ei din salonul secţiei Cardiologie. „Medicament de inimă încă ne-brevetat” i-am spus atunci. Femeia care era pe patul din faţa ei şi-a scos de la nas oxigenul ca s-o asculte mai bine, apoi a uitat să şi-l mai pună…
Întâmplări simple, adevărate, incredibil de adevărate şi strivitoare deoarece Spectatorul nevăzut dar simţit de toţi cei prezenţi atunci sau acum, a fost însuşi Dumnezeu.
Mama Domnica cânta vineri seara de drag dar şi de supărare că nu ajunsese la festivalul de la Ponoare.
I-am promis că voi vorbi cu doctoriţa să o învoiască a doua zi să ajungă şi ea lângă oamenii ei pe care i-a iubit cu atâta patimă toată viaţa ei.
A fost grea discuţia cu Doamna doctor Bica, pentru că Mama Domnica are tratament precis, la ore precise, are insulină de făcut şi trebuie să mânânce cu cântarul.
Dar, am decis împreună să riscăm ieşirea de la Ponoare de dragul sufletului ei de copil mare.
Am plecat de la spital mai întâi la un bloc din Severin, la Domnica – fata ei pentru a-şi lua o cămaşa „cu râuri” şi opregul.
Pentru că Mama Domnica ţine mult la felul în care arată când se suie pe scenă.
O precizare necesară: nu a existat în Drobeta Turnu Severin o fiinţă mai fericită ca Mama Domnica atunci când a ieşit din scara blocului îmbrăcată de sărbătoare. Am văzut-o atunci, de la volanul maşinii pornite ca să nu mai pierdem timp, un copil de 73 de ani fericit.
Mergea să cânte!
La Ponoare am vorbit cu inimosul Primar Gică Pătraşcu să facă cumva să cânte prima pentru că, cel mai târziu la ora opt seara, mort-copt trebuia să i-o predau în bună stare Doamnei doctor care ne aştepta la spital.
Acesta a chemat pe dirijorul orchestrei Maria Lătăreţu şi, imediat, au fost de acord. Problema cu Mama Domnica e orchestra – cântecele ei sunt pornite şi cântate cu orchestra sufletului. Aşa că „domn’ şef” a venit, pe câmp, cu o partitură, lângă Mama Domnica să încerce să pună pe note lui notele sufletului ei.
Pentru cei care nu înţeleg ce s-a întâmplat, am păstrat hârtia aceea scrisă de maestru, pe un colţ de tarabă cu bulgări de pufarine dulci, pe câmp, la Ponoare.
Aceasta va fi înrămată şi dăruită Muzeului pe care i-l amenajează … cei din Gorj. Pentru că cei din Mehedinţi sunt puţin ocupaţi. Un personaj – încă neidentificat, îi spunea prezentatorului aflat lângă scenă „ să termine mai repede de cântat Domnica Trop” plictisit poate de vocea ei uşor obosită şi probabil nepotrivită cu rama festivalului…
Am privit momentul în care a cântat Mama Domnica de sus de pe drumul ce coboară spre Podul lui Dumnezeu.
A urcat pe scenă încet precum urcă soarele pe cer dimineaţa. Un fior aproape palpabil a străbătut mulţimea de pe dealuri şi din vale.
„Cântă Domnica Trop” – şopteau pâlcurile de ţărani grupaţi după cum s-au găsit neamuri, vecini, rude, prieteni.
Un bătrân cu părul alb îi spune vecinului de lângă el: „Aşa mi-am luat eu muierea – i-am promis că dacă se mărită cu mine o aduc la nuntă pe Domnica Trop”. Mărturia este filmată şi va fi postată zilele următoare.
Şi multe alte mărturii ale unor oameni simpli dar care încă o iubesc imens pe această Femeie care nu ştie carte dar ştie să citească atât de bine în sufletului omului.
„Să nu te ruşinezi mamă Domnico că nu ştii carte i-am spus într-o zi, că nici strămoşii noştrii dacii nu ştiau a scrie”.
„Păi cum aşa mumă?”
„Păi le interziceau preoţii. Spuneau că scrisu leneveşte memoria care este esenţa sufletului. Ei ţineau minte tot. Tot aşa cum ţii mata minte toate cântecele”
„Aşa o fi, mumă!”
Când Mama Domnica a rostit rar că „ a ajuns-o bătrâneţea” am văzut mâini care, pe furiş, s-au ridicat să ascundă lacrima ivită în colţul ochiului.
Mama Domnica a coborât scena tot aşa de greu şi de încet precum „s-a suit”. Ţinea strâns o diplomă onorifică în mână şi un bănuţ cu numele festivalului gravat frumos pe el. Şi cu un plic de bani.
Pentru o corectă informare – în el erau 3 (trei) milioane de lei dăruiţi personal, din buzunarul lui, de Primarul Pătraşcu – „să aibă bani de autobuz” cum s-a exprimat prezentatorul Festivalului.
Bani pe care Mama Domnica ia- dat fetei ei care se afla şi ea acolo.
„Muma-i mumă, mumă” mi-a spus încercâd să-mi răspundă la o întrebare pe care însă nu i-o spusesem. „Trebe să am grijă de fata mea, că n-are şi ea”…
Un bătrânel curajos i-a strigat cu vocea gâtuită de emoţie „Te iubesc doar pe mata Mamă Domnico, de 30 de ani”.
„Bine mumă” i-a răspuns ea.
Am condus-o încet ţinând-o de mână, printre oamenii care doreau fie să o atingă, fie să-i zâmbească, fie să-i dea „săru’mâna”. Când să plecăm, am constatat că maşinuţa noastră era blocată de un imens Jeep X6. „A cui e fiara asta?”, am întrebat jandarmii din apropiere. „A Niculinei Stoican, iar şoferul e la cortul oficilalilor” mi-au răspuns. A plecat cineva să-l cheme iar acesta amabil s-a dat la o parte ca să ne strecurăm şi să putem pleca repede de tot spre salonul de la etajul patru din Severin.
În Baia de Aramă am oprit să luăm o sticlă cu apă pentru Mama Domnica. Un bărbat a recunoscut-o în maşină şi i-a spus că „o iubeşte”. I-am spus că „a fost la Ponoare să cânte vreo trei cântece iar acum mergem înapoi la spital”.
„Patru” mi-a răspuns omul.
„Patru ce?” l-am întrebat.
„Patru cântece cântă Mama Domnica, că fusei şi eu acolo”.
„Păi şi când te-ntorseşi bre omule că noi doar ce plecarăm din Ponoare”.
„Păi eu şi aseară am fost, credeam că vine Mama Domnica. Eu pentru ea fusei la festival. După ce termină de cântat, plecai”…
La Severin, spectacolul de vineri s-a repetat aproape la indigo.
Mama Domnica, deşi era vizibil obosită de drumul lung („s-o lungit drumu mumă” mi-a spus în maşină), palidă, transpirată de efort sau de la diabet, a început decum a intrat pe uşă să cânte. Ştia că femeile din salon asta îşi doreau.
A venit şi Doamna doctor Bica şi, în loc să o certe, a scultat-o mai bine de jumătate de oră cum a cântat bolnavilor stând în picioare cu mâna sprijinită nu de microfon ci de tăblia unui pat vopsit în alb tot aşa cum era şi cămaşa de pe ea.
Profesorul Dulcan – eminent cercetător al creierului, spunea că cei care se întorc din moarte afirmă că „văd dincolo, când pleacă din viaţă şi intră în moarte clinică, o culoare albă strălucitoare, blândă, îngăduitoare, primitoare, iertătoare”.
„Mamă Domnică, ce cântec i-a face mata lui Dumnezeu, dacă El ar veni uite acu aici” am întrebat-o stând cu ea chiar pe Podul lui Dumnezeu de la Ponoare, ieri.
„Multe mumă, i-aş cânta multe cântece, da oi vedea eu atunci pe care-l cânt mai întâi”…

Şi totuşi există…

Am avut la un moment dat impresia şi apoi certitudinea că nu mai existăm ca neam.

Când spunem că suntem “de-un neam” înseamnă că suntem aproape rude, neamuri, sau nu?

Vedeam zilnic din ce în ce mai mulţi oameni indiferenţi mânaţi doar de interesele lor strict imediate şi personale. Iată însă că această impresie mi-a fost schimbată zilele trecute de nişte oameni simpli şi modeşti.

Ieşeam dintr-o scară au unuia din blocurile cu litera “D” din Crihala când una din femeile care stăteau la scară m-a oprit să mă întrebe “ce mai face Mama Domnica” I-am spus că e bine atât cât poate fi unui om internat la diabet şi am rugat-o atât pe ea cât şi pe celelalte 5-6 femei care erau la fel de curioase să meargă s-o viziteze.

“Am merge da nu prea ştim noi pe acolo cum să ajungem la ea”

Femeia care ţinea de mână o copilă de vreo 14 ani – cu probleme la mâna şi piciorul drept (o pareză spastică ce o împiedica să mearagă corect dar şi să vorbească), s-a căutat în portofelul ce-l ţinea în mână şi a scos trei hârtii de câte 10 lei – unicele de fapt, rugându-mă să i le dau Mamei Domnica.

“Am auzit că are pensia mică săraca, mie mi-a plăcut de ea cum ne cânta de pe placă şi aş vrea s-o ajut şi eu cu cât pot”

Am ascultat-o fără să zic nimic pentru că mi se pusese un nod în gât pe care nu reuşeam să-l desfac, apoi i-am promis că o să merg la Mama Domnica să-i duc.

“Cum e numele lu mata, ca să-i spun de la cine sunt banii?” am întrebat-o

“N-are importanţă, să-i spuneţi că ne rugăm pentru sănătatea ei” a mai spus Femeia apucându-şi cu grijă fata de mână.

Apoi cei doi îngeri au intrat în bloc încet, ea cu capul plecat – atentă la paşii nesiguri ai fetei.

Mama Domnica atunci când a cântat pe la nunţi nu s-a tocmit niciodată pentru bani. De multe ori a cântat pe nimic pentru că aşa cum am mai spus, grija ei a fost SĂ NE DEA, adică să ne înveţe prin cântece ei dar şi prin felul ei de a fi ce e iubirea adevărată dăruindu-se pe sine până la uitare.

I-am spus, acolo la spital, că o “artistă” care îi cântă cântecele nu pleacă de acasă decât pentru multe mii de euro.

“Nu ştiu mumă ce-s ăia” mi-a răspuns Mama zâmbindu-mi şi încercând parcă să-şi ceară iertare pentru neştiinţa ei.

Pentru cei care nu ştiu, le reamintesc că grijuliul stat român a recalculat pensia Mamei Domnica şi de la 220 de lei i-a redus-o la fabuloasa sumă de 33,5 lei!

Ia pensia neamule!…

Mama Domnica m-a rugat să fac cumva dacă pot să vorbesc să nu i-o mai dea nici pe asta pentru că “e mai mare grija mumă, trebe să mă duc după poştaş, să urc coasta şi nu mai pot mumă că-s batrână”…

Şi totuşi…

De la targ

Duminica ţăranii noştrii merg la târg. Ca să mai cumpere câte ceva pentru casă, ca să vândă sau ca să schimbe ceva pe altceva. Sau doar pentru a avea de unde veni înapoi. E ca o plecare sau o întoarcere din concediu…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto drpro.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La târg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De la târg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De la târg

 

Tae Petrică Stănciulescu din Bârda – Malovăţ

Am venit cu Mama Domnica Trop s-o aduc din nou la Spital la Severin.

Pe drum am oprit la margine de drum pentru a întreba de ce hectare întregi de mere sunt sterpe, sălbăticite, pline cu mărăcini.

Un om simplu – tae Petrică Stănciulescu ne-a povestit. Şi noi vouă…

De ziua Imnului naţional


Ieri a fost ziua Imnului naţional. Prilej de a mai cheltui nişte bani pentru nişte vorbe vorbite.

Dincolo de vorbele alese şi scoase pe orificiul bucal rămâne realitatea reală – românii dorm pe ei şi nici măcar îndemnul Imnului lor naţional nu-i mai poate trezi. Indiferenţă, nepăsare, bârfă ieftină distructivă, nesimţire la tot pasul.

Ieri, la semaforul de la Traian unul a aruncat dintr-o maşina cântătoare cu două scaune joase şi fără tavan, şerveţelul cu care se ştersese la bot, ambalajul lucios în care fusese probabil ciocolată, doza de suc goală şi apoi chiştocul (ţigara pe jumate arsă), chiar când se făcuse verde semaforul. Am vrut să le adun şi să i le dau înapoi dar m-am gândit că nu se face să te-apuci să dresezi un animal deja bătrân şi nărăvit deoarece risipeşti nervi, timp, energie.

Cu ceva timp în urmă, un partid important a avut la Parlament un fel de adunare generală. Pregătiri minuţioase, invitaţi, etichete, abţipilduri cât cuprinde, televiziuni care transmiteau în direct fiecare pas călcat pe marmura lucitoare.

Muzică de fundal atent aleasă. Mărimile s-au pus pe scaunele de pe scenă, s-a cântat frenetic imnul partidului apoi “s-a pus” placa cu Imnul naţional.

Stânjeneala era evidentă iar mai marii partidului se uitau ba spre tavan,ba spre vârful pantofilor, ba la rever- aşteptând cu bucile strânse momentul încheierii ca să poată să-şi dea drumul spre noi la zâmbetele largi şi atent antrenate…

Cineva de la butoane a vrut să lase să mai curgă o strofă (probabil că aşa prevedea rânduiala), însă ca să nu fie urechiat ulterior s-a răzgândit şi a întrerupt momentul muzical naţional brusc, aproape evident precipitat.

Dar, vorbele astea sunt prea neputincioase faţă de “performanţa” maneliştilor care au prelucrat aşa cum se cuvine Imnul nostru naţional.

Fără număr, fără număr, fără număr, pe sistem!

Turbo…

La “piaţa sârbilor”


Fosta piaţă “a sârbilor” arată azi cu totul altfel decât o ştiam cu ani în urmă, adică aşa cum ar trebuie să arate o piaţă. Aici, pe timpurile alelalte, veneau sârbii să-şi vândă blugii, ţigările şi să plece acasă cu aproape orice – de la chibrite până la mălai şi ulei. Se trăia şi la ei greu nu numai la noi însă îşi puteau permite să “cumpere” bunăvoinţa gestionarilor de la magazinele româneşti. Cine îşi mai aduce aminte aroganţa vânzătoarelor de la pâine care erau “Dumnezeu” şi care nu se lăsau înduplecate să-ţi dea măcar o juma de pâine dacă nu aveai cartela la tine! Sârbilor nu le trebuiau cartele, ei cu “wikend”-ul cumpărau orice! Atunci o pereche de blugi era aproape cât un salariu – 1800 de lei, dar românilor nu le păsa – viaţa era frumoasă!
Azi am cumpărat cea mai mare lubeniţă din această vară- circa 17 kilograme!
Deşi se părea că nu e prea coaptă, a fost cu adevărat şi cea mai dulce.
Cum se cunoaşte o lubeniţă coaptă? După muzica pe care o “scoate” atunci când o baţi uşor cu palma. E un sunet deschis, vibrant, care trece prin ea spre deosebire de cele crude care sună “închis”, înfundat.
A!Şi să nu uităm:
- Felicitări edililor pentru realizările care iată, se văd!…

Caise din Şimian în piaţa din Severin


În sfârşit avem o piaţă curată care arată a civilizaţie. Felicitări celor ce au perseverat în realizarea acesteia dar şi a celorlalte pieţe din Severin. Gata cu tarabele plouate, cu mirosurile de acru şi putred sau cu “înşirăturile” de pământ, resturi sau saci peste tot. Mai există problema “ţăranilor” care nu prea sunt ţărani, adică de fapt a preţurilor, dar poate că se va rândui şi asta cândva. E bine că tot făcând câte ceva bine, edilii noştrii capătă antrenament şi pe viitor or să mai facă poate şi alte fapte bune!…

Printre fructele aduse cu vaporul de pe continentele asiatice sau sud-americane, am descoperit caise culese chiar lângă noi, la Şimian.

Doamna Băzăvan ne-a povestit că şi-a trimis copilul la facultate să înveţe cum se face agricultură performantă pentru că şi noi putem cultiva ce pot aia de prin ţări străine. Lăudabil!

Românii însă încă preferă fructele aduse din lumea largă neavând habar că acestea sunt culese crude şi conservate/iradiate cu raze gamma pentru a nu se altera fiind extrem de perisabile.De ce nu se strică şi de ce nici muştele nu se aşează pe ele?Aţi văzut că fructele de import nu au miros? Oare de ce?

Acestea sunt nişte fructe omorâte spre deosebire de caisele acestea din Şimian care te îmbată cu parfumul lor.

Cuvântul “ecologic” e neputincios pentru a le descrie mai bine. Cel mai bine o fac ochii, gura şi nasul.

Azi, la Spitalul din Severin, în vizită la Mama Domnica Trop



Sâmbătă 23. 07.2011, cam pe la prânz, am decis să merg la piaţă să caut să aleg un buchet de flori frumoase pentru Doamna cântecului nostru popular AUTENTIC – Domnica Trop – care este internată în secţia Cardiologie a Spitalului judeţean Drobeta Turnu Severin.

În piaţa de legume şi fructe am întâlnit o doamnă amabilă din Şimian – Florica Coandă – cea care a fost colegă cu Domnica – fiica Mamei Domnica – la fosta întreprindere “Pacea” – unde aceasta şi-a pierdut braţele şi care m-a lăsat să fac un buchet mare de flori de câmp împănate cu busuioc. M-a rugat să-i transmit sănătate multă, pentru că a aflat de la televiziunea TL2 Drobeta că se află pe patul de spital.

La spital, am parcat maşina, am coborât şi m-am îndreptat hotărât spre intrarea spitalului.

Cuvântul “spital” provine din “ospitalitate” parcă, sau poate greşesc cumva?

Aici am fost pur şi simplu oripilat de mizeria şi duhoarea cu care acest stabiliment, unde vii să îţi recapeţi sănătatea, te întâmpină. Un om rău ar spune că exagerez însă imaginile culese cu telefonul mobil vorbesc singure adevărul. Păcat că nu pot arăta şi mirosurile pestilenţiale emanate la această intrare – gunoaie fermentate şi putrezite…

O mâţă se tăvălea prin iarbă de căldură sau de purici, sătulă probabil de şobolanii prinşi (probabil că mâţele sunt cu adevărat fericite de această stare de lucruri pentru că şobolanii sunt la ei acasă aici!). Domnii care conduc această instituţie – nu vă pute?

Nu se pot aloca măcat câţiva bănuţi pentru o mătură şi două mâini harnice?

Şobolănimea voastră – “onor” nesimţiţi/împuţiţi pacienţi ACEIA care nu aveţi exerciţiul coşului de gunoi sau măcar al căcăstoarei din fundul grădinii- mizeria aceasta, să nu uităm, nu este produsă de conducerea spitalului şi nici de cadrele medicale ci de voi, bolnavii needucaţi la timp de mămicuţele voastre ocupate poate cu alte activităţi, aşadar, domnilor pacienţi/aparţinători păstraţi/respectaţi măcar ce încă aveţi.

În curând este posibil să nu mai avem nici acest spital. De ce? Răspuns:indiferenţa, nepăsarea, nesimţirea d-voastră dragi severineni.

La intrare, la umbra răcoroasă de pe hol, un cerber îngalonat cu ecusoane de paznic atent şi vigilent (!!!) s-a sesizat că filmez aşa că filmul se termină poate nefiresc de repede.

Această mizerie VIZIBILĂ este însă incomparabil mai mică decât Marea Mizerie creată de Statul român Doamnei Domnica Trop căreia, harnic cum îl ştim – i-a recalculat pensia. Adică de la circa 300 de lei i-a redus-o la 33,50 lei!!!…

Una din cele mai mari şi autentice voci din Europa – are acum un venit lunar de sub 10 euro PE LUNĂ!!!

Costain Brâncuşi a plecat din satul lui Hobiţa la Paris unde a devenit o valoare universală. Mama Domnica a rămas la vatra ei şi la caprele ei şi la omul ei. Au venit însă la ea o mulţime de doritori de vorbe meştegugite pentru a le lua şi a le cânta apoi prin lume pe sute şi milioane de euro.

Un fotbalist care a paralizat pe teren a cunoscut compasiunea unei lumi întregi. Spiritul de solidaritate al colegilor de pe gazon dar şi al celor din tribune a funcţionat impecabil.

Spiritul de solidaritate al artiştilor populari în cazul Doamnei Domnica Trop nu prea “se eczistă”. Păi de când cântecul popular e mai important ca învârtitul beşicii pe iarbă?…

Dar ce vorbe ar fi mai potrivite pentru a exprima toată indignarea?

Mama Domnica s-a bucurat pentru florile de câmp cu busuioc şi a mulţumit frumos cu bun simţ, aşa cum ştie şi cum este ea. I-au adus aminte aceste flori de Isverna ei şi de grădina ei de-acasă unde “s-au prins mai multe tufe ge busuioc”. Ea zâmbeşte obosită şi îşi ascunde greu durerea dar face eforturi incredibile pentru a zâmbi şi pentru cânta colegelor ei de salon incremenite în mirare.

Ele o ascultă tot aşa cum îl ascultă pe Popa când citeşte Sfânta Evanghelie. Căci ce este oare Dumnezeu decât o Sfântă Mirare?

Cântecul Domnicăi într-un salon al secţiei Cardiologie de la etajul trei – medicament pentru inimă încă ne-brevetat.

Nişte oameni bine intenţionaţi de prin Gorj, invocând dezinteresul oficialilor mehedinţeni s-au gândit să-i facă Mamei Domnica o … “Casă Muzeu” în Gorj, pe lângă Târgu-Jiu, unde să fie transferate din casa de pe coasta Isvernei – locul unde Mama a trăit alături de “omul” ei peste 50 de ani şi unde i-au “venit” cunoscutele doine – costume, războiul de ţesut, vârtelniţa, diplomele, trofeele, etc etc.

Lăudabilă iniţiativa vecinilor noştri şi ruşinoasă indiferenţa mehedinţenilor!.

Dar să nu pară că dăm cu piatra în oamenii de bine de lângă noi!

Decât nimic e bine că măcar gorjenii duc grija Mamei Domnica Trop. Inainte de a fi prea târziu.

Europarlamentarii – nu cei români, staţi liniştiţi, – ci aceia care gestionează responsabil Cultura europeană sau cei de la UNESCO – unde se duce grija Patrimoniului universal al omenirii, aud oare cântecul Mamei Domnica din spitalul severinean?

Mama Domnica

Mama Domnica

Cuponul de pensie al Mamei noastre cu fabuloasa sumă de 33,50 lei. Felicitări România! Felicitări confraţilor care îi cântă cântecele!

Ochii care ne văd din viitor…

O nouă stea pe firmamentul muzicii populare mehedinţene – Oana Larisa Bojin


Acasă la Mama Domnica Trop. O casă cu prispă închisă, zidită pe o coastă înaltă de deal, de unde Mama veghează atentă aproape întreaga Ţară Românească…
După ce răstoarnă pe masa de sub vie ceaunul cu mămăligă, tata Gheorghe aduce brânza şi ţuica de prune. Aşa, între două îmbucături de mămăligă făcută cu făină râşnită ne dăm la taină. Tata Gheorghe ne povesteşte cum a cunoscut-o la horă pe Mama Domnica, de ce n-a lăsat-o la Bucureşti apoi îl întreb când i-a spus ultima dată că o iubeşte. “Păi eu mai ştiu mă tată mă!”
“Păi spune-i acu!”…
Tata Gheorghe o ia în braţe ca un voinic pe Mama Domnica, o pupă sănătos de vro două trei ori pe obraz apoi îi spune vorbele magice: “Te iubesc că tu eşti muierea mea!”
Mama Domnica râde fericită cu ochii aproape inundaţi de lacrimile aducerilor aminte. Şi schimbă repede vorba spunându-ne că are o nepoată care “şcie a cânta bine”.
La îndemnul nostru o strigă peste gard, apoi îl mână pe tata Gheorghe s-o sune mai bine cu telefonul.
“N-auzi tu Oană, hai încoa că veni televiziunea şi vreau să te asculte. Hai aşa mai fuga, lasă treaba!”…
Aşa am cunoscut-o pe Oana – fată harnică, frumoasă şi cu o voce curată precum bobul de lacrimă din colţul ochilor Mamei Domnica.
A fost de acord să vină la Severin şi conştiincioasă s-a prezentat la emisiunea matinală a inimosului Dan Taloi.
Aşa începe şi cariera televizionistică a acestei fete minunate – Oana Bojin.
Pentru internauţii încă iubitori de muzică populară mehedinţeană, câteva minute cu Oana puse la dispoziţie prin amabilitatea postului TL2 Drobeta.

Oana Larisa Bojin s-a născut la început de toamnă când se stoarce bobul de must, pe 25 septembrie 1993 în Baia de Aramă. Începe aventura cunoaşterii la Şcoala Generală din satul natal – Isverna. În clasa întâia obţine premiul 1 cu cunună şi cu ocazia serbării de premiere cântă pentru prima dată un cântec pregătit din vreme. Aşa s-a lansat în muzica populară.
De atunci a tot cântat la serbări, la nelipsitele hore de la sfârşit de săptămână din satul ei sau din satele vecine, la nedei, la nunţi sau invitată la o mulţime de majorate.
A fost primită în Grupul folcloric “Liliacul” din Baia de Aramă condus cu seriozitate şi rigoare de Elena Mimiş Trancă. A cântat ocazional alături de Domnica Trop, Petrică Mâţu Stoian, Anica Ganţu, etc…

Cu barca pe Dunăre la Cazane


Sâmbătă după ce am “croşetat” anumite reţete din cartea dedicată artei culinare specifice Dunării, am decis împreună cu fetele să facem o plimbare pe luciul apei. Soare, voie bună, aer curat, re-creere… Imaginile descriu doar o parte din senzaţiile speciale pe cale le oferă Dunărea chiar în locul unde începe Istoria neamului românesc. Pe aici au trecul legiunile romane în drumul lor spre averile dacilor. De atunci lanţurile atârnate de romani au rămas prinse de mâinile şi picioarele românilor până azi. Poporul român este fostul popor dac rămas cu lanţurile invizibile ale Istoriei care începe chiar aici- la mâini, la picioare, la minte. Supravieţuirea noastră “istorică” probabil că se datorează şi acestor lanţuri nevăzute, nesimţite. Căci cine are şi ce cu nişte sclavi?…

Târgul de vechituri şi Cibernetica


Ştefan Odobleja afirma cândva – nu foarte demult, că lumea este alcătuită din sisteme care comunică între ele şi se auto-reglează mai ales la nivelul viului. Un cârcotaş ar întreba dacă pietrele comunică între ele iar răspunsul ar fi tot „da” dar ar trebui să îi explicăm cum devine treaba cu materia aflată deasupra temperaturii „Zero absolut” – aflată în stare de agitaţie termică şi cum e cu câmpul informaţional universal dar asta-i altă poveste. La nivelul fiinţelor vii sistemul digestiv comunică cu sistemul circulator – inima, vasele de sânge şi cu cel nervos şi invers – cel nervos, care are rol integrator şi de control, comunică cu toate subsistemele. Omul este la rândul lui un subsistem al marelui organism numit societate care la rândul ei….
„Afectivitatea este un cerc vicios al marelui cerc vicios care e viaţa iar cunoaşterea este tot un cerc vicios dar al afectivităţii, aşadar tot al vieţii”… spunea marele Obobleja. „Cercul vicios” al lui era „conexiunea inversă” sau „bucla inversă reglatoare” – termeni care au devenit lege universală şi care au generat uriaşa explozie informaţională la care asistăm în prezent. Sau redenumită (citeşte „furată”) de pseudo-părintele ciberneticii Wiener Norbert – „feed-back”.
Din nefericire dacă e să înţelegem pe genialul Odoblaja până la capăt, vom înţelege de fapt că am sărit de pe o trambulină care ne-a aruncat în afara istoriei iar „cercul vicios” în care ne aflăm nu are nici o legătură cu noţiunile inventate de academicianul severinean ci cu altceva –un „ceva” opus vieţii.
„Cum aşa?” ar întreba acelaşi cârcotaş.
Păi e suficient să observi ce se întâmplă în Târgul de vechituri bunăoară şi nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu ideile lui Odobleja – întâmplător născut pe aceste meleaguri şi prea devereme uitat chiar de severinenii lui. Cine mai stă să înţeleagă pe Odobleja când stomacul ţipă de foame şi gâtlejul după o bere?
În târgul de vechituri observi, sâmbătă de sâmbătă şi duminică de duminică, absenţa forfotei pozitive existente cândva şi a efervescenţei mercantile specifică oltenilor sau precupeţilor. Întâlneşti aceeaşi mulţime de oameni destructurată de Singurătate şi disperată de un bănuţ cu care să-şi astâmpere foamea.
Oameni mulţi care privesc fără să se vadă şi care ascultă fără să se mai audă. Ei umblă, caută fără să ştie prea bine ce (vreun chilipir poate) şi cel mai grav e că nu mai comunică vorbele aşa cum se întâmpla altă dată.
Aici se află imaginea perfectă a României de azi: destructurată din punct de vedere cibernetic/ comunicativ/ informaţional şi aflată în plin proces de descompunere chiar dacă încă mai vedem oameni cumva vii. Sistemul social coerent a devenit demult o amintire şi aia deja uitată. Individul care luptă pentru supravieţuirea zilnică este, în Târgul de vechituri, principalul actor.
Îşi aduce aminte cineva ca vreun politician să vină aici şi să vorbească cu poporul? Dar, nu discuţii individuale, formale în faţa camerelor foto-video, ci Reale.
-„Da de ce ar veni aştia aici? Ca să vadă ce? şi să vorbească cu cine? Cu amărăştenii aştia?”
-„De aia! Pentru că politicul este sistemul nervos integrator care reglează sistemul social numit încă România” ar fi un răspuns mai fandosit.
„Pentru că în mic se vede ce e în mare”- ar fi un alt răspuns şi mai sclifosit.
O tumoră canceroară se separă agresiv de restul celulelor sistemelor organismului, îşi asigură rezerve de mâncare din ceeace s-ar cuveni şi celorlalte celule care muncesc să tragă căruţa trupească, îşi face propriul sistem nervos şi circulator şi culmea se identifică cu celulele normale (joacă demagogic un teatru de proastă calitate al popularităţii ieftine uşor de convins) astfel că sistemul imunitar – acela care ar trebui să o ucidă fără să pună întrebări – aşa cum se-ntâmplă într-un organism sănătos cu astfel de celule nebune, este neputincios, orb şi indiferent. Vă sună cunoscut?
P.S. În târgul de vechituri – acolo unde se găsesc mii de cărţi mai vechi sau mai noi, înşirate pe capote de maşină sau pe mese de ciment asemeni meselor de mozaic rece de la morgă, sau chiar pe asfalt, am descoperit chiar ediţia din 1939 a „Psihologiei consonantiste” a lui Ştefan Odobleja – în limba franceză. Dar despre Odobleja, Cibernetică şi Severin într-un articol viitor.

Cu Camaradul Levantin la Mânăstirea Sfânta Ana de la Orşova


Sâmbătă 9 iuluie, înainte de a intra în Labirintul Danei Dumbrăveanu, am urcat pe Drumul Eroilor – Dealul Moşului cu Camaradul Levantin din Severin pentru a lua o gură de apă bună şi de linişte la Sfânta Mânăstire Ana de la Orşova. Tăcerea şi harul cu care sunt binecuvântate aceste locuri sunt rarisime. Merită orice efort pentru a ajunge aici. Am cules câteva imagini cu telefonul celular din muzeul Pamfil Şeicaru – un român de excepţie care se odihneşte chiar aici. Calitatea proastă a imaginilor şi sunetului este compensată de inteligenţa privitorilor care vor primi astfel îndemnul de a veni să vadă cu ochii lor pe 25 iulie la hramul Mânăstirii oameni, fapte, locuri şi lucruri minunate.
Pe 25 iulie este hramul Mânăstirii. Cunoscătorii ştiu deja şi vor fi aici la Mânăstirea închinată tuturor acelora care au înfăptuit România Mare. Ceilalţi află chiar acum în timp ce citesc şi îşi vor face cu siguranţă timp pentru un drum al iniţierii – început de vindecare şi mântuire.

Teatrul „Labirint” – la Orşova




„Inteligenţă”, „discreţie”, „pasiune”, „motivaţie”, „implicare”, „entuziasm”…
Câteva cuvinte superficiale care încearcă să definească ceeace s-a întâmplat sâmbătă la Orşova.
O Profesoară Doctor în geografie, originară din Severin, -Daniela Dumbrăveanu a venit cu un grup de studenţi şi voluntari să îi înveţe „arta de a face turism”.
-„Există o astfel de artă”? ar putea întreba cineva nedumerit.
Desigur, şi ca orice artă are reguli stricte precum algebra sau fizica cuantică. România are tot ce ar fi necesar pentru a câştiga enorm din turism şi cu toatea astea nu există sau nu contează pe hărţile turismului mondial. De ce? Politicienii probabil că au răspunsurile potrivite.
Dana Dumbrăveanu reuşeşte în ceeace şi-a propus, mai multe lucruri deodată: în primul rând spală din ruşinea (măcar parţial), aflată pe tagma profesorală umilită de ultimele examene de bacalaureat- dovedind că pot exista şi Profesori în adevăratul sens al termenului (nu întâmplător am scris „profesor” cu majuscule şi nici „docere” – doctor, învăţător), iniţiază un experiment extrem de util nu doar studenţilor care vor face turism, dar şi nouă ca naţie, apoi este un om care revine acasă şi încearcă să promoveze într-un mod ştiinţific dar şi artistic resursele acestor locuri. Şi nu în cele din urmă Dana Dumbrăveanu este o creatoare eficientă de viruşi mentali pozitivi extrem de contagioşi. Puţini oameni ajunşi la statutul de „docere” sunt aşa entuziaşti şi de supli mental aşa cum este Dana.
- Dar de ce este Dana Dumbrăveanu aşa de entuziastă?
- - Păi „en” – „theos” înseamnă „Dumnezeu înăuntru”.
La Orşova s-au întâlnit studenţi din România, Bulgaria, Polonia, Elveţia, Portugalia, etc sau profesori universitari din Marea Britanie, Spania, Turcia pentru ca să discute laolaltă despre tehnici, să creeze „patter-uri” de promovare eficiente (studenţii sunt din domenii diferite – actorie, regie, teatru, sociologi, psihologi, geografi, etc).
Proiectul „Labirint” este un experiment de re-descoperire a simţurilor. Cetăţeanul turist – oricare ar fi el şi de oriunde ar fi, este studiat şi educat în acelaşi timp de aceşti mirabili oameni. El este ajutat a-şi aduce aminte din profunzimile subconştientului de ceeace s-a uitat îndeobşte: de poveşti.
Povestea la fel ca şi simbolul comunică cu subconştientul profund din noi. Aici, comunicarea se petrece (oare mai ştiu şi mai ales când mai petrec oamenii?) în absenţa cuvintelor. La fel ca iniţierea. Teatrul „Labirint” – teatru iniţiatic, coordonat de Dana Dumbrăveanu se adresează unui singur spectator şi culmea – care mai este şi legat la ochi! La fel ca în ritualurile antice ale iniţierii. Pentru că lipsit de văz, omul ascultă mai mult şi mai bine. Îşi re-descopreră Sinele ascuns şi tainic, contemplă, re-cunoaşte, iubeşte, se miră, se bucură. Căci ce este Dumnezeu altceva decât Mirare, ar spune Poetul?
„Bizar!” ar spune alt-cineva însă doar aşa poţi ajunge la informaţiile adevărate generatoare, aşa cum spuneam, de tipare corecte. Povestea nu se adresează raţionalului logic din noi ci chiar zonelor emoţionale străvechi. Psihologii ştiu de ce şi mai ales cum funcţionează amigdalele cerebrale- par egzamplu!.
Tema centrală a zilei de sâmbătă a fost Dunărea, Apa, Frumosul. Dunărea la Cazane sau la Coloanele lui Hercules – locul naşterii Zeilor Olimpului (după Hesiod sau Apollonius din Rhodos sau Neculaie Densuşianu, dar şi după alţi istorici de renume) are ce povesti. Dumnezeu, precum Dunărea se naşte pe El din El însuşi şi pe noi odată cu El. „Dumnezeu s-a născut din spumele apelor”, „La începuturi Dumnezeu plutea pe deasupra apelor” spun poveştile locale precreştine. Cerul îşi oglindeşte tăcerea pe oglinda apelor iar ele la rândul lor comunică în linişte tăcerea lor profundă. Căci Dumnezeu înţelege, nu-i aşa doar glasul Liniştii.
„Labirintul” este un teatru al Liniştii care reînvaţă spectatorul/turistul ce este liniştea locului, ce este tăcerea simţurilor pentru a putea re-descoperi Frumuseţea Sinelui lăuntric, acela care ne aminteşte de sensul nostru ca fiinţă spirituală.
Am reţinut doar câteva imagini cu telefonul molecular pentru privitorii acestui site cu această mirabilă Doamnă Profesoară Dana Dumbrăveanu. Televiziunea RTS sau TL2 va oferi telespectatorilor proprii imagini şi informaţii mai multe şi mai ample…

Seba – o fereastră uitată


upă vizita şi darurile de suflet primite de la domnul profesor Dinuţ, am mai adăstat niţel, împreună cu Andar şi cu Seba – ultimul olar din Şişeşti. Acesta, asemeni domnului Dinuţ care ne încălzeşte sufletele cu cuvinte bune, are grijă ca românilor – aceia care ştiu, să le fie cald. El creează acum sobe de teracotă din lut bine frământat şi ars în cuptoarele Şişeştiului. Iarna, când afară suflă crivăţ cu ger, înăuntru, lângă soba lui Seba te simţi, ca atunci, în uterul cald al mamei…
El e haiducul fără leac
Vodă veghind moşia noastră,
Leacul de sete pentru veac
Cuibar de dragoste măiastră

Şişestiu-i roua nopţilor cu care,
Din lutul afânat de dor
Orice olar sfinţeşte locul
Cu apa vie din urcior…
Tudor Dinuţ – „Poteca din pendul” – editura „Decebal”, Drobeta Turnu Severin, 2002

Andar şi …cioara lui


“Amărâtă şi stingheră

Ca o prună afumată

Cu alură interlopă

Ca un muzicant în frac,

Cuvioasă ca un popă

Şi smolită ca un drac”…

În urmă cu câteva zile, în timp ce-mi executam alergarea de seară ritualică la pădurea Crihala (pentru topirea kilogramelor excedentare) am simţit miros de hoit şi ulterior am văzut pe alei câţiva pui de cioară morţi. Mi-am adus atunci aminte că ciorile sunt cele mai inteligente fiinţe după oameni iar obiceiul de a-şi arunca puii din cuib atunci când deja au aripi pentru zburat este o lecţie deosebit de utilă chiar şi pentru noi oamenii. Spun asta cu toate riscurile de rigoare. Copii noştrii sunt ocrotiţi, răsfăţaţi până plecăm pe lumea cealaltă uitând să îi lăsăm să zboare cu propriile lor aripi. Din acest motiv, dar şi din multe altele, copii noştrii intră în viaţă nepregătiţi şi caracterizaţi de, ceeace psihologii numesc, “comportament de neajutorare învăţată” – extrem de păgubos mai ales în societatea competiţională de azi.

Ştiam că ciorile, la fel ca oamenii sunt fiinţe sociale, trăiesc în famile iar “soţul” este fidel şi credincios “soţiei” până la moarte (doar dacă femela lui a decedat el îşi îndreaptă atenţia spre altă cioară cu care să se împerecheze). Ciorile folosesc mai multe unelte pentru a se hrăni şi supravieţui decât maimuţele şi sunt mai inteligente decât delfinii sau bufniţele. Pot fi învăţate să numere până la 30 şi sunt păsările care “ştiu la glume” (se joacă) sau care se droghează (!!!) (se aşează pe un muşuroi de furnici şi se lasă muşcate – acidul formic creându-le o stare de extaz care le face “să cadă pe spate”).

Pe stindardul strămoşilor noştrii apare şi cioara alături de lupul cu trup de şarpe (corbul – mesagerul profetic al lui Apollo) însă pe la sfârşit de secol XVIII acesta este înlocuit, doar din snobism, cu vulturul evropenesc. Ţiganii care şi-au însuşit cu precizie şi conştiincioşi magia dacilor au adoptat ca semn al tagmei lor “cioara”. De ce oare? Un “cunoscător” ar spune că din cauza culorii comune. Răspunsurile, căci sunt mai multe, sunt şi multe şi profunde. Totuşi, ironia acestora are şi o mică explicaţie istorică. Vlad Ţepeş a fost ajutat în luptele sale cu turcii şi de ţiganii din Ţara Românească, iar ei aveau ca stindard propriu de luptă o…”cioară”. La una din bătălii, când aceştia au văzut câtă puzderie de turci se apropie, au zbughit-o la fugă abandonându-şi steagurile (ciorile). …

Andar – Andrei Coptil – artistul plastic şi prietenul nostru din Severin – are un nou amic – un pui de cioară care, după alungarea din cuib, a început lupta existenţială alegând prietenia cu omul. Nu-i aşa că există o anume asemănare între Andar şi noul lui prieten?

Însă marea nedumerirea şi întrebarea care îl frământă acum pe Andrei este asta:

- ce nume să îi pună noului şi ghiduşului prieten?

Sugestiile voastre sunt aşteptate cu nerăbdare…

“Maxima calitate” : Hi-Q a (în) cântat la Severin “cântece despre oamenii pe care îi iubim”


Cu mulţi ani în urmă (oare cât o fi trecut de-atunci?) Dana Nălbaru end comp hi-q realiza o emisiune tv pe plaja de la Olimp. Îi vedeam zilnic pentru că hotelul lor era lângă al nostru. Atunci i-am cumpărat soţiei o pereche de sandale transparente- exact ca ale Danei Nălbaru – de care a fost mândră şi cu care s-a lăudat vreo doi ani de zile! Ce frumoşi şi sinceri erau! I-am revăzut în anii ce au urmat -când şi când, pe la concerte şi constatam că sunt la fel de frumoşi şi apropiaţi celor mulţi. Azi, aceeaşi trupă de modeşti-frumoşi – “momoşi” cum se spune la noi în fosta şi viitoare regiune Oltenia, a cântat pentru copii frumoşi ai Severinului. Habar n-am avut că vor cânta la Severin, m-am dus să cumpăr hârtie igienică şi alte alea pentru nevoi casnice şi am crezut că cineva îi imită. Era prea bună însă imitaţia şi în loc să intru în magazin m-am oprit să ascult. Şi să filmez cu telefonul care s-a încintat şi el odată cu atmosfera. Aşa am descoperit cu uimire şi bucurie că sunt Ei – cei care ne-au colorat în culori vesele, pastelate, tinereţile noastre. Copii noştrii – iată! – sunt la fel ca noi atunci – veseli şi exuberanţi. O altă trupă – mai fiţoasă şi mai gomoasă – care a cântat nu demult în Severin, spunea că a întâlnit cam puţini oameni în Severin şi că şi aceea erau cam deprimaţi. Ei erau deprimaţi dar nu vedeau din cauza păianjenilor din sprâncene. Cine mai zice acum că în Severin oamenii sunt trişti? Imaginile vorbesc singure…

Veneţiile mele – expoziţie Constantin Plăviţu


I-am văzut primele lucrări pe la sfârşitul anilor 80 în Galeria de artă din faţa Parcului central. Azi acea galerie a fost sacrificată pe altarul Sfântului Profit – de cine, de ce, cum? – întrebări retorice, desigur.
Într-o vreme când alţii sunt hotărâţi/disperaţi să aibă cât mai multe suprafeţe de pământ, Constantin Plăviţu a reuşit să devină proprietar al câtorva mii de metri pătraţi de … perete.
L-am regăsit pe pereţii locuinţelor sau în birourile a o mulţimne de severineni dar nu numai, veghind atent, alături de icoanele necesare, întâmplările casnice, cotidiene ale concetăţenilor noştrii iubitori de frumos.
Blând, inspirat, elegant, liniştit şi riguros ca un tată bun – Constantin Plăviţu este conştient că o vorbă în plus sau o mişcare de penel nelalocul ei ar putea ruina Universul.
El crează mereu şi mereu aducând dovadă de viaţă trăită viu, croşetând asiduu, responsabil ca un ţăran de peticul lui pământ, la panza Iubirii.
Muzeul de Artă din Severin – locul prezentării ultimelor lucrări ale maestrului modestiei – domnul Costi Plăviţu, este parcă din ce în ce mai trist. Slab luminat, aflat într-o interminabilă renovare şi lipsit de acea efervescenţă a anilor trecuţi.
Constantin Plăviţu nu este singurul artist din Severin – mai sunt câteva zeci sau mai mulţi chiar.
Până la repararea Muzeului – bravo Primarului că a alocat fondurile necesare înainte de a se păbuşi definitiv, ar fi necesară o Casă a Artiştilor plastici. Da de ce – ar întreba unii cârcotaşi?
De ce este necesară o Maternitate?
comentarii
noni (neverificat) said on Sâm, 18/06/2011 – 09:39:

Lumea artiştilor plastici dar şi a scriitorilor severineni este plină de orgolii, bizară şi cel puţin incoerentă. Acesta este prob motivul dispariţiei acelei galerii centrale unde în anii mai de demult se întâmplau mai des evenimente artistice. La ce s-o mai ţină dacă nu mai era cine să expună?
Artiştii severineni nu au învăţat să fie uniţi măcar sub semnul Artei. Fiecare cu … fiecare ca tot românul…
Ar trebui ca unul dintre ei mai inspirat să ia taurul de coarne, să-i organizeze şi apoi să-i lanseze “la bucată sau la pachet”. Lumea consumistă de azi se mişcă foarte rapid, factorii decizionali (chiar şi clientul cu bani) nu mai are timp de explicaţii laborioase condimentate cu contemplări sterile.
Altfel vom asista la expoziţii rare, aleatorii, triste, condimentate cu văicăreli şoptite sub lobul urechii, lipsite de urmări vizibile…

replică

Liviu Danila (neverificat) said on Vin, 17/06/2011 – 07:10:

Arta ne ia pe după umeri problemele vremelnice şi ne încurajează să continuăm.O expoziţie excepţională. Felicitări pentru subiectul abordat.

La Severin o fată dansează în ploaie


De fiecare dată spectacolul Naturii e uimitor si plin de grandoare.
În Severin azi a plouat torenţial. Prilej de meditaţie şi contemplaţie. La televizor, la ştiri se arată nişte banale accidente cu morţi, apoi cum e scos un sicriu al unui bătrân pentru precizarea cauzelor reale ale morţii. Un procuror vorbeşte despre o ureche vânătă iar imaginile de lângă groapă şi momentul scoaterii sicriului sunt arătate iar şi iar şi iar…
Ziarizdele vorbesc apoi cu patimă despre epidemia de sinucideri în rândul tinerilor din Gorj. Vorbesc, vorbesc mestecând vorbe şi lăsând impresia că ar fi nişte deştepte. Nu realizează că de fapt tocmai ELE ÎNCURAJEAZĂ acest fenomen al auto-extincţiei arătând mereu şi mereu şi aducând în subconştientul colectiv fenomenul acesta al Morţii.
În Severin o tânără sănătoasă la minte a ales să renunţe la a mai privi tutele analfabete de pe sticlă şi a ieşit în …ploaie. Micuţa cameră a telefonului nu a putut (din păcate!!!) să o arate de aproape ca să fie şi mai vizibilă frumuseţea şi erotismul intens al acestei fete ce dansează fericită în club… pardon! în ploaie!
Un gest simplu, firesc ca o respirare…
ce piesa e pe fundal ?
snapflaviu Cu 1 lună în urmă

@snapflaviu e o piesa de deuter nu mai stiu titlul pentru ca am o multime de albune… am luat-o la intamplare…
medeor10sho Cu 1 lună în urmă

@medeor10sho mc ^.^
snapflaviu Cu 1 lună în urmă

prea frumos :X


legiuitoarea Cu 1 lună în urmă

Foarte frumos..as vrea sa o cunosc pe fata aceea :D .Suflet plin de iubire si bucurie!
DjShiverProjekt2008 Cu 1 lună în urmă

@DjShiverProjekt2008 ai dreptate dar… NU STIU cine e fata, a aparut brusc la fel ca ploaia!…

Dunăre şi maci


Pe malul Dunării au înflorit şi anul ăsta macii roşii. Puţin înainte de a se pune ploaia, păsărelele se zbenguiau şi-şi făceau declaraţii de iubire. Viaţa e frumoasă… cum ar spune un concitadin.

La pădurea Crihala


O ieşire “la pădure” nu este doar prilej de a schimba o plictiseală de acasă cu altă plictiseală “la iarbă verde” aşa cum se întâmplă de obicei, (oamenii revin la domiciliu mai obosiţi decât au plecat şi cu kilograme în plus care trebuie “date jos” mai apoi).
A merge în Natură este ocazie de re-creere (nu de dis-tracţie, sinonim cu dis-trugerea).
Creierul omenesc rezonează cu sunetele din natură şi cunoaşte adevărata relaxare – aşa-numitele unde alfa, undele pe care le generează şi clopotul bisericii dar şi unele aparate inventate de oameni pentru stimularea relaxării, regenerării, vindecării şi despre care vom povesti într-un articol viitor.
Severinenii au chiar lângă ei, la îndemână (încă nu s-a privatizat Pădurea Crihala!) un loc minunat de re-generare mintală şi fizică – dar care îşi arată virtuţile re-generatoare doar când nu se aude muzică lătrătoare, sintetică, improvizată sau fum de mititei…

Subteranele Severinului


Am auzit, cu mai mulţi ani în urmă, că sub noi ar mai exista şi un altfel de Severin dar am crezut ca este doar fantezia unora. Am avut însă, de curând ocazia să pot intra în lumea aceasta întunecoasă şi misterioasă şi să iau câteva imagini cu telefonul celular. Tuneluri fără capăt, o mulţime de camere perfect uscate , unele ferecate cu uşi grele de metal şi care protejează taine – oare de cine ştiute?- sisteme de aerare, de adducţiune a apei, chiar de comunicare, desigur azi, nefuncţionale. Unii spun că primele astfel de tunele au fost construite de daci şi de romani din raţiuni miltare, alţii că au fost concepute de evreii stabiliţi în Severin (există case în oraş din care se poate coborâ în aceste tuneluri fără număr şi există case unde proprietarii au investit mulţi bani pentru a astupa cu pământ puţuri ce duceau spre hrubele tenebroase) şi alţii că au fost perfecţionate în acele momente când aşteptam ordinul lui Stalin să-i atacăm pe fraţii noştrii sârbi. Probabil că toate astea sunt cumva adevărate. Dincolo de toate fanteziile existente însă, adevărul este că sub noi se ascunde un altfel de oraş, un oraş invizibil plin de istorii şi mistere întunecate.

Re-generare şi de-generare


Miracolul Învierii nu-l poţi înţelege decât dacă-l primeşti de la un preot şi mai ales în Sfânta Biserică. De ce? Pentru că e o taină.

Am fost, ca tot severineanul, vieţuitor de zeci de ani al Crihalei, de Înviere la Biserica de Carton (scriu intenţionat cu majuscule pentru că această Biserică, asemănătoare unei cantine proletare– asaltată de fiecare dată de o mulţime de popor, este emblematică pentru timpurile anterioare aşa-zisei Revoluţii din decembrie ’89). Aşa am făcut an de an în ultimii cel puţin douăzeci. Gigi prietenul meu bun – un ajutor conştiincios al preoţilor ce slujesc aici, m-a văzut în mulţimea de oameni şi m-a chemat în sfântul altar pentru a-mi da nişte lumânări mari şi groase cu care să împărţim poporului, ceva mai târziu, lumina Învierii. Am fost impresionat de copilaşii de 6-7 ani înveşmântaţi în haine lungi de mătase brodată asemeni unor micuţi şi neprihăniţi apostoli care cântau laolaltă cu cei patru preoţi cântările rânduite momentului Învierii Mântuitorului nostru Iisus Cristos. Am aprins la miezul nopţii lumânările ce le ţineam în braţe, învelite în ramuri verzi şi cu buchete de garoafe şi trandafiri, de la lumina primită şi la un semn am ieşit din sfântul altar, împreună cu copii şi preoţii, în mulţimea de oameni pentru a dărui din lumina vestitoare de Miracol.

Despre Gigi am mai scris. El este cel care s-a aflat, în urmă cu aproape un an, câteva săptămâni bune pe puntea ce desparte viaţa de moarte. Îmi amintesc că pe holul spitalului, la Reanimare veniseră o mulţime de oameni în frunte cu preoţii Bisericii de Carton pentru a se ruga pentru omuleţul aflat pe patul Terapiei Intensive şi din care ţâşnea sângele inclusiv din orbitele ochilor. Azi acesta trăieşte datorită unei Profesoare generoase din Severin care a uzat de înfluenţa sa benefică în lumea doctoricească, fără să aibă habar măcar cum îl cheamă, dar şi medicilor pricepuţi din Bucureşti.

Am plecat apoi, după Înviere, împreună cu familia să căutăm vorbe bune la părinţii noştrii, apoi la sfânta mănăstire Tismana, unde merg an de an. Am fost aici de zeci de ori şi o să merg ori de câte ori voi simţi nevoie de har. De ce Sfântul Nicodim are o influenţă aşa de mare asupra mea? Răspunsurile- căci sunt mai multe, într-un articol viitor.

Pe drum am oprit pentru a lua câteva imagini cu o fântână de pe margine de cărare, unde sătenii dintr-o aşezare mehedinţeană îşi adapă vitele dar de unde iau apă şi ei. Şi am descoperit subit imaginea perfectă a României de azi: dăruită de Dumnezeu dar bolnavă de o trândăveală ancestrală malignă, iremediabilă, netratabilă, nevindecabilă. Imaginile vorbesc singure! Pe cumpăna amputată doi brabeţi cu burţile umflate, se scărmănau cu ciocul prin pene unul pe altul, se hârjoneau, se alintau şi parcă-mi spuneau: „Dumnezeu îţi dă da nu-ţi bagă şi-n traistă!”. Pământ fertil, apă câtă e nevoie; dacă alţii ar avea aste minunăţii ar fi mult, muuult mai departe decât noi!…

La sfânta mânăstire Tismana, care se află în plin proces de renovare, aceleaşi măicuţe blânde şi pline de har, aceeaşi atmosferă calmă, binecuvântată, atemporală. Un tinerel la vreo 20 de ani bântuit de ideea de a rămâne pentru eternitate în memoria colectivă (de ce oare sunt unii aşa de pătimaşi într-ale scrisului şi au convingerea că va interesa pe cineva vreodată mâzgăliturile lor sufocate, infestate, contaminate de mediocritate?). „KOSTY” – aşa îl chema pe disperatul de nemurire care, cu o cărămidă, s-a chinuit să scrijelească, să-şi lase vederii poporului numele pe zidul mânăstirii alături de prea multe altele. L-am întrebat de ce nu îl scrie şi pe cel al iubitei care era cu el. Mi-a răspuns ruşinat că „e destul ăsta”!…

La întoarcerea în Severin, în dreptul Spitalului, o scenă bizară: un câine alb îl coţăia pe unul negru. Nimic anormal, animalele se împreună, mai ales primăvara, e firesc şi e lăsată tot de la Dumnezeu şi dragostea trupească. Ceeace a făcut ca scena să fie complet bizară a fost faptul că cel negru s-a suit apoi pe cel alb şi a început, la rândul lui să-l babardească pe albinos! Era vorba de o cordeală, de o cotârceală între doi maidanezi masculi!… Această scenă n-o s-o vedeţi pe film pentru că, (o fi vreun semn?) s-a terminat, chiar atunci, bateria suprasolicitată a telefonului, şi oricum ar fi fost o împietate să se termine astfel filmuleţul acesta care începe chiar în sfânta biserică!

„Semn rău”, semn că lumea „s-a-ntors cu curu-n sus” – vorba lu’ nea Vasile – un prieten şi pacient din Obârşia Cloşani, care privea şi el, din dreptul Spitalului, oripilat, curlangii…

Dar, cum ar spune un cunoscut concitadin al nostru – „viaţa e frumoasă”!… Cristos a înviat!

Obiceiuri de Crăciun

Peste tot la ţară, în ajun de Crăciun, femeile pregătesc turte şi colaci sau colindeţi. Turtele se mai numesc „scutece” şi semnifică scutecele care l-au învelit pe pruncul Iisus. Prima turtă se numeşte „turta vacii” pentru că acestea l-au protejat în iesle după ce s-a născut, şi se dă vacilor s-o mănânce în ziua de Bobotează împreună cu tărâţele ca să dea lapte bun peste an.

Colacii sau „colindeţii” se pregătesc pentru masă, pentru pomenirea morţilor sau pentru colindători. Plămada este făcută din drojdie de vin şi se lasă la „crescut” lângă cuptorul cald. După ce a crescut se frământă cu mâinile, se rup bucăţi-bucăţi şi cu mâinile se modelează viţe groase cât degetul care se împletesc în colaci sau în „viţe” unice sau duble. Din acest aluat nu se dă cu împrumut cu nici un chip; dacă o femeie a reuşit să fure (să ciupă) din aluatele din trei case şi face o pâine pe care o mănâncă toţi ai casei fără să risipească nici o fărâmă, femeia respectivă va avea cloşti cu mulţi pui. Aluatul mai poate fi amestecat cu muguri de prun roşu, măr dulce, alun, viţă, cireş şi se păstrează pentru a fi folosit contra durerilor de stomac sau pentru descântece. Pentru dospire cea mai bună apă este „apa de flori”. Ţăranii adună apă de ploaie (la fel ca dacii) care este mai puţin dură şi nu face cocoloaşe cu făina de grâu.

Ritualul.

În „casa mare” sau „odaia de dincolo”, gospodina aşează pe masa de sub icoană cea mai frumoasă faţă de masă, o sticlă de vin roşu, o farfurie cu turte iar în dreapta sticlei, o farfurie cu bob „făcălit” sau sleit cu ceapă distuită deasupra, colaci şi alte bucate.

Între colaci se pune un fuior de lână („barba lui Crăciun” sau „fuiorul popii”) pe care îl primeşte plocon părintele care binecuvântează masa. Masa nu se descoperă decât în prezenţa preotului (cel care face asta va face bube) care blagosloveşte apoi gustă din fiecare fel de mâncare şi împarte şi la ceilalţi săteni prezenţi pentru ca „Dumnezeu să primească”. În acest timp afară arde o căţuie cu tămâie şi smirnă. Ca plată, preotul ia banii puşi sub colţul din  dreapte mesei, doi colaci pe care îi dă dascălului şi o parte din vin. Fetele pun un ac de păr sau agrafă sub prag „să treacă popa peste el” apoi îl pun în păr să-şi viseze ursitul. După plecarea preotului, gospodinele mătură imediat camera ca „să fie ferită casa de purici” apoi pleacă prin vecini să dea de pomană pentru sufletul morţilor şi sănătatea casei.

Dr Pro: -despre apa noastră şi „Cernobâl-ul” unguresc

Membranele osmotice Dr Pro sunt singurele care ne protejează de metalele grele şi radioactive din Dunăre

 

Informaţia de Severin a împlinit o vârstă. La ceas aniversar cântăreşti, evaluezi şi bunele – „dacă nu ne lăudăm noi, atunci cine?” şi eşecurile – necesare şi ele – ca să ştii unde vei face corecţiile necesare. Am încercat în pagina de sănătate a acstui cotidian – uşor atipică şi nonconformistă – dar bine intenţionată şi bine primită în casele cititorilor noştrii să vă oferim informaţii din cele mai bune surse – aici au fost amintite probabil cele mai multe nume de laureaţi ai premiului NOBEL, de universităţi celebre unde se fac cercetări sau v-am oferit interviuri Reale cu oameni autentici, de calibru.

Am afirmat curajos (deşi un medic militar din Bucureşti s-a „sinucis” după ce a iniţiat un demers asemănător), atunci când media centrală sau locală ne înfricoşa şi ne îndemna să ne apărăm de gripa porcină – că este o afacere neruşinată. De fapt se doreau banii noştrii – şi le-am adus aminte atunci cititorilor Informaţiei de Severin că au asupra lor un doctor mult mai inteligent, mai eficient şi mai ieftin- propriul Sistem Imunitar cu care i-a dăruit Dumnezeu încă de la naştere.

Cele mai multe informaţii pe care vi le-am oferit s-au referit însă la APĂ – poate mai mult decât a făcut-o orice altă publicaţie de pe piaţa media din România. De ce? Pentru că este constituentul fizic majoritar ce intră în compoziţia ţesuturilor şi organelor noastre şi ne alcătuieşte în cea mai mare măsură şi pentru că este responsabil pentru 80% din bolile de care ne văităm sau în egală măsură pentru suferinţele buzunarelor noastre.

Iată că demersul nostru are o confirmare neaşteptată şi nedorită chiar zilele acestea când Dunărea pe care o bem de ani de zile odată cu ciorba sau cafeaua de dimineaţă îşi reconfirmă sintagma de „WC-u al Europei” (am fost sunat de prieteni din ţară şi întrebat dacă este adevărat ce se spune la televizor cum că „Severinul este singurul oraş care încă mai bea apă din Dunăre”).

Trăim într-una din cele mai periculoase regiuni ale României- respirăm aerul din preajma unui imens Combinat chimic, locuim în apropierea unei ţări care a fost de curând bombardată radioactiv, bem o apă incertă din Dunăre, suntem în topul statisticilor negre, avem TREI Staţii de Dializă, pacienţii stau câte doi în secţia oncologie iar doctorii (neurologi de exemplu) pleacă din Spitalul judeţean nu din cauza banilor ci din cauza numărului prea mare de bolnavi pe care trebuie să-i „repare”.

Iată câteva motive REALE pentru a persevera în demersul nostru în ciuda tuturor piedicilor sau ironiilor venite de la unii jurnalişti neştiutori dar totuşi de bună intenţie. Cine a avut cancer în familie înţelege cel mai bine cum ucide această boală tăcută, lentă şi perfidă, cum îţi ia fără milă ultimul bănuţ agonisit şi este alături de noi – cum de altfel sunt majoritatea severinenilor care ne citesc.

Catastrofa ecologică

Ne amintim cu toţii de catastrofa ecologică din anul 2000 de la Baia Mare când peste 100 000 de tone de cianuri ajunse în Dunăre au trecut pe la uşa noastră şi prin arterele noastre şi ale copiilor noştrii. Dacă în anul 2000 erau în jur de 4500 de bolnavi de cancer la cabinetul de oncologie din Severin, azi numărul acestora este cu câteva mii mai mare (peste 7000) iar statistica pentru următorii ani nu este deloc în scădere.

Locuitorii din Baia Mare nu au mai aşteptat să le ofere guvernul sau politicienii soluţii şi s-au dotat singuri cu echipamente individuale de purificare a apei. Aşa se explică de ce aici sunt cele mai multe echipamente de purificare a apei prin osmoză inversă din ţară. Unii dintre ei – puţini la număr, şi azi aşteaptă decizii reparatorii ale instanţelor judecătoreşti din România sau de la Haga pentru dezastrul produs şi, desigur, vor mai avea de aşteptat mult timp. Alţii între timp au murit!.

Privesc de câteva zile efortul pe care îl fac autorităţile maghiare de a ne linişti şi de a ascunde (atât cât se poate) adevărul despre dimensiunea dezastrului (o catastrofă ecologică de circa şapte ori mai gravă decât „Cernobâl-ul” cel de la Baia Mare – după afirmaţiile responsabile ale Greenpeace) şi mi-am amintit că, atunci când de la Baia Mare cianurile au ajuns în Tisa, ungurii ne-au pus la zid în faţa Europei şi au cerut fără milă sute de milioane de euro despăgubiri. Acum ei ne liniştesc în timp ce măsoară pH-ul apei deşi râurile lor unde a ajuns noroiul plin de substanţe ucigătoare secrete, sunt sterile – adică nu mai există nici o formă de viaţă! Dar de ce oare doar pH-ul? Întrebare retorică la care ministrul ungar din guvernul român are desigur, răspuns!

Ce putem face?

Doar cei câteva sute de locuitori din Severin care au acasă un echipament de purificare a apei cu membrană osmotică pot fi mai liniştiţi. Osmoza inversă este SINGURA metodă de purificare a apei capabilă să reţină arseniul, metalele grele şi pe cele radioactive. Este aceeaşi metodă folosită de U.S.Army – armata care furnizează Putere celei mai importante ţări de pe Planetă, armată dotată cu echipamente de purificare a oricărei surse de apă prin osmoză inversă şi care asigură trupelor sale o apă corectă metabolic apă care să nu le afecteze capacitatea de luptă/ combativitatea (este aceeaşi metodă care oferă piloţilor de Formula 1 apă pe care o beau chiar în timpul cursei pentru a avea atenţia, concentrarea şi creierul în formă maximă). Repetăm, aceeaşi necesară precizare – aceste echipamente osmotice purifică apă din ORICE sursă infestată – chimic, microbiologic şi/sau radioactiv.

Fostul ministru al Apărării Mihai Stănişoară a avut grijă să doteze Armata română cu astfel de echipamente la fel cu acelea pe care le au militarii americani dislocaţi la Constanţa şi am arătat chiar şi imagini de la o aplicaţie comună româno-americană la care Ministrul Stănişoară a participat împreună cu Preşedintele Băsescu şi unde se obţinea apă „bună” din apa Mării Negre prin osmoză inversă (ROWPU – U.S. Army).

Ce vor face însă ceilalţi locuitori care nu au, nu ştiu, s-au n-au auzit de „osmoză inversă”? Unii vor dori ACUM să-şi apere familia şi să aibă un astfel de echipament iar zecile de firme/agenţi specializate în imitaţii ieftine vor fi deja la uşa lor. Alţii îşi vor aminti numărul redacţiei noastre şi se vor informa care sunt cele mai sigure echipamente – corecte cu organismul copiilor lor dar şi cu buzunarul lor. Alţii vor umple conturile firmelor care îmbuteliază în plastic o soluţie apoasă minerală la fel de incertă şi periculoasă pe termen lung şi despre care am mai scris. Alţii vor privi indiferenţi la televizor ca şi până acum şi vor continua să aştepte liniştiţi o viitoare programare la analize…

Întâlniri remarcabile la Strehaia

Când mergi spre Craiova sau Bucureşti sau când vii de-acolo, treci inevitabil prin Strehaia. Cei care merg des pe drumurile acestea sunt ceva mai atenţi când ajung în această zonă. Un motiv ar fi drumul care se încăpăţânează să fie altfel decât denivelat şi nesigur sau altul ar fi palatele năstruşnice de o parte şi de alta a şoselei. Foarte mulţi îşi amintesc de Rodion Cămătaru – originar din Strehaia sau şi mai  mulţi ştiu că Leo din Strehaia are o iubită – Jasmine (dansatoarea din buric) o femeie generoasă ce lasă bacşişuri imense pe unde trece. Ceva mai puţini ştiu că în Strehaia îşi are originile „româno-olteanul” (aşa cum îi plăcea să-şi spună) omul care a efectuat primul zbor cu un avion cu reacţie, posesorul a sute de alte brevete de invenţii (majoritatea secrete şi azi) sau cel a ajutat la efectuarea primului pas pe Lună – Henri Coandă.

Unul din strămoşii savantului – Vîrdoianu a locuit la Strehaia, Matei Coandă era nepot al lui Iancu Jianu iar Costache Coandă – bunicul savantului a fost văr cu Tudor Vladimirescu (fraţii Marin şi Ion Coandă – pomeniţi an de an de Mihalache tatăl inventatorului – au fost panduri în oastea lui Tudor).

Cei mai mulţi călători afirmă că Strehaia este o localitate la fel ca toate comunele şi satele de pe drumul spre Severin –monotonă, incoloră, lipsită de personalitate.

Dar, aici se află (foarte aproape de şosea) Mânăstirea ctitorită de Matei Basarab (descendent după mamă din boierii Craioveşti) şi reparată ulterior de Constantin Brâncoveanu. În secolele XVI-XVII aici a fost reşedinţa Mehedinţilor condusă de Mihai (o mulţime de strehăieni poartă numele acesta) Pătraşcu – cunoscut mai ales cu apelativul „Mihai Viteazul” – marele unificator de neam românesc. Aici Biserica ce poartă hramul Sfintei Treimi nu are altarul orientat spre răsărit aşa cum este rânduiala ortodoxă ci spre sud (unii spun ca să fie păcăliţi turcii, alţii pentru a facilita accesul direct dinspre Palatul boierilor Craioveşti iar alţii că este o „dovadă a isteţimii oltenilor!!!”). Nimicuri, fleacuri uitate!.

Am oprit zilele trecute maşina în faţa unei căsuţe modeste, cu bornă kilometrică în faţă, pentru a saluta un om, o Doamnă aflată în concediu şi pentru a o ruga să accepte un interviu pentru televiziunea RTS. Este vorba de Doamna Doctor Lidia Gheorghiţescu o femeie care deşi mică de statură, firavă şi plăpândă ca o brânduşă de primăvară nu are loc defel în majusculele cuvintelor. Am gustat stând acele câteve zeci de minute alături de dumneaei la masa din curte, din mere domneşti şi din paradoxurile pur româneşti. Aveam în faţa ochilor o femeie medic cu mâini subţiri şi graţioase de pianist care au „cârpit” harnice mii de creiere – multe VIP-uri alături de marele Profesor Arseni sau nu mai puţin celebrul Profesor Dănăilă („locatar” al GunessBook cu peste 25 000 de operaţii pe creier din care aproape 500 doar asupra vaselor de sânge şi cu o rată de succes de peste 98%!!!). Terminase de plivit nişte buruieni cu tulpina mai groasă decât degetele ei dumnezeieşti. Încercam să gândesc, să înţeleg, să desluşesc tâlcul întâlnirii mele cu acest om. Un neurochirurg în Grecia de exemplu, şi în mod cert nu de talia Doamnei din faţa mea, pentru doar două operaţii pe lună primeşte circa 80 000 de euro. Alţii prin alte părţi de lume sunt milionari, au colecţii de vile în locuri exotice şi maşini unicat. Nu ştiu câti dintre voi au avut o senzaţie fizică cu privire la existenţa lui Dumnezeu dar mie mi s-a întâmplat chiar atunci stând de vorbă cu femeia acesta de o modestie şi o simplitate care m-au speriat. Nu a fost de acord să dea vreun interviu, mi-a spus că a regretat şi că a vorbit în martie la televiziunea Severin pentru că ea „e prea mică să vorbească – ea trebuie doar să ajute”!. I-am spus că mesajul ei profund ortodox deloc făţarnic a intrat mai adânc în inimile severinenilor decât poate ar fi reuşit s-o facă un sobor de preoţi (cu iertarea de cuviinţă!). Lidia Gheorghiţescu nu vrea slavă deşartă în faţa oamenilor. Ea îşi iubeşte la fel de mult mama trecută la cele veşnice şi se roagă neîncetat. „Eu am misiune să ajut oamenii şi asta e de la Dumnezeu. El mi-a poruncit să fac asta şi eu asta fac” îmi spune. „Voinţa noastră nu trebuie să fie mai presus de voinţa lui Dumnezeu iar această Voinţă este taina sufletului nostru. Din cauza asta eu vin la Strehaia să mă pot ruga în linişte. Aici nimeni nu mă vede şi nimeni nu mă aude, este doar între mine şi Dumnezeu”. „Dumnezeu este Lumină şi lumina rugăciunii mă ajută să văd întunericul în care trăim”. „Locul unde trebuie să ne luptăm cu răul este inima noastră”. „Cuvintele sunt prea puţine, sunt  incapabile şi nu pot să exprime recunoştinţa mea faţă de Dumnezeu care mă ajută”.

Este multă frică în jurul nostru, multă neştiinţă, multă dezinformare şi toate aceastea generează mici monştrii în creierele noastre. Doamna Doctor îi scoate fizic cu mâinile ei şi îi dizolvă definitiv prin rugăciune. Mâinile acestea atât de fragile nu ar trebui să smulgă buruieni ci ar trebui asigurate pentru sume imense chiar de statul român. În alte ţări mai civilizate, astfel de oameni sunt declaraţi prin lege ca fiind „patrimoniu viu” şi se bucură de onoruri speciale. Chiar dacă nu a fost de acord cu interviul cerut sunt sigur că nu va fi loc de supărare (pentru că am scris aceste cuvinte) în inima aceasta atât de generoasă şi care merită a fi umplută cu dragostea noastră a tuturor.

Am plecat de-acasă de la Doamna Doctor şi din Strehaia aceasta „lipsită de personalitate”, puţin mai smerit, puţin mai conştient de iadul în care trăim şi contaminat de Miracolul întâlnirii cu un om cu adevărat viu.

Dr Pro: -locuitorilor din Drobeta Turnu Severin le place “ruleta rusească”!


Locuitorilor din Drobeta Turnu Severin le place să joace “ruleta rusească”!

“Apa de la robinet nu este bună de băut” – în sfârşit, sunt aproape toţi de acord. Dar să o înlocuieşti cu alta şi mai periculoasă, asta nu e semn de inteligenţă. Apa de la market pe care dau mulţi bani – munciţi cu greu, nu e mai brează, dimpotrivă ascunde alte pericole şi mai mari!

În loc să aleagă o apă care îi ajută să trăiască – aşa cum e Apa de Rouă Dr Pro, ei o aleg pe aceea care îi ajută să moară mai repede.

Glumă sau ironie ieftină?

Deloc!

În Turnu Severin sunt peste 7000 de canceroşi (la o populaţie de circa 100 000 de mii de locuitori asta înseamnă că la fiecare al 7-lea locuitor numărăm unu cu Cancer!) şi statistic în următorii ani numărul acestora va creşte – NU VA SCĂDEA!, 3 (TREI) staţii de Dializă renală, 2 (două) RMN-uri şi un spital sufocat de pacienţi şubrezi – (dar unii fuduli foc, pentru că “apa filtrată Dr Pro” e scumpă (!!!), nu are gust şi nu înţeapă la limbă!”).

Cum ar mai trebui procedat ca aceştia să înţeleagă înainte de a pleca pe lumea cealaltă că apa purificată osmotic Dr Pro  este cel mai simplu,   mai responsabil şi mai inteligent mod- instrument de apărare a sănătăţii?

Ei “ştie” că preţul medicamentelor în România  a crescut neruşinat de mult (farmaceuticele sunt vedetele Burselor – nu au nici o “greaţă” din cauza Crizei) iar şpaga la doctori s-a uitat a fi diminuată şi ea cu 25%?

Acum, pe timp de criză când banii sunt tot mai puţini şi mai greu de găsit şi mai ales când suntem “la mâna” celui mai ineficient, periculos şi corupt sistem medical din Europa ei încă îşi pun întrebări existenţiale cu privire la “gustul” Apei de Rouă (!!!)  sau Dumnezeu ştie la mai ce altceva!….

danny water

Carte Poştală video din …Turnu Severin

Drapelul României – sugestiv!…

Drapelul României – sugestiv!…

Cele trei culori ale drapelului românesc – roşu, galben şi albastru – sunt de origine străveche, iar reunirea lor pe stindardul naţional are adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă pe aceste locuri în care ne-am plămădit ca popor, legăturile permanente între românii de ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe.

Mihail Kogălniceanu şi generatia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pentru toti românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s-a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacice, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul roman Justinian (527 – 565) cu prilejul fixări teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.

Adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul – azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor. Nu mai încape nici o îndoială că la acest adevăr se gândea Mihail Kogălniceanu când spunea, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă “neamul nostru, din toate ţările locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel şi când s-a înfăptuit acesta? Cercetarea istorică ne conduce, cum e şi firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al ţărilor românesti, care a întrunit sub sceptrul său, în anul 1600, stăpânirea Munteniei, a Transilvaniei şi a Moldovei.

Călăuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducător, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tării Românesti şi Ardealului şi a toată Tara Moldovei”, a făurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti, care de la el a devenit simbolul unităţii noastre naţionale.

Prin Constituţia din 1866 şi prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 şi 1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea albastru alături de hampă, galben la mijloc şi roşu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din feţe stema ţării”.

Tricolorul, astfel instituit, avea să triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga naţiune, a proclamat independenţa noastră de stat. Că independenţa de stat a fost gândul ce domina cugetele şi simţământul ce încălzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile măreţe. Un întreg popor a acţionat ca un singur om însufleţit de o unică hotărâre, să-şi cucerească neatârnarea. Statul român şi-a cucerit independenţa deplină prin sângele ostaşilor săi, alături de care s-au jertfit şi fraţii lor din teritoriile aflate sub stăpânire străină, veniţi să lupte sub stindardul tricolor al ţării în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independenţei de stat a României a dat un puternic imbold mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania, constituind o premiză importantă a desăvârşirii unificării naşional statale, ce se va înfăptui la 1 Decembrie 1918.

Fântâna cinetică din Drobeta Turnu Severin

Fântâna cinetică din Drobeta Turnu Severin – operă a sculptorului Constantin Lucaciu este inaugurată în anul 1979 după începerea lucrărilor la marea hidrocentrală de la Porţile de Fier I. Constantin Lucaciu născut în Bocşa Română – judeţul Caraş Severin, profesor de sculptură este laureat al Premiului Herder în anul 1984.

Începând cu1993, Constantin Lucaciu este profesor al Departamentului de sculptură al Academiei de Arte Frumoase din Cluj Napoca. Operele sale monumentale se găsesc în diferite oraşe ale României, cele mai notabile în Bucureşti, Constanţa, Brăila, Reşiţa, Drobeta Turnu Severin, iar alte sculpturi ale sale se găsesc în numeroase muzee din ţară. În anul 2007 s-a inaugurat Muzeul Constantin Lucaci, muzeu sub egida Vaticanului ce se află în Sanctuarul San Francesco di Paola, Clabria, Italia

În afara României, sculptura cinetică Stea este o parte a expoziţiei permanente “Fucina degli Angeli” din Veneţia (alături de opere ale luiMark Tobey, Picasso, Max Ernstşi Chagall). Alte lucrări ale artistului se găsesc în colecţii particulare sau publice din oraşele Antwerp, Copenhaga, Ferrara,Milano ,Roma , Veneţia, etc.

Din copilărie şi adolescenţă are trei mari pasiuni: studierea universului, pentru care ia lecţii de matematică şi fizică, muzica şi bucuria de a modela. Studiază desenul şi arta modelajului cu pictorul Tibor Botlik, format în mediul artistic parizian de început de secol.

Constantin Lucaciu. Solitar, deschizător al unui nou drum în sculptură, Constantin Lucaci a edificat în mai bine de cinci decenii de creaţie o operă originală ca viziune şi limbaj plastic. Cu studii la Bucureşti, la Roma, cunoscător al sculpturii din marile muzee europene, artistul se dataşează net prin devenirea creaţiei sale, prin unitatea gândirii filozofice şi ştiinţifice cu adecvarea formei plastice. Etapele creaţiei sale, trepte ale cuprinderii, trăirii şi înţelegerii mereu mai profunde a universului, a conexiunii dintre fenomene aparent paradoxale, mărturisesc lupta crâncenă, fără egal, în plastica românească a mijlocului de veac, pentru cucerirea acelei forme unice „tainică contopire cu un vis de zbor spre înalturi”, singura investită cu harul sugerării armoniei cosmice, a bucuriei existenţiale. Destinul lui Lucaci se află sub semnul fugii de accidental, de nesemnificativ şi chiar de evident în măsura în care acesta înseamnă reprezentare artistică deja uzată; el optează pentru o logică proprie, novatoare, dictată de intuirea şi revelarea esenţelor realităţii. Unitatea organică, armonia elementelor, muzicalitatea mişcărilor ce include şi disonanţa, determină într-un limbaj nefigurativ putinţa transfigurării lirice. Viziunea sa tangentă la cele mai noi concepte şi teorii ştiinţifice contemporane este implicit şi o întoarcere la izvoarele armonice ale artei româneşti, la organicitatea sa. Lucaci acordă consideraţie deplină materialului, preţuieşte mai ales materialele dure ce te obligă la disciplina sintezei, ce trebuie cucerite bărbăteşte: piatră, mar¬mură şi mai ales granit, oţel inoxidabil. Fără etapa granitului în care realizează sinteza formelor figurative, nu poate fi înţeleasă etapa oţelului inoxidabil – când ajunge la sublimarea formei, la metafora sculpturală revelatorie, când îndrăzneşte prima oară în arta românească să utilizeze consecvent oţel inoxidabil polisat, limpezind fiinţa sa adevărată – dincolo de utilitate, durată, dincolo de rezistenţă şi duritate, frumuseţea şi capacitatea de a sugera zborul extraterestru, sentimentul nemărginirii spaţiale. Spaţiul egal de puternic, alături de volum este chemat la colaborare prin concepţia polifonică monumentală a operelor sale. Chiar lumina devine parte integrantă a structurii imaginii. Gândite ca pentru o „artă spectacol”, formele durate în oţel, imense oglinzi polisate captează şi dăruie capricios lumina, antrenând-o într-un sistem general al mişcării, descins parcă din alt tărâm în care timpul şi spaţiul sunt relative, suverană fiind doar esenţa mişcării. în patrimoniul nostru se află din ciclul Spaţiu şi lumină, lucrarea Zbor, databilă în 1966. Un alt aport valoros şi inedit în arta românească sunt fântânile sale cinetice, complexe, polisate în oţel, capabile să execute un sistem general al mişcării ce reconfigurează infinit lumina, spaţiul, apa, într-o adevărată simfonie”. (A.R.)- Zbor, „Spaţiu şi lumină” – LUCACI Constantin

Dan Grigorescu: “E o sculptură ce cuprinde înţelesurile marilor spaţii stelare, ale mişcării astrelor, ale imenselor nebuloase din care se îcheagă formele . Aşa cum muzica sferelor se poate imagina ca principiu irdonator al mişcării în nesfârşita întindere a cerurilor, construcţia armonică a sculpturilor sale întemeiază un sistem de raporturi între forma vizuală şi cea sonoră. O muzică încă neauzită se ascunde în volumele acestea ce dezvoltă largi curbe, ritmuri de mare coerenţă, care izbucnesc, neaşteptate, în florescenţe strălucitoare sau săgetează, cutezătoare spaţiu”


imagine şi editare video danny water

Cel mai frumos curcubeu la Tr Severin

După ropotul de ploaie scuturat spre seară (16.06.2010) deasupra Severinului, iată că iese Soarele şi ne oferă un curcubeu cu arc complet aşa cum rar mi-a fost dat să văd. Nu cred în coincidenţe dar după ziua agitată de ieri când lumea pe stradă vorbea că a început revoluţia la Bucureşti şi că arde Parlamentul cu Moţiune cu tot, iată că Dumnezeu în nesfârşita Lui generozitate, ne trimite un semn. O fi de bine, o fi de rău?…

Înclin să cred că e de bine, nu că aş fi eu mai optimist de felul meu şi pentru că am o credinţă profundă în viaţă, da prea era frumos!.

În toate timpurile a fost considerat un semn “ceresc” aducător de bine, pace şi prosperitate. Să nu uităm că acest dar divin este “opera” soarelui şi a picăturilor de apă pură din atmosferă. Puritatea apei îndeamnă la puritatea sufletului – condiţie necesară şi obligatorie pentru împlinirea binelui promis din Cer!…

Carte poştală video din Turnu Severin 18.06.2010

Am descoperit azi, sub nişte tei care scuturau valuri de arome dulci,

de miresme feminine, de parfumuri dumnezeieşti o comunitate de gâze frumoase, liniştite şi … vii. Locuiau în carcasa abandonată a unei Dacii 1300 – primele modele!. Mi-am amintit, privindu-le, de o altă zi când, în urmă cu mulţi ani, mă aflam sub teii din cimitirul de la ţară şi priveam un fragment de craniu proaspăt scos de groparii pe jumătate beţi, craniu ce aparţinuse unei bătrâne care trăise demult, (mama Veta) pe când eram copil. În orbitele goale îşi făcuseră cuib nişte gâze mai închise la culoare dar la fel de vii ca acelea pe care le-am văzut azi. Moarte şi viaţă, viaţă şi moarte… Când mă gândesc la moarte mă apucă un dor nebun după lumină şi mă deprim rău atunci când văd întuneric. Iată în câteva minute un crâmpei din ziua de azi: puţină viaţă vie, oameni indiferenţi şi, parcă din ce în ce mai mult întuneric…

Carte poştală video din… Severin 26.06.2010

Nu sunt nici un admirator absolut al guvernanţilor actuali sau trecuţi, dar nici un critic demolator şi definitiv. Încerc să observ puţinul bine care există în jurul meu, pentru ca prin conştientizare să determin o schimbare de perspectivă. Adică dinspre moartea anticipată de unii (oricum e cert că vom muri într-o bună zi dar nu pentru că o anticipează ei) , înspre viaţa vie cu copii vii, care se joacă sau cu femei vii, harnice care stau ore în şir în picioare şi îşi vând munca semenului de la oraş. Viaţa oricum va fi victorioasă într-o zi fie că le place, fie că nu. Iată câteva lucruri pozitive din Severinul de azi: un parc ce într-o bună zi ne va da tuturor fără deosebire, oxigenul necesar şi primenitor al unei atmosfere din ce în ce mai sufocate ba de combinatul chimic, ba de eşapamentul canceros al maşinilor tot mai numeroase, o piaţă nouă şi cât de cât igienică (mai ştie cineva cum arăta piaţa dinainte cu mesele groase de beton ca acelea de la morga spitalului?)
Sau televiziunea locală pomenită de precupeţele oneste care nu ştiau că sunt filmate cu molecularu? (am “cules” mai multe păreri pozitive asemănătoare de pe stradă, dintr-o bancă, de la coadă la bragă, de la coada la ziare, de la florărie, etc fără să le am decât în memorie – altfel vi le arătam şi vouă, şi din cele negative, desigur, destule). Mai ştie cineva cum era Severinul când nu avea decât televiziunea centrală şi eventual pe cea sârbească sau bulgărească (“prinsă” cu ligheanul)? Răspuns: Nu, dar sunt detui care sunt vrednici în a le critica pe cela existente acum!
Dincolo de unele scăpări iertabile, televiziunile severineşti (necontaminate de forţa distructivă a celor centrale specializate într-ale “convingerii” maselor), au încă o doză de naivitate, onestitate, sinceritate ceeace le face a fi preferate încă de severineni sau de cei de la ţară aşa cum era acea femeie minunată din Jiana Mare!…

Aşa arăta şi parcul de la gară când s-au plantat primii arbori (hotelul Parc încă nu exista!). Azi este un loc minunat de promenadă!…

Carte poştală video… Andar de la Drub

Dacă te ridici pe vârfuri vezi Dunărea de la el din atelier. Andrei Coptil – un om modest, frumos, parcă prea timid dar cu inimă uriaşă. Lucrările lui sunt însemnate cu pecetea „autentic” şi fac această necesară precizare pentru a-l delimita de lucrările „originale” ale altor „dătători din mână” cu pretenţii de artişti. Îi spuneam prietenului Andrei (sau mai bine i-am spune Andar la fel cum îl chema pe fratele vitreg al lui Zalmoxe) că are atitudinea unui carp. Pentru încă iubitorii de istorie, carpii au fost acei daci liberi care nu au fost niciodată îngenuncheaţi de romani. Dacii aveau un cult al apelor (ex fântâna sacră a lui Apollo Istrios – Tămăduitorul de la Histria) dar Apa care avea cele mai mari puteri purificatoare era fără îndoială Dunărea pe malul căreia ne aflăm şi noi azi. Andrei nu este din Severin. Îmi spune că a plecat în urmă cu 23 de ani de pe lângă Dej şi după peregrinări prin locuri diferite (Serbia) s-a decis să se lase sedus de Zâna Inspiraţie chiar aici pe malul Dunării. Danu-Viu sau „râul viu” era venerat de celţi la fel de mult ca şi de daci (Istru sau „Ist- râu”). Sunt cunoscute ritualurile războinice care se petreceau la Drub pe malul Danu-Biului (Danu –beau sau „beau apă din râu”) când dacii luau apă în gură se tarnsformau în fiare (lupi) şi jurau în faţa preoţilor să nu se întoarcă decât după ce au ucis ultimul duşman. Andrei are alura unui Maestru al Iniţierii aşa cum era unul din cei Trei Preoţi daci care asistau ritualul danuvian.

Niciunde nu vei întâlni un altar mai curat (dedicat tatălui plecat la cele veşnice) decât în atelierul lui Andrei – „adeverinţă” de suflet curat, iubitor şi atât de rar. Un tablou şi o cruce de salcâm („din lemn de argint” cum spune el) rezenată de un perete înroşit parcă de lacrimi…

Andrei Coptil Tăcutul nu duce nici un război cu nimeni, nu ucide pe nimeni decât poate mediocritatea care a năvălit în sufletele noastre precum buruienile peste o grădina părăsită. El este fragil, graţios şi periculos de inspirat. Lucrările lui merg foarte bine aşezate în dormitorul bărbaţilor cu bani dar care nu mai ştiu să iubească. Sunt mai eficiente (părerea mea) decât 100 de pastile de viagra. Andrei invită creierul privitorului şi mângâietorului de lut ars să-şi amintească refelexele, tiparele originare care stau la baza gestului simplu de a iubi. Mâinile lui transfigurează iniţiatic pământul severinesc iar cel care s-a abătut pe aici a trecut degeaba dacă nu a luat cu el măcar o fărâmă de lut ars aducător de minte din atelierul Andarului Severinean.

www.comunitateadearta.com/profile/andreicoptil

Carte postala video …Severin 11.07.2010.mpg

Acelaşi Severin puţin deprimant, mult mai frumos şi sigur motiv de inspiraţie…
Pentru că a fost ziua de naştere a soţiei mele în urmă cu câteva zile i-am reamintit că o iubesc la fel de mult ca acum aproape 30 de ani şi în loc de poem de dragoste mi-au “ieşit” aceste aceleaşi versuri. Nu pot digera defel acest sentiment al eşecului unei generaţii descendentă din oameni buni. Şi totuşi, DE CE?…

îngenunchează blând păstorul crihalic
cuprinde blajin genunchii cuviinţei
lipeşte-un obraz de uterul angelic
sâmbure zburdalnic patima nefiinţei…

prunc neisprăvit laş şi râzgâiat
îşi zăuită tatăl la hotar de plai
izgoneşte câinii trişor deşănţat
prăpădeşte turma cu hoţi de mălai

„unde-am greşit Doamne că noi l-am iubit
greu l-am mai crescut şi-acu ne alungă
unde-i e iubirea, ce l-o fi orbit”
şopteşte ciobanul şi-ncepe să plângă

„să intre veneticii în tronuri de smoală
să piară năravul din puiul de om
să scape Crihala de pocita fiară”…
ocărăşte muica blestem monoton

se-adună cojoace grele inocente
la masa întoarsă pentru grea poruncă
„găsiţi taina bună că limba iar minte”…
descântec şoptit de rană-adâncă

n-au plecat ciobanii ei sunt iar aici
rânduiala bună vor s-ntoarcă-acum
la ai lor nepoţi confuzi şi agnostici
iude şuţi flegmatici săvârşiţi pe drum

dan alexoae – răscoala ciobanilor din Crihala 11.07.2010,

din volumul „iubiri laterale”

Doar pentru cei cu simţul umorului

“Chronicon pictum vindobonense” sau “Cronica pictată de la Viena” aflată la Biblioteca Naţională a Ungariei are pe fila 148 urmatorul text, ţinut secret din mai multe motive …”artistice”:

Alăturăm şi traducerea fragmentului:

Cauzele bolilor noastre

„Domnul Dumnezeu a zidit din pământ leacurile; cu plante se tămăduieşte şi se ridică durerea”…
Regele Solomon purta pe deget un inel de aur pe care era gravată următoarea expresie considerată a fi secretul înţelepciunii lui: „trece şi asta!”.
Problemele noastre apar atunci când emoţiile vin dar „uită” să treacă. Acumularea şi stagnarea acestor emoţii negative este urmată de „condensarea” lor, de apariţia blocajelor şi tulburărilor funcţionale la nivelul aparatului cardio-vascular, respirator, nervos, digestiv, muscular, etc.
Acest proces de acumulare şi condensare continuă a emoţiilor poate conduce la manifestări fizice la nivelul corpului nostru. Dacă problemele sunt mai mult de ordin afectiv, vor apare probleme în special la zona pieptului şi membrele superioare; dacă sunt probleme care ţin de voinţă, autoritate, ego- vom avea probleme abdominale; dacă avem relaţii dificile cu cei din jur, vom avea mai ales probleme urinare; dacă întâmpinăm probleme cu serviciul, banii, casa, locul de muncă -intestinul gros va fi cel mai afectat.
Vindecarea începe cu conştientizarea defectelor noastre, recâştigarea dorinţei de viaţă, a adaptabilităţii, puterii de a iubi, flexibilităţii, a purităţii trăirilor, şi nu în ultimul rând, regăsirea de sine.

Cum ne ferim de deochi?


Deochiul este- conform manuscrisului aflat la Academia Română şi care aparţine cărturarului Iordache Golescu – „vătămarea cu ochii, cu uitătura”
„Cel ce are această patimă, când deoache pe cineva, simte că-l dor ochii, simte o iuţime, o usturime, o arsură la ochi. Are înfocată dragoste şi mare plăcere către ce vede, încât de-ar putea să-l înghită de viu”
O singură privire e deajuns pentru a zdruncina sănătatea cuiva sau a provoca rău animalelor sau plantelor de pe lângă casă. Această uitătură cu putere magică, nu are răutate sau gând de vătămare; dimpotrivă, ea poate fi plină de dragoste şi admiraţie.
Grecii, romanii dar şi dacii credeau că sănătatea neobişnuită, bunăstarea deplină, frumuseţea neobişnuită, stârneau şi aţâţau invidia zeilor. Aceştia transformau traiul acestor oameni într-unul amărât şi plin de necazuri (oamenii invidioşi, prin laudele exagerate, atrăgeau mânia zeilor).
Cine poate deochia?
Oamenii cu ochii albaştrii, verzi, cei cu sprâncenele îmbinate, chiorii, cei cu ochi saşii, pociţii, spânii şi, conform credinţelor din zona Mehedinţului – „toţi copii întorşi de la ţâţă”.
Cum ştim că suntem deocheaţi?
Stingem 9 cărbuni într-o ulcică cu apă purificată sau „neîncepută” şi dacă plutesc deochiul e sigur!
Cum ne păzim?
Nu ne mirăm, nu lăudăm pe nimeni fără să spunem „să nu te deochi!”; mama face un benghi cu cărbunele pe fruntea copilului între sprâncene; copilul se dă să sugă la ţâţa unei ţigănci; până la un an copilul nu este lăsat să se uite în oglindă; se leagă la încheietura mâinii sau la gâtul copilului un fir roşu; sau se mai leagă la gâtul copilului cărbune, tămâie sau un bob de usturoi.

Apa structurată şi cancerul


Dr. Raymond Damadian, matematician şi biofizician în cadrul Centrului Medical al New York State University (inventator al aparatului cu rezonanţă magnetică-RMN), a studiat rezonanţa magnetică a protonilor din molecula de apă din celulele vii (timpul de relaxare al protonilor, cu privire la legăturile hidrostatice H+/OH-). El a demonstrat că atunci când au devenit parte a unei celule canceroase, aceşti protoni au avut un timp de relaxare diferit faţă de al acelora din ţesuturile sănătoase.
Toate ţesuturile sănătoase au timpi de relaxare cuprinşi între 0,26 si 0,90 secunde, în timp ce aceleaşi ţesuturi atunci când sunt atinse de o tumoră conţin mai puţină apă structurată (”legată”), ceea ce necesită între 1 şi 1,5 secunde pentru a şterge efectele de orientare ale câmpului rezistent.
Printr-o comparaţie mecanică, se poate considera că aplicarea RMN implică măsurarea elasticităţii moleculei. Dr. R. Damadian a ajuns în final la concluzia că moleculele de apă din ţesuturile canceroase s-au comportat complet diferit decât cele din ţesuturile normale.
După părerea sa, apa reprezintă componenta principală a tuturor celulelor, iar moleculele de apă formeaza dipoli, adică grupuri formate din două sarcini electrice sau magnetice, egale şi de polaritate opusă. Intr-o celulă sănătoasă, dipolii se aliniază de-a lungul câmpurilor electrice create de ionii (atomi sau grupurile de atomi cu o anumită încarcatură electrică) intracelulari, într-o ordine corespunzatoare structurii celulare.
In celulele canceroase, sarcinile electrice sunt perturbate, iar structura celulei este dezorganizată, centriolii care erau perpendiculari devin paraleli (acest fapt explică pierderea în poziţionarea temporo-spaţială a celulei). Lucrările Dr. Damadian au confirmat în totalitate explicaţia bioelectronică cu privire la originea celulelor canceroase. Dr Damadian (inventatorul RMN) este un alt caz de eroare (neacordare) regretabilă a Premiului Nobel de către Comitetului Nobel din Suedia (la fel ca în cazul clujeanului Prof Dr Gheorghe Benga cel care a descoperit “aquaporinele” sau canalele de intrare a apei în celule).

Mai au farmec … farmecele?

“Pentru ca trupul şi capul să fie sănătoase trebuie să începem prin vindecarea sufletului; acesta este primul lucru. Leacul, trebuie să fie efectul folosirii unui anumit farmec, şi aceste farmece sunt cuvintele frumoase. Ele împlântă în suflet moderaţia; şi unde există moderaţie, acolo sănătatea este adusă repede” – Platon despre medicina practicată de daci – în dialogul lui Socrates cu Chrmides.

Medicina populară românească se baza, înainte de toate, pe negocierea cu destinul, pe „întoarcerea„ celui bolnav la o stare care să îi permită să trăiască sănătos.

Leacurile folosite de strămoşii noştrii, transmise pe cale orală, din generaţie în generaţie, erau întodeauna însoţite de ritualuri sau de anumite vorbe rostite fără de care plantele sau “fierturile de buruieni” nu aveau putere  de vindecare (farmece, descântece sau după caz desfaceri).

În  aproape toate ritualurile de negociere a destinului apa avea rolul cel mai important. Ea era suportul magic deasupra căruia se rosteau cuvintele, simbolurile sau se efectuau gesturile care o consacrau. Descântecele erau rostite de persoane – de regulă văduve bătrâne sau mai rar bărbaţi – cu o mare putere de persusiune şi forţă psihică.

Apa trebuia să fie “neîncepută” – pură; pentru asta se aduna roua zorilor, înainte de a se înălţa soarele, de la împreunarea a trei pârâuri, de la o fântână aflată la răscrucea a două sau trei drumuri, se aduna din stropii care săreau la roata morii sau de la un izvor care cădea în cascadă,sau din scorbura copacilor anume scobiţi pentru a aduna apă “strecurată”.

Apa era adusă într-o ulcică nouă, de către o femeie care nu avea voie să vorbească cu nimeni, nu avea voie să întoarcă cumva capul şi trebuia să revină acasă cu capul smerit aplecat spre pământ, altfel apa se “spurca”.

Iată un ritual îndeplinit de o fată care dorea să se facă iubită.

Aceasta se trezea în dimineaţa de Sfântul Vasile, până nu răsărea soarele, se îmbrăca cu hainele cele mai noi şi curate şi pleca după apă “neîncepută”.

Rostea apoi “apă, apă rouroasă, fă-mă mândră şi frumoasă, ca grâul ales pe masă, ca Sfântul Soare când răsare; ca busuiocul când e-n floare. Câtă dragoste-i pe lume, toată s-o aduci la mine, câţi feciori că m-o vedea, la toţi dragă le-oi cădea. Câţi bătrâni m-or auzi cu cuvântul m-or cinsti”.

După ce se spăla pe faţă cu apa astfel descântată, se întorcea acasă asigurându-se că nu a fost văzută de nimeni, pentru ca farmecul să-şi păstreze puterea. …

Apa "minerala" o pacaleala

perdele minerale de calciu create prin evaporarea apei
perdele minerale de calciu create prin evaporarea apeiAici nu este vorba de gheata ci de apa minerala bogata in CALCIU.
Oamenii care vin aici s-si trateze hipocalcemia de fapt pleaca mai bogati in calciu- spre disperarea rinichilor, mai putin bogati in euro, iar turismul turcesc cu siguranta mai bogat in euro.

O multime de firme distribuie, imbuteliaza, comercializeaza apa minerala carbogazoasa sau plata.
Se stie ca exista doua regnuri de vietuitoare: animal si vegetal.
Noi suntem din cel animal. Plantele din cel vegetal. Asa invata copii in clasele primare si este corect.
Si noi si plantele suntem construiti din apa in cea mai mare parte.
Pe langa apa mai avem cateva minerale care intra in compozitie- carbon, calciu, fier, magneziu, etc.
Aceste minerale sunt de mai multe feluri: minerale anorganice, sau inorganice sau metalice si ele provin in apa de exemplu din dizolvarea pietrelor peste care curge izvorul sau paraul, sau din deversarile industriale. Aceste minerale nu pot fi absorbite de corpul omului mai mult de 10-15% maxim.
Plantele insa se descurca bine cu aceste minerale, le absorb si le transforma in minerale coloidale cu dimensiuni mult mai mici decat cele metalice anorganice. Aceste minerale coloidale a caror rata de absortie este de 98% se gasesc in toate legulele si fructele pe care le vedem atunci cand intram in piata.
plantele de exemplu morcovul isi obtin apa necesara vietii din pamant prin OSMOZA. Rinichiul nostru filtreaza sangele de reziduuri tot prin osmoza.
Foarte multe legume si fructe(rosii, castraveti, pere, mere, pepeni, etc, etc), contin apa in proportii care depasesc 90% din totalul greutatii lor.
aceasta nu este o apa minerala metalica sau anorganica ci apa obtinuta prin osmoza in care sunt dizolvate minerale coloidale.. Sangele nostru este un sistem coloidal; citoplasma celulelor noastre este un sistem coloidal.
Mineralele din apa cu etichete frumos colorate cu nori si paduri din market sunt strecurate de rinichi si celule si eliminate sau depuse sub forma de pietre in rinichi, colecist, articulatii.

ps: atentie! exista firme care speculeaza nevoia REALA a oamenilor pentru o apa sigura si ofera echipamente foarte scumpe si periculoase.
pentru a va feri de firmele si agentii disperati dupa BANII Dumneavoastra, intrebati pe unul “patit” – pacalit!
sunt o multime de lucruri care nu va sunt spuse tot asa cum pati cand faci asigurare la masina si afli dupa ce ai lovit-o de la un inspector de daune “oparit” ca nu poti sa primesti banii de reparatie pentru ca… etc etc. iar la final iti spune ca trebuia sa casti ochii inainte de a face asigurarea!.
stiti cum este nu-i asa?

pentru a afla cum este sa fii umilit de niste smecheri si a nu pati la fel sunati-ma la 0740 473 595

2 vizitatori online acum
0 vizitatori, 2 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 3 la 12:13 am UTC
Aceasta luna: 12 la 05-08-2019 07:05 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC