> News of the day <

Dr Pro – două vorbe despre clor

Clorul este o substanţă de culoare galben-verzuie care se dizolvă extrem de uşor în apă. Are miros iute, înţepător, toxic iar nasul omului îl simte de la concentraţii începând cu 0,3 ppm (părţi per milion!). Se adaugă la apa de reţea întrucât distruge foarte eficient microorganismele. În acele zone din lume unde nu se adaugă … Read more

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Clorul … inamic public (extrase)

Clorul a fost descoperit în 1774 de chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, dar numele i-a fost dat de Sir Humphrey Davy. În 1904 clorul a devenit metoda standard de dezinfecţie a apei. Acestă metodă este eficace şi ieftină. Înainte de utilizarea sa, milioane de oameni au suferit de boli transmise de apă cum ar fi holera, febra tifoida, dizenteria  precum şi alţi agenţi patogeni iar clorinarea apei a favorizat dezvoltarea marelor oraşe.  Clorul a fost astfel considerat o minunată binecuvantare iar clorinarea apei cel mai mare act de prevenire a bolilor mortale din întregul mileniu.

În anii 60, Dr Joseph Pret a observat o rată neobişnuit de mare de îmbolnăviri de inimă la militarii americani care luptau în Vietnam; aceştia prezentau şi niveluri foarte crescute ale colesterolului la vârste de 20-30 de ani. După multe observaţii şi cercetări el a concluzionat că vinovat este clorul care se adăuga la apa pe care militarii o beau. A făcut studii pe loturi de pui de găină şi porumbei şi a constatat că cei care primeau apă cu clor aveau la autopsie arterele îngustate de la plăcile de aterom şi cu peste 50% mai ridicat nivelul colesterolului comparativ cu loturile de păsări care au primit doar apă distilată (nici una nu a prezentat vreo boală de inimă sau căderi ale penelor ca păsările care primeau clor în apă). La finanul cercetărilor care s-au desfăşurat în orşelul Fullerton, Pennsylvania şi care au durat peste 10 ani el afirmă:  „clorul din apă este cauza unor epidemii de boli fără precedent în istorie, care includ infarct miocardic, accidente vasculare cerebrale, senilitate, cancer şi impotenţă sexuală. Riscurile de cancer în rândul persoanelor cu apă potabilă clorurată este cu 93% mai mare decât în rândul celor a căror apă nu conţine clor.” El a mai observat că populaţia din Fullerton care bea o apă fără clor, avea un indice de îmbolnăviri de inimă foarte scăzut comparativ cu alte oraşe care clorinau apa.

Clorul utilizat ca gaz de luptă  a fost folosit ca o armă chimică în primul război mondial de către Germania la 22 aprilie 1915, în a doua bătălie de la Ypres. Un savant german (care a fost şi laureat al Premiului Nobel!), Fritz Haber de la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin, în colaborare cu conglomeratul chimic german I.G.Farben au dezvoltat metode perfecţionate pentru gazarea cu clor. Rolul lui Haber în utilizarea clorului ca  armă mortală a determinat sinuciderea soţiei sale, Clara.

În ce mod suntem afectaţi?

Cei mai mulţi dintre noi petrecem între 70 şi 90% din timpul nostru în interior (acasă, la birou, în maşină, în magazine, etc) unde  sistemele noastre imunitare sunt bombardate cu substanţe chimice de la covoare, produse de curăţare, mobilierul tratat chimic, perdele sintetice care elibererază COV (compuşi organici volatili) fumul de tutun, pesticide, praf, haine sintetice, materiale plastice, fibra de sticlă, azbest, eşapamentul de la automobile, la care se adaugă clorul, care este în mod curent amestecat cu apa în staţiile de tratare şi aprovizionare municipale. Toate aceste substanţe chimice periculoase (dar şi altele aflate în apă şi alimente) introduse în organism expun sistemul nostru imunitar la un imens stres chimic. S-a dovedit că el face faţă acestui “război chimic” aproximativ 40 de ani; după această vârstă suntem dispensarizaţi pentru una sau mai multe boli cronice, adică de aici înainte până la moarte ne împrietenim cu doctorii, vom sponsoriza şi vom avea grijă de conturile industriei medicale. Pentru cât timp? Răspuns: de câţi bani avem economisiţi.

“Oamenii de ştiinţă au descoperit o incidenţă mai mare a cancerului de esofag, rect, sân, laringe şi a bolii Hodgkins în rândul populaţiei care foloseşte surse de apă potabilă de suprafaţă clorurate.”
“Compuşii chimici organici volatili se pot evapora din apă când facem duş sau baie. Studiile indică faptul că expunerile prin inhalare pot fi la fel de importante ca expunerea la apă potabilă clorurată când consumăm 2 litri de apă de la robinet pe zi.”
“Oamenii care fac duş frecvent ar putea fi expuşi, prin ingestie/inhalare şi / sau absorbţia cutanată  a compuşilor cloruraţi periculoşi.”

Copii mici, persoanele în vârstă, precum şi bolnavii cronici sunt printre cele mai afectate persoanela expunerea la clor. Studiile raportează o creştere de 75% în cazuri de astm începând din 1984. – sursa – American Health Association.

“Un lung, duş fierbinte poate fi periculos. Substanţe chimice toxice sunt inhalate în concentraţii mari.” Dr. John Andelman

Dr. Lance Wallace professor of Water Chemistry at the University of Pittsburgh susţine că “expunerea la produsele chimice vaporizate din aprovizionarea cu apă prin intermediul scăldatului, duşului, şi prin inhalare este de 100 de ori mai mare decât prin intermediul apei potabile pe care o bem.”

În 1992, American Medical Association a publicat informaţii în care a declarat: “aproape 28% din toate formele de cancer al intestinului şi 18% din totalul de cancer al vezicii urinare au fost cauzate de consumul de apă cu clor. Clorul mai este factor cauzal pentru cancerul de pancreas, de colon, gastric, de rinichi şi de sân”

“Există o legătură între apa clorurată şi cancer iar consumatorii se pot apăra de expunerea la aceste riscuri prin folosirea de filtre casnice”- Donald Wigle  expert în Departamentul de Sănătate din Canada.

Cancerul de sân, care acum afectează una în fiecare opt femei din America de Nord, a fost recent legat de acumularea de compuşi ai clorului (trihalometani) în ţesutul mamar. Un studiu efectuat în Hartford, Connecticut, prima de acest gen din America de Nord, a constatat că “femeile cu cancer de sân au cu 60% mai ridicat nivelul de compuşi (subproduse clorurare –organochlorines) în ţesutul mamar decât femeile care nu au cancer de sân.

Una din informaţiile cele mai şocante a tuturor acestor studii este că până la două treimi din expunerile noastre nocive la clor este cauzată de inhalarea de aburi şi de absorbţia cutanată în timp ce facem duş. Un duş cald deschide porii pielii şi permite absobţia accelerată a clorului şi a altor substanţe chimice din apă. Aburul pe care îl inspirăm în timp ce facem duş poate conţine până la de 50 de ori nivelul de substanţe chimice din apa de la robinet, datorită faptului că clorul şi alţi contaminanţi vaporizează mult mai rapid şi la o temperatură mai mică decât a apei.  Inhalarea este un mijloc mult mai nociv al expunerii, deoarece derivaţii clorului inhalaţi merg direct în fluxul sanguin. Când  beam apă contaminată, toxinele sunt parţial filtrate de către rinichi şi sistemul digestiv în timp ce aburii toxici trec pe cale pulmonară direct în sânge.

„Clorul ar trebui interzis deoarece apa clorinată este factor major în apariţia cancerului şi senilităţii precoce” – Dr. Herbert Schwartz – Cumberland County College of Vineman.

El a mai spus: „clorinarea apei este o bombă în timp; cancerul, bolile carediace începând cu rigidizarea arterelor, senilitatea fizică şi psihică sunt atribuite clorului adăugat apei destinate populaţiei. Această apă ar trebui interzisă de către guverne”…

„Clorul este cel mai mare ucigaş al timpurilor moderne!” – Dr. Robert Carlson, doctor în medicină la Universitatea din Minnesota cercetător a cărui activitate este sponsorizată de EPA – Agentia de Protectie a Mediului din SUA

“Deşi a împiedicat apariţia unor epidemii infecţioase, a declanşat altele. Epidemia actuală de boli de inimă a început la două decenii după începerea clorinării apei în 1904.”- Unites States Council of  Environmental Quality.

„Pentru a se apăra de cei doi ucigaşi majori –bolile de inimă şi cancerul, fiecare persoană ar trebui să aibă în casă un filtru performant pentru clor” – Dr Martin Fox

Histamina – un hormon vital

Ni s-a întâmplat tuturor să fim înţepaţi de o albină sau viespe, să mâncăm castraveţi sau căpşuni, să mirosim o floare, să mângâiem un câine sau o pisică şi să facem apoi “alergie”. Ne-a curs tuturor nasul şi ochii când am fost răciţi şi am strănutat copios. Am mers la medic şi acesta ne-a dat să înghiţim antihistaminice, cuvântul “antihistaminic” atât de des invocat fiind strâns legat mai ales de  noţiunea de alergie. Dar ce este histamina, de trebuie s-o neutralizăm atât de aspru, de radical şi dacă se poate definitiv?

După manualul de medicină studiat în facultate, este un compus organic (rezultă din decarboxilarea histidinei) implicat în răspunsul imun dar şi în reglarea unor funcţii ale intestinului subţire. Însăşi denumirea ei conţine cuvântul “hist” de la histidină şi “amină” de la amina vasomodulatoare.  Principalul “isvor” de histamină sunt leucocitele bazofilele (se află în formaţiuni granulare alături de heparină, condroitin sulfaţi şi ATP)– celule imunitare specializate (însă trebuie ştiut că fiecare celulă din organism are capacitatea de a secreta, de a fabrica histamină). Odată eliberată de bazofile, ea creşte brusc permeabilitatea vaselor de sânge la celelalte leucocite – “soldat”pentru ca acestea să poată interveni cât mai iute, cât mai degrabă la locul unde au pătruns inamicii (viruşi, microbi, polen, otravă de albină, viespe, ţânţar, şarpe, etc).  Pe scurt spus, orice agresiune chimică sau mecanică asupra organismului nostru este urmată de o eliberare de histamină iar cei mai mulţi receptori de histamină sunt localizaţi în mucoasa gastrică, leucocite, în inimă şi în creier. “Umflarea”mâinii sau a ochiului după ce am fost muşcaţi de albină se datorează histaminei (determină anumite proteine intercelulare situate pe celulele vasculare endoteliale să adere unele de altele prin fosforilare). Histamina mai determină eliberarea unor citokine (mesageri chimici care anunţă în întregul organism evenimentul / agresiunea) fapt ce amplifică răspunsul imunitar.  Ceeace este mai puţin cunoscut sau prea puţin popularizat este faptul că histamina are un rol extrem de important în reglarea, corectarea bilanţului hidric şi electrolitic al organismului. Într-un articol anterior aminteam cu afirmaţii făcute de laureaţi Nobel despre rolul apei structurate în transmiterea informaţiei în interiorul sistemelor biologice. În caz de îmbolnăvire există un important deficit de comunicare cu organul bolnav. Cum se explică asta? Fiecare celulă din organismul nostru conţine o anumită cantitate de apă începând cu sângele şi terminând cu smalţul dinţilor care are în compoziţie 0,2% apă!. Când din diferite motive într-o anumită zonă a există un deficit de apă, Histamina este semnalul chimic ce determină mobilizarea lichidului apos necesar funcţiilor biologice sau metabolice.  Eliberarea histaminei scade pragul la durere al nervilor aşa încât mesajul chimic se va transforma într-unul “palpabil”, dureros care cere dintr-o dată mai multă “atenţie”. În cazul alergiilor vorbim despre o acumulare de toxine exogene (din afara organismului)  sau endogene (rezultate în interiorul corpului) şi care au nevoie de multă apă pentru a fi trasportate prin dizolvare spre organele de eliminare.

Durerea semnifică în mod cert o nevoie imperioasă de apă în acea zonă a organismului ceeace în mod logic înseamnă că apa este antihistaminicul natural şi corect. Însă oamenii în loc să se hidrateze cu cel mai ieftin şi inteligent leac de pe suprafaţa pământului – apa, ei iau analgetice accentuând suferinţa organului. E ca şi cum am smulge firele telefonului care sună să ne anunţe că a luat foc maşina. Telefonul mut nu înseamnă şi stingerea incendiului.  Fără apă suficientă, celulele sanguine sunt mai mici, adică transportă mai puţin oxigen şi nutrienţi la celule, mai puţine toxine eliminate adică uzură prematură, îmbătrânire precoce, boală.  Când celulele au suficient de multă apă în interiorul lor va fi şi destulă energie şi asta se vede la un organism tânăr. Când apa din celule este puţină şi energia este redusă  asta se observă la bătrâni. Este ca şi cum am compara un bob de strugure proaspăt cules cu o stafidă uscată.  În loc să recomande mai puţină sare la dietă, medicii ar trebui să recomande mai multă apă. Organismul deshidratat ordonă rinichilor să reţină sarea (sodiul) obligându-l să reţină şi apa care altfel s-ar pierde prin urină şi transpiraţie. Aşa apar edemele (picioare, mâini, ochii umflaţi) şi hipertensiunea arterială. Hipertensiunea este consecinţa efortului pe care corpul îl face pentru a iriga organele deficitare în special creierul ca urmare a deshidratării cronice. Este la fel ca atunci când strângem capul furtunului când vrem să udăm grădina dar nu avem apă suficientă. Să nu uităm că organismul nostru nu are rezervoare sau vreo cocoaşă plină cu apă.

Cum tratăm hipertensiunea? Prima dată cu diuretice (care scot apa şi aşa puţină), apoi  beta-blocante, apoi blocanţi de calciu şi în final operaţie pe cord (bay-pass). Consumul de apă este prea ieftin pentru sistemul medical/farmaceutic şi este de neconceput să recomanzi oamenilor să bea apă când timp de peste 50 de ani concernele au investit miliarde în publicitatea făcută medicamentelor.  Există numeroase studii care arată că ulcerul gastric este o consecinţă a deshidratării pentru că celulele mucoasei stomacului când sunt corect hidratatte nu sunt afectate de acidul din interior. Sunt citate cele 3000 de cazuri de ulcer dispeptic remise fără tratament – doar cu o hidratare corectă de prestigiosul Journal Clinical Gastroenterology din SUA şi observate în 1983. Pancreasul are obligaţia de a produce sucuri alcaline pe bază de bicarbonat pentru a neutraliza ceeace părăseşte stomacul prin orificiul de evacuare stomacal numit pilor (pancreasul este un mare iubitor de apă). Dacă acesta nu şi-ar face treaba corect, intestinele noastre ar fi găurite precum plasa pescarilor!. Când nu are suficientă apă apar spasme dureroase diagnosticate uneori ca fiind semne de pancreatită (dar care în multe cazuri au trecut imediat (circa 20 de minute) ce bolnavul a băut câteva pahare cu apă). Este puţin probabil ca astfel de spasme să apară în cazul în care oamenii beau apă cu jumătate de oră înainte de masă aşa cum recomandă nutriţioniştii de bun-simţ. Mai sunt citate cazurile a 94% din bolnavii de astm studiaţi care atunci când au băut apă (la primul semn de probleme respiratorii) simptomele astmatice s-au remis complet. Elementul comun este şi aici tot histamina care “ştie” că un plămân “uscat”, deshidratat nu poate efectua schimburile de gaze alveolare şi atunci “închide” alveolele (spasm) pentru a împiedica pierderea apei prin respiraţie sau evaporare. Aţi văzut că atunci când sunteţi la Reanimare oxigenul până să ajungă la nările d-voastră “disperate de aer”, mai întâi este trecut printr-un borcan cu apă?   Ce primeşte bolnavul astmatic? antihistaminice! Când organismul este deshidratat histamina este eliberată în cantităţi enorme iar durerea cronică dovedeşte din plin acest lucru.  Lichidul sinovial care “unge balamalele” articulare, tendoanele, ligamentele conţin apă şi proteine hidrofile. Durerea de spate este un semnal că nucleul apos sau pulpos dintre vertebre – cel care susţine 75% din greutatea corpului nostru, este deshidratat (discul susţine doar 25% din greuate, vetrebrele, inelul fibros şi nucleul apos fiind un veritabil amortizor hidraulic).  Rareori sau niciodată medicul nu va recunoaşte că deshidratarea este cauza şubrezirii coloanei vertebrale. De ce ? Răspuns: pentru că este prea ieftin şi este sub demnitatea lui să recomande omului apă!.  Când structurile cartilaginoase sunt uzate, repararea este de asemeni deficitară pentru că lipseşte vehicolul care poate transporta cele necesare reparării adică – apa!. Suprafeţele articulare devin abrazive, apare frecarea iar durerea creşte direct proporţional cu contul firmelor interesate să-şi vândă marfa frumos ambalată. Când în organism intră în loc de apă, cafea, ceai, cola sau alcool, intestinul mai inteligent decât papilele gustative începe să contracte muşchii netezi pentru a stoarce bolul fecal de ultima picătură de apă. Consecinţa? Constipaţia cronică, diverticuli, polipi, hemoroizi, cancer. Această apă provenită din fecale trebuie din nou filtrată de rinichi şi ficat adică un surplus de toxine plus bolile aferente. Să ne mai amintim că lichidul negru numit cafea stimulează suprarenalele care produc adrenalină şi care este un hormon ce neutralizează histamina prietenă.  Hormonul “fericirii” serotonina, este obţinută dintr-un precursor numit triptofan care este produs de ficat. Acesta ajunge însă la creier unde este nevoie de serotonină doar dacă are cine să-l transporte adică tot apa. Cola, berea, vinul, apa  minerală sau de la reţea deja saturată cu substanţe chimice nu pot. Şi atunci organismul este obligat să producă apă pură (vehicolul ideal) din arderea glucozei sau cheltuid energie (46 kcal pentru fiecare pahar) pentru “strecurarea” băuturilor care ne fac viaţa aşa de “plăcută”. Lipsa serotoninei înseamnă în principal depresie iar românii sunt campioni la depresie dar codaşi la procentul care cuantifică/măsoară numărul de consumatori de apă corectă biologic – apa purificată osmotic. Aici este diferenţa statistică între occidentalii mai responsabili pentru sănătatea lor (şi la ei medicii sunt la fel de “vrednici” în a scrie reţete “generoase” şi au în farmacii aceleaşi medicamente “eficiente” ca la noi). Histamina este un hormon inteligent iar a ştii să-i descifrăm “semnalele” este un gest la fel de cuminte pentru că ne ghidează pe drumul spre adevărata vindecare.

Metode prin care putem controla glicemia


Amidonul (se găseşte în cartofii albi şi orez) poate ridica glicemia mai mult decât zahărul sau bomboanele. Orezul care are bobul lung şi la care boabele rămân lipite la gătit, are un indice glicemic ridicat; orezul ale cărui boabe se separă după ce este gătit are indice glicemic scăzut. Pastele făinoase au indice glicemic relativ scăzut şi reduc tendinţa la îngrăşare dar şi glicemia.
Toate legumele se digeră încet producând creşterea lentă a glicemie; aici sunt incluse fasolea, năutul, lintea, soia sau arahidele. Dacă ne oferim alimente cu indice glicemic ridicat, trebuie să le combinăm cu alimente cu indice glicemic scăzut; de exemplu combinăm fasolea cu orezul şi obţinem un indice glicemic intermediar.
Alimentele cu indice glicemic ridicat (dulciurile, sucurile, etc) sunt eliminate rapid din stomac, şi măresc glicemia deşi stimulează puternic pancreasul să producă insulină.
Salata, morcovii, roşiile, ceapa, castraveţii, salata verde, broccoli, avocado, nucile au practic indice glicemic „zero”. Carnea nu creşte glicemia dar grăsimea forţează/oboseşte pancreasul să o digere (lipaza este enzima care digeră grăsimile şi este produsă de acelaşi pancreas care secretă şi insulina).
Pâinea făcută din făină măcinată fin, fursecurile, biscuiţii au indice glicemic mare deoarece particulele mici de amidon trec rapid prin tubul digestiv. Zahărul are indice glicemic 65 iar pâinea 70 de exemplu.
Patru linguriţe de oţet sau de zeamă de lămâie reduc indicele glicemic cu 30%; a mânca o salată preparată astfel este indicată atunci când consumăm mâncare cu indice glicemic ridicat.
Este mai sănătos să mâncăm de 6 ori pe zi în loc de trei. „Omul a fost proiectat să mănânce puţin şi des” afirmă dr. Benton.
Trebuie neaparat să servim micul dejun; noaptea scade nivelul glicemiei şi el trebuie refăcut. Creierul este dependent de glucoza din sânge aşa că el (memoria, atenţia, concentrarea) are cel mai mult de suferit dacă nu mâncăm nimic dimineaţa.
Dr Richard Anderson – cercetător şi specialist în diabet recomandă suplimentele alimentare cu crom care „normalizează” glicemia – „ o ridică dacă e joasă şi o coboară dacă e mare”.

Oreionul – ce mai ştim?

ChickenSoup Pictures, Images and Photos

Oreionul este o boală contagioasă produsă de un virus numit urlian sau paramixovirus şi care se transmite pe cale respiratorie prin picăturile de salivă ajunse în nasul sau gura altei persoane sănătoase. De exemplu când o persoană bolnavă strănută, râde, discută  aprins sau tuşeşte, picăturile de salivă pot infesta uşor alte persoane. De asemeni se mai acestea pot infesta cu ocazia consumării unor băuturi sau alimente folosind aceleaşi pahare sau tacâmuri folosite de persoanele purtătoare de virus. Perioada de incubaţie pentru oreion poate fi de 12 până la 25 de zile, dar în medie durează 16-18 zile. O persoană cu oreion sau parotidită este contagioasă cu 48 de ore înainte de instalarea bolii şi până la şase zile după dispariţia simptomelor, iar după vindecare, boala dă imunitate pe viaţă. Cel mai adesea se manifestă prin umflarea glandelor salivare (parotide) de unde şi denumirea medicală de parotidită epidemică (glandele salivare parotide, care produc saliva pentru cavitatea bucală, se găsesc în spatele fiecărui obraz, în zona cuprinsă între ureche şi mandibulă -unghiul mandibular).

Oreionul debutează  cu febră care poate ajunge până la 39,4ºC, cu dureri de cap şi pierderea poftei de mâncare. Semnul distinctiv al oreionului este inflamarea şi durerea de la nivelul glandelor salivare parotide, făcând copilul să arate ca un hamster cu mâncare în obraji. Glandele se inflamează progresiv şi devin dureroase pe o perioadă de 1-3 zile. Durerea devine mai puternică atunci când copilul înghite, vorbeşte, mestecă sau bea sucuri acide (cum este sucul de portocale).
Atât glanda din partea stângă cât şi cea din partea dreaptă pot fi afectate, una inflamându-se cu câteva zile înaintea alteia, sau se poate inflama doar una singură. In unele cazuri rare de oreion, virusul poate ataca şi alte glande salivare în afară de cele parotide. In aceste cazuri inflamarea se poate obseva sub limbă, sub maxilar sau poate coborî în jos până la nivelul pieptului.
Oreionul poate duce în cazuri rare la inflamarea creierului. Encefalita (inflamaţia creierului) şi meningita (inflamaţia învelişurilor creierului şi măduvei spinării) sunt ambele complicaţii rare ale oreionului. Simptomele apar în prima săptămână după ce glandele parotide încep să se inflameze şi pot include: febră mare, înţepenirea gâtului, dureri de cap, greaţă şi vărsături, ameţeli, convulsii.
Oreionul la băieţii adolescenţi şi la bărbaţii adulţi poate provoca orhita, o inflamaţie la nivelul testiculelor urmată sau nu de sterilitate. De obicei un testicul se inflamează şi devine dureros timp de 7-10 zile după ce se umflă parotidele. Aceasta este însoţită de o febră ridicată, frisoane, dureri de cap, greaţă, vărsături şi dureri abdominale care uneori pot fi confundate cu o apendicită dacă este implicat testiculul drept. După 3-7 zile umflarea şi durerea testiculului scade, de obicei în acelaşi timp cu scăderea febrei. In unele cazuri se umflă ambele testicule. In plus, virusul urlian poate afecta pancreasul, sau la femei ovarele, cauzând dureri abdominale.  In alte cazuri, semnele şi simptomele oreionului sunt atât de uşoare încât infecţiile cu oreion sunt greu observabile sau inaparente. Doctorii cred că aproximativ una din trei persoane a suferit de oreion fără să menifeste nici un simptom. Prevenirea infecţiei se face cu vaccinul urlian descoperit de Maurice Hilleman. Se administrează fie separat, fie împreună cu vaccinul anti rujeolă, anti-rubeolă şi anti-varicelă (aşa cum se face în SUA). Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă vaccinarea împotriva rujeolei, rubeolei, (pojarul german) oreionului şi varicelei (vărsatul de vânt) deoarece riscurile acestor boli depăşesc cu mult riscurile de vaccinare împotriva lor. Ce facem când avem oreion?

NurseSmiley Pictures, Images and Photos

Tratamentul înseamnă odihnă, dietă de susţinere (vitamine şi minerale în stare proaspătă), hidratare iar în cazul unor inflamaţii puternice  – corticosteroizi recomandaţi de un medic. Cât timp durează umflarea glandelor salivare, mâncăm doar fructe şi legume proaspete, moi şi zemoase (alimentele moi reduc durerea produsă de înghiţit). Bem multă apă purificată osmotic (un sprijin important pentru sistemul intern de apărare comparativ cu soluţia apoasă minerală care suprasolicită sistemul imunitar). Evităm cafeaua, sucurile acidulate, produsele lactate, făina albă, zahărul, murăturile sau citricele (produc discomfort). Putem ţine o zi sau două pe săptămână  post alimentar (pentru dezintoxicare şi întărirea sistemului imunitar). Ne odihnim la căldură şi într-o atmosferă curată, uscată. Nu există medicamente care să vindece oreionul (antibioticele sunt inutile). Dacă se umflă testiculele le vom susţine într-un hamac improvizat şi vom aplica comprese reci ca să calmăm durerea. Dacă testiculele sunt foarte umflate, dacă apare voma severă (semn de suferinţă gravă pancreatică), febra depăşeşte 40 de grade, gât rigid, înţepenit (semne de meningită sau encefalită) mergem urgent la spital. În cele mai multe situaţii însă, oreionul se vindecă în 10 zile de obicei fără alte complicaţii.

4 vizitatori online acum
1 vizitatori, 3 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 7 la 04:29 am UTC
Aceasta luna: 13 la 09-07-2019 02:16 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC