> News of the day <

Despre un altfel de şantaj sau cronica impotentului pseudo-intelectual II

Pentru a înţelege mai bine evoluţia unui specimen periculos aşa cum este şantajistul despre care vorbeam în preambul să facem cunoştinţă cu un specimen asemănător care a trăit în secolul XIV în Franţa (o fi reîncarnarea acestuia?!) Gilles de Rais – căci despre el este vorba s-a născut într-o epocă dominată de jafuri şi care … Read more

noiembrie 2020
L Ma Mi J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Despre un altfel de şantaj sau cronica impotentului pseudo-intelectual

Preambul. Art 211 din Codul Penal defineşte doar o anume latură a şantajului – aceea care are impact material asupra unui individ. Există însă o formă de şantaj practicată de unii indivizi pseudo-intelectuali mai ales,şi care nu este încă încadrată în vreun articol penal. Este vorba despre acei oameni din apropierea noastră care – direct sau indirect, ameninţă că ne vor pedepsi dacă facem sau dacă nu facem anume doar ceeace doresc ei. Ei transmit un mesaj rafinat de tipul: „vei suferi pentru că nu te-ai comportat aşa cum am vrut eu!” „te voi strivi pentru că m-ai contrazis!”, „te voi distruge pentru că…” iar ca să dea conţinut acestei ameninţări folosesc de obicei tot ceeace ştiu/află despre  o persoană pentru a-i distruge reputaţia. Sunt indivizi inteligenţi care cunosc părţile vulnerabile ale victimei pentru că a avut cândva o relaţie apropiată cu ei şi au avut acces prin intermediul încrederii pe care aceasta le-a acordat-o la momentul respectiv la unele secrete intime din viaţa ei.

A investiga/explora sufletul desfigurat al unui astfel de specimen uman este o aventură inutilă/gratuită poate, dar plină de sensuri terapeutice/preventive şi mai ales revelatoare pentru potenţialele/viitoarele victime ale şubredului la minte. Frica uriaşă acumulată de-a lungul anilor de acest şantajist devine forţa lui interioară şi rezervorul de Frică, de temeri din care extrage eşantioane pe care le injectează nemilos victimelor nenorocoase. Şantajul este o formă de trăire pentru aceştia ce le permite să se simtă siguri pe ei şi să le dea o iluzorie senzaţie de siguranţă sau iluzia că „sunt stăpâni pe situaţie”. Ei sunt puternici doar pentru o clipă iar arma şantajului emoţional sau non-intelectualist se vrea o armă care să-i apere pe ei de ei înşişi de durerea acumulată dar mai ales, de Frica ce-i bântuie zi şi noapte,  halucinantă/ /materială/substanţială/ organică/ definitivă/distructivă/desfigurantă. Istoria vieţii acestui soi de individ mai îndepărtată sau mai apropiată ne ajută să înţelegem mecanismele psihologice care au dus la o astfel de acumulare negativă deformantă.

Suportul lui, elementul cel mai important însă, care condiţionează existenţa acestui tip de şantaj şi şantajist este chiar victima, cu toate punctele ei slabe, cu acele lucruri care o fac să fie nesigură, iritată, supărată când ştie că aceste zone sunt/vor fi atinse de mistretele rău intenţionat. De ce întâmplă aşa de des acest fenomen însă puţin studiat şi analizat?

Pentru că moştenim tarele trecutului şi educaţiei noastre iresponsabile/ incorecte/incomplete/greşite de tip comunistoid.

Am fost crescuţi şi educaţi să ne considerăm victime iresponsabile pentru propria noastră viaţă – am mai scris despre această mentalitate păguboasă pur românească („altcineva are grijă de noi”, „altcineva este vinovat pentru că noi nu… „etc).

În această situaţie Victima va aştepta mereu înfricoşată sperând ca EL să îşi schimbe comportamentul agresiv/şantajist în loc să se schimbe chiar ea, să îşi schimbe propriul comportament şi să devină în sfârşit responsabilă cu adevărat. Capitularea, renunţarea, abandonul, evitarea, sunt Premii pe care victima le acordă pe nemeritat acestui ţicnit. Preţul pe care îl plăteşte este enorm pentru că personajul o va menţine permanent într-o stare de jenă faţă de ea însăşi, de vinovăţie, de neîncredere în ea însăşi, de dezechilibru emoţional.

Cel mai des întâlnit tip de şantajist este punitivul („descendent al punilor!” – e o glumă desigur,) care atunci când are de-a face cu o cât de mică rezistenţă din partea victimei, devine violent ameninţând/agresând  fie direct – fie indirect – atunci când apelează la trucuri/insinuări pseudo-literar-intelectualiste.

Expresiile lui favorite: ”dacă nu faci cum vreau eu, valea!”, „poţi să-ţi iei adio dacă…”, „te voi distruge”, „te voi spulbera”,  etc.

Punitivul se ascunde în spate le unei faţade împenetrabile şi ne aruncă în faţă sub formă de otravă verbală, toată responsabilitatea pentru eşecul/impotenţa destinului lui.

Combustibilul care întreţine tot acest mecanism psiho-patologic şi distructiv începe cu „F” – Frica, teama generată de informaţiile acumulate de şantajist în timpul relaţiei cu victima şi care Acum s-a transformat în muniţie. Întâlnim aspecte legate de autism, de paranoia sau  deschizofrenie – individul poate trăi şi fantaza cu uşurinţă în planuri mental-emoţionale diferite, personalitate multiplă patologic ce păcăleşte cu uşurinţă mai ales superficialii de lângă el cu docta sa aură pseudo-intelectualistă atent construită.

Sfârşitul acestui specimen patologic este la balamucul cu irecuperabili însă doar după ce îşi desăvârşeşte, profitând de neatenţia/ignoranţa comunităţii, „opera” distructivă.

Dar, care este profilul complet al acestui „terorist”, prin ce mecanisme el a ajuns în acestă situaţie desfigurantă, cum ne putem controla sentimentele de vinovăţie injectate de acesta, cum să-l recunoaştem, cum să-l izolăm, cum să-l neutralizăm,  dar şi o mulţime de alte întrebări şi răspunsuri într-o viitoare lucrare – ediţie foileton – de buzunar,  bazată pe un studiu de caz amănunţit – sinteză a mii de informaţii primite din surse diverse, Real, cules din fauna imediată de lângă noi.

Despre „aiureală” sau „sminteală”.


Aiureala/sminteala sau delirul este o convingere absolută a unei persoane care nu poate fi combatută cu argumente logice şi care nu cedează în ciuda evidenţelor. Este o idee falsă susţinută neclintit deşi probele şi dovezile sunt obiective, evidente şi dovedesc contrariul (dar nu şi pentru bolnav). “Legea delirului este alterarea infrastructurală a psihicului prin degradarea valorilor morale, egoism insular şi agresiv” (Psihozele… Ed Pamfil, D.Ogodescu, p.217).Individul şi-a pierdut simţul realităţii, el are păreri eronate iraţionale, la care a aderat ferm. Intrucât ele evoluează pe fondul unor personalităţi cu trăsături caracteriale specifice (orgolioase, agresive, rigide, suspicioase) îşi vor adăuga, din contextul realităţii, doar elementele care vin să susţină construcţia pseudo-logică, prin care subiectul îşi construieşte propria sa realitate. Afectul acestui personaj himeric se caracterizează prin rigiditate, inflexibilitate şi tensiune. Tulburările delirante apar la indivizii care au suspiciozitate crescută, la persoanele geloase, care au tendinţa de a fi obsedate de ideea că ar putea fi obiectul invidiei sau pot fi supuse unor atitudini de persecuţie de către peroanele din jur (se simt urmărite, supravegheate, controlate).
Clasificare. E. Esquirol, Laseque, Falret, G.Dumas, B. Ball, E. Dupre, etc au identificat delirul de persecuţie, delirul de grandoare, delirul de imaginaţie, delirul de negaţie, delirul mistic, delirul hipocondriac, etc. După mecanism întâlnim delirul de interpretare (iluzii sau scenarii imaginare). După teme avem delir de persecuţie, megalomania, delirul mistic sau profetic, gelozia, autoacuzarea, sentimentul de a fi condus de o forţă exterioară etc. După structură – delirul este bine construit şi coerent dar descoperim şi forme de delir incoerent sau imprecis. Delirul fantastic este o construcţie care porneşte în toate sensurile dar care rămâne totuşi organizat. După declanşarea sa, aiureala apare când dintr-odată şi pe neaşteptate (bufeul delirant), când insidioasă şi progresivă. După evoluţie aceasta este reversibilă sau nu, intermitentă, extensivă, însoţită sau nu de un deficit intelectual. Tulburările de raţionament sunt “răspunzătoare” de “somptuoasa” elaborare delirantă, sistematizată şi imbatabilă, ca o adevărată “fortăreaţă”. Premisele raţionamentului, argumentele, concluziile, se prelucrează în cele mai mici amănunte pentru susţinerea delirului (O.V.Kerbikov). Elementul esenţial în acest tip de “aiureală” este reprezentat de existenţa uneia sau mai multor idei delirante nonbizare care durează de cel puţin o lună de zile. Mimica bolnavilor exprimă seriozitate, asprime, exigenţă, rigiditate, severitate sau superioritate (în funcţie de evoluţia delirului ei îşi modifică expresia) . De exemplu dacă se consideră nişte misionari, aceştia îşi lasă barbă şi părul lung; sau dacă se cred conducători de armată, iau o poziţie marţială, solemnă, impunătoare, dominatoare. Memoria este perfect conservată; amănunte neimportante şi întâmplătoare bolnavului i se par dovezi care vin în sprijinul construcţiei sale mentale năstruşnice. Ideile delirante apar insidios, se consolidează şi treptat iau în stăpânire victima. Psihiatrii disting trei stadii pe care le parcurge în evoluţia sa delirul: stadiul ipocondriac – în care personajul este neliniştit, preocupat, suspicios (interpretează cele mai nevinovate gesturi ale celor din jur drept “dovezi” de rele intenţii asupra sa – cf. Serieux), stadiul de cristalizare când bolnavul “deja cunoaşte” cine sunt persoanele care îl persecută, dar şi scopul şi natura persecuţiei (“mă înşeală”, “mă urmăresc”, “mă otrăvesc”, mă insultă”, etc), şi stadiul de delir de grandoare când bolnavul găseşte justificarea perfectă: “sunt persecutat, deci sunt valoros, plin de calităţi”. Aceste personaje “au claritate şi ordine în limbaj, se sprijină pe forme logice coerente, dar îşi conduc întreaga gândire în direcţia sistemului persecutoriu şi grandoman, folosind intuiţii sau raţionamente pseudoparadoxale. Totul se desfăşoară cu o rigiditate totală, cu un orgoliu inflexibil” (D. Ogodescu “Persoană şi devenire… “p.142). “Acţiuni mai mult sau mai puţin inofensive ale celuilalt capătă o încărcătură afectivă… Când susceptibilitatea atinge o mare intensitate, afectul se manifestă chiar la suspiciuni neînsemnate, intensificându-se datorită unor indicii ulterioare şi în cele din urmă ajung să domine gândirea conducând la delir” ( Karl Leonhard – p. 86). Pentru bolnav ideea delirantă, aiureala, sminteala, există ca o realitate de necontestat; e “realitatea” lui ce îi creează o lume proprie care contravine flagrant cu realitatea obiectivă. De aici convingerea extraordinară cu care este susţinută dar şi impenetrabilitatea şi neverosimilitatea conţinutului ei. “Drama alterării iniţiale şi fundamentale a identităţii cu sine şi cu lumea este trăită ca o metamorfoză vagă, cu un sentiment jenant de alienare, de stagnare, de însingurare, de pustietate… Prin aceasta drumul spre delir este deschis” (cf.M. Lăzărescu – Depersonalizarea în Revista de neurologie, psihiatrie şi neurochirurgie p.302). Critica ideilor delirante este exclusă, nucleul delirului fiind de nezdruncinat chiar dacă în faţa unor contraargumente puternice ei pot să manifeste o oarecare reticenţă şi evită să dea răspunsul direct (este ca o retragere strategică pentru ca apoi la scurt timp să reia cu aceaşi intensitate susţinerea delirului). Datorită aspectului sistematic al acestor închipuiri fără temei, acestea apar frecvent ca fiind plauzibile şi ÎMPREUNĂ CU PUTEREA LOR DE CONVIGERE EXISTĂ PERICOLUL DE CONTAMINARE – delir indus în care BOLNAVUL JOACĂ ROLUL DE INDUCTOR PUTÂND ASTFEL INDUCE DELIRURI COLECTIVE! Activitatea generală a acestor indivizi bolnavi este în majoritatea cazurilor păstrată ceea ce le permite continuarea profesiei, însă treptat se modifică în sensul convingerilor fantezist-delirante şi capătă uneori aspect grave, antisociale, mergând de la injurii la violenţă, omucidere sau acte împotriva ordinii publice.
Evoluţia acestor idei delirante/fantasme tinde să fie cronică, lentă, cuprinzând în cele mai multe cazuri toată viaţa acestui personaj beteag. Uneori evoluţia prezintă mici oscilaţii, cu perioade de exacerbare variabile ca durată în care, din cauza reacţiilor antisociale, este necesară internarea lui. Ignorat, neînţeles şi persiflat, pacientul delirant nu-şi mai împărtăşeşte ideile sale oricui, întrucât nu oricine e “demn” de încredere şi înţelegere, se “încapsulează”, se “închistează” (încet- încet se generează autismul).
Prognosticul depinde de intensitatea interpretărilor delirante, de modul de sistematizare, de tema delirantă şi de felul reacţiilor acestui personaj alienat. O evoluţie defavorabilă se observă la indivizii internaţi, din cauza sentimentelor de prizonierat pe care-i încearcă. Psihoterapia este dificilă din cauza lipsei de încredere.
Tratamentul are o specificitate mai deosebită, pentru că ACEST TIP DE PACIENT NU ARE CONŞTIINŢA BOLII ŞI MANIFESTĂ O TENDINŢĂ ACCENTUATĂ DE A TRANSFERA OSTILITATE ASUPRA PERSOANELOR CE NU-I ÎMPĂRTĂŞESC CONVINGERILE. Includerea în sistemul himeric/delirant comportă riscul ostilităţii pacientului ce poate fi urmată chiar de vătămarea corporală a medicului.

7 vizitatori online acum
1 vizitatori, 6 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 11 la 01:13 pm UTC
Aceasta luna: 25 la 11-02-2020 06:12 am UTC
Acest an: 213 la 01-19-2020 01:26 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC