> News of the day <

Cu barca pe Dunăre la Cazane

Sâmbătă după ce am “croşetat” anumite reţete din cartea dedicată artei culinare specifice Dunării, am decis împreună cu fetele să facem o plimbare pe luciul apei. Soare, voie bună, aer curat, re-creere… Imaginile descriu doar o parte din senzaţiile speciale pe cale le oferă Dunărea chiar în locul unde începe Istoria neamului românesc. Pe aici … Read more

mai 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Cu Camaradul Levantin la Mânăstirea Sfânta Ana de la Orşova


Sâmbătă 9 iuluie, înainte de a intra în Labirintul Danei Dumbrăveanu, am urcat pe Drumul Eroilor – Dealul Moşului cu Camaradul Levantin din Severin pentru a lua o gură de apă bună şi de linişte la Sfânta Mânăstire Ana de la Orşova. Tăcerea şi harul cu care sunt binecuvântate aceste locuri sunt rarisime. Merită orice efort pentru a ajunge aici. Am cules câteva imagini cu telefonul celular din muzeul Pamfil Şeicaru – un român de excepţie care se odihneşte chiar aici. Calitatea proastă a imaginilor şi sunetului este compensată de inteligenţa privitorilor care vor primi astfel îndemnul de a veni să vadă cu ochii lor pe 25 iulie la hramul Mânăstirii oameni, fapte, locuri şi lucruri minunate.
Pe 25 iulie este hramul Mânăstirii. Cunoscătorii ştiu deja şi vor fi aici la Mânăstirea închinată tuturor acelora care au înfăptuit România Mare. Ceilalţi află chiar acum în timp ce citesc şi îşi vor face cu siguranţă timp pentru un drum al iniţierii – început de vindecare şi mântuire.

Povestea oşteanului Iovan – cavalerul crinilor şi regele albinelor


Nelu Iovan este un om modest, onest, vesel când nu e tăcut şi harnic precum un monah.

Nelu Iovan este un oştean iscusit care a fost scos din luptă în plină maturitate şi putere. Povestea lui este povestea cavalerilor care sunt marginalizaţi tocmai atunci când sunt mai pregătiţi pentru focul bătăliilor. Iovan nu s-a luptat cu vreun inamic la hotarele ţării, ci, la fel ca Iovan Iorgovan cu un balaur cu mult mai perfid şi mai periculos- focul. A fost comandirul cel mai iscusit din ultimii ani ai pompierilor din Severin. Lupta cu focul cere inteligenţă, abilitate, strategie şi intuiţie pentru că această fiară tăcută este mai şireată decât trupele de cercetaşi ai vreunui inamic de aiurea. Creşte din nimic, se hrăneşte doar cu aer şi sfâşie fără milă tot ce întâlneşte. A-l stăpâni şi nimici cere minte pricepută, flexibilă şi fluidă precum apa pură.

A uitat demult stresul de ieri când alerga cu maşinile pline de apă ca nişte femei gravide şi dădea ordine scurte tulumbaşilor. Acum vorbeşte încet, aproape în gând albinelor, îşi scutură de pe sprâncene pulberea aurie ce cade din florile teilor şi ascultă foşnetul petalelor de crini…

Dar nu despre foc am vorbit cu domn’ Nelu ci despre flori de tei şi crini, despre albine şi miere. Pentru că dumnealui s-a retras din oraşul agitat într-un loc aiuritor de frumos, nu departe de Dunăre. Aici îngrijeşte florile de crin şi teii pentru ca harnicele albine să aibă ce fecunda. Şi ce oferi. Cavalerul crinilor şi al albinelor. Dar oare nu cumva chiar regii aveau ca emblemă crinul ca semn al purificării, perfecţiunii, luminii şi al vieţii? Cum ar putea cineva să descrie mirosul dumnezeiesc al crinilor şi al teilor înfloriţi în curtea lui domn’ Nelu dimpreună cu zumzetul hipnotic al albinelor harnice ?

Priseaca de stupi a lui Iovan e aşezată la fel ca acelea de odinioară – ale dacilor- în apropierea unei trecători ce duce spre o poiană din mijloc de codru des. Ne-am povestit poveşti despre daci şi despre albinele care apărau posăzile ţării noastre de-atunci şi de-acum. Dacii – un popor care era şi bun strateg şi viteaz dar şi neînvins (ei nu în luptă au fost zdrobiţi ci prin trădarea unui Bacilis nefericit care i-a aruncat în moartea însetării de apă sau în lanţurile cioplite pe Coloana lui Apolodor de la Roma vizibile şi azi după 2000 de ani şi la propriu şi la figurat) ştiau că albinele nu suportă mirosul cailor aşa că acestea se ocupau de paza drumurilor de acces (un cal putea fi ucis de doar 2-3 albine). Herodot din Halicarnas de exemplu, a scris că din cauza albinelor nu se putea pătrunde în teritoriul de la nordul Dunării iar Alexandru Macedon însuşi ştia de frica acestora…

Americanii au stabilit că durata medie de viaţă a unui apicultor este de 78 de ani faţă de 58 de ani cât este cea a unui doctor. Şi atunci, domn’ Nelu a promis – pentru viitoarea noastră întâlnire, un fagure cald plin cu miere de tei…

“Maxima calitate” : Hi-Q a (în) cântat la Severin “cântece despre oamenii pe care îi iubim”


Cu mulţi ani în urmă (oare cât o fi trecut de-atunci?) Dana Nălbaru end comp hi-q realiza o emisiune tv pe plaja de la Olimp. Îi vedeam zilnic pentru că hotelul lor era lângă al nostru. Atunci i-am cumpărat soţiei o pereche de sandale transparente- exact ca ale Danei Nălbaru – de care a fost mândră şi cu care s-a lăudat vreo doi ani de zile! Ce frumoşi şi sinceri erau! I-am revăzut în anii ce au urmat -când şi când, pe la concerte şi constatam că sunt la fel de frumoşi şi apropiaţi celor mulţi. Azi, aceeaşi trupă de modeşti-frumoşi – “momoşi” cum se spune la noi în fosta şi viitoare regiune Oltenia, a cântat pentru copii frumoşi ai Severinului. Habar n-am avut că vor cânta la Severin, m-am dus să cumpăr hârtie igienică şi alte alea pentru nevoi casnice şi am crezut că cineva îi imită. Era prea bună însă imitaţia şi în loc să intru în magazin m-am oprit să ascult. Şi să filmez cu telefonul care s-a încintat şi el odată cu atmosfera. Aşa am descoperit cu uimire şi bucurie că sunt Ei – cei care ne-au colorat în culori vesele, pastelate, tinereţile noastre. Copii noştrii – iată! – sunt la fel ca noi atunci – veseli şi exuberanţi. O altă trupă – mai fiţoasă şi mai gomoasă – care a cântat nu demult în Severin, spunea că a întâlnit cam puţini oameni în Severin şi că şi aceea erau cam deprimaţi. Ei erau deprimaţi dar nu vedeau din cauza păianjenilor din sprâncene. Cine mai zice acum că în Severin oamenii sunt trişti? Imaginile vorbesc singure…

Dunăre şi maci


Pe malul Dunării au înflorit şi anul ăsta macii roşii. Puţin înainte de a se pune ploaia, păsărelele se zbenguiau şi-şi făceau declaraţii de iubire. Viaţa e frumoasă… cum ar spune un concitadin.

La pădurea Crihala


O ieşire “la pădure” nu este doar prilej de a schimba o plictiseală de acasă cu altă plictiseală “la iarbă verde” aşa cum se întâmplă de obicei, (oamenii revin la domiciliu mai obosiţi decât au plecat şi cu kilograme în plus care trebuie “date jos” mai apoi).
A merge în Natură este ocazie de re-creere (nu de dis-tracţie, sinonim cu dis-trugerea).
Creierul omenesc rezonează cu sunetele din natură şi cunoaşte adevărata relaxare – aşa-numitele unde alfa, undele pe care le generează şi clopotul bisericii dar şi unele aparate inventate de oameni pentru stimularea relaxării, regenerării, vindecării şi despre care vom povesti într-un articol viitor.
Severinenii au chiar lângă ei, la îndemână (încă nu s-a privatizat Pădurea Crihala!) un loc minunat de re-generare mintală şi fizică – dar care îşi arată virtuţile re-generatoare doar când nu se aude muzică lătrătoare, sintetică, improvizată sau fum de mititei…

Busola interioară

Gradul de perfecţiune al unui om nu se măsoară nici prin dimensiunea conturilor din bancă, nici prin numărul de diplome sau premii câştigate ci printr-un coeficient de linişte lăuntrică. Pacea interioară este bunul cel mai de preţ al omului; ea este busola noastră internă. Armonia interioară este esenţială pentru atingerea performanţei maxime, fie că vorbim de relaţiile cu prietenii, cu membrii familiei, sau la serviciu. Toate relaţiile înfloresc atunci când există armonie. În interiorul firmelor, acest indicator – pacea interioară se măsoară prin gradul de armonie care există între angajaţi. Companiile productive sunt acelea ale căror angajaţi sunt mulţumiţi de ei înşişi. Ei sunt implicaţi total în munca lor şi se simt fericiţi şi în siguranţă acolo unde îşi îndeplinesc serviciul.

Principalii vinovaţi de cel puţin o parte din nefericirea care ni se întâmplă, sunt părinţii noştrii. Ei ne-au învăţat că fericirea este doar un produs secundar al unei vieţi în care trebuie să îi facem pe ceilalţi fericiţi. A-ţi propune fericirea personală ca scop era văzută de ei ca o formă de egoism.

Adevărul este că dacă noi nu ne străduim să atingem fericirea, nimeni altcineva nu o va face pentru noi. Atunci când vom lupta doar pentru fericirea altora vom fi permanent la mila sentimentelor lor, oricine ar fi aceştia. De asemeni, nu putem oferi ceeace nu avem. Nu putem face pe alţii fericiţi când noi înşine nu suntem. Sau cum spunea Abraham Lincoln :”nu poţi ajuta săracii devenind unul dintre ei”.

În termeni simpli, noi ne simţim liniştiţi atunci când suntem eliberaţi complet de emoţiile distructive cum sunt teama, furia, îndoiala, vinovăţia, resentimentele sau îngrijorarea.

Principalul obstacol în realizarea acestei stări este ataşamentul faţă de persoanele negative şi faţă de situaţiile care ne produc stres. Mintea ne aduce mereu argumente pentru a ne complace în aceeaşi situaţie negativă, în loc să ne ofere soluţii la probleme.

Pentru a trăi viaţa pe care o merităm cu adevărat ar trebui să fim perfecţi egoişti, să ne eliberăm mintea de toate limitările din prezent şi să ne imaginăm viaţa exact aşa cum ar trebui să fie.  Când pacea interioară va fi scopul nostru şi când vom planifica ceeace vom face în funcţie de acest parametru, nu vom mai face niciodată greşeli în relaţiile cu ceilaţi şi vom fi siguri că vom face şi vom spune ceeace trebuie. Ne vom simţi minunat în propria noastră piele iar pacea interioară este cheia secretă.

Când vedem stele… verzi

“Stelele verzi”, scânteile, fulgerele luminoase pe care le-am văzut când ne-am lovit la cap –se mai numesc fosfene.

Durează câteva secunde şi apar în vederea periferică. Senzaţia de a vedea astfel de flash-uri se numeşte fotopsie. Studenţii, scriitorii, lucrătorii care muncesc noaptea şi dorm puţin – ajung la fotopsie pentru că pierd nopţile. Frecatul puternic la ochi, căscatul, defecaţia  sau strănutul pot produce succesiuni de flash-uri.

Semnifică îmbătrânirea, tensiune arterială scăzută sau crescută, sau prevestesc o migrenă. Explicaţia ţine de contracţia bruscă a vaselor de sânge din creier.

Ce soluţie avem?

Relaxare,  meditatie, concomitent cu măsuri dietetice: dieta hiposodată, consumarea unei cantităţi mari de apă zilnic – ochii sunt supuşi unui bombardament luminos intens toată ziua aşa că hidratarea este crucială (de preferat cu apă, nu sucuri, nu bere, nu soluţie apoasă minerală plasticată).

Sucuri de fructe şi legume, scoaterea din alimentaţie a proteinelor animale.

Se pot consuma peşte, soia, seminţe de floarea-soarelui şi susan, cereale integrale; se evită cafeaua, ceaiul, alcoolul; alimentele vor fi fierte sau coapte, nu prăjite; se vor evita legumele din familia solanaceelor (vinete, roşii, cartofi, ardei).

Stropirea feţei cu ochii deschişi de şapte ori cu apă rece dimineaţa.

Tablete de Ginkgo Biloba din farmacie 2-3 /zi o lună.

Afinele (fructele de Vaccinium myrthillus) ocupa un loc aparte în îngrijirea oculară, prin conţinutul în vitamine şi antioxidanţi naturali: 3%-7,5% antocianozide (mirtilozida A si B), procianidoli (B1, B4), flavone, tanin catehic (catechol, epicatechol), zaharuri, acizi organici, vitamine (A, C), alcaloizi chinolizidinici (mirtina si epimirtina). Au acţiune capilaro- şi vasoprotectoare (factor P- antocianozide), antioxidantă, antiinflamatoare, inhibitoare a enzimelor implicate în degradarea matricei conjunctive (elastaza, colagenaza, hialuronidaza), inhibitoare a glicării proteinelor (cu rol în modificările generate de diabetul zaharat)

Antrenamentul muşchilor prin exerciţii specifice

vitamina C, vitamina A, luteina şi zeaxantina consumate pentru a avea o vedere foarte clară – se găsesc în varză crudă, spanac, lăptucă, ardei dulce roşu, ardei iute, mazăre, dovlecel, praz, sfecla, broccoli, mălaiul de porumb, alune, fistic, ceapa, morcov, curmale, pătrunjel, busuioc, tulpinile de păpădie crude, gălbenuş de ou

vit B1, vit B2, vit B6, vit B12,vit E, calciul.

O melodie frumoasă …din alte timpuri

Ai fost femeia visurilor mele – Azur
Erai frumoasa ca regina noptii,
Cand aparei razand in fata portii,
Cu glas incet atunci eu imi sopteam
Cat de mult te iubeam.

Erai frumoasa ca regina noptii,
Cand aparei razand in fata portii,
Cu glas incet atunci eu imi sopteam
Cat de mult te iubeam.

Ai fost femeia visurilor mele
Dara intr-o zi tu ai fugit de ele
Pacat, pacat,caci eu te-am asteptat.

Ai fost femeia visurilor mele
Dara intr-o zi tu ai fugit de ele
Pacat, pacat,caci eu te-am asteptat.

Tu esti femeia care sti iubi,
Tu esti femeia ce sti suferi,
Tu esti femeia ce te-am asteptat,
Dar tu m-ai inselat.

Tu esti femeia care sti iubi,
Tu esti femeia ce sti suferi,
Tu esti femeia ce te-am asteptat,
Dar tu m-ai inselat.

Credeam ca vii, dar tu nu ai mai venit,
Credeam ca vii caci prea mult te-am iubit.
Pacat, pacat caci eu te-am asteptat.

Credeam ca vii, dar tu nu ai mai venit,
Credeam ca vii caci prea mult te-am iubit.
Pacat, pacat caci eu te-am asteptat.

Iar daca vremea trece ca un fum,
Eu parca te vad venind din drum,
Ca o regina in nopti aparand,
Dar nu-i decat un gand.

Iar daca vremea trece ca un fum,
Eu parca te vad venind din drum,
Ca o regina in nopti aparand,
Dar nu-i decat un gand.

Ai fost femeia visurilor mele
Dara intr-o zi tu ai fugit de ele
Pacat, pacat,caci eu te-am asteptat.

Ai fost femeia visurilor mele
Dara intr-o zi tu ai fugit de ele
Pacat, pacat,caci eu te-am asteptat.

Credeam ca vii, dar tu nu ai mai venit,
Credeam ca vii caci prea mult te-am iubit.
Pacat, pacat caci eu te-am asteptat.

Credeam ca vii, dar tu nu ai mai venit,
Credeam ca vii caci prea mult te-am iubit.
Pacat, pacat cacï eu te-am asteptat.



Asculta mai multe audio Muzica

…ps de la minutul 13 si 15 secunde!!!… este melodia din care s-a inspirat Azur…

Fântâna cinetică din Drobeta Turnu Severin

Fântâna cinetică din Drobeta Turnu Severin – operă a sculptorului Constantin Lucaciu este inaugurată în anul 1979 după începerea lucrărilor la marea hidrocentrală de la Porţile de Fier I. Constantin Lucaciu născut în Bocşa Română – judeţul Caraş Severin, profesor de sculptură este laureat al Premiului Herder în anul 1984.

Începând cu1993, Constantin Lucaciu este profesor al Departamentului de sculptură al Academiei de Arte Frumoase din Cluj Napoca. Operele sale monumentale se găsesc în diferite oraşe ale României, cele mai notabile în Bucureşti, Constanţa, Brăila, Reşiţa, Drobeta Turnu Severin, iar alte sculpturi ale sale se găsesc în numeroase muzee din ţară. În anul 2007 s-a inaugurat Muzeul Constantin Lucaci, muzeu sub egida Vaticanului ce se află în Sanctuarul San Francesco di Paola, Clabria, Italia

În afara României, sculptura cinetică Stea este o parte a expoziţiei permanente “Fucina degli Angeli” din Veneţia (alături de opere ale luiMark Tobey, Picasso, Max Ernstşi Chagall). Alte lucrări ale artistului se găsesc în colecţii particulare sau publice din oraşele Antwerp, Copenhaga, Ferrara,Milano ,Roma , Veneţia, etc.

Din copilărie şi adolescenţă are trei mari pasiuni: studierea universului, pentru care ia lecţii de matematică şi fizică, muzica şi bucuria de a modela. Studiază desenul şi arta modelajului cu pictorul Tibor Botlik, format în mediul artistic parizian de început de secol.

Constantin Lucaciu. Solitar, deschizător al unui nou drum în sculptură, Constantin Lucaci a edificat în mai bine de cinci decenii de creaţie o operă originală ca viziune şi limbaj plastic. Cu studii la Bucureşti, la Roma, cunoscător al sculpturii din marile muzee europene, artistul se dataşează net prin devenirea creaţiei sale, prin unitatea gândirii filozofice şi ştiinţifice cu adecvarea formei plastice. Etapele creaţiei sale, trepte ale cuprinderii, trăirii şi înţelegerii mereu mai profunde a universului, a conexiunii dintre fenomene aparent paradoxale, mărturisesc lupta crâncenă, fără egal, în plastica românească a mijlocului de veac, pentru cucerirea acelei forme unice „tainică contopire cu un vis de zbor spre înalturi”, singura investită cu harul sugerării armoniei cosmice, a bucuriei existenţiale. Destinul lui Lucaci se află sub semnul fugii de accidental, de nesemnificativ şi chiar de evident în măsura în care acesta înseamnă reprezentare artistică deja uzată; el optează pentru o logică proprie, novatoare, dictată de intuirea şi revelarea esenţelor realităţii. Unitatea organică, armonia elementelor, muzicalitatea mişcărilor ce include şi disonanţa, determină într-un limbaj nefigurativ putinţa transfigurării lirice. Viziunea sa tangentă la cele mai noi concepte şi teorii ştiinţifice contemporane este implicit şi o întoarcere la izvoarele armonice ale artei româneşti, la organicitatea sa. Lucaci acordă consideraţie deplină materialului, preţuieşte mai ales materialele dure ce te obligă la disciplina sintezei, ce trebuie cucerite bărbăteşte: piatră, mar¬mură şi mai ales granit, oţel inoxidabil. Fără etapa granitului în care realizează sinteza formelor figurative, nu poate fi înţeleasă etapa oţelului inoxidabil – când ajunge la sublimarea formei, la metafora sculpturală revelatorie, când îndrăzneşte prima oară în arta românească să utilizeze consecvent oţel inoxidabil polisat, limpezind fiinţa sa adevărată – dincolo de utilitate, durată, dincolo de rezistenţă şi duritate, frumuseţea şi capacitatea de a sugera zborul extraterestru, sentimentul nemărginirii spaţiale. Spaţiul egal de puternic, alături de volum este chemat la colaborare prin concepţia polifonică monumentală a operelor sale. Chiar lumina devine parte integrantă a structurii imaginii. Gândite ca pentru o „artă spectacol”, formele durate în oţel, imense oglinzi polisate captează şi dăruie capricios lumina, antrenând-o într-un sistem general al mişcării, descins parcă din alt tărâm în care timpul şi spaţiul sunt relative, suverană fiind doar esenţa mişcării. în patrimoniul nostru se află din ciclul Spaţiu şi lumină, lucrarea Zbor, databilă în 1966. Un alt aport valoros şi inedit în arta românească sunt fântânile sale cinetice, complexe, polisate în oţel, capabile să execute un sistem general al mişcării ce reconfigurează infinit lumina, spaţiul, apa, într-o adevărată simfonie”. (A.R.)- Zbor, „Spaţiu şi lumină” – LUCACI Constantin

Dan Grigorescu: “E o sculptură ce cuprinde înţelesurile marilor spaţii stelare, ale mişcării astrelor, ale imenselor nebuloase din care se îcheagă formele . Aşa cum muzica sferelor se poate imagina ca principiu irdonator al mişcării în nesfârşita întindere a cerurilor, construcţia armonică a sculpturilor sale întemeiază un sistem de raporturi între forma vizuală şi cea sonoră. O muzică încă neauzită se ascunde în volumele acestea ce dezvoltă largi curbe, ritmuri de mare coerenţă, care izbucnesc, neaşteptate, în florescenţe strălucitoare sau săgetează, cutezătoare spaţiu”


imagine şi editare video danny water

Controlul mâniei

Există două căi principale de intervenţie: o cale pentru risipirea mâniei este de a lua în stăpânire gândurile care declanşează valurile de mânie, având în vedere că ele sunt ce evaluează o interacţiune care confirmă şi încurajează prima izbucnire de mânie iar reevaluările subsecvente pot aţâţa flăcările. Contează foarte mult momentul: cu cât mai repede cu atât mai bine pentru eficienţa desamorsării acestui cerc al mâniei. Mânia poate fi complet scurtcircuitată dacă informaţia de liniştire soseşte înainte ca mânia propriu-zisă să acţioneze.

A doua posibilitate de a potoli mânia: psihologia calmării- a aştepta ca adrenalina să ajungă acolo unde nu mai poate să declanşeze mânia. Într-o ceartă asta înseamnă să te distanţezi de celălalt pentru o vreme. Există un truc şi anume să potoleşti mânia suficient cât să poţi simţi că este un moment plăcut pe care îl trăieşti din plin.

Una din strategiile cele mai eficiente este să rămâi singur până te mai calmezi; a altă variantă este mersul la plimbare sau exerciţiul fizic sau metodele de relaxare, respiraţia profundă şi relaxarea muşchilor tocmai pentru că acest lucru schimbă fiziologia trupului iar atenţia este distrasă de ceeace a declanşat mânia.

Perioada de calmare nu va apărea însă dacă în acest timp vom continua să urmărim şirul gândurilor care duc la mânie şi dacă fiecare gând în sine este un mic declanşator pentru o adevărată cascadă de mânie. Distracţia ajută şi calmează mânia: tv, filmele, cititul şi orice intervine în îndepărtarea gândurilor mânioase.

Redford Williams recomandă persoanelor ostile care riscă boli de inimă dacă nu-şi controlează irascibilitatea, conştientizarea de sine pentru a surprinde la timp gândurile cinice sau ostile încă din momentul în care se formează şi de a le nota. Odată ce gândurile sunt captate în acest fel, ele pot fi reevaluate, înainte ca mânia să se transforme în furie. Controlul anxietăţii şi depresiei.

Întrucât în practica noastră întâlnim zilnic, ceas de ceas pacienţi anxioşi şi depresivi din motivele instituţionale amintite mai sus, consider utilă o abordare a acestor simptome şi a modalităţilor de control. Mintea îngrijorată se roteşte la nesfârşit în cercul vicios al unei melodrame de slabă calitate, mergând dintr-o îngrijorare în alta. Reacţia care subliniază îngrijorarea este vigilenţa faţă de pericolul potenţial.

Atunci când frica declanşează creierul emoţional parte din neliniştea rezultată fixează atenţia asupra pericolului iminent, obligând mintea să se fixeze asupra felului în care ar trebui să gestioneze situaţia, ignorând orice altceva pentru moment. Îngrijorarea este o repetiţie pentru ceeace s-ar putea întâmpla rău şi a felului în care trebuie abordată situaţia; misiunea îngrijorării este să găsească soluţii pozitive în cazul pericolelor ce apar, anticipând primejdiile. Dificultatea şi problemele apar când este vorba de îngrijorări cronice repetitive, cele care apar iar şi iar şi nici măcar nu se apropie vreodată de o soluţie pozitivă.

O analiză atentă a îngrijorării cronice sugerează că ea are toate atributele unui blocaj emoţional; îngrijorările vin parcă de nicunde li sunt necontrolabile, generând o atmosferă de nelinişte, sunt imprevizibile din punct de vedere raţional, blocând persoana îngrijorată asupra unui singur punct de vedere inflexibil. Acela al subiectului generator de îngrijorare. Când acest ciclu al îngrijorării se intensifică şi persistă, el se transformă într-un adevărat blocaj neural, ajungându-se la tulburare de anxietate cum ar fi fobiile, obsesiile sau crizele de panică.în fiecare dintre aceste stări îngrijorarea se fixează într-un mod diferit; pentru fobic, se axează pe temeri; pentru obsedat, pe prevenirea unei calamităţi care îl sperie; pentru cei care suferă de crize de panică, îngrijorările se concentrează pe frica de moarte sau chiar pe ideea că ar putea suferi o asemenea criză.

În toate aceste situaţii, numitorul comun este îngrijorarea care o ia razna. Îngrijorările de obicei urmează un singur tipar – o conversaţie cu sine care merge de la îngrijorare la îngrijorare şi care cel mai adesea ajunge la catastrofă şi la imaginarea celei mai cumplite tragedii. Îngrijorările sunt de obicei exprimate în gând, mai precis în auz şi în văz – adică în cuvinte, nu în imagini- lucru extrem de semnificativ pentru stăpânirea îngrijorării. În loc să producă soluţii la potenţialele probleme, cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine, trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi totodată temându-se, rămânând mereu pe acelaşi făgaş al gândirii. Procesul de îngrijorare – atunci când urmează o cale normală – constă într-o repetiţie a ceeace sunt pericolele şi în reflexia asupra căilor în care trebuie rezolvate.

Însă cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi rămânând mereu pe acelaşi făgaţ al gândirii. Cei care suferă de îngrijorare cronică, îşi fac probleme pentru o vastă gamă de lucruri, dintre care cea mai mare parte nu au cum să se întâmple. Obiceiul îngrijorării se adânceşte în acelaşi mod ca superstiţiile.

Tinând cont că oamenii se îngrijorează din pricina multor lucruri cu şanse foarte mici de a se întâmpla cu adevărat- cineva drag care ar putea muri într-un accident de avion, un faliment şi alte asemenea- există la nivelul creierului limbic cel puţin un fel de fenomen magic. Precum o amuletă cae ne apără de unele rele anticipate, cei care se îngrijorează reuşesc din punct de vedere psihologic să creadă că previn. Cei care se îngrijorează în mod cronic se înfrâng singuri în sensul că totul capătă aspectul unor idei stereotipe rigide şi nu mai există nici o breşă creatoare care ar putea duce la o rezolvare a problemei. Această rigiditate apare nu numai în manifestarea conţinutului gândurilor îngrijorătoare, care pur şi simplu repetă mai mult sau mai puţin aceeaşi idee mereu.

La nivel neurologic exstă o rigiditate corticală, un deficit în privinţa capacităţii creierului emoţional de a reacţiona în mod flexibil la împrejurările unei schimbări. Pe scurt, îngrijorarea cronică funcţionează doar în anumite direcţii, niciodată în cele prin care se ajunge la concluzii. Ea uşurează într-o oarecere măsură anxietatea dar nu rezolvă niciodată problema. Singurul lucru pe care cei care se îngrijorează în mod cronic nu-l pot face este să urmeze sfatul care li se dă cel mai des, de altfel „nu-ţi mai face griji!” sau mai rău „nu-ţi mai face griji, fii fericit!”. Cum cei care se îngrijorează în mod cronic au probleme la nivelul nucleului amigdalian, devin imprevizibili. Prin însăşi natura lor, ceva ce li se iveşte în gând persistă.

Există câţiva paşi care pot fi de folos chiar şi celor care suferă de o îngrijorare cronică foarte gravă pentru a-şi ţine acest obicei sub control. Primul pas este conştientizarea de sine, detectarea episoadelor îngrijorătoare cât mai aproape de începutul lor – ideal ar fi curând sau imediat după ce imaginea catastrofală declanşează ciclul îngrijorare- anxietate. Pacientul trebuie să identifice situaţiile care declanşează îngrijorarea sau gândurile şi imaginile care dau naştere îngrijorării, precum şi senzaţiile ce le însoţesc la nivelul corpului.

Prin exerciţii, oamenii pot identifica îngrijorările într-un stadiu incipient al spiralei anxietăţii. De asemenea ei învaţă metodele de relaxare pe care le pot aplica în momentul în care îşi dau seama că începe îngrijorarea şi pe care le pot practica zilnic pentru a fi în stare să le folosească pe loc atuci când au mare nevoie de ele. Dar relaxarea nu este suficientă.

Cei îngrijoraţi trebuie să conteste activ gândurile îngrijorătoare; următorul pas este abordarea unei poziţii, atitudini faţă de aceste presupuneri: este probabil că acea nenorocire să se producă? Este necesar să presupunem că este doar o alternativă; ajută la ceva să ne gândim la nesfârşit la aceste lucruri care creează nelinişte? Acest amestec de gândire profundă şi scepticism sănătos acţionează ca o otravă asupra activării neurale care susţin anxietatea.

Generarea activă a unor asemenea gânduri poate amorsa circuitul libic ce duce la îngrijorare. O stare de relaxare activată în acelaşi timp în mod voit anihilează semnalele existenţei şi prezenţei anxietăţii pe care creierul emoţional le trimite în corp. Această ordine în activitatea mentală este incompatibilă cu îngrijorarea. Atunci când unei îngrijorări i se permite să se repete fără a fi abordată, ea câştigă teren, întărindu-şi puterea de convingere şi ajungându-se astfel la fobii, obsesii, crize de panică.

Cuvinte care vindecă

Cuvintele pot să vindece sau pot să distrugă. Pentru a corecta un cuvânt de critică e nevoie de zece vorbe bune


Avem parte cu toţii de cuvinte de la alţii care ne încurajează, ne ajută să creştem sau, dimpotrivă, de cuvinte care ne dor.

Cea mai puternică vorbă din orice limbă este expresia “te iubesc”. A scrie aceste cuvinte pe o bucăţică de hârte şi a le oferi odată cu vorbele “vorbite” înseamnă cu mult mai mult. Vorbele “zboară” dar bileţelul permite celui căruia i-a fost adresat să se bucure iar şi iar de magia, de farmecul vorbelor rostite într-un anume moment.

Un bileţel pe care scriem simplu, “te iubesc” are virtutea unui medicament: vindecă o mulţime de critici primite fie pe merit, fie nemeritate. Nu ne trebuie calităţi de poet pentru a face acest gest; o putem face simplu către cei apropiaţi, către colegii de servici, sau către persoane necunoscute, atunci când un anume gest al acestora a însemnat ceva pentru noi, ne-a influenţat în vreun fel viaţa.

Fiecare om este o făptură unică a lui Dumnezeu; putem cu sinceritate să scriem ce credem noi că o face unică pe acea persoană. Simplu şi cu efecte extrem de benefice pentru noi dar mai ales pentru cei de lângă noi.

O metodă de relaxare pe zi

Relaxarea presupune destinderea, deconectarea, eliberarea de blocajele inutile.


Relaxarea este un concept tot mai puţin înţeles. Alergăm, muncim aproape un an şi când vine vremea vacanţei ne punem toate speranţele recuperării, relaxării în mâinile pofticioase ale unor agenţii de turism care vor de la noi un singur lucru: cât mai mulţi bani. Aşa că ne trimit în locuri cât mai exotice, mai obositoare, mai costisitoare. Ne întoarcem apoi, de cele mai multe ori, mai obosiţi decât am plecat, cu conturile mai “uşoare” şi cu o mulţime de suveniruri atrăgătoare .. de praf.

Relaxarea este opusul contracţiei musculare.Orice stare de oboseală sau de frică/anxietate, este însoţită de contracţie musculară. Este o reacţie normală a unui organism pregătit să se apere de un eventual pericol.

Dr Edmond Jakobson a observat că atunci când un om este tensionat nervos sau rigid, este predispus să tresară la cel mai mic semnal sonor neaşteptat, la cel mai mic zgomot (“sindromul hamsterului”). Nu doar situaţiile prezente creează stări stresante, ci şi retrăirea unor imagini, impresii neplăcute, a unor situaţii negative  pot genera tensiuni musculare.

Ce facem.

Pentru a reduce stresul în viaţa noastră ne putem propune să plecăm într-o călătorie. Spre deosebire de o excursie, o călătorie nu are o ţintă, nu are un program, nu are plan, fără radio, sau CD; doar noi cu cei dragi cu care să conversăm şi Tatăl Ceresc. Doar privit pe fereastră şi opriri pentru a vedea o curiozitate sau doar pentru o porţie de râs.

Ne vom întoarce mai puţin disperaţi de viaţă, de timp, de oameni. Vom învăţa astfel să vedem lucrurile simple, vom învăţa să preţuim fiecare minut pe care îl mai avem.

Din nou despre manipularea chimică

Aldous Huxley scriitor şi filosof celebru (descendent dintr-o familie care a dat mulţi oameni brilianţi în domenii diferite), este frecvent întâlnit mai ales prin citatele sale: “Daţi-mi o speranţă şi voi construi un univers” sau “Experienţa nu este ceea ce ţi se întâmplă ci ceea ce faci cu ce ţi se întâmplă” sau “Există un singur colţ din Univers pe care ştii sigur că-l poţi face mai bun – şi acela eşti tu însuţi”.

În 1959, acest Aldous Huxley (unul din mentorii spirituali ai lui Mircea Eliade) afirma că „în perioada în care generaţia următoare va trăi vor exista metode “chimice” de a face populaţia să îşi iubească servitudinea şi să se creeze un fel de lagăre de concentrare fără durere pentru întreaga societate.  Astfel oamenilor li se vor lua toate libertăţile şi drepturile însă nici nu vor realiza lucrul acesta pentru că le va fi constant distrasă atenţia şi distrusă dorinţa de a lua atitudine.Totul va fi o spălare a creierelor prin metode chimice sau farmaceutice”. Iată că din 1959 au trecut peste 50 de ani şi “generaţia viitoare” de atunci, suntem chiar noi.De curând, Dr. Roy Bakay şi Philip Kennedy de la Universiatea Emory, au realizat un implant cerebral electronic activat prin puterea gândului şi care permite unei persoane tetraplegice să mişte un cursor pe ecranul unui calculator doar gândindu-se la mişcarea ce urmează s-o facă. Psihiatrul Robert Jay Lifton, în cartea sa apărută încă în 1961 – Thought Reform and the Psychology of Totalism: A Study of “Brainwashing” in China” descrie 8 metode foloside în mod curent în scopul manipulării indivizilor. Amintim aici controlul total asupra informaţiilor, mijloacelor de comunicare pentru izolarea individului de restul societăţii, manipularea experienţelor mistice care apăr în mod “spontan” pentru demonstrarea existenţei autorităţii divine (aşa cum procedează o mulţime de culte), inocularea sentimentului de culpabilitate la nivelul individului, mărturisirea “păcatelor” în faţa unei autorităţi, existenţa unei doctrine sau ideologii care să susţină un anume “Adevăr absolut”, modificarea, denaturarea schimbarea înţelesului cuvintelor, a limbajului pentru a putea susţine schimbarea modului de gândire, şi aceste metode extrem de rafinate merg până la renunţarea voluntară la existenţă.De curând au apărut documente privitoare la un proiect ordonat şi condus de serviciile secrete americane – MIKULTRA  Dr. Sidney Gottlieb, fiind cel care l-a demarat în 13 aprilie 1953 (MK- criptonim descoperit în documentele U.S. Central Intelligence Agency, fiind codificat ca “proiecte sponsorizate de divizia de servicii tehnice a CIA” în anii ’50-’60) ca un răspuns la tehnicile de control asupra creierului sovietice, chineze, nord-coreene, aplicate pe prizonierii SUA ai războiului din Coreea. Un document din 1955 dă indicaţii despre amploarea metodelor propuse spre cercetare cum ar fi: substanţe care provoacă gândire ilogică, impulsivitate până la punctul în care o persoană poate fi discreditată în public, etc. Documentele CIA nedistruse (puţine, de altfel) arată că au fost investigate, în scopul controlului minţii, diferite mijloace “chimice, biologice, radiologice”. In 1964 proiectul a fost redenumit, devenind MKSEARCH, încercând să se realizeze “drogul perfect al adevărului”, utilizând multiple substanţe în interogatoriile spionilor ruşi din timpul Războiului Rece. Iată că ceeace anticipa genialul Aldous Huxlex (iar contemporanilor lui li se părea o pură ficţiune), am ajuns să recunoaştem ca fiind evident şi real. Suntem înconjuraţi de mii de substanţe chimice pe care le introducem în corpul nostru zilnic şi despre care nu avem habar decât că sunt “comestibile” şi pe care le “poftim” iar şi iar amăgindu-ne că “iată, viaţa are gust, merită să fie trăită!”. Manipularea chimică a ieşit demult de pe porţile spitalului de psihiatrie unde bolnavii sunt “liniştiţi” prin metode chimice şi o regăsim la noi pe masă, în pahar sau în farfurie. Una din cele mai perfide astfel de substanţe care ne manipulează chimic până la distrucţia totală a neuronilor şi moarte, este glutamatul de sodiu (monosodic) – cel care dă o puternică “savoare” alimentelor. Glutamatul monosodic (E 621) este un neurotransmiţător care face parte din “bagajul” chimic normal al organismului nostru (este responsabil, alături de alţi nerotransmiţători (ca acidul aspartic), de funcţionarea corectă a sistemului nervos, dar păstrând obligatoriu o proporţie echilibrată a concentraţiei acestor neurohormoni pentru o corectă funcţionare (în special a creierului). Toate organele interne din corpul nostru conţin receptori ai glutamatului, adică reacţionează specific la prezenţa acestei substanţe. Suprastimularea/supraexcirarea acestor receptori (din creier dar şi din celelalte organe) duce la numeroase dezechilibre interne şi la probleme de sănătate care copiază/mimează/simulează simptomele altor boli (fibromialgie sau aritmie cardiacă, de exemplu), boli care sunt greşit diagnosticate de medici (uneori ani de zile). Aceştia emit reţete scumpe cu medicamente şi mai scumpe (trăiască industria chimică “salvatoare”) şi care au la rândul lor o mulţime de efecte secundare periculoase. Sclavul apetitului, pofticiosul, gurmandul nestăpânit care vrea să trăiască doar prin senzaţia pe care i-o oferă câteva zeci de papile gustative supraexcitate, va constata într-o bună zi că este un ratat nefericit, că viaţa lui este mizerabilă iar medicii îi vor devenii cele mai vizitate şi mai apropiate persoane. Dar despre acţiunea concretă a acestui amplificator al “gustului” care ne face dependenţi de anumite “arome” într-un articol viitor.

Somnul

În timpul somnului corpul se regenerează, neuro-toxinele acumulate în periada zilei, se elimină iar energia necesară unei noi zile de activitate se reface.

Un sondaj condus de American Cancer Society concluzionează faptul că oamenii ce dorm mai puţin de 6 ore pe noapte sau care dorm mai mult de 9 ore, au avut o rată a morţii cu 30% mai mare decât cei care dorm în mod obişnuit 7 – 8 ore. Chiar şi cei care au dormit mai puţin de 6 ore şi în general nu au avut probleme de sănătate, au avut totuşi o rată a morţii de 1,8 ori mai mare decât cei ce au dormit orele “normale”.

Oamenii de ştiinţă nu cunosc cu exactitate nici până în prezent rolul somnului în viaţa noastră însă performanţele noastre intelectuale( atenţia, concentrarea,memoria, tonusul emoţional) au legătură directă cu somnul.

Epifiza, o glandă de mărimea unui bob de grâu, situată în mijlocul emisfereleor cerebrale, controlează ritmul somn-veghe prin secreţia de melatonină. Stresul reduce acest hormon care la rândul lui reduce secreţia hormonilor sexuali ajungându-se în timp, la scăderea interesului pentru sex şi la atrofia organelor sexuale. Acest proces este direct proporţional cu stresul la care ne expunem.

S-a estimat că deficitul de somn la nivel mondial este de circa 2321 de miliarde de ore; aceasta este o explicaţie pentru numărul extrem de mare de oameni depresivi.

Oboseala produce 57% din accidentele rutiere sau feroviare, este cauza majorităţii erorilor medicale şi stă la originea a 41% din decesele produse prin accidente în general care induc costuri de miliarde de euro dar şi un număr extrem de mare de ore de muncă neproductive.

Recomandări

Nu trebuie să muncim prea mult; munca în exces epuizează şi poate duce la moarte (sindromul morţii subite cu capul pe birou la japonezi –karoshi)

Când corpul nostru vrea apă, ne este sete, când vrea hrană – mâncăm, când ne este somn ne apună o stare de somnoleţă. Trebuie să dormim 8 ore pe noapte. Somnul cel „mai bun” este între orele 22.00 şi 01.00; somnul între 5 şi 7 dimineaţa este considerat „toxic”. Deficitul de somn se acumulează (creierul nu uită) cu consecinţe greu de corectat.

Cea mai bună metodă de a induce un somn odihnitor este masajul. O şedinţă de masaj general sau doar al tălpilor este mai eficientă decât tranchilizantele care ne fac să ne trezim dimineaţa mai obosiţi decât atunci când ne-am culcat.

Înainte de a adormi ar fi sănătos să bem un pahar mare cu apă pură (creierul conţine aproape 90% apă).

Două vorbe despre înţelegere

Iubirea, Dumnezeu, somnul sau înţelegerea vin la noi fără să le chemăm, singure. Nu le putem impune să vină pentru că aşa şi nu altfel, este dorinţa noastră. Dumnezeu nu poate fi forţat. „Dumnezeu îşi face cuib doar într-o minte liniştită” îmi spunea un prieten preot.  Noi suntem foarte eficienţi în lucruri mecanice dar neştiutori sau neputincioşi în cele umane. Când înţelegem, însă, mintea se linişteşte şi intră într-o stare de pace, de calm, de acceptare. Când nu înţelegem ea este agitată, tulburată, înfricoşată. Când cineva este panicat, speriat el pur şi simplu nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui şi atunci începe să acuze în stânga şi în dreapta sau să înjure. El nu înţelege realitatea care i se întâmplă sau care i se arată în faţa ochilor. El nu poate fi ajutat. Nimeni nu poate fi liniştit, nu poate accesa înţelegerea cu ajutorul altcuiva. Nu există perfuzii cu înţelegere sau cu minte liniştită. Noi încercăm să ne dominăm/învingem unii pe alţii fie că este vorba de copil, soţie, părinte, coleg, şef sau prieteni şi aşa apar conflictele. Pentru că fiecare dintre noi procedăm aşa, este normal să apară şi conflictul. Când vom înţelege cum funcţionează ego-ul, când vom accepta că ceilalţi nu pot fi schimbaţi şi că nu vom reuşi decât să pierdem inutil timp şi energie încercând să facem asta, ne vom linişti şi vom suferi mai puţin. Când ripostăm la „atacurile” celorlalţi, nu facem decât să le întărim acestora şi mai tare ego-ul lor, iar cercul vicios nu se va sfârşi astfel, niciodată. A nu riposta unui ex-prieten care azi te atacă, înseamnă a-i oferi şi lui şansa să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt şi să îşi asume propria responsabilitate. Când încercăm să acceptăm, sau când începem să înţelegem, atunci, apare o anume distanţă între noi şi restul lumii, o stare de detaşare/contemplare. Începem să fim amuzaţi de modul stupid în care acţionează oamenii şi ne amuzăm chiar de propria noastră prostie/ignoranţă. Când renunţăm la frică, abia atunci începem să râdem cu adevărat. Spectacolul lumii este atât de ridicol însă noi nu ne-am dat seama până acum, pentru că făceam parte din el. Asta s-a întâmplat doar până când am înţeles modul de funcţionare. Un terapeut se plimba împreună cu un prieten, când, pe neaşteptate a apărut un nebun scăpat din curtea secţiei de psihiatrie. Nebunul l-a lovit pe acesta cu putere cu pumnul în spate, apoi a fugit şi s-a ascuns. Terapeutul a căzut la pământ, dar şi-a revenit, s-a ridicat uşor şi şi-a continuat liniştit plimbarea. Prietenul revoltat l-a întrebat :”Cum, nu faci nimic cu nebunul ăsta?”. Acesta i-a răspuns: „E problema lui, nu a mea!”. Când altcineva e furios, e mânios, e problema lui, dacă ne loveşte sau ne jigneşte, e doar problema lui. Când cineva ne urăşte dar, noi acum suntem cu adevărat ştiutori/înţelegători, atunci vom simţi pentru el doar compasiune pentru că omul respectiv este bolnav, beteag. Când un om suferă de cancer, bunăoară, nu te superi pe el, ci îl ajuţi să meargă la un spital cât mai urgent.  Mintea este începutul şi sfârşitul tuturor problemelor noastre.

animated love. Pictures, Images and PhotosCând avem în faţă o floare sau o fată începem imediat să gândim „O, ce floare frumoasă!”, sau „o, ce fată frumoasă!”. Dacă avem înclinaţii spre filosofie, o să ne întrebăm „Ce este oare frumuseţea?” sau, „Ce este dragostea?” – întrebări la care nimeni nu a găsit până în prezent vreun răspuns. O floare sau o fată nu este nimic altceva decât o floare şi o fată. A le compara cu alte flori sau cu alte fete, înseamnă a ne expune confuziei, pentru că şi floarea şi fata aceasta sunt unice. Mintea noastră compară, vrea să explice, să digere, să filosofeze, să domine, să cucerească. Şi aşa ratăm momentele esenţiale ale vieţii noastre, pentru că şi florile şi fetele nu au timp să aştepte, ele se ofilesc. Când le-am avut înaintea ochilor ele au avut un mesaj pentru noi adus de dincolo, din necunoscut. Dar acest necunoscut nu durează la infinit. Când o floare, un răsărit de soare, un bob de rouă sclipind sau o fată bate la uşa inimii noastre, noi de obicei ratăm întâlnirea pentru că mintea noastră este deja rătăcită. Un filosof face filosofia frumuseţii sau un poet poezia dragostei. Un om detaşat, însă, care a înţeles realitatea rămâne prezent în prezenţa florii fără să proiecteze gânduri inutile. Ei există pur şi simplu împreună. Tot ce trebuie să facem este să fim prezenţi împreună cu realitatea. Atunci nu mai avem nevoie nici de întrebări şi nici de răspunsuri. Când ne este sete bem apă iar setea dispare. Unde se întâlneşte apa exterioară cu senzaţia de setea interioară? La fel şi atunci când ne este foame. Atâta doar că oamenii au uitat ce e setea, foamea, iubirea, înţelegerea, liniştea, Dumnezeu. Un om „modern” are  dorinţă, plăcere, „poftă” sau, desigur,  apetit.

Cum ne afectează sănătatea automobilul

Primul proiect care avea ca scop creearea unui automobil a aprţinut lui Leonardo da Vinci, era acţionat de un resort („motor oralogic”) şi nu a fost construit niciodată. În 1796, ofiţerul de artilerie francez Joseph Cungnot construieşte un triciclu acţionat de un motor cu abur.

Alţi mecanici îmbunătăţesc de-a lungul timpului acest mecanism ajungându-se la ceeace întâlnim azi pe drumurile şi şoselele patriei (Karl Benz construieşte primul motor cu ardere internă în 1855,  Maibach în 1893 primul motor prevăzut cu jigloare, Dunlop inventează roţile de cauciuc prevăzute cu camere de aer iar Paul Daimler realizează primul automobil asemănător cu ceeace vedem azi). În afara grijilor legate de carburant, ulei care trebuie schimbat sau de reviziile periodice, automobilul ne oferă în schimbul confortului, o mulţime de probleme de sănătate.

Lipsa mişcării scade tonusul muscular general iar celulele musculare atrofiate şi lipsite din ce în ce mai mult de vlagă, sunt înlocuite de ţesut adipos (grăsime) confirmând o dată în plus concluzia specialiştilor care afirmă că principalele cauze de boală la omul contemporan sunt sedentarismul şi alimentaţia.

Poziţia şezând – ghemuit pe care o avem atunci când conducem, creează discomfort organelor abdominale care sunt presate între bazin şi cuşca toracică, având ca rezultat o circulaţie a sângelui abdominală deficitară dar şi o secreţie gastro-intestinală scăzută cu consecinţe ulterioare negative (ulcer, gastrită, constipaţie).

Poziţia şezând prelungită (la fel cu cea de la birou), diferenţele de temperatură între interiorul maşinii şi exterior (cald iarna şi rece vara de la aerul condiţionat) favorizează contracturile musculare lombare şi apariţia blocajelor dar şi afectarea discurilor vertebrale lombare.

Organele genitale sunt şi ele afectate. Bărbaţii au testicolele situate într-o pungă situată la exterior (scrot) pentru a oferi o temperatură mai scăzută procesului de spermatogeneză însă statul îndelungat în poziţia ghemuit la volan supraîncălzeşte această zonă cu efecte nedorite asupra fertilităţii dar şi asupra potenţei (organe genitate prost irigate cu sânge, supraîncălzite şi permanent comprimate). În poziţia şezând pe scaun, circulaţia venoasă de întoarcere este şi ea afectată venele de la picioare dar şi cele din zona anusului evacuând cu dificultate sângele şi favorizând apariţia varicelor şi hemoroizilor (cei mai mulţi şoferi profesionişti se plâng de varice şi hemoroizi).

Programul alert şi termenele precise pentru a ajunge la destinaţie determină şoferii să mănânce în grabă şi de multe ori chiar la volan cu alte consecinţe neplăcute pentru aparatul digestiv şi cardio vascular.

Pentru că nu toate maşinile au aer condiţionat, şoferii deschid geamul inhalând vapori de benzină, CO2, pulberi din trafic sau gaze de eşapament de la celelalte autovehicole (concentraţia admisă de gaze şi pulberi este depăşită în oraş şi cu 300% în orele de vârf). Aşa se explică apariţia durerilor de cap, greaţa, ameţelilor, problemelor de vedere (usturimi, lăcrimare, îngustarea unghiului vizual) şi implicit, creşterea numărului de accidente.

Individul închis în cutia de metal ca într-o conservă se simte izolat de restul lumii şi de aceea el este de cele mai multe ori neprietenos cu restul lumii mai ales când staţionează mult timp pe loc (spre deosebire de pietoni care nu au acest discomfort).  Şoferii care conduc mult timp suferă de aceeaşi afecţiune care este prezentă şi la cosmonauţi – lipsa comunicării sau „foame informaţională”. Consecinţa negativă asupra sistemului nevos este fie somnolenţa la volan fie dorinţa intensă de distracţie (depăşiri periculoase, agresivitate gratuită, etc). Efectele sunt cu atât mai rele cu cât se consumă cantităţi mai mari la volan din băuturile numite impropriu „sucuri” care conţin substanţe chimice sintetice (arome sintetice, aditivi, energizanţi chimici ) care afectează negativ creierul.

Cum procedăm ca să reducem problemele şofatului?

Ne dotăm scaunele cu biluţe care să ne maseze spatele (scade de două ori riscul de a avea probleme lombare). La o oră-o oră jumate de mers ne oprim, coborâm din maşină şi facem scurte şi energice mişcări de inviorare (sărituri, plimbări în jurul maşinii şi respiraţii ample).

Şoferul (la fel ca aviatorii) trebuie să îşi măsoare greutatea săptămânal, să aibă un regim alimentar atent alcătuit, să ţină post cel puţin o zi pe săptămână şi să se hidrateze de preferat cu apă purificată osmotic la fel ca alergătorii de la formula 1 care o beau chiar în timpul cursei (creierul este 90% apă iar apa purificată osmotic creşte capacitatea acestuia de concentrare, atenţia şi viteza de reacţie).

Dasani care face parte din concernul Coc Cola asigură apă purificată osmotic alergătorilor din formula 1

Evităm să deschidem geamul în trafic mai ales în perioadele supraaglomerate  (mai bine transpirăm de căldură decât să inhalăm gazele toxice din exterior). Nu fumăm la volan (riscul de a face infarct creşte foarte mult iar atmosfera din interior este perfect cancerigenă).

Când trebuie să staţionăm mai mult timp (suntem blocaţi în trafic) ne automotivăm rostind în gând formule precum „sunt un om la fel ca toţi oamenii, nici mai bun, nici mai rău şi sunt parte a lucrurilor care se petrec în jurul meu”. Pentru a potoli „foamea informaţională” ne asigurăm că ascultăm o muzică plăcută sau că avem un tovarăş de drum optimist sau interesant.

Tandreţea mâinilor şi nevoia de mângâiere

Flowers, Water Reflection, Beautiful Flowers, Animated Graphics. Animated Gifs, Animated Gif, Reflections. Water Reflections, Keefers Pictures, Images and Photos

Femeile care sunt predispuse spre atingeri tactile (dar şi auditive) mai mult decât bărbaţii (care sunt prin excelenţă „vizuali”), reproşează des acestora lipsa sau insuficienţa mângâierilor şi visează la nesfârşite dezmierdări. Bărbaţii au reputaţia de a avea mâini aspre, neîndemânatice, zgârcite cu mângâierile. Ei nu sunt însă mai puţin dornici de mângâieri şi atunci când se află în compania femeilor „uşoare” se dau în vânt după masaje sau dezmierdări senzuale. De ce se întâmplă aşa? Pentru că la bărbat senzualitatea şi pulsiunea sexuală se axează, începând cu pubertatea, în zona genitală, pe când la femeie, ea rămâne dispersată pe întreaga suprafaţă a corpului. Pentru că zona genitală este foarte bogată în receptori ai plăcerii, bărbatul ajunge rapid să cunoască tensiuni sexuale uneori insuportabile care îl îndeamnă spre penetrare rapidă şi spre evitatea mângâierilor considerate „inutile” sau „timp pierdut” in timp ce femeile se mulţumesc de multe ori doar cu simple mângâieri tandre fără să simtă nevoia impetuoasă şi neaparat obligatorie a consumării unui raport sexual complet (lucru greu de înţeles şi de acceptat de majoritate bărbaţilor). Atunci când se mângâie singură, femeiea este extrem de sofisticată spre deosebire de bărbat care are nevoie doar de gesturi unice şi simple, lipsite de nuanţe cu care îşi satisface pulsiunea sexuală imediată. De ce nevoia de mângâiere şi de tandreţe a fost reprimată, distorsionată şi desfigurată aşa cum se întâmplă în prezent?
În primul rând din cauza religiei. Morala creştină a considerat că plăcerea sexuală este ilegitimă dacă scopul nu este reproducerea. Dezmierdările, mângâierile, atingerile care incită şi tentează trebuie evitate cu orice preţ până la eliminare ideii existenţei lor (sunt considerate „plăceri carnale” iar mâinile care pipăie sunt cel puţin „ticăloase”). Pielea trebuie disciplinată iar omul trebuie să tindă, să lupte cu corpul lui pentru a avea un suflet neprihănit şi pentru a avea parte de fericirea vieţii veşnice de apoi. După biserică, familia contribuie în mod negativ la eliminarea ataşamentului tactil. Mama, renunţă la mângâierea băiatului atunci când acesta creşte pentru a evita trezirea unor ataşamente tulburi sau a senzualităţii (a complexului oedipian -numit astfel de Freud). Tatăl acţionează din acelaşi impuls (evitarea senzualităţii de tip homosexual) şi răreşte nepermis de mult atingerile, mângâierile copilului lui. Aşa se explică tendinţa băieţilor şi viitorilor bărbaţi de a se abandona mental, imaginar unei femei care le satisface toate fanteziile şi nevoile tactile reprimate, nesatisfăcute dar şi succesul uriaş pe care îl are pornografia ( care se adresează doar bărbaţilor care se masturbează). Cultura vine şi ea şi întăreşte condamnarea mâinilor (no touch), atingerea fiind considerată opusul demnităţii (este shocking să îţi exprimi emoţiile, ataşamentul, prietenia, afecţiunea mai ales prin intermediul mâinilor, îmbrăţişărilor sau contactelor fizice prea intime). Englezii, persoanele din înalta societate (persoanele educate în spiritul anglo-saxon mai ales), trebuie să rămână flegmatice (self-control) în orice împrejurare. Bărbatul se rezumă să strângă mâna  iar faţă de copii este distant, fără efuziuni inutile. În timpul actului sexual este de asemenea reţinut în gesturi pentru a nu părea un idiot sentimental (mângâierile, dezmierdările partenerei sunt considerate cel puţin inutile dacă nu degradante pentru statutul său de mascul dominant). El are datoria de a fi doar viril şi indiferent (nesimţitor) la nevoia femeii de mângâieri (el consideră că acestea dar şi sărutările nu sunt considerate virile şi aparţin doar femeii). Tot în ţările anglo-saxone puritanismul a fost împins atât de departe, încât, pentru a-i desensibiliza pe băieţi, contactele cutanate sunt atent eliminate/suprimate („creşterea” lor este încredinţată unor bone iar sânul matern este înlocuit cu biberonul, nuditatea acoperită cu grijă iar pielea „tăbăcită” de haine aspre sau de sporturi violente). Iată cum religia, cultura şi familia şi-au dat mâna pentru creerea unor persoane/bărbaţi mai ales, rigide, reci, frustrate care îşi vor frustra mai apoi, partenerii şi copii. A atinge un corp îmbrăcat este un gest indecent iar a privi un trup nud este un păcat deşi când sunt mici, băieţii întind mânuţele spre fetiţe iar acestea îi iau de mână ca să le arate prietenia.  Mamele au uitat cum să-şi răsfeţe pruncii iar în familie, părinţii oferă un prost exemplu de contacte reci, neîndemânatice, reduse la politicoase formalităţi ce poluează viaţa lor şi a copiilor lor cu inutilă ruşine şi culpabilitate.

Deprimarea este o …modă?

„Emo” este o prescurtare de la cuvântul englez „emoţional”. Adolescenţii „emo” poartă ochelari cu lentile negre şi eşarfe lungi închise la culoare.
Consecinţa non-comunicării cronice dintre părinţi şi copii este vulnerabilitatea şi posibilitatea absorţiei masive de dezinformare având ca finalitate chiar autoextincţia sau sinuciderea.

Un copil bine crescut, informat, educat corect nu va alege niciodată ca soluţie la vreo problemă sinuciderea deoarece, el înţelege perfect că atunci naşterea nu ar mai avea nici un sens.
Copii care au aderat la aşa numita modă „emo” sunt copii cu deficienţe grave de gândire.

Aceşti copii se autoexclud din grupurile sociale, se automarginalizează şi în final, în cel mai fericit caz, ajung candidaţi perfecţi pentru secţiile de boli mintale.
Soluţia cea mai uşoară şi cea mai eficientă pentru a rezolva această problemă din ce în ce mai des întâlnită, este comunicarea cu aceşti copii nefericiţi. Părinţii sunt primii chemaţi să umple acel gol din sufletul propriilor lor copii. Acceptarea, înţelegerea frământărilor, rezolvarea nevoii copilului de răspunsuri sunt „medicamente” pe care un părinte responsabil le poate administra fără să se teamă de eventuale efecte secundare.

Aceşti copii hipersensibili trebuie atraşi şi implicaţi în rezolvarea unor probleme pentru a-i ajuta să înţeleagă, să conştientizeze responsabilitatea şi importanţa lor pentru mediul social.Îi vom ajuta să înţeleagă şi să accepte că deşi oamenii sunt egoişti, ei merită totuşi încrederea noastră;îi vom ajuta să accepte existenţa defectelor în viaţa noastră dar şi posibilitatea corectării acestora plecând de la principiul cauză-efect.

Încet – încet ataşamentul copilului faţă de noi va creşte progresiv şi va începe să ne povestească despre frustrările lui, despre neînţelegerile lui, despre soluţiile pe care el le consideră potrivite la o situaţie dată.
Viaţa lui va căpăta coerenţă şi bucuria va înlocui disperarea, tristeţea, dorinţa de suicid.

Ce ar mai trebui să ştie „familiştii”

Mixed Color Roses Water Reflection Pictures, Images and Photos

Studii efectuate de americani arată că nici unul din partenerii casnici (soţ sau soţie) nu trebuie să facă singur mai mult de 60% din treburile domestice (casnice), confirmând astfel o mai veche zicală din popor care spune că „secretul fericirii într-o căsnicie este spălatul vaselor împreună”. Dar cum poate un bărbat să facă fericită o femeie? Primul răspuns ar fi cuvântul „loialitate”(a fi loial înseamnă a-ţi aminti în fiecare moment când te simţi atras de altcineva, că ai o parteneră care te iubeşte şi care  merită loialitatea/fidelitatea ta). El ar trebui să ştie că nevoile femeii sunt foarte simple şi pot fi reduse la două: nevoia de securitate (ea îşi doreşte un cămin pentru copii ei, respectiv o relaţie unică şi stabilă) şi nevoia de siguranţă (bărbatul trebuie s-o asigure că ea este cea mai importantă fiinţă din viaţa lui, să-i comunice iubirea, să fie tandru şi să-i acorde permanent atenţie, atenţie, atenţie).

Nevoile lui sunt, însă, ceva mai complexe. El are nevoie de aprecierea şi de respectul ei (adică să se simtă permanent mare, tare, puternic, important, admirat, încurajat atât în particular cât şi în faţa altora) iar o femeie care vorbeşte calm, cald şi apreciativ cu un bărbat, automat îl va cuceri (iată o formulă sigură de succes pentru ea: „alături de tine nu mi-e frică de nimeni şi de nimic pentru că eşti puternic, pentru că eşti bun şi inteligent”).

De aceea, o femeie inteligentă uită de critică pentru totdeauna (bărbaţii urăsc critica iar iubirea se construieşte doar pe un teren fecundat cu încredere şi apreciere reciprocă) dar nu uită că şi el are nevoie de îmbrăţişări, mângâieri, sărutări, intimitate, libertate (bărbatul fuge dacă ea încearcă să-l închidă într-o colivie) tot la fel de mult ca şi ea.

De ce bărbatul este atras de „piţipoance” minore, imature? Pentru că acestea fiind neştiutoare, nu-l critică.

O femeie matură ştie cum să ofere bărbatului ei varietate/noutate (ştie să fie înger, târfă, sau mamă). Însă, pentru a avea o relaţie bună cu partenerul ei, este esenţial ca femeia să aibă o relaţie bună cu ea, să se placă, să se stimeze, să se înţeleagă bine cu ea însăşi (o femeie cu o stimă de sine scăzută va caută la celălalt vindecarea şi salvarea aşteptând ca el să îi ofere pe tavă fericirea, iubirea, completarea lipsurilor favorizând şi consolidând astfel eşecul şi durerea).

Nu trebuie uitat că o femeie care nu se respectă, care nu se apreciază, care gândeşte că va fi abandonată sau respinsă mai devreme sau mai târziu, care trăieşte mereu un sentiment de insecuritate şi teamă, îl va provoca pe celălalt să o respingă (autoîmplinirea propriei profeţii).O femeie care cerşeşte iubire, nu o va cunoaşte niciodată pentru că oricâte confirmări va avea, tot neiubită, tot înspăimântată că va fi părăsită se va simţi.

Dar, ce mai vrea o femeie de la bărbatul ei? Răspuns: să fie sincer (sinceritatea este o dovadă de curaj şi de bărbăţie), să fie adorată, să se simtă iubită şi protejată, provocată, emoţionată, să-i fie acordată toată atenţia lui (ea să fie în centrul micului lui univers), să fie atrasă de el (să fie îmbrăcat bine, îngrijit, să arate bine), să fie priceput (ex. să ştie facă mici reparaţii domestice), să poată iniţia şi susţine o conversaţie despre aproape orice o pasionează pe ea, să aibă simţul umorului (o bună dovadă de sănătate psihică), să nu fie violent, să fie matur, tandru şi suficient de sigur pe el, să o îmbrăţişeze atunci când are nevoie, să o admire, să o susţină, să-i ofere orgasme, să-i povestească secretele şi fanteziile.

Femeia nu trebuie niciodată să uite  să se iubească, femeia trebuie să ştie să se ajute şi singură, să se trateaze cu respect (astfel, nu va mai avea nevoie de respectul celorlalţi, de aplauzele şi confirmările lor), să fie autonomă, sănătoasă din toate punctele de vedere, sinceră, creativă dar, mai ales, iubitoare. Când se va respecta suficient de mult mai întâi pe ea însăşi (corpul ei, dar şi mintea) şi mai apoi pe cel de lângă ea, respectul nu va mai lipsi niciodată din viaţa ei.

Ea nu trebuie să uite că o relaţie trebuie „hrănită” corect în fiecare zi tot aşa cum îşi hrăneşte corpul (bărbaţilor nu le plac femeile vulnerabile şi bolnăvicioase) şi sufletul (felul în care se poartă, se mişcă, îi vorbeşte, îl iubeşte îl face să rămână lângă ea sau să plece).

Să ne amintim că suntem ceeace respirăm, bem sau mâncăm, suntem ceace gândim, dar mai ales, suntem ceeace iubim.

Exerciţii fizice la birou


Mişcarea periodică la birou, ne ajută să păstrăm un tonus pozitiv şi să ne întoarcem acasă la fel de vioi ca dimineaţa – atunci când am plecat la servici.
1. În timpul pauzei de cafea, încercăm să ne ridicăm propria greutate cu mâinile sprijinite pe birou.
2. Facem câţiva paşi pe vârfuri, apoi pe câlcâie.
3. Facem câteva flotări uşoare cu mâinile sprijinite pe birou sau perete
4. Ridicăm umerii până la nivelul urechilor, apoi le dăm drumul „să cadă”. Rotim uşor înainte şi înapoi.
5. Stând pe scaun, încercăm să atingem partea inferioară (de sub noi) cu călcâiele şi menţinem cât putem.
6. Stăm în faţa biroului şi îndoim încet genunchii ca şi cum am sta pe un scaun imaginar; încercăm să ne sprijinim doar pe câlcâie.
7. Cu spatele lipit de perete şi picioarele uşor depărtate, ne coborâm, menţinând spatele lipit şi menţinem poziţia cât putem de mult.
8. Facem un pas înainte cât să ajungă coapsa paralelă cu podeaua, menţinem câteva secunde, apoi cu celălalt picior.
9. Ne ridicăm după o oră sau două şi mergem la fereastră pentru a privi linia orizontului. Un gest excelent pentru relaxarea ochilor.

Creierul – totul e în mintea noastră

Creierul nostru are trei componente care funcţionează, care au reguli ce le transformă în anumite situaţii în centre de comandă autonome. De exemplu sistemul limbic (amigdala cerebrală) primeşte printr-o sinapsă unică informaţiile care vin prin cele cinci simţuri (văz, auz, miros, tactil, gust) şi care au un traseu „consacrat”ascendent spre neocortexul analitic raţional. În situaţii de criză acest creier limbic sau emoţional preia fulgerător „comanda” şi poate să ne determine să facem lucruri pe care altfel nu le-am fi făcut nicodată.

Spre deosebire de creierul prefrontal (cel care ne diferenţiază de animale – sediul gândirii, logicii şi deciziilor raţionale), creierul inferior, limbic şi reptilian nu face deosebire între lucrurile imaginate şi cele reale, între „fapte” şi „ficţiune”, între sexul real şi cel imaginat – reacţiile sale emoţionale şi hormonale fiind identice. Pentru că în prezent majoritatea oamenilor primesc educaţia prin intermediul presei, televiziunii sau sub formă de bârfă, creierul lor emoţional se va raporta cu seriozitate la aceste informaţii depozitate de prin tabloide sau de la televiziunile de scandal sau de la vecina de palier la fel ca la experienţele de viaţă reale. În această situaţie deprimantă desigur, (suntem „prizonierii” propriului nostru creier?) există o veste bună: atunci când ne dăm seama că anumite porţiuni ale creierului nostru „ne stau în cale”, putem scurcicuita aceste porţiuni contraproductive şi le putem valorifica pe celelalte care abia aşteaptă să ne ajute să ne îndeplinim scopurile, speranţele, visele, aspiraţiile.

Faptul de a ne da seama că avem anumite zone în creier care ne pot împiedica, bloca, este un pas uriaş în a le „rearanja” cum trebuie
Dacă ne propunem să fim doar „suficient de buni” adică ne acordăm standardelor stabilite de ceilalţi, vom deveni prizonierii mediocrităţii. A fi conectaţi la potenţialul nostru adevărat, real, înseamnă a ţinti în fiecare moment spre ceeace este posibil. În această opţiune sau demers pozitiv, creierul nostru ne poate fi un puternic aliat.

Orice imagine, sunet, proiect activează celulele cerebrale – neuronii iar aceştia încep să reacţioneze chimic. Formează conexiuni noi, produc mai multă energie electromagnetică (măsurabilă pe EEG), remodelează terminaţiile nervoase, sau, revitalizează ansamblul creierului. Pentru a consolida zonele cerebrale activate de acest tip de priorităţi orientate spre ţintele propuse, este nevoie de exerciţiu. Există şi zone cerebrale reacţionare care se opun schimbărilor biochimice iar acestea nu trebuie subestimate deoarece matricea lor este profundă. Însă, un lucru e sigur – întreaga structură a creierului poate fi modificată prin gândire şi exerciţiu (neuroplasticitate).


O descoperire uluitoare stă la baza reconsiderării procedeelor de recuperare kinetomotorie. Un muşchi poate fi fortificat fizic prin simpla vizualizare a întăririi lui. În cadrul unui experiment, treizeci de adulţi au efectuat un exerciţiu pur „mental” timp de 15 minute zilnic timp de 12 săptămâni imaginându-şi repetarea unui exerciţiu de forţă pentru degetul mic şi cot. La sfârşitul experimentului toţi participanţii aveau forţa crescută cu 35% – fără să ridice vreun deget, literalmente!
Cortexul cingulat anterior este un fel de „schimbător de viteză” al creierului în ceeace priveşte comportamentul. Când acesta nu funcţionează bine, în loc să fim flexibili şi cu mintea deschisă, vom fi blocaţi în gânduri depresive, sau atitudini negative.


Când ne propunem o ţintă posibilă, începem să ne transformăm. Devenim o persoană originală cu o personalitate pozitivă care nu se dă în lături şi merge înainte. Descoperim mijloace mai bune pentru a ne depăşi în loc să facem mereu aceleaşi lucruri la care am stabilit deja că suntem grozavi.
A ne mulţumi cu statutul de „grozav” este începutul declinului. Revista prestigioasă Forbes declară anual care este cea mai bună Companie de afaceri. Statistic, dintre cele 500 de companii declarate campioane în anul 1955, 70% au dat faliment iar din cele 500 nominalizate în anul 1979 aproape jumătate nu mai există. Dintre cele aflate pe listă în anul 2000, deja 30% au dispărut deja.
De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că creierul nostru nu suportă presiunea statutului de „grozav” care necesită o permanentă adaptare şi schimbare. Ssiemul nervos amigdalian primitiv iubeşte foarte mult rutina şi consolidează obiceiurile repetitive. De asemeni el nu vrea ca noi să plecăm în aventuri necunoscute. El nu este îngrijorat cât timp nu există nici o schimbare. Întrucât există o mulţime de conexiuni nervoase între nucleul amigdalian şi cortexul raţional superior acest lucru înseamnă că emoţiile ne influenţează gândirea mai mult decât poate gândirea să influenţeze sentimentele.
Sistemul limbic posedă ceeace se numeşte „memoria emoţională a experienţelor” – MEE.

Asta înseamnă că MEE conţine informaţii de tipul „repetă acţiunea” sau „evită acţiunea”. Cu cât ne vom implica mai mult emoţional în activităţile planificate cu atât mai mare va fi motivaţia de a le realiza. Sistemul limbic şi MEE sunt o armă cu două tăişuri: pe de o parte, pentru că ne place succesul, ne îndeamnă la acţiune, pe de altă parte ne împiedică sugerându-ne să fim prudenţi din frica de eşec.
Pentru a începe un proiect nou, trebuie mai întâi să-l instituim în creierul nostru ca posibilitate. Cortexul prefrontal este locul unde apar şi se dezvoltă idei noi. El ne ajută să facem planuri, strategii, şi tot el le asamblează într-un tot unitar. El este cel care ne „desprinde” de obiceiuri, tradiţii sau frici şi el este cel care transformă intenţia în acţiune.
Dar, cortexul prefrontal nu ne ajută la fel de bine când acţiunile noastre sunt orientate spre repere exterioare cum ar fi satisfacţia de a fi mereu „grozav” sau de a repeta ceeace s-a stabilit că e bine aşa cum ne sare în ajutor atunci când ne propunem satisfacţii interne şi profunde.
Explicaţia se poate rezuma în trei cuvinte: „jocul sumei zero”. Cu alte cuvinte ori de câte ori vom adopta mentalitatea (mult şi greşit recomandată) competitivă, plecând de la principiul că trebuie neaparat să îi învingem pe ceilalţi pentru a ne atinge scopurile, vom deveni inevitabil noi înşine victimele acestei mentalităţi.

Competiţia inhibă învăţarea şi creativitatea specifice lobilor prefrontali pentru că atenţia noastră (instrumentul care dirijează energia creierului) este îndreptată fie spre ceilalţi competitori, fie spre câştigarea cu orice preţ chiar cu obţinerea unor favoruri necinstite, fie spre obiectivele imediate. Competiţia stimulează secreţia hormonilor de stres şi activează zonele inferioare ale creierului. Cuvintele care semnifică sau care ne duc cu gândul la ideea de competiţie („mai bine”, „mai tare”, mai mult”, „mai repede”, etc) dublează nivelul hormonilor de stres.

Antrenorii atleţilor le amintesc acestora că „performanţa e superioară atunci când nu exerciţi nici o presiune asupra ta”. Sau cum afirma un cercetător celebru în domeniu: „performanţa superioară nu numai că nu necesită competitivitate; este necesară chiar absenţa ei”.
Persoanele excepţionale (care cunosc succesul pentru mult timp) înlocuiesc ideea de a trece linia de sosire înaintea altora cu ideea de a depăşi cea mai bună performanţă a lor realizată până în momentul respectiv.

Atunci trecerea linie de sosire se face doar de dragul performanţei în sine obiectiv care se bucură de sprijinul structurilor cerebrale superioare şi inferioare.
Predicţiile experţilor au fost de multe ori o piedică pentru progres. Iată câteva exemple de predicţii lansate de experţii ai timpului: „nimeni nu va pune piciorul pe Lună”, „există o piaţă mondială pentru maxim 5 computere”, „niciodată cărţile de credit nu vor înlocui banii”, „e-mail-urile nu vor avea niciodată succes”, „poşta Prioripost nu va avea succes niciodată în business”, etc. Louis Lumiere care a deschis primul cinematograf din istorie la Paris a declarat că „cinematograful este o invenţie fără nici un viitor comercial” şi l-a închis tot atunci când comisarul-şef al Biroului de Brevete de Invenţie al SUA Charles H Duell şi-a dat demisia afirmând că „tot ce poate fi inventat a fost inventat”. Celebrul Arthur C Clarke a spus: „când un distins savant declară că există ceva posibil, are întodeauna dreptate. Când declară că există ceva imposibil, foarte probabil greşeşte”.


Activarea şi angajarea cortexului nostru prefrontal pentru realizarea performanţei înseamnă în primul rând imaginarea unor lucruri mai performante decât cele mai bune realizate de noi până în prezent. Pentru a creşte performanţa personală, ar trebui să mergem să discutăm cu oamenii inteligenţi care nu sunt satisfăcuţi de lucrurile bune realizate, cu colegii dificili, cu clienţii nemulţumiţi care ne solicită la maximum. Ei ne pot oferi stimulul de care avem nevoie pentru a realiza lucruri posibile în loc de a ne mulţumi cu ceeace am făcut deja bine. Viitorul este rescris în fiecare zi de o nouă faptă. Ceeace a fost progres ieri, azi poate fi demodat. Oamenii performanţi (cei care se menţin în top) pornesc la drum cu un concept concret bine definit al scopului „imposibil”, apoi construiesc un drum de acces care le conectează lumea de aici şi de azi cu lumea de acolo, din mintea lor. În prezenţa unor stimuli puternici emoţionali, creierul face translaţia spre o stare numită „stare motivaţională” prin care procesează informaţii din toate zonele cerebrale şi generează un comportament orientat spre îndeplinirea obiectivelor propuse. Angajarea totală a sistemului nervos din inimă (cei 40 000 de neuroni independenţi despre care am amintit – descoperire recentă) şi conectarea lor prin intermediul MEE (memoriei emoţionale a experienţelor), transformă gândirea noastră obişnuită (gen „luptă cu incendiile”) într-una progresivă, perfect orientată spre Ţintele-Superioare-Celor-Obişnuite.

Persoanele care au cunoscut cel mai mare succes, indiferent în ce domeniu, şi-au propus lungi orizonturi temporale (peste 5 ani sau mai mult în viitor). Acest orizont mental care este mai mult decât o imagine, este catalizatorul, combustibilul care ne propulsează înainte. Acesta trebuie vizualizat înainte de a merge la culcare şi imediat la trezire. Radarul nostru interior va fi astfel reglat corect spre obiectivele propuse.

Bărbaţii privesc, femeile văd

Femeile deşi au globul ocular mai mic, văd mai bine decât bărbaţii.

Ochii sunt consideraţi partea vizibilă a creierului şi sunt printre cele mai complexe organe.

Numărul de celule conice (celule din interiorul ochiului care ne ajută să vedem colorat) este dublu la femei; de aceea ele vor distinge mult mai multe nuanţe decât bărbaţii care văd doar doar culori cum ar fi roşu, albastru sau verde!

Vederea periferică a femeii este mai amplă cu 45 până la 180 de grade. Acest lucru îi permite să vadă înainte şi în lateral fără să fie nevoită să îşi mişte capul precum radarul aşa cum fac bărbaţii.

Bărbatul vede mai bine la distanţă; la el s-a dezvoltat privirea de tip „tunel” care îl ajuta să urmărească prada atunci când vâna. El nu vede obiecte din imediata apropiere cum ar fi ciorapii, lenjeria, cheile de la maşină, untul sau dulceaţa în frigider şi îşi acuză femeia că le ascunde de el.

Explicaţia acestei diferenţe ţine de hormonii implicaţi; estrogenii îi permit femeii să aibă o vedere periferică amplă, dar şi o bună memorie a localizării lucrurilor într-un sertar, bufet sau într-o încăpere.

În Marea Britanie s-a făcut un studiu în 1997 când au fost accidentaţi sau omorâţi 4132 de copii; dintre aceştia băieţii erau în număr dublu (2640) faţă de fetiţe(1492).

Afrodisiacele – sunt necesare?

„Afrodisiac”- este un cuvânt care vine de la numele Afroditei – zeiţa antică a dragostei şi se referă la substanţele care sporesc excitaţia sau dorinţa sexuală. Nu se referă doar la drogurile derivate din insecta numită Musca Spaniolă, ci se referă şi la revistele sau filmele cu conţinut sexual sau la operaţiile pe care oamenii le fac în zona aparatului genital pentru creşterea performanţelor sau a plăcerii sexuale.

Între operaţiile sofisticate efectuate în clinici renumite din Statele Unite şi cele practicate de triburile primitive putem menţiona doar ampalangul – un tip de piercing, o operaţie efectuată în Asia de sud-est (se introduc în penis diferite fragmente – de cupru, fildeş, aur sau argint pentru a spori dimensiunile şi popularitatea acestuia).

Bărbaţii care nu doresc maltratarea „bijuteriilor” folosesc prezervative cu anumite denivelări care sporesc plăcerea partenerei.

Femeile îşi remodelează sânii pentru a se conforma fanteziilor sexuale ale bărbaţilor. Problema acestor implanturi însă, este sensibilitatea; femeile nu mai simt nimic la nivelul sfârcurilor şi atunci încep să îşi dorească să aibă vechii sâni sensibili la mângâieri.

Musca Spaniolă,un gândăcel irizat care trăieşte în sudul Franţei şi Spania (mai precis corpul acestuia) conţine o substanţă chimică numită „cantaridă” şi care se presupune că ar spori excitaţia unuia sau altuia din parteneri. De fapt produce o iritare, o senzaţie de „arsură” când este eliminată prin urină.

Există zeci sau sute de alimente sau substanţe aşa-zis „afrodisiace” care de fapt sunt false; majoritatea conţin ierburi cu nume exotice care se vând însoţite de legende romantice şi incitante.

Cel mai aproape de titlul de „afrodisiac” autentic este o substanţă chimică folosită în secţiile de psihiatrie şi care are rolul de a adormi victima; după ce este administrat partenerei în băutură, aceasta nu numai că adoarme, dar nu îşi va mai putea aminti ce s-a întâmplat cu ea în timp ce dormea. Bărbaţii care apelează la astfel de metode nu fac cinste însă adjectivului de „bărbat”.

Au fost făcute studii pe grupuri de bărbaţi care au primit yohimbină, gingseng, extract de corn de rinocer sau alte „afrodisiace” şi grupuri care au primit zahăr; cu toţii au avut aceleaşi reacţii sexuale.

Pornografia se bazează pe faptul că bărbaţii sunt mai „vizuali” decât femeile şi creierul lor nu poate face diferenţa între un sex real şi unul imaginat; ca atare industria pornografică are profit de peste 50 de miliarde de euro anual; şi despre acest „nărav” se poate spune că este o păcăleală.

Doar bărbaţii masculi umani se excită când văd poze sau filme erotice; un cal sau un bou nu se va excita la vederea unor poze cu iepe sau vaci. De fapt majoritatea bărbaţilor caută în filmele pornografice – educaţia sexuală.

Creierul femeii – cum funcţionează

Oamenii de ştiinţă au aflat, în sfârşit, cum funcţionează mintea, creierul unei femei…

Câtă precizie! Uimitor…

Fiecare din biluţele acelea albastre reprezintă un gând despre ceva care trebuie făcut, o decizie sau o problemă care trebuie rezolvată.

Bărbaţii au doar 2 biluţe şi acestea le ocupă în întregime toate gândurile…

Culorile relaxării


Lumina Soarelui împreună cu apa au stat la baza apariţiei Vieţii pe Pământ acum 3,5 miliarde de ani. Dacă ar fi să trăim doar într-o lume alb-neagră, am deveni agitaţi, ne-am îmbolnăvi şi am muri cu mult mai repede. Lumina albă a Soarelui poate fi descompusă în cele 7 culori cunoscute folosind o prismă. Fiecare dintre aceste culori are o anume acţiune asupra corpului nostru, asupra organelor sau centrilor energetici care susţin şi condiţionează viaţa noastră. Culorile ne pot face fericiţi, ne pot obosi şi deprima sau ne pot ajuta să ghicim gândurile cuiva observându-i „preferinţele” cromatice (ce culori îi plac, cum se îmbracă, etc).
Colega noastră de birou este îmbrăcată azi într-un pulovăr galben şi se simte radioasă precum soarele. Tricoul roşu aprins al colegei din biroul vecin ne incită să ne imaginăm cu ea deseară într-un club, iar roşul intens al rujului şi pantofilor cu toc înalt ne duc cu gândul chiar mai departe.
Fiecare persoană în funcţie de temperament are o anume culoare care i se potriveşte. Cum poate o femeie să afle care este culoarea care o avantajează cel mai bine?
Se aşează în faţa unei oglinzi în care să i se vadă doar chipul, faţa. Apoi îşi înfăşoară umerii şi gâtul cu câte o eşarfă de culori diferite. Observă cum i se schimbă chipul la fiecare culoare. Faţa este mai bine conturată? Se văd mai pronunţat ridurile? Faţa este radiantă sau dimpotrivă ştearsă sau deprimată? O prietenă poate fi de folos pentru că poate emite sugestii pertinente.
Există patru tipuri de culoare iar profesioniştii modei le cunosc şi le „exploatează” din plin pentru a crea combinaţii seducătoare.
Iată cele patru tipuri de culori:
Tipul „culoare de primăvară”- verde praz, portocaliu, caisă, galben solar, turcoaz.
Tipul „culoare de vară” – bleu, gri, lila, alb crem, vernil.
Tipul „culoare de toamnă” – bordo, oliv, bej, portocaliu, maro roşcat.
Tipul „culoare de iarnă” – albastru, bleu, ciclamen, mov, alb.
Dar nu numai hainele ne pot seduce cu culoarea lor. Modul în care ne decorăm pereţii locuinţei, culoarea automobilului, a alimentelor din farfurie, machiajul sau accesorile pe care le purtăm, plantele din locuinţă ne pot influenţa de asemeni semnificativ starea de spirit şi de sănătate. O floare aşezată pe birou dimineaţa de secretară sau dăruită de soţul sau prietenul nostru ne poate motiva pentru întreaga zi.
Un rol decisiv în viaţa noastră îl are culoarea portocaliu. În medicina Ayurvedică străveche era asociată cu organele de reproducere, cu pasiunea sexuală, iar în China era culoarea căsniciei. În Brazilia este o culoare potrivită pentru hainele de birou însă în Europa nu este la fel de potrivită pentru a merge la serviciu. Însă dacă o femeie şi-a pus în gând să „agaţe” un tip, o bluză portocalie îmbrăcată seara înainte de a merge în oraş va fi o „armă” foarte eficientă. Nişte desuuri portocalii discret arătate vor atrage ca un magnet şi vor aprinde vâlvătăi în mintea victimei. În dormitor este indicată culoarea piersicei cu uşoare cu pete de portocaliu (un tablou cu ramă portocalie sau o piesă de mobilier).
Pentru a trezi senzualitatea şi vitalitatea putem să ne invităm prietenul sau prietena pe malul Dunării la o terasă pentru a admira apusul de soare plin de culori roşu-portocalii. Ne vom oferi o „porţie” de vitalitate dar nu numai. Nu se spune oare că portocala este un mic „soare” şi că e cea mai bună „pastilă” antidepresivă pentru cei aflaţi pe patul de spital?

Cel mai bine păzit secret

Cel mai bine pazit secret

By eliberareamintii

top_secret1.gif

Asa cum va explicam aici ► despre puterea conditionarii, as dorii sa va expun si efectele conditionarii prin religie. Practic oamenii isi inregimenteaza copiii in sisteme si scari de valori axiomatice derivate din religie. Copiii nestiind mai nimic despre lume isi vor strucutra informatiile si ideile functie de algoritmul imprimat de parinti. Asistam practic la o puternica si aproape ireversibila mutilare a perceptiei asupra realitatii de la varste fragede.

Lasand la o parte conditionarile religioase si sociale care ne-au fost insuflate si uneori impuse, hai sa gandim liber ce elemente comune apar in religii si ce elemente sunt intentionat omise. Sa recapitulam mai intai cateva idei expuse in urma cu ceva vreme :

iar apoi sa mergem mai departe.

Vorbind cu multi oameni si citind foarte multe materiale oculte am observat cateva versiuni asupra infinitului. Daca esti o persoana religioasa vei avea un mare soc !
Continuare ►

Oceanul de Spirite

Dumenzeu este o masa amorfa luminoasa ce se afla intr-o alta dimensiune. Majoritatea religiilor converg catre aceasta idee. Identitatea si constiinta individuala apar doar cand din acest ocean imens de lumina se rupe cate o picatura, iar atunci picatura capata constiinta proprie devenind spirit avand puterea de a alege daca sa se intoarca in ocean (pierzandu-si astfel individualitatea si constiinta proprie, memoria daca vreti), sau dimpotriva sa exploreze posibilitatile aparute in aceasta noua ipostaza.

the_fountain_god1.jpg

O posibila curiozitate a spiritului este experienta de a fii om, probabil ca mai sunt si alte posibilitati in alte lumi. Dintr-o dimensiune superioara unde nu exista timp, deci nici distanta ci doar vibratie, spiritul coboara intr-o dimensiune inferioara, adica in lumea noastra tridimensionala unde incepe sa organizeze materia, sa dea constiinta si uneori chiar ratiune materiei (miracolul vietii).

In prezent s-a facut poteca de cat de multe spirite au venit sa organizeze materia in lumea noastra ; la inceput au fost cateva care au deschis poarta visarii – aceastea au o infinitate de manifestari intr-un mediu inferior, respectiv in lumea noastra tridimensionala.

the_fountain.jpg

Din punct de vedere chimic un om viu fata de un om mort imediat dupa moarte nu este foarte diferit – forta care tine celulele grupate, forta care practic tine materia sa nu se descompuna este sufletul si spiritul. Viul se naste cu un cod milimetric pentru dezasamblare moleculara, lucru care nu exista la obiectele facute de om depilda (vezi munti de deseuri). In momentul mortii fizice pentru spirit este o rascruce in care are doua variante :
Prima – poate decide daca sa se intoarca la Dumnezeu, sa fie parte din Dumnezeu – pierzandu-si astfel forma si identitatea (imaginati-va o picatura care cade intr-un ocean, unde este delimitarea ei dupa integrarea in absolut ? Niciunde. Aceasta este adevarata moarte. Religiile prin reprezentarea raiului cam asta fac – te imping sa te integrezi in masa amorfa de energie absoluta, practic sa incetezi in a mai avea constiinta proprie. Asimilare, moarte.

A doua – sa continui sa te reincanezi pentru a-ti mentine statutul individual, evitand a te asimila in marele ocean amorf. O varianta stramba a acestui adevar este prezenta in religiile indine prin karma. Karma este o justificare perfecta pentru foamete si saracie, populatile imbecilizate cred ca au o existenta groaznica datorita pacatelor din vietile trecute. Este o situatie ideala pentru preotime si elita – nu vor avea parte de revolte. Ce manipulare !

Aceasta teorie raspunde perfect la lipsa manifestarii active a lui Dumnezeu in vietile oamenilor, respectiv la pasivitatea acestuia cu privire la vietile si nenorocirile omenilor pe pamant.

  • Daca asa stau lucrurile TU cum iti traiesti viata ? Ce anume devine important si ce anume devine iluzoriu ? Senzatiile, iubirea emotiile sau timpul ? Momentan suntem conditionati sa slujim banul si egoul – drogurile care te subjuga sistemului pentru a muncii 80% din timpul tau pentru cei care detin secretul prezentat mai sus.

Inchisoarea Perceptiei

Aceasta teorie are o doza ceva mai mare de negativitate si o include pe cea de mai sus ; astfel Dumenzeu ramane o masa amorfa de energie care in momentul unei mici diviziuni, picatura nou obtinuta devine spirit avand constiinta, ratiune si libertate de alegere – independenta. Posibil ca primele astfel de picaturi rupte din Dumnezeu, capatand constiinta proprie nu au mai vrut sa mai fie parte din acesta ; ba chiar ar fi creat un mecanism prin care sa divida energia dumnezeiasca pentru a creea din ce in ce mai multe spirite capabile de liber arbitru si constiinta – avem deaface cu arhetipul mitului lui Prometeu care a furat lumina (focul) de la zei.

Partea legata de negativitate apare in momentul in care primele entitati nu doresc ca sufletele intrate in jocul vietii sa mai iasa afara si sa devina parte din Dumnezeu. As face o comparatie cu o companie de telecomunicatii care nu vrea sa-si piarda abonatii.

posibilitati.jpg

Aceasta teorie raspunde perfect la lipsa manifestarii active a lui Dumnezeu in vietile oamenilor, respectiv la pasivitatea acestuia cu privire la vietile si nenorocirile omenilor pe pamant, precum si la o posibila cheie cu privire la doctrina luciferica.

Aceste doua teorii va vor oferii raspunsuri unor intrebari clasice la care biblia si alte religii nu pot raspunde clar :

De unde vin atatea spirite pe pamant si de ce ?
Bibilia nu raspunde clar la aceasta intrebare in schimb explicatia de mai sus o face logic si foarte clar.

De ce nu stim de unde venim si de ce nu stim incotro ne indreptam ? Ce fel de evolutie spirituala poti avea intr-o astfel de orbecaiala ?
Dupa cum vezi nu este vorba de nici o evolutie, viata e pur si simplu un joc fara un scop anume. Daca ar exista un scop acesta ar fi definit mult mai clar pentru jucatori, acestia neavand nevoie sa apeleze la preoti si religii. Practic religiile au aparut ca o rezultanta a intuitiei oamenilor cu priviere la originile lor si totodata ca explicatii empirice cu privire la ostilitatea mediului inconjurator. Mai tarziu religiile au fost folosite ca mijloc de control al comportamentului populatiei in folosul preotimii si al imparatilor.

De ce secretul asupra acestui adevar ?
Intrucat nimeni nu ar mai vrea sa fie sclav, sa mai munceasca pentru altii, sa-si iroseasca viata pentru titluri si onoruri. Elita globala (politica, economica si religioasa) care detine secretul ar murii de foame, ar ramane fara supusi, nu ar mai putea sa se joace de-a razboaiele cu soldatei, iar papa nu ar mai fi adulat. Este atat de simplu.Teama, teroarea, frica e metoda cea mai eficienta de a legitima pierderea libertatii in favoarea securitatii, este war on terror, incalzirea globala, fanatismul religios intretinut artificial, este tot ceea ce mint politicienii pentru prostii creduli care ii aleg frenetic. Totul este un teatru bine regizat pentru ca noi sa le cerem lor “solutia”, iar pentru ei un pretext sub care sa-si justifice pozitia patriarhal dominatoare in fata noastra. Actualmente oamenii sunt formati de sistem sa caute indrumare si in schimbul acesteia sa ofere supunere. Totul se rezuma la control si exploatarea supusilor. Lumea noastra este o lume piramidala a controlului.

Dar Biblia spune ca Dumnezeu l-a facut pe om ?
Citind cu atentie observam ca locatia geografica a gradinii Eden este pe pamant si nu in cer, Edenul nu este raiul, este un loc pe pamant. De aici si din multe alte surse (veriga lipsa, religii babiloniene si indiene) tragem concluzia ca omul in forma actuala a fost facut de niste entitati bipede dupa chipul si asemanarea lor. Se pare ca scopul principal al omului prin noua sa structura somatica oferita de acesti extraterestrii este sa poata incarana spirite mai inalte decat putea inainte. Religiile spun ca la inceput oamenii erau folositi pe post de sclavi de catre zei, iar acestia erau nemilosi, sunt mentionate imperecheri si chiar orgii intre zei si oameni. Oricum un lucru e cert omul nu a aparut pe cale naturala pe pamant.

În timpul războiului din Kuweit armata americană a utilizat dispozitive de mind control

În timpul războiului din Kuweit armata americană a utilizat dispozitive de mind control

de George Preda

Încă din anii ‘70 dr. Oliver Lowery a dezvoltat o tehnologie psihotronică, cunoscută sub numele de Silent Sound Spread Spectrum (SSSS). Considerată strict secretă de Pentagon până în anii ‘90 şi cunoscută în jargonul militar drept „Squad”, această armă psihotronică a fost patentată apoi pentru producţie civilă. Iată cum este descrisă tehnologia în patentul cu numărul #5.159.703, elaborat pentru firma Silent Sounds Inc. în octombrie 1992:

„Un sistem de comunicaţie în care mesaje non-audibile, cu frecvenţe foarte joase sau foarte înalte (ce ies din spectrul de percepţie al fiinţei umane) sunt modulate în frecvenţă şi amplitudine, cu scopul de a propaga vibraţional informaţia, pentru a fi indusă în creier. Transmiterea se poate face prin intermediul unor căşti, boxe sau a unor dispozitive electronice. Mesajele modulate pot fi transmise în timp real sau pot fi stocate pe suport mecanic, magnetic sau optic pentru o transmisiune ulterioară sau repetată către receptor.” Mai simplu spus, aceste dispozitive permit implementarea subliminală a unor gânduri, emoţii sau a unor comenzi de a realiza anumite acţiuni.

SSSS a fost utilizat de armata americană în timpul războiului din Golf, pentru a determina soldaţii inamici să se predea fără să riposteze. Edward Tilton, preşedintele Silent Sounds Inc., face o scurtă referire la Squad într-un interviu din decembrie 1996: „Nu am voie să intru în detalii, informaţiile sunt considerate strict secrete de guvernul american, dar vă pot spune că realizăm în prezent înregistrări pentru guvernul german şi fostele ţări sovietice. Totul, cu permisiunea guvernului SUA, bineînţeles. Vă pot spune însă că sistemul nostru a fost utilizat cu succes în timpul Operaţiunii Furtună în deşert.”

Această declaraţie nu face decât să confirme utilizarea în scopuri militare şi civile a acestei tehnologii şi să completeze o ştire difuzată de o televiziune britanică în martie 1991 sub titlul: „Arme psihologice bazate pe tehnologie de ultimă oră utilizate în Orientul Mijlociu.” Presa americană nu a difuzat ştirea.

„O operaţiune psihologică strict secretă utilizând tehnici Silent Sound a fost realizată cu succes. Oportunitatea de a le utiliza a apărut atunci când sistemul de comunicaţii irakian a fost distrus. Forţele militare irakiene din Kuweit au fost forţate să folosească staţii radio cu frecvenţe medii (FM). Frecvenţele acestora au fost uşor de interceptat şi au permis transmiterea de comenzi militare cotradictorii şi confuze.

Echipele de operaţiuni psihologice americane au utilizat transmiţătoare FM şi în oraşul Al Khafji, care au bruiat staţiile radio locale şi au înlocuit emisiile acestora. Americanii au transmis atunci muzică religioasă şi patriotică irakiană cu mesaje subliminale. Este vorba despre un sistem electronic sofisticat care a „vorbit” direct minţii celor ce ascultau muzica, alterând ritmurile cerebrale, implantând anumite stări emoţionale negative: frică, anxietate, disperare, neajutoare care au destabilizat moralul trupelor irakenie. Sisemul este incredibil de eficient pentru că nu are nevoie să îi spună cuiva să simtă o emoţie, ci pur şi simplu îl face să o simtă.”
Modul de operare al acestei arme psihologice a atras atenţia tot mai multor observatori, corelat cu tendinţa actuală de a impune pe teritoriul Americii şi Europei sistemul de televiziune digitală. Sistemul de relee instalat pentru buna funcţionare a televiziunii digitale are o arie de acoperire aproape completă a teritoriului şi există temerea că el va fi utilizat ca infrastructură pentru utilizarea tehnologilor SSSS de control al populaţiei.

În SUA, trecerea totală şi obligatorie la televizunea digitală este prevăzută a fi realizată până în februarie 2009. 90% din costurile acesteia vor fi subvenţionate de stat, adică din banii încasaţi din taxele şi impozitele plătite obligatoriu de fiecare american. Se estimează costuri de miliarde de dolari. Şi Uniunea Europeană a prevăzut trecerea la televiziune digitală pe întreg teritoriul statelor membre până cel târziu în 2012. De ce atâta grijă pentru ca televiziunea să pătrundă în cele mai îndepărtate colţuri şi oamenii să recepţioneze programe TV la înaltă rezoluţie, de care nici măcar nu au nevoie?

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5673

Empatia

Empatia

Cuvântul „empatie” este folosit prima dată de psihologul american E.B.Titchener în 1920 şi vine de la grecescu „empatheia” „a se simţi” termen desemnat pentru a denumi capacitatea de a percepe experienţa subiectivă a unei alte persoane.

În 1975 sunt raportate deficienţe curioase la pacienţi care prezentau afecţiuni ale lobului frontal drept: erau incapabili să înţeleagă mesajul emoţional din tonul vocii celorlalţi deşi înţelegeau cuvintele perfect. Un „mulţumesc!” sarcastic sau unul plin de recunoştiinţă aveau acelaşi înţeles pentru ei. De asemeni pacienţii care suferiseră leziuni ale emisferei drepte erau incapabili să-şi exprime propria emoţie prin tonul vocii sau prin gestică. În anii următori au început să fie observate legăturile acestor zone cu sistemul limbic.

Leslie Brothers psihiatru în California a subliniat legătura dintre nucleul amigdalian şi zona asociativă a cortexului vizual şi a afirmat că această legătură este cheia circuitului la nivelul creierului de care este legată empatia. Cele mai multe studii el le-a făcut pe maimuţe. Maimuţele au fost mai întâi învăţate să se teamă de un anumit ton prin aceea că primeau un şoc electric când îl auzeau. Apoi au învăţat să evite şocul electric apăsând pe o manetă când auzeau sunetul.

Pasul următor a fost ca perechi din aceste maimuţe să fie puse în cuşti separate singura comunicare dintre ele fiind printr-un televizor cu circuit închis care le permitea să vadă imagini cu cealaltă maimuţă. Prima maimuţă, dar nu şi cea de-a doua avea să audă acel sunet neplăcut, ceeace-i treze expresia de frică. În acel moment cea de-a doua maimuţă văzând frica pe chipul celei dintâi apăsa maneta care împiedica şocul electric- ca un act de empatie. S-a stabilit astfel că aceste primate non-umane detectează emoţiile urmărind chipurile semenilor lor.

Cercetătorii au introdus în creierul maimuţelor electrozi fini care permiteau înregistrarea activităţii unui singur neuron. Electrozii care înregistrau neuronii din cortexul vizual şi din nucleul amigdalian au arătat că atunci când o maimuţă vede chipul celeilalte, această informaţie ajunge ărin nucleul amigdalian la cortexul vizual.

Surprinzător a fost faptul că rezultatele acestor studii au arătat că în cortexul vizual au fost identificaţi neuroni care acţionau numai ca răspuns la o anumită expresie a feţei sau la anumite gesturi cum ar fi o deschidere ameninţătoare a gurii, o grimasă de frică sau o ghemuire docilă. Aceşti neuroni sunt diferiţi de ceilalţi din aceeaşi zonă, care recunosc chipuri familiare. Asta înseamnă că creierul este conceput de la bun început să reacţioneze la anumite expresii emoţionale- cu alte cuvinte empatia este un dat biologic.

Aceste regiuni ale cortexului în care se află neuronii specifici emoţiei sunt cei care au cele mai puternice legături cu nucleul amigdalian; interpretarea emoţiilor presupune un circuit amigdalo-cortical care are un rol primordial în orchestrarea emoţiilor potrivite.

În cazul oamenilor trebuie menţionate studiile făcute de psihologul Robert Levenson de la Universitatea Berkeley din California care a studiat cupluri căsătorite încercând să ghicească ce simte partenerul după o dicuţie aprinsă. Cuplul era înregistrat pe video iar reacţiile psihologice apărute atunci când se dicutau chestiuni supărătoare din căsnicia lor- cum să-şi disciplineze copii, cum să cheltuiască banii, etc. Fiecare partener revede caseta şi povesteşte ce a simţit în momentul respectiv, clipă de clipă. Apoi partenerul revede caseta a doua oară încercând să interpreteze sentimentele celuilalt. Cea mai exactă empatie s-a produs în cazul soţilor şi soţiilor a căror proprie fiziologie o urmărea exact pe aceea a partenerului la care se uita. S-ar putea spune că aceste lucrui nu au legătură cu kinetoterapia; părerea mea este că au pentru că putem înţelege ce se află în interiorul pacientului doar când empatizăm perfect cu el.

Consecinţele sunt pozitive atât pentru el cât şi pentru noi, evident. Pe scurt, trupul lor imita în mod subtil, clipă de clipă reacţiile fitice ale partenerului de viaţă. Empatia apărea doar în momentul unei sincronizări fizice. Aceasta sugerează faptul că atunci când creierul emoţional coordonează trupul printr-o reacţie puternică- să zicem se aprinde de mânie- nu poate apărea empatie.

Empatia presupune calm şi receptivitate, astfel încât semnalele subtile ale sentimentelor celuilalt să poată fi recepţionate de propriul creier emoţional. Mai trebuie amintit un principiu social important: emoţiile sunt contagioase.

Transmitem şi captăm dispoziţiile celuilalt într-un fel de economie subterană a psihicului aşa încât unele întâlniri ale noastre sunt otrăvitoare iar altele benefice. Schimbul emoţional are loc la un nivel subtil aproape imperceptibil. Medicul transmite semnale emoţionale în decursul fiecărei întâniri şi aceste semnale îi favorizează pe pacienţi. Cu cât suntem mai abili din punct de vedere social, cu atât ne controlăm mai bine semnalele pe care le trimitem.

Inteligenţa emoţională include şi administraea acestui schimb; „simpatic” şi fermecător sunt termenii pe care îi folosim în privinţa celor cu care ne place să fim, pentru că talentul lor emoţional ne face să ne simţim bine.

Fabula măgarului

„Intr-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântană. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de facut. Până la urmă, ţăranul hotărâ ca măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Si că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.

Aşa că ţăranul îţi chemă vecinii, ca să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu.

Tăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu.

Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. In curând, toată lumea fu martoră cu surprindere cum magarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând”…

"Spital" II Tipuri de pacienţi

Dat fiind condiţiile cunoscute de spitalizare ţara noastră, apare fenomenul denumit „nevroză instituţională” sau după unii autori mai imaginativi – „boala bolii”, sau „ospitalism”.

Pacientul care s-a „pricopsit” şi cu această afecţiune – mulţi din păcate, îşi adaugă la boala de bază o stare de apatie, lipsa iniţiativei, îşi pierde interesul pentru evenimente şi lucruri care au un anumit interes personal, supunere docilă, îşi pierde sentimentele pentru ordine, nu se mai revoltă în faţa nedreptăţilor, suferă o deteriorare a obişnuinţelor personale de toaletă de exemplu, pierderea într-un anumit grad a individualităţii, resemnare fatalistă.

Proasta relaţionare medic-pacient poate conduce la aşa numitele boli iatrogene, boli care au o importantă componentă nevrotică şi care sunt reacţii psihogene ca efect al ideologiei medicale.

Pentru a se instala o astfel de afecţiune este necesar de exemplu doar de un cuvânt sau de un act interferat nefericit în comunicare. Pacientul realizează din atitudinea medicului sau asistentei ui că acesta este incapabil să-l ajute şi astfel devine anxios. Medicul, personalul medical de îngrijire emit mesaje multiple, complexe prin expresii, tăceri, cuvinte spuse cu jumătate de gură. Pacientul încearcă să descifreze aceste mesaje şi apoi să le incifreze în sistemul informaţional personal.

Atitudinea negativă din partea personalului medical (de respingere, abandon, de neîncredere) pot induce pacientului stări de alertă în care acestuia i se modifică percepţiile, imaginaţia i se deformează, gândirea i se alterează şi devine nelogică, apare frica, neliniştea, deprimarea. Bolnavii cronici trebuie ştiut că acumulează în decursul săptămânilor petrecute în spital o anumită „cultură medicală” la acest lucru contribuind cel mai mult contradicţiile dintre medici care au concepţii diferite şi care nu reuşesc să se înţeleagă între ei.

Aceşti pacienţi depresivi abdică de la activităţile normale; ei îşi continuă viaţa obişnuită, afişând uneori o pretinsă fericire, când de fapt pentru ei, în adâncul sufletului lor viaţa şi-a pierdut orice sens. Starea lor a celor mai puţin afectaţi de „nevroza de spital” este „disperarea tăcută”: blânzi, politicoşi în aparenţă, dar plini de o furie şi o frustrare pe care nu o recunosc.

Conceptul medical "mecanicist"

Acest concept medical apare ca urmare a desoperirilor din diverse ştiinţe (chimie, fizică, dar şi medicină).

Esenţa acestui model medical a constat în aceea că boala a fost intim legată de leziunea anatomică sau histologică. Descoperirile lui Pasteur şi Koch au pus la baza explicaţiilor biologice agenţii microbieni, cadru în care au fost adjudecate de modelul medical mecanicist de explicare a bolii.

Conform acestuia există o legătură directă care se face între simptom, boală, leziune, iar simplificând la maximum leziune= boală.

Acest fapt a dus la ruperea organismului în bucăţi, ca şi în cazul unei maşini cu mai multe piese, ducând la apariţia unei medicini de organ, a unei ultraspecializări, dar şi la cultul ultraspecialistului, a aparatelor medicale tot mai sofisticate şi a analizelor.

Simplificarea modelului la formula boală= leziune, persistă de cel puţin 100 de ani şi este adânc înrădăcinat atât în conştiinţa populaţiei dar şi a majorităţii personalului medical.

În realitate ea are origini mult mai departe în istorie Aş putea aminti de şcolile medicale greceşti – şcoala din Kos care avea ca reprezentatnt pe cunoscutul Hipocratikus, şi scoala medicală din Cnidos. Aceştia din urmă erau medici care se adresau direct simpromului fără să stea prea mult pe gânduri; ei nu ezitau să taie cu cuţitul sau să administreze leacuri dure care să înlăture simptomul. Hipokratikus şi discipolii săi erau mult mai circumspecţi; ei studiau modul în care corpul omenesc luptă cu boala şi îl ajutau prin administrare de purgative, sudorifice, vomitive, repaus sau dimpotrivă mişcare. În timp a avut succes medicina agresivă a medicilor din Cnidos (a fost însuşită chiar şi de egipteni);

Oamenii doreau un leac rapid pentru suferinţele lor. Aşa a apărut şi s-a dezvoltat farmacologia şi industria farmacologică.

În prezent aceasta se poate spune că are sub control corpul medical încă de pe băncile facultăţii şi terminând cu cercetarea medicală.

Binenţeles că în toată această poveste important nu este pacientul ci profitul acţionarilor din consiliide de administraţie ale acestor fabrici de medicamente care doresc profit permanent.

Prima ramură medicală care a ţinut cont de acest model a fost chirurgia. Primii chirurgi au plecat de la premisa ca omul este un sistem complex de instalaţii. Chirurgul de azi poate fi considerat un „bio-instalator”. În loc să folosească cuţite, medicii internişti folosesc medicamente pentru a trimite gloanţe asupra ţintelor reprezentate de organele bolnave.

Oamenii însă sunt ceva mai mult decât o însumare de elemente chimice. Consecinţa ultraspecializării şi a medicinei de organ a avut drept efect imediat deprecierea cunoaşterii personalităţii pacientului.

O altă consecinţă, de data asta din partea bolnavului a fost apariţia comportamentului maladaptativ în care bolnavii tind a renunţa uşor la responsabilitate, nu mai luptă cu problemele vieţii, individul se retrage în boală şi fuge uşor de răspunderile sociale.

Ca o reacţie în faţa neputinţei medicinei bazată pe acest concept sau model medical bazat numai pe explicaţii biologice care explică boala, într-un moment social caracterizat prin dezvoltarea unei societăţi urbanizate şi industrializate puternic, apare un concept nou – modelul psihosomatic care introduce în explicaţiile fiziopatologice alături de factorii biologici, pe cei psihologici şi sociali.

Modelul psihosomatic introduce între factorii de mediu şi organism un factor intermediar, o mediaţie reprezentată de reacţia psihologică la mediu. Acest factor este reprezentat de emoţie, anxietate, frică.

Modelul psihosomatic simplificat apare după formula : stres- emoţie- reacţie vegetativă- modificări funcţionale- leziune organică.

În locul unei viziuni mecaniciste (omul este ca o maşină),modelul psihosomatic introduce,în condiţiile moderne,ideia legăturii dintre corp şi suflet,dintre biologic şi social şi moral.

Modelul psihosomatic depăşeşte deci explicaţiile mecaniciste.

Leziunea chiar dacă există ea nu trebuie să fie neapărat primitivă,putând fi precedată de o lungă perioadă de tulburări funcţionale,care pot fi puse în mişcare de factori psihologici şi sociali,de relaţile interpersonale.În acest fel tulburările psihice şi somatice nu mai apar ca fiind în opoziţie.

Stresul vieţii va determina reacţia psihică,care prin intermediul sistemului nervos vegetativ va acţiona asupra fiziologiei diferitelor organe şi la care datorită duratei, intensităţii şi frecvenţei pot duce la fenomenul de organizare şi organicizare.

Boala,chiar de origine organică,poate la rândul ei să acţioneze asupra psihicului pe 2 căi:directă (prin intermediul modificărilor metabolice) şi pe cale psihologică,prin trăirea conştientă a stării de boală şi a consecinţelor sale.

În modelul psihosomatic omul sănătos sau bolnav reprezintă o unitate psihosomatică,apărarea organismului presupunând participarea ambilor factori,în timp ce leziunea apare doar în faza tardivă de evoluţie, reprezentând rezultatul eşecului, atât al apărărilor psihologice cât şi fiziologice a organismului.

Modelul psihosomatic face posibilă urmărirea în cadrul patologiei atât a influenţei factorilor psihici şi sociali,cât şi biologici,el poate explica trecerea de la social la boală somatică,de la factorii psihici şi sociali la reacţii funcţionale sau la leziuni organice,în timp ce modelul medical pune puţină bază pe factorii psiho-sociali şi nu putea da nici o explicaţie afecţiunilor funcţionale şi a maladiilor care apar în legătură cu stresul.

bibliografie selectivă: cucu ioan Reforma sanitară -reforma sistemului medical şi a gândirii medicale învechite – 2007

Cum ia creierul o decizie

Creierul nostru „lucrează” în imagini.

Creierul nostru însă ia şi hotărâri înaintea noastră. Rezultatele mai multor decenii de experimente şi cercetare în domeniul neurobiologiei au dus recent la concluzia că în procesul luării unei decizii, creierul nostru ia propria decizie, înainte şi independent de voinţa noastră conştientă.

„Imaginile scanate ale creierului ce apar viu colorate în presa populară par să indice că oamenii de ştiinţă identifică cu exactitate locaţia în creier a unor sentimente ca frica, dezgustul, plăcerea sau încrederea.

Cercetătorii înşişi sunt, însă, cât se poate de circumspecţi în privinţa a ce înseamnă exact aceste pete colorate. Cele 2 metode de scanare folosite în mod obişnuit, PET (positron emission tomografy) şi fMRI (functional magnetic resonance imaging) oferă doar aproximări a ceea ce se întâmplă efectiv în creier. PET, cea mai veche şi mai puţin folosită dintre ele, măsoară fluxul sângelui în creier; fMRI măsoară cantitatea de oxigen din sânge. Fluxul de sânge şi oxigenarea locală arată cât de activă este o parte a creierului, dar rezultatul este în cel mai bun caz o aproximaţie. De obicei, aceste scannere nu pot vedea nimic mai mic de o boabă de piper şi pot face doar 1 fotografie la fiecare 2 secunde.

Activitatea neuronală din creier, însă, poate avea loc într-o fracţiune din spaţiul şi timpul pe care îl pot înregistra aceste scannere. Prin urmare, imaginile ţipătoare pe care le vedem sunt de-a dreptul impresioniste, iar concluziile pe care le trag cercetătorii pe marginea lor vin de obicei cu amendamente şi sunt adesea controversate.

Ca şi imaginile propriu-zise, detaliile funcţionării creierului abia încep să fie explorate. Două articole publicate la interval scurt, primul în ediţia de octombrie 2005 a Science et Vie, al doilea în ediţia din ianuarie 2006 a Harvard Business Review, tratează aceeaşi temă – actul de a lua o decizie de către indivizii umani – pornind de la concluziile unor experimente diferite efectuate de neurobiologi americani, englezi şi francezi cu ajutorul celor mai avansate tehnici de scanare a creierului uman.

Un prim set de experimente – pe care autorul francez Nicolas Revoy le vede ca dinamitând noţiunea de liber arbitru – a fost iniţiat în anii ‘80, dar rezultate concludente au fost obţinute abia în 2004. Scopul acestor experimente a fost restrâns: să elucideze mecanismenle cerebrale intrate în joc când decidem să facem o mişcare. În finalul acestor cercetări a reieşit o constatare nu tocmai liniştitoare: când resimţim dorinţa de a face un gest, oricare ar fi acela, noi nu facem decât să urmăm ceea ce anumite zone ale creierului nostru au decis fără ca noi să ne dăm seama.

Confirmarea definitivă şi implicaţiile acestui rezultat au fost anunţate de profesorul de neurobiologie Patrick Haggard de la University College of London într-un articol intitulat “Conscious intention and motor cognition”, publicat în iunie 2005 în revista Trends in Cognitive Science. Un al doilea set de experimente, concentrat pe scanarea activităţii creierului participanţilor la mai multe tipuri de jocuri economice simple, identifică acţiunea autonomă a ceea ce Gardiner Morse, senior editor la HBR, numeşte “3 creiere într-unul”, aflate într-o interacţiune constantă fără de care deciziile devin imposibile, după cum a arătat neurologului Antonio Damasio încă din 1994 în cartea sa “Eroarea lui Descartes”.

Mai cunoscută în formularea clasică de “luptă între emoţii şi raţiune”, interacţiunea între creierul primitiv (sau emoţional) şi cel “civilizat” (raţional sau sediul voinţei) este definită de neurologi ca Hans Breiter de la Massachusets General Hospital şi economişti ca Daniel Kahneman în termenii unui calcul al riscurilor şi recompenselor. Compilând surse extinse, autorul explică deciziile “bune” şi “proaste” în termeni de dominaţie a unuia sau altuia din creiere, iar diferenţele dintre oameni în luarea deciziilor şi între stilurile lor de management în termeni de variaţii de orientare în evitarea riscului şi urmărirea recompensei.

Creierul emite comenzile necesare efectuării oricărui gest în medie cu 350 de milisecunde înainte ca noi să decidem conştient să facem acel gest. Mai mult: avem la dispoziţie doar 200 de milisecunde pentru a inhiba un gest decis de creierul nostru. Un răstimp adesea mult prea scurt… Exact înainte ca voinţa să comande corpului să facă un gest, creierul a iniţiat de fapt comanda… fără ştirea noastră!

O descoperire ce obligă la o revizuire a noţiunii de decizie conştientă şi, în ultimă instanţă, a noţiunii de liber arbitru. “În general suntem convinşi că atunci când efectuăm o acţiune, de exemplu întindem braţul să luăm o vestă pentru că e frig, facem gestul pentru că aşa am vrut, explică profesorul Haggard. Ei bine, fals. Execuţia acestui gest a fost dinainte iniţiată de creierul nostru independent de conştiinţa noastră [care ar putea fi definită sumar drept percepţia clară că avem propriile gânduri şi comportamente]. Abia după aceea noi conştientizăm voinţa de a efectua acest gest şi îl efectuăm.” Mai precis, dacă este clar că suntem conştienţi de motivaţiile care ne ghidează acţiunile, alegerea momentului precis în care trecem la realizarea lor este cel care scapă voinţei noastre. Astfel că liberul nostru arbitru, înţeles ca facultatea de a ne comporta sub influenţa strict a voinţei proprii, se dovedeşte mult mai restrâns decât credeam.

O constatare oarecum umilitoare, care revoluţionează o dezbatere filosofică veche de mai multe secole. La baza concluziilor profesorului Haggard stă în primul rând un experiment din 2004 condus de neurobiologul Angela Sirigu la Institutul de ştiinţe cognitive din Lyon. Dispozitivul a implicat 15 voluntari: aşezaţi la o masă echipată cu un buton, li s-a cerut ca fiecare să acţioneze butonul într-un moment ales de el şi numai de el. O singură condiţie, totuşi: să noteze, la momentul luării deciziei, poziţia indicată de acele unui ceas special conceput pentru acest experiment (efectuând un tur complet în 2,46 secunde).

În tot acest timp, activitatea electrică a creierului lor era înregistrată prin electroencefalografie via electrozi dispuşi pe craniul lor, în scopul de a detecta debutul “potenţialului de pregătire motorie” – o creştere bruscă a activităţii electrice a neuronilor indicând că creierul urmează să declanşeze acţiunea de a apăsa pe buton. Rezultatele sunt imparabile: “Potenţialul de pregătire motorie precede în medie cu 350 milisecunde momentul în care subiecţii au senzaţia că decid conştient să apese pe buton”, anunţă Angela Sirigu. “În ce priveşte începutul mişcării braţului, acesta survine la 200 de milisecunde după decizia conştientă.” Este limpede, declanşarea gestului este iniţiată de creier înainte ca subiecţii să decidă conştient că îl vor face. Un rezultat neaşteptat? Nu chiar. De fapt, el se înscrie în aceeaşi linie cu un prim studiu condus în 1983 de neurofiziologul american Benjamin Libet de la Universitatea din California: cerând subiecţilor să îndoaie un deget în ce moment aleg ei, acesta a constatat că mişcarea era declanşată de creier cu mai multe sute de milisecunde înainte ca subiecţii să fie conştienţi de propria intenţie de a îndoi degetul.

Profesorul Haggard aminteşte că acel prim experiment a pus în încurcătură mediul ştiinţific şi filosofic al vremii, date fiind consecinţele profunde asupra noţiunii de liber arbitru. “Multă lume aştepta, deci, confirmări solide”. Abia după 2000 şi după noi experimente similare cu al lui Libet rezultatele au fost confirmate definitiv. Pe larg, experimentul Angelei Sirigu permite astăzi să înţelegem de ce creierul iniţiază mişcările înainte ca noi să devenim conştienţi de intenţia de a le executa: de fapt, această luare la cunoştinţă este direct generată de declanşarea non-conştientă a gestului de către creier. Cu alte cuvinte, a vrea să efectuezi o acţiune este doar o simplă consecinţă a faptului că creierul a lansat deja executarea ei fără ştirea noastră. “Iată ce se întâmplă când subiectul decide să apese pe buton, explică Angela Sirigu, citată de Science&Vie. S-a văzut că totul începe cu procese cerebrale non-conştiente. Zonele frontale [zone ale creierului situate deasupra ochilor], care au memorat în prealabil consemnul de a apăsa pe buton la un moment la alegere, stimulează cortexul parietal. Situat sus în partea din spate a craniului, una din funcţiile acestei zone este supervizarea executării sarcinilor motorii. Acesta din urmă activează aşadar cortexul motor, căruia îi cere să efectueze acţiunea de a apăsa pe buton.” Rolul acestuia din urmă este crucial, deoarece stă la originea mişcărilor noastre: cortexul motor selectează în fapt natura exactă a mişcării ce urmează să fie executată, stimulând pentru aceasta muşchii adecvaţi. “Când cortexul motor primeşte ordinul de a acţiona din partea cortexului parietal, continuă Angela Sirigu, el devine sediul unei modificări de activitate electrică: este vorba despre naşterea faimosului potenţial de pregătire motorie, ce arată că va fi lansată executarea gestului. Până în acest moment, pe tot parcursul acestui dialog cortical, neuronii au făcut schimb de informaţii la nivel non-conştient.

Cum va fi până la urmă avertizată conştiinţa de ceea ce se pregăteşte? “Odată declanşat acest potenţial de pregătire motorie, cortexul motor informează înapoi cortexul parietal asupra naturii precise a mişcării pe care a ales s-o execute la comanda sa. Exact receptarea acestei informaţii de către parietal este cea care generează la subiect conştiinţa de a vrea să apese pe buton.” După cum se vede, tocmai pentru că cortexul nostru parietal şi cortexul nostru motor s-au pus de acord asupra naturii precise a unui gest ajungem noi resimţim senzaţia de a vrea să îl efectuăm.

Şi acum urmează întrebarea cheie: dacă libertatea noastră de acţiune se rezumă la a vrea ceea ce creierul nostru a decis deja, este aceasta echivalent cu a spune că suntem aserviţi alegerilor acestuia? Câtuşi de puţin! Pentru că, precizează Angela Sirigu, conştiinţa nu este un simplu birou de înregistrare limitat la a valida alegerile făcute fără ştirea sa.

Dovada: ea dispune de un fel de “drept de veto”. “Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza ceea ce ajunge să decidă creierul nostru. Imaginaţi-vă, de exemplu, că cineva se face că vă trimite o minge. Într-o primă fază, cortexul dvs. motor generează impulsul “potenţialului de pregătire motorie”, cel care, 350 de milisecunde mai târziu, generează în dvs. conştiinţa că trebuie să deschideţi braţele. Dar relizând imediat că e vorba de o farsă şi că gestul dvs. va fi inutil, va trebui să inhibaţi execuţia lui. Ceea ce este foarte fezabil, prin transmiterea unui mesaj de la cortexul frontal la cortexul motor… cu condiţia ca aceasta să se întâmple foarte repede. Practic, nu aveţi la dispoziţie decât 200 de milisecunde pentru a întrerupe procesul anclanşat, pentru că acesta este, cum am văzut, răstimpul între dorinţa de a acţiona şi debutul efectiv al acţiunii.”

Odată acest proces elucidat, rămâne de clarificat ce se întâmplă exact la nivel cerebral când intervine acel veto – un obiectiv ce necesită conceperea unor noi experimente şi pe care echipa Angelei Sirigu urma să îl abordeze la sfârşitul verii lui 2005. Între timp, rămâne deschisă o altă întrebare: sunt TOATE acţiunile noastre, nu numai cele motorii simple, de rutină, pilotate în acest mod de creierul nostru? Când decidem să cumpărăm o maşină, după ce am ezitat două săptămâni între două modele, poate neurobiologia să susţină că decizia finală a fost luată de creier fără ştirea noastră? În cazul unei astfel de decizii “complexe”, Angela Sirigu preferă să revină la viziunea convenţională a agentului raţional: “dimpotrivă, ea este rezultatul unei deliberări perfect conştiente în decursul căreia dvs. aţi evaluat raţional avantajele şi inconvenientele fiecăreia din cele 2 achiziţii”.

Profesorul Haggard, în schimb, preferă să nu avanseze un verdict. “Pentru neurobiologi este extrem dificil să determine ce se întâmplă exact în creierul unei persoane care reflectează îndelung în scopul de a lua o decizie complexă. De aceea ei s-au rezumat până acum la a studia procese cerebrale prezidând acţiuni motorii simple, ca ridicarea braţului sau apăsarea pe un buton”. Cu alte cuvinte, chiar dacă rolul liberului arbitru şi al deliberării conştiente, raţionale, rămâne predominant în deciziile complexe, rolul său real rămâne să fie evaluat. Miza recuperării noţiuni de liber arbitru din plasa cauză-efect este, de fapt, redefinirea responsabilităţii individuale.

În timp ce neurobiologia tinde să limiteze aria de relevanţă a liberului arbitru şi, implicit, să “deresponsabilizeze” individul cu argumente bazate pe cauzalităţi fiziologice interne – după ce înainte Darwin, Freud şi Bourdieu au argumentat că actele noastre sunt determinate de mediul extern – tendinţa actuală în practica juridică este contrară, de a augmenta responsabilitatea individuală. Asistăm la un potenţial conflict între ştiinţă şi lege? Nu chiar.

Conform declaraţiilor judecătoarei Agnes Herzog, citată de Science et Vie, în cazul responsabilităţii penale, de exemplu, se pune problema de “a evalua dacă autorul unui delict dispunea de aptitudini psihologice suficiente pentru a evita să îl comită”. Astfel că modul curent de a concepe responsabilitatea individuală în context juridic poate acomoda un model de acţiune în care liberul arbitru se restrânge la libertatea de a spune “nu”.

Teritoriul reflecţiei raţionale, punctul la care s-au oprit experimentele Angelei Sirigu, îl explorează mai departe articolul lui Gardiner Morse apărut în HBR. Acesta angajează un evantai de surse – neurologi şi economişti – ce au reuşit să localizeze şi să interpreteze procesele non-conştiente antrenate în procesul luării deciziilor ce implică deliberare şi alegere între mai multe alternative.

Gândiţi-vă la creierul dvs. ca fiind structurat pe 3 niveluri, cu cele mai vechi şi mai simple, în sens evoluţionist, situate în mijloc şi cu cel mai modern şi complex pe margine. În vârful măduvei spinării – centrul creierului – stau structurile cele mai primitive, cele pe care le avem în comun cu reptilele şi peştii, care controlează funcţii elementare de supravieţuire ca respiraţia şi foamea. Înfăşurat în jurul acestora se află anticul sistem limbic, pe care îl avem în comun cu câinii şi alte mamifere Conţinând talamusul, amigdala şi hipocampul, acesta este sediul emoţiilor elementare ca frica, agresivitatea şi satisfacţia. Este acea parte a creierului care îi permite câinelui dvs. să pară atât de mulţumit că aţi ajuns acasă, în timp ce peştelui dvs. nici că îi pasă. Împachetând aceste structuri mai vechi este cortexul modern, materia cenuşie cutată pe care o recunoaştem toţi ca fiind creierul nostru. Câinii, cimpanzeii şi alte mamifere au cortexuri, dar al nostru a crescut urieşeşte. Cortexul gestionează tot felul de procese cerebrale superioare ca auzul şi vederea.

Lobii frontali şi, mai ales, cortexul pre-frontal (din faţa lobilor frontali) sunt părţile care ne fac umani. Ei constituie centrul personalităţii, raţionării şi gândirii abstracte. Adesea, cortexul prefrontal este numit şi partea “executivă” a creierului deoarece el ia în calcul semnalele transmise din tot restul creierului în formarea obiectivelor şi în planificare. Acum să vedem ce se întâmplă sub suprafaţa creierului când oamenii joacă ultimatum, un venerabil experiment economic care plasează participanţii pe poziţii adverse într-o negociere simplă: un jucător are de împărţit 10 USD cu un al doilea jucător – să zicem că cel care-i primeşte sunteţi dvs. El vă poate oferi orice sumă, de la 0 la 10 USD şi păstrează restul, dar doar dacă dvs. îi acceptaţi oferta. Sunteţi liber să îi respingeţi orice ofertă, dar dacă refuzaţi, nici unul din voi nu primeşte nimic. Conform teoriei jocurilor, dvs. ar trebui să acceptaţi orice vi se oferă, oricât de meschin, deoarece a primi ceva este mai bine decât a nu primi nimic.

Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. În aceste experimente, când oferta scade la câţiva cenţi, cei în postura de a primi refuză în mod constant, pierzând astfel nişte bani oferiţi, în fond, pe degeaba… exact de ce? Întrebaţi, aceşti jucători spun, pe scurt, că au fost indignaţi de partenerul zgârcit (care, reţineţi, îşi pierde şi el partea). Nu tocmai un triumf al raţiunii.

Totul sună mai degrabă a reacţie primitivă. Aşa şi este. Alan Safey, un neurolog cognitiv de la Universitatea din Arizona, a folosit scan-uri fMRI pentru a vedea ce se întâmplă în creierul oamenilor când joacă acest joc. Pe măsură ce ofertele deveneau mai nedrepte, insula anterioară, o parte a creierului animal implicată în emoţii negative ca furia şi dezgustul, devenea tot mai activă, ca şi cum ar fi înregistrat o indignare crescândă. În acelaşi timp, o parte din creierul superior – o arie a cortexului prefrontal implicată în orientarea spre scopuri (aici de a face bani) – era ocupată, de asemenea, în evaluarea situaţiei. Monitorizând activitatea acestor 2 regiuni, Sanfey a făcut harta a ceea ce apărea ca o luptă între emoţii şi raţiune, fiecare încercând să influenţeze deciziile jucătorilor. Să pedepsesc ticălosul? Sau să iau banii, deşi afacerea e proastă? Când insula anterioară dezgustată era mai activă decât cortexul prefrontal raţional axat pe scop – într-un fel, când striga mai tare – jucătorii respingeau oferta. Când domina cortexul prefrontal, jucătorii luau banii.

Experimente ca acestea iluminează participarea agresivă a creierului nostru animal condus de emoţii la toate tipurile noastre de decizii. Ele încep să ne dea o imagine a dansului complex al circuitelor primitive implicate în sentimentul de recompensă şi aversiune atunci când luăm decizii. În jocul ultimatum, este evident că creierul nostru animal sabotează uneori funcţiile noastre cognitive superioare şi determină decizii proaste sau, în orice caz, ilogice.

Dar, cum vom vedea, creierul animal joacă un rol important şi în luarea deciziilor raţionale. Mulţi dintre noi am fost învăţaţi din vreme că deciziile bune sunt cele făcute la rece, după cum remarcă neurologul Antonio Damasio în cartea sa din 1994, “Eroarea lui Descartes”. Punctul de vedere al raţiunii superioare presupune, scrie Damasio, că “logica formală singură ne va da cea mai bună soluţie disponibilă la orice problemă. Pentru a obţine cele mai bune rezultate, emoţiile trebuie să fie lăsate deoparte”.

Cercetările lui Damasio demolează această concepţie. Pe baza muncii multor cercetători în domeniu, printre care Marsel Mesulam, Lennart Heimer şi Mortimer Mishkin, Damasio a arătat că pacienţii cu defecţiuni în partea cortexului prefrontal care procesează emoţii (sau care, într-un fel, “ascultă” de ele) se luptă până şi să ia decizii de rutină adesea. Un pacient, Elliot, a fost printre primii care i-au dat de bănuit cu 20 de ani înainte. Elliot fusese un soţ, tată şi om de afaceri exemplar. Dar a început să sufere de dureri de cap severe şi să nu mai facă faţă responsabilităţilor de la muncă. Curând, doctorii lui au descoperit o tumoare de mărimea unei portocale pe creier care îi presa lobii frontali şi, cu grijă, i-au îndepărtat-o, împreună cu ceva ţesut cerebral afectat. În timpul convalescenţei, familia şi prietenii lui au descoperit că “Elliot nu mai era Eliott”. Deşi limbajul şi inteligenţa lui erau intacte, la serviciu el devenise uşor de distras şi nu se putea ţine de program. În faţa unei sarcini organizatorice, el ajungea să delibereze o după-amiază întreagă cum să abordeze problema. Să organizeze hârtiile din faţa lui în ordinea datei? După mărimea documentului? După relevanţa conţinutului? În fapt, el făcea “prea” bine sarcina organizatorică, luând în considerare fiecare opţiune posibilă… dar cu preţul atingerii scopului final. El nu mai putea lua efectiv decizii, mai ales personale şi sociale, şi deşi i se arăta în mod repetat acest defect, nu îl putea corecta. Deşi scanările de creier arătau afecţiuni izolate în porţiunea centrală (sau ventromedială) a lobilor frontali ai lui Elliot, testele arătau că IQ-ul, memoria, învăţarea, limbajul şi alte capacităţi stăteau bine. Abia când Elliot a fost testat pentru răspunsurile emoţionale, s-a văzut adevărata natură a deficienţei sale. La vederea unor imagini încărcate emoţional – imagini cu oameni răniţi şi case arzând – Elliot a arătat că lucruri care altădată evocau emoţii puternice nu îl mai ating. Nu simţea nimic.

Damasio şi colegii lui au studiat de atunci peste 50 de pacienţi cu afecţiuni pe creier ca ale lui Elliot care au această combinaţie de defecte emoţionale şi de luare a deciziilor. În plus, cercetătorii au descoperit că pacienţii cu răni în părţile sistemului limbic – un grup de structuri antice ale creierului importante în generarea emoţiilor – se zbat de asemenea când e să ia decizii. Ceva esenţial în luarea deciziilor stă în conversaţia dintre emoţie şi raţiune purtată de creier, dar ce? Unii îi spun putere de voinţă. Damasio îi spune presentiment.

Când părţile creierului din cortexul prefrontal care procesează semnalele emoţionale sunt afectate, pacienţii nu pot acţiona pe baza a ceea ce ştiu, datele nu mai sunt interpretate şi prioritizate de reacţia la risc sau recompensă. Cortexul frontal, se pare, este sediul puterii de voinţă, înţeleasă ca abilitatea de a avea o perspectivă pe termen lung în evaluarea riscurilor şi recompenselor. Această arie a creierului este în strânsă legătură cu structurile şi circuitele creierului animal emoţional care caută gratificare şi ne alertează la pericol.

Mult din traficul făcut între partea primitivă şi cea modernă a creierelor noastre este dedicată calculării conştiente a riscurilor şi recompenselor. Spre deosebire de animale, noi putem privi spre viitor şi contempla urmările unei decizii de a urmări o gratificare imediată. Şi putem obţine satisfacţie imediată din anticiparea unei gratificări viitoare.

Când este afectată, însă, abilitatea de a raporta ceea ce ce ştim la interesul elementar, transmis de creierul animal, de a obţine recompensă sau a evita riscul, aceasta duce la blocaj şi la inabilitatea de a mai lua decizii. Neuroştiinţa a fost privită drept marea promisiune în business de ceva vreme – cam în acelaşi timp cu nanotehnologiile. Neurologii află din ce în ce mai multe despre automatismele creierului nostru. De exemplu, ştim că atunci când cineva are o emoţie puternică, o parte a creierului său tinde să lumineze mai tare decât altele. O asemenea descoperire are aplicaţii posibil utile în domenii ca marketingul, oferind practicienilor o imagine mai clară a fiziologiei dorinţelor clienţilor.

Dar aceste progrese foarte reale au dus la aşteptări nerealiste asupra a ce poate face neuroştiinţa, avertizează Michael Gazzaniga, directorul Centrului de Neuroştiinţă Cognitivă de la Dartmouth College, SUA. De exemplu, acum câţiva ani, ca parte a unui articol despre natura inovaţiei, o revistă de business a publicat o imagine scanată a creierului omului de afaceri şi inventatorului Ray Kurzweil în timp ce acesta era implicat în activităţi creative.

Concluzia: asemenea scanări ar putea în curând ajuta la descoperirea secretelor geniului creativ. Acesta este un tip de gândire ştiinţifico-fantastic la care oamenii de afaceri sunt foarte susceptibili.” Informaţiile de mai sus au fost preluate de pe internet din revista virtuală „Comunicaţii mobile” data 22.06.2003- categoria biblioteca digitală, autor, Camelia Lungu.

"Supersoldaţi"

„SUPERSOLDAŢI”

A fost o vreme când se credea că la nivelul sistemului nervos, controlul se exercita prin intermediul unei reţele complicate de neurotransmiţători (serotonina sau dopamina de ex), hormoni (adrenalina sau cortizolul) şi enzime.

La nivelul anului 2008 se ştie că lucrurile sunt mult mai complicate; până în prezent s-au descoperit 52 de neurohormoni şi continuă să fie descoperiţi alţii. „A fost o vreme când ne gândeam la creier ca la un computer. Acum credem că fiecare celulă din creier este însăşi un computer. Şi fiecare celulă în parte este precum creierul în întregimea lui”- Steve Henricksen- senior staff scientist at the Salk Institute – La Jolla, California.

Dacă încercăm să ne imaginăm creierul ca un conglomerat de computere integrate de mare putere, atunci neuropeptidele se pare că formează reţeaua de comunicaţii electrochimice care ţine toate microcalculatoarele în echilibru şi le face să funcţioneze la unison. În creier sunt produse diverse tipuri de neuropeptide, iar acestea fac aproape totul. Ele pot fi pro sau antiinflamatorii; ele ne dictează dispoziţia psihică, ne controlează nivelul energetic, felul în care receptăm durerea sau plăcerea, ne determină greutatea corporală sau capacitatea de a ne rezolva problemele; ele sunt cele care ne alcătuiesc amintirile şi comunică cu sistemul imunitar.

Trebuie spus că atunci când se dezvoltă omul, la nivel embrionar, din ectoderm se dezvoltă trei mari organe: sistemul nervos- creierul, pielea şi sistemul imunitar. De aceea un aliment care face bine creierului, va face o piele cu un aspect frumos; neuropeptidele sau neurotransmiţătorii influenţează şi joacă un rol important în relaţia creier-frumuseţe. Neurohormonii, neurotransmiţătorii, neuropeptidele şi hormonii posedă un vast sistem de comunicaţii la nivel celular. Neuropeptidele sunt „telefoanele celulare” create de natură. Iată un exemplu: creierul trimite semnale la timus, timusul trimite semnale la piele, iar pielea retrimite semnalul la creier. Fiecare mesager are un destinatar căruia i se adresează mesajul său, iar aceşti destinatari se mai numesc în termeni anatomici receptori. Acesta este modul de comunicare la nivel celular.

Comunicarea celulară se aseamănă cu comunicatrea telefonică; diferenţa este că nu există la acest nivel mesagerie vocală: fiecare apel este preluat instantaneu. Mesajul transmis receptorului- destinatarului depinde de care anume neuropeptidă, neurotransmiţător sau hormon a făcut apelul respectiv. Dacă în creier se eliberează cantităţi mari din substanţa P (vom explica imediat ce este aceasta) atunci vom simţi „durere psihică”, ne vom simţi deprimaţi sau vom trăi o stare de nelinişte.

Substanţa P ( P- pain-durere) are receptori în tot organismul, inclusiv la nivelul pielii, astfel încât mesajul sau apelul trimis receptorilor din piele ar putea suna cam aşa: „suntem deprimaţi; haideţi să activăm procesul inflamator”. Rezultatul poate fi un proces accelerat de îmbătrânire a pielii prin accelerarea reînnoirii pielii adică pierderea strălucirii şi a tonusului pieli. Să nu uităm că pielea şi creierul au aceeaşi origine embrionară, şi că aceste două organe comunică foarte bine.

Reflexoterapia ştie că este suficientă o singură atingere a pielii pentru a schimba realmente o mulţime de circuite din creier. Ne-am obişnuit să credem că este nevoie de o mulţime de medicamente puternice sau proceduri chirurgicale complicate pentru a induce o schimbare la nivelul trupului. Sunt cercetări suficiente care au demonstrat că 15 minute de masaj zilnic la bebeluşi, îi ajută pe aceştia să ia mai rapid în greutate, să fie mai activi, mai vioi, având un avans considerabil asupra celorlalţi chiar şi după 6 luni. Puii de pisică sau şoarece separaţi imediat după naştere de mama lor, şi care nu beneficiază de nici o „atingere”, se îmbolnăvesc şi unii din ei mor. Aşa se întâmplă şi cu copiii abandonaţi în spitale sau cu cei din orfelinate. Neuropeptidele sunt chei magice în stare să deschdă poarta spre dezvăluirea secretelor plăcerii, durerii, bucuriei, tristeţii, memoriei, inteligenţei, comportamentului. Aceste neuropeptide pot acţiona uneori ca neurotransmiţători, alteori ca hormoni.

Organele care produc hormoni, sunt cunoscute ca glande endocrine. În greceşte hormon se traduce prin- a pune în mişcare. Hormonii sunt secretaţi de glandele endocrine cu scopul de a controla sau de „a pune în mişcare” o altă parte a corpului. Sistemul endocrin lucrează mână în mână cu sistemul nervos. Tot mai mulţi specialişti văd azi un singur sistem neuroendocrin care reglează starea internă a organismului (nutriţia, metabolismul, excreţia, echilibrul apei şi sări) reacţionează la stimulii exteriori, reglează creşterea, dezvoltarea, reproducerea, reduce, utilizează sau depozitează energia). Sistemul neuroendocrin protejează organismul de orice ameninţare din interiorul sau exteriorul său, iar hormonii cei mai activi în îndeplinirea acestui scop sunt hormonii de stres.

În prezent, cu toţii suntem supuşi unui stres teribil. Sistemul neuroendocrin îşi pune amprenta asupra nostră înainte de a ne naşte. Există studii care afirmă că stresul la care este supusă mama în timpul sarcinii are influenţă asupra formării axei pituitaro- hipotalamice. Copii care cresc în familii dezorganizate sau violente pot deveni dependenţi de adrenalină şi vor încerca ulterior să recreeze modele de viaţă cu care au fost obişnuiţi în copilărie. O categorie specială de stres la care este supus sistemul neuroendocrin este stresul chimic, reprezentat de elementele nocive prezente din ce în ce mai mult în viaţa noastră- de exemplu pesticidele sau materialele plastice care s-a dovedit că subminează sistemul endocrin. Ajutorul nostru de nădejde, sprijinul nostru cel mai important în lupta zilnică pe care o ducem cu stresul (factorii alimentari nocivi, lipsa de somn, de activitate fizică, ) este sistemul imunitar.

„Stăpânul atotputernic”, cheia de boltă a sistemului imunitar este o glandă mică „pitită”, ascunsă în spatele sternului, între cei doi plămâni, numită Timus. Această glandă a fost mult timp ignorată de comunitatea ştiinţifică. Timusul produce atât neuropeptide cât şi hormoni. Peptidele eliberate de timus sunt direct răspunzătoare de maturizarea celulelorT- „agenţii secreţi” sau „ofiţerii de informaţii”– leucocite specializate care joacă un rol major în reactivitatea imunologică a organismului, sau influenţează producerea de anticorpi, sau au rol în integrarea corectă a sistemului imunitar, endocrin şi nervos. După pubertate acest timus involuează, la 30 de ani şi-a pierdut două treimi din masă şi 90% din conţinutul în celule T. La 60 de ani a dispărut aproape în întregime, organismul având o vulnerabilitate crescută la infecţii, boli autoimune, cancer sau îmbătrânire. Hormonii secretaţi de timus măresc cantitatea şi calitatea celulelor T din organism, iar celulele T „informează” creierul, respectiv stimulează glanda pituitară situată între emisferele cerebrale, să secrete hormonul de creştere cel care construieşte masa musculară, măreşte vitalitatea tuturor sistemelor şi organelor, şi care scade nivelul hormonului de stres.

Stresul excesiv, fumatul, cantităţile mari de cafea, alcoolul, descarcă mari cantităţi de cortizol- hormon de stres.

Pentru a preveni riscul la care se expune un astfel de om, imediat ar trebui să renunţe la fumat, la cafea, la alcool şi să ofere corpului ore mai multe de somn. Somnul are un rol extraordinar de important în procesul de reîntinerire a organismului. Unii oameni obişnuiesc să bea alcool seara; iniţial alcoolul băut seara ne poate da o stare de somnolenţă, însă la scurt timp produce o descărcare puternică de norepinefrină, un hormon care este secretat în situaţii de stres intens sau în situaţii cu mare încărcătură emoţională, organismul revenind la starea de veghe. În legătură cu „ Ministerul Securităţii Interne” care este timusul, mai trebuie spus că deşi este implicat în lupta împotriva agresorilor externi, el trebuie să aibă grijă şi la pericolele care vin din interioriorul organismului. Aceasta este cazul substanţei P.

Substanţele chimice produse de organism, fie că sunt neuropeptide, neurotransmiţători, sau hormoni, ele au două feluri de efecte: unele pozitive, altele negative. De exemplu estrogenul; pe de o parte el ajută la menţinerea sănătăţii şi supleţei pielii, ajută oasele să fie puternice, dar în exces, poate declanşa sindromul premenstrual care poate produce dureri, retenţie de apă, migrenă, oboseală, iritabilitate, tulburări psihice. Acelaşi lucru este valabil pentru neuropeptide care pot exercita asupra organismului o acţiune proinflamatorie sau antiinflamatorie. Acţiunea pozitivă a substanţei P constă în dilatarea vaselor de sânge, tonifierea intestinelor şi muşchilor netezi, are rol în secreţia salivei şi eliminarea urinei. Efectele negative ale substanţei P constau în faptul că reacţia inflamatorie declanşată de ea, este cauza acneei şi a formării ridurilor. De asemenea are rol negativ în anumite suferinţe cronice cum ar fi depresia, obezitatea, alcoolismul, durerea fizică. În cazul durerii de exemplu, substanţa P creează un sistem cronic de transmitere a durerii care merge de la coloana vertebrală la creier. Această neuropeptidă mai poate fi eliberată la nivelul pielii atunci câd cineva vă strânge puternic de piele. Ea ne face să simţim senzaţia de durere. Substanţa P este sintetizată şi eliberată în majoritatea organelor şi sistemelor vitale. În creier ea nu produce durere pentru că în creier nu există receptori pentru durere (de aceea operaţiile pe creier pot fi făcute cu pacientul conştient, adică poţi vorbi cu el în timp ce chirurgul îi „umblă” în creier). Cu toate astea ea produce durere psihică manifestată sub forma depresiei sau anxietăţii. Voluntarii care au participat la studii cărora li s-a administrat în exces substanţă P au declarat că la scurt timp s-au confruntat cu o stare de anxietate şi depresie.

Cercetările au arătat că dacă se reduce nivelul substanţei P, se reduce nivelul de stres corelat cu durerea, se reduce inflamaţia iar reducerea inflamaţiei duce la reducerea procesului de îmbătrânire. Studiile efectuate de Stephen P Hunt de la University College din Londra, au arătat că substanţa P se găseşte în acele părţi ale creierului asociate cu proprietăţile motivaţionale sau „recompense” care ne fac plăcere, cum ar fi drogurile sau mâncarea. Este suficient a se reduce secreţia de substanţă P pentru a se diminua apetitul pentru astfel de plăceri care ne distrug sănătatea şi care ne fac să arătăm mai bătrâni decât ar fi normal pentru vârsta noastră biologică reală. Când se eliberează substatnţa P, ea este însoţită de aminoacizi cum ar fi glutamatul şi aspartatul, fapt ce duce la o stare a celulelor denumită excitotoxicitate.

Glutamatul- neurotransmiţător, care are un rol foarte mare în procesul de învăţare pentru memoria pe termen scurt şi lung, se găseşte în cantităţi foarte mici în lichidul extraceluler. Când concentraţia lui creşte, celulele (neuronii) sunt supuse unei excitaţii anormale. La concentraţi mari, celulele- neuronii intră în aşa numita moarte celulară întârziată sau excitotoxicitate, adică celulele sunt excitate atât de puternic încât mor. Moartea acestor celule poate duce la maladia Alzheimer de exemplu. Dar nu numai glutamatul poate excita celulele excesiv.

Un grup de substanţe compuse denumite excitotoxine pot da tulburări neurologice (migrene, tulburări de învăţare la copi, demenţă, boala Prkinson, Altzheimer, Huntington, etc). Aceste substanţe sunt de obicei aminoacizi acidici care reacţionează cu receptorii specializaţi din creier într-o asemenea manieră încât distrug neuronii. Din categoria acesta, în afară de glutamat- neurotransmiţătorul cel mai utilizat de creier şi cea mai cunoscută excitotoxină, mai fac parte aditivii alimentari ( de ex aspartamul, monoglutamatul de sodiu, aditivii alimentari cum ar fi aromatizatorii „identic naturali” proteinele texturate, etc).

Vestea bună este că organismul nostru poate contracara efectele negative ale substanţei P datorită unor substanţe care scad excitotoxicitatea. Una din substanţele care blochează acţiunea substanţei P este capsaicina- componenta căreia i se datorează gustul specific ardeilor iuţi. Aceasta este un blocant natural al substanţei P şi poate fi „procurată” fie sub formă de supliment nutritiv, fie pur şi simplu consumând ardei iute- mâncăruri iuţi, sau unguente, plasturi care conţin capsaicină. Dar cea mai importantă metodă de a reduce toţi aceşti hormoni, neurohormoni care ne pot produce probleme, este mişcarea, sportul.

Dacă stresul produce creşterea secreţiei de substanţă P, sportul, mişcarea reduce stresul şi deci şi aceste secreţii de neurohormoni în exces. O altă metodă eficientă de contracarare este iertarea, acceptarea,, rugăciunea    ( un bun prieten preot, îmi spunea aşa: „Tu ierţi pentru tine, nu pentru altul!”).

O altă metodă de eliberare de stres, este animalul de companie- prietenul care ne iubeşte fără să ne judece.

În prezent oamenii de ştiinţă studiază aşa numita „neuropeptidă Y” peptida „stării de calm şi a curajului”. Ea inhibă anxietatea şi depresia şi poate îmbunătăţi memoria. Ea mai produce constricţia vaselor de sânge, reglează temperatura corpului, tensiunea arterială şi secreţia hormonilor sexuali. Descoperirea ei a plecat de la studierea sindromului de stres post-traumatic (TSPT). Cercetătorii au observat că membrii forţelor speciale- trupele de comando sau militarii pregătiţi pentru misiuni speciale, nu se confruntă aproape niciodată cu TSPT, cu toate că acţionează permanent în condiţii de stres fizic, mintal şi mai ales emoţional intense. Militarii din forţele speciale au un nivel ridicat de neuropeptidă Y în sistemul nervos central. Militarii obişnuiţi NU posedă această capacitate şi din această cauză sunt mai vulnerabili la TSPT. Cercetătorii cred că nivelul ridicat de neuropeptidă Y îi face pe militarii din serviciile speciale rezistenţi la TSPT şi că acaesta este explicaţia calmului şi curajului excepţional de care dau dovadă în luptă.

Concluzia ar fi că pentru a rezista în faţa exigenţelor la care viaţa din prezent ne supune, cu toţii ar trebui să devenim „supersoldaţi”.

Cum hrana nu ne dă doar energie ci ne şi construieşte, ar fi util să fim atenţi, să avem grijă cu ce ne construim zilnic corpul. Alimentele, hrana pe care o mâncăm zilnic, mişcarea sunt două portiţe prin care putem deveni „supersoldaţi”, prin care ne putem bucura cât mai mult de timpul limitat pe care îl avem aici pe pământ.

3 vizitatori online acum
0 vizitatori, 3 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 8 la 04:39 am UTC
Aceasta luna: 12 la 05-08-2019 07:05 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC