> News of the day <

Braga – băutură ieftină şi sănătoasă

braga „Ieftin ca braga” este o expresie care capătă din nou consistenţă în aceste timpuri de criză, dar, oamenii inteligenţi ştiu că, în general lucrurile sau oamenii ieftini în care am investit s-au dovedit până la urmă foarte scumpi. Nu este şi cazul bragei. Nu este vorba de Braga – capitala antică a Portugaliei şi … Read more

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Braga – băutură ieftină şi sănătoasă

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3HenSNSZs-M]
„Ieftin ca braga” este o expresie care capătă din nou consistenţă în aceste timpuri de criză, dar, oamenii inteligenţi ştiu că, în general lucrurile sau oamenii ieftini în care am investit s-au dovedit până la urmă foarte scumpi. Nu este şi cazul bragei. Nu este vorba de Braga – capitala antică a Portugaliei şi nici de zeul nordic Braga cel care purta un potir plin cu băutură rezultată din cereale fermentate. Braga era băutura favorită a romanilor şi era asemuită cu un nectarul divin. Inventatorii acestei băuturi au fost tot tracii, mai precis femeile trace care făceau turte de mei, murături delicioase, brânzeturi fermentale excepţionale, borş şi desigur, bragă.

La noi o regăsim în majoritatea târgurilor unde la simigerii erai întâmpinat şi îmbiat cu covrigi, alviţă şi limonadă dar mai ales cu o băutură tulbure, dulce acrişoară, uşor alcoolică, numai bună de potolit setea pe timp de caniculă.

În România interbelică, vânzătorii de bragă, numiţi generic „rumelioţi” (turci, bulgari, aromâni, armeni) purtau un mintean colorat cu găitane negre, şalvari, fesuri roşii cu ciucure negru, iar în picioare opinci specifice cu vârful în sus. În Bucureştiul „vechiului regat”, îi vedem descrişi de George Costescu purtând o tavă cu dulciuri într-o mână şi cu o doniţă cu bragă rece ca gheaţa în cealaltă (aveau cu ei şi gheaţă).

De cinci parale (moneda oficială din acele timpuri) primeai o cană mare cu bragă rece şi două feluri de dulciuri (bucuria copiilor).

Braga se obţine din fermentarea meiului măcinat şi a fost readusă în ţinuturile noastre de turcii nomazi începând cu secolul X din Asia Centrală. Este o băutură igienică deşi apare tulbure, mucilaginoasă, coloidală (componentele se află în suspensie aşa cum este şi sângele nostru, mediul apos intracelular, sau apa structurată coloidal de particulele Flanagan-Coandă), conţine cantităţi mici de alcool rezultat din fermentaţie acidă de tip lactic (microorganismele cele mai des întâlnite sunt Sacharomices cerevisiae şi Coli saprofit care îi dau şi aroma particulară, pronunţaţă şi care o face atât de specială). Într-un cm3 de bragă dulce se găsesc 784 500 germeni, iar – într-un cm3 de bragă acră, obţinută din bragă dulce, după 5 – 8 zile, se găsesc 5 850 000 germeni care pot reface flora intestinală saprofită a celui care a folosit tratament cu antibiotice. Unii comercianţi îi adaugă din nefericire zaharină sau aspirină pentru a se păstra mai mult timp suficient cât să fie vândută. Braga mai conţine o mulţime de vitamine, minerale, enzime sau fitonutrienţi proveniţi din seminţele de cereale sau mei iar compoziţia (şi implicit gustul) sunt cu atât mai mari cu cât apa folosită este mai pură (apa de reţea sau din pânza freatică este deja saturată în minerale sau alte componente chimice dizolvate).

Cum se prepară?

Se amestecă 2 kg de tărâţe de grâu cu 1 kg de făină de porumb (mălai), se obţine un aluat care se coace la cuptor. Acesta se pune la dospit apoi (după ce a fost scos) într-un butoi de lemn unde se mai adaugă apă şi drojdie pentru a fermenta. După 5 zile se strecoară în vase de lut sau de sticlă şi se mai poate îndulci după gust cu miere sau zahăr.

Altă reţetă se referă la braga obţinută din malţ. Malţul se obţine din grâu, orz, secară, porumb în cantităţi egale care se pun într-un vas cu apă acoperit. Când încep să încolţească se scurge apa iar seminţele se pun la uscat apoi se macină cu râşniţa. Acesta este malţul care împreună cu mălaiul se pune într-o altă oală cu apă care se fierbe obţinându-se o pastă consistentă ca mămăliga (o mestecăm la fel  pentru a nu se prinde şi pentru a obţine densitatea dorită). Din această compoziţie se fac turte care se rumenesc pe tavă în cuptor la foc iute apoi sunt scoase şi puse la răcit. Se rup apoi în bucăţi mici şi se pun într-un vas cu apă de circa 10-12 litrii ( o găleată prevăzută cu canal de scurgere). Se lasă 3-4 zile la fermentat apoi se scurge obţinându-se celebra de-acum bragă. Turtele folosite mai pot fi refolosite încă o dată dar cu mai puţină apă. La canalul de scurgere al vasului, se aşează crenguţe ca să nu se înfunde/astupe scurgerea.

Unde mai putem bea bragă în Severin?

În Turnu Severin, încă de pe timpul epocii ceauşiste,  un bragagiu celebru a fost Moni care mai prepara delicioasa alviţă cu nuci şi susan sau îngheţata râvnită de noi toţi cu care ne desfătam în copilărie, baclava sau gustoasa bragă. Mai existau unele familii turce dar s-au împuţinat până la dispariţie odată cu scufundarea insulei Adak-Kaleh când s-a ridicat barajul Porţile de FierI. Azi îi continuă tradiţia cu aceeaşi discreţie şi pricepere harnicul Ionică pe care îl putem vedea în cartierul Crihala. Mai găsim bragă şi pe strada Crişan ( în zona Casei Tineretului) la un vânzător ambulant însă nu este la fel de bună (este exagerat de dulce de la edulcoranţii sintetici folosiţi).

Medicină şi puţină … istorie

În ultima parte a secolului XVIII, odată cu destrămarea orânduirii feudale şi apariţia capitalului acumulat primitiv, încep şi primele forme de organizare sanitară în teritoriile nord-dunărene. După încheierea păcii de la Kuciuc-Kainargi dominaţia otomană asupra ţărilor valahe se va împărţi cu cea a Rusiei. Cele mai frecvente maladii cu care se confruntau oamenii atunci erau ciuma, tifosul, lingoarea sau variola, boli care erau şi frecvente şi foarte grave . „Moartea neagră” – ciuma sau epidemia de pestă (după cea de pe timpul lui Ioan Gheorghe Caragea în 1813) din anii 1828, a omorât mai bine de jumătate din populaţia Bucureştiului.

Medicii din acele vremuri, neputincioşi în faţa acestui dezastru se certau asupra cauzelor bolii, o bună parte din ei considerând că este vorba doar de o afecţiune specifică „valahilor”. În mahalale se spunea că această nenorocire „va pleca unde nu cântă cucul, abia după ce îi va lua mai întâi pe toţi doctorii”. Singurele măsuri eficiente luate însă de autorităţi au fost izolarea localităţilor cu cordoane de pază militarizată pentru că, cel mai bun remediu la această maladie era… fuga.

În mahalale sau pe la sate existau tot felul de aşa-zişi tămăduitori care practicau o medicină empirică ce nu prea avea legătură cu vindecarea. De exemplu, la Biserica Sărindar exista un personaj care făcuse avere „vindecând” pacienţii cu mir şi cu şiretul de la pantof sau scriind o cruce cu cerneală peste „bubă” sau locul bolnav sau atârnând pur şi simplu la gâtul bolnavilor o Evanghelie.

Altul „vindeca” suferinzii cu broaşte iar el avea acasă circa 100 de broaşte pe care le hrănea cu dulceaţă de trandafir. Reclamaţiile oamenilor erau atât de multe iar numărul acestor şarlatani era atât de mare  încât autorităţile (Divanul) când au vrut să intervină s-au lovit de opoziţia Comitetului de medici al oraşului Bucureşti astfel încât au fost reţinuţi doar 11 în Capitală. „Alhimistul” Nicolae Castrianul  unul dintre empirici a fost alungat din ţară. Mulţi astfel de lecuitori au fost angajaţi în armată pe lefuri foarte mari, fără să li se ceară nici o dovadă de învăţătură. După terminarea războiului îi reîntâlnim pe unii din ei ca medici orăşeneşti. Un exemplu este negustorul Hristea din satul Ciocăneşti Ilfov care este numit doctor („din însărcinarea Marii vornicii din lăuntru, dumnealui Hristea este rânduit … doctor de ochi al Poliţiei Bucureşti”).

O altă „specialitate” medicală care a funcţionat pe meleagurile noastre a fost cea de „cioclu”. Pe timpul domnitorului Alexandru Moruzii de exemplu existau circa 60 şi se mai numeau „spitalioţi”. Pe timpul lui Caragea şi a ciumei care l-a făcut celebru, exista şi funcţia de „căpitan de cioclii” dar odată cu organizarea carantinelor, dispare încet şi profesiunea aceasta sinistră de „cioclu”. În 1832, stăpânirea decide ca aceşti funcţionari să fie plătiţi doar pe timp de molimă iar în 1841 este desfiinţat definitiv „isnaful” cioclilor. După 1830 descoperim în documentele vremii chirurgi şi felceri. Aceştia au luat parte la organizarea sănătăţii publice şi printre cei mai cunoscuţi amintim pe Ion Serafim – primul doctor în medicină localnic, pe Constantin Caracaş sau Nicolae Kretzulescu. Doctorul Caracaş ne vorbeşte despre „pretenţiile” bolnavilor de a fi văzuţi de 3-4 ori pe zi şi despre protestele acestora că medicii îi ignoră, mai ales noaptea. Doctorul francez J.Caillat, aflat în trecere prin Bucureşti în anul 1848, ne spune că doctorii români îi tratau pe bolnavi pe măsura apariţiei noilor simptome, aşa încât la capătul unei afecţiuni oarecare, erau adunaţi în jurul convalescentului circa şapte –opt confraţi!.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea în Ţara Românească erau mai puţin de 10 spiţeri (farmacişti) deoarece medicii prescriau leacuri pe care le preparau apoi tot ei. La dughenele buruienarilor sau ale marchitanilor găseai plante medicinale tămăduitoare mult mai ieftine şi care putea fi cumpărate fără să ai nevoie de reţete (extrem de scump plătite) de la doctori. După 1848 încep să apară farmacii în fiecare reşedinţă de judeţ dar se înfiinţează şi un depozit central de medicamente în Bucureşti. va urma…

2 vizitatori online acum
0 vizitatori, 2 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 7 la 07:52 am UTC
Aceasta luna: 13 la 09-07-2019 02:16 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC