> News of the day <

Din vârful tastelor pag 166…

Pe la prânz, o ambulanţă roşie părăsea Severinul înspre un centru universitar în căutarea unor doctori specializaţi în desfundarea conductelor unei inimi poticnite şi încrâncenată de durere. Înăuntru, întins pe targă, un ziarizd cunoscut, viril şi puternic până mai ieri şi speriat acum de moarte, cu ochii bulbucaţi lipiţi de tavanul teveului căptuşit cu vinilin … Read more

mai 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Despre tine, despre noi…

Respectul de sine, imaginea de sine, idealul de sine, acceptarea de sine, conştienţa de sine, conceptul de sine, destăinuirea de sine, etc sunt expresii terapeutice similare apărute în arsenalul psihoterapeuţilor din întreaga lume.
Conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist („The Benefits and Hazard of the Philosophy of Ayn Rand: A Personal Statement”), stima de sine este „capacitatea de a înfrunta dificultăţile fundamentale ale vieţii, fără a pierde speranţa”.
În alţi termeni, stima de sine este amortizorul dintre noi şi nereuşitele întâmpinate sau critici.
O stimă de sine sănătoasă ne asigură coerenţa şi constanţa comportamentului şi discursului indiferent de auditoriu sau de împrejurări, ne ajută să asimilăm şi să „digerăm” în linişte criticile. Un om integru este întodeauna interesat de critici în loc să le evite sau să le anihileze violent.
În viaţă putem fi criticaţi sau supăraţi dar nu avem voie să derapăm.
Cum ne putem îmbunătăţi respectul şi stima d
Ne putem îmbunătăţi respectul de sine după cum dorim, repetând întruna, cu entuziasm şi convingere, cuvintele: „Mă plac! Mă plac! Mă plac!”.
Sau, şi mai bine, putem spune: „Mă iubesc! Mă iubesc! Mă iubesc!”. Poate suna ciudat când auzim pentru prima oară, dar este extrem de eficient.
A ne place pe noi înşine este un lucru foarte sănătos.
De fapt, aceasta este cheia eficienţei personale şi a relaţiilor fericite cu alţii.
Cu cât ne plăcem şi ne respectăm mai mult, cu atât vom acţiona mai bine în tot ceea ce facem.
Suntem mai relaxaţi si avem o atitudine mai pozitivă.
Suntem mai încrezători în abilităţile noastre. Facem mai puţine greşeli.
Avem mai multă energie şi suntem mai creativi.
Atât „complexul de superioritate” – adică atitudinea arogantă şi îngâmfată – cât şi „complexul de inferioritate” – adică atitudinea de desconsiderare – sunt manifestări ale unui respect de sine scăzut, al dispreţului faţă de propria persoană.
Persoanele care se respectă pe sine cu adevărat, se împacă bine cu aproape oricine.
CUM NE ÎMBUNĂTĂŢIM STIMA DE SINE?
-ne acordăm timp pentru noi înşine -10 minute pe zi când suntem singuri.
Nu facem nimic doar ne relaxăm singuri doar cu noi înşine
-„înventariem” lucrurile bune dintr-o situaţie nu pe cele rele.
-facem o listă cu 50 de trăsături bune pe care le avem apoi ţinem lista la vedere şi încercăm să adăugăm zilnic câte una
-să învăţăm să primim critica în mod pozitiv. Critica distruge stima de sine şi de aceea trebuie primită cu calm şi tact.
-ne împăcăm cu noi înşine
CUM TREBUIE SĂ REACŢIONĂM LA CRITICĂ
-cu calm şi răbdare
-ascultăm până la capăt, nu sărim să ne justificăm
-dacă sunt aspecte adevărate, le recunoaştem şi ne cerem scuze
-dacă critica este greşită şi nedreaptă, spunem zâmbind: „îmi pare rău nu pot fi de acord cu tine”.
-critica este un lucru bun dacă vine din partea cuiva care ne respectă şi este neinteresantă dacă vine de la cineva care nu ne respectă.
CUM CRITICĂM
Persoanele cu stimă scăzută nu au curaj să critice.
Metoda sandwichiu-lui.
Spunem ceva bine, apoi ceva rău şi din nou ceva bine.
De ex „ce faci tu este excelent dar azi ai spus acelaşi banc pe care l-ai mai spus şi vineri. Ştiu că eşti un tip inteligent şi că vei veni mâine cu ceva nou”.
IMAGINEA DE SINE+IUBIREA DE SINE = STIMA DE SINE
Modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi spirituale care conturează şi întăresc dimensiunile eului nostru.
Există persoane care, deşi au o înfăţişare fizică placută, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc.
Percepţia de sine nu reprezintă adevărul despre noi, ci este doar o “harta” pentru propriul “teritoriu”. „Sunt un prost !” sau „Vai, ce proastă am fost !” ; „Nu, eu nu pot asta !” sau „Nu sunt în stare niciodată, de nimic !” .
Sunt propoziţii des întâlnite la cei care manifestă o vădită lipsă de încredere în sine şi, la urma urmei, o expresie a lipsei stimei de sine sau a subevaluarii propriei valori.
„Nimeni nu ne poate face să ne simţim inferiori fără acceptul nostru”.
Când The Beatles s-au prezentat la o casă de producţie cu cântecele lor li s.a spus „vremea chitarelor a trecut” dar având o stimă de sine puternică au perseverat şi s-au impus.
Edinson a fost dat afară din şcoală şi după mii de încercări a descoperit becul.
Michael Jordan a fost dat afară din echipa de baschet a şcolii. Abraham Lincoln a candidat de 8 ori până să fie ales Preşedinte SUA.
Walt Disney a fost concediat pe motiv că nu are imaginaţie.
Respectul de sine înseamnă să simţim că merităm fericire, împlinire şi iubire.
Respectul de sine facilitează sentimentul comuniunii cu ceilalţi.
Ne dă putere.
Nu putem gândi, simţi sau comporta în mod diferit în exterior, decât dacă ne schimbăm programul de control, conceptul de sine, din interior.
O idee negativă sau eronată în conceptul de sine, se va reflecta în atitudini şi comportamente negative în viaţa şi în relaţiile noastre.
,,Unde este pace, acolo sălăşlueşte El”.
Sfântul Serafim de Sarov recomanda mai presus de orice să avem grijă de “pacea sufletului”.
„Cu orice preţ”, spunea el, „noi trebuie să urmărim a păstra pacea sufletului şi să nu ne tulburăm de jignirile venite de la alţii.
Să te străduieşti cu orice chip să păstrezi pacea sufletească şi să nu te tulburi de insultele celorlalţi.
Vei reuşi asta dacă te înfrânezi prin orice mijloc de la mânie şi-ţi păzeşti mintea şi inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.
Să primim insultele celorlalţi fără să ne tulburăm, ca şi când nu ne-ar fi adresate nouă.
O astfel de purtare ne poate aduce în suflet pacea şi-l poate face pe acesta sălaş al lui Dumnezeu.
Dobândeste pacea launtrică şi mii de suflete se vor mântui în jurul tău.
Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutaţii, care sunt în văzduhuri”.
Insultele, înjurăturile, criticile distructive, sarcasmul – produse ale unui deficit al stimei de sine generează la cei vizaţi/ afectaţi de aceşti indivizi emoţii negative iar emoţiile negative sunt alţi HOŢI care ne fură viaţa.
Ele sunt principala cauză a eşecurilor noastre, de îmbolnăvire psihică şi fizică şi de alterare a relaţiilor dintre oameni.
Emoţiile negative ne fură bucuria pe care ar trebui să o simţim atunci când realizăm, când împlinim ceva.
Ele sunt generatoare doar de nefericire pe termen lung. Problemele cu ceilalţi contribuie în mare măsură la destabilizarea liniştii interioare – şi ne subminează sănătatea, mai mult decât oricare alt factor.
Din această cauză, unul dintre ţelurile noastre majore trebuie să fie acela de a crea un mediu uman în care să puteţi fi fericiţi, mulţumiţi şi împliniţi.
Trebuie să ne examinăm relaţiile, una câte una, şi să dezvoltăm un plan pen¬tru a face ca fiecare în parte să fie plăcută şi satisfăcătoare.
Pentru a lucra la capacitate maximă, trebuie să ştim cine suntem si de ce gândim şi simţim în felul în care o facem.
Trebuie să înţelegem forţele şi influenţele care ne-au modelat caracterul, încă din fragedă copilărie.
Trebuie să ştim de ce reacţionăm şi răspundem oamenilor şi situaţiilor din jurul nostru, în modul în care o facem.
Numai atunci când ne vom înţelege pe noi înşine ne vom accepta pe noi înşine.
Oamenii imaturi, cu o stimă de sine scăzută caută mereu în exterior cauza neputinţei lor interioare.
Ei pot fi ajutaţi doar în măsura în care îşi recunosc şi îşi acceptă neputinţa.
Iar ceilalţi , ar trebui să nu uite că bunul nostru suprem în această scurtă viaţă, busola interioară ar trebui să fie liniştea/pacea sufletească.
Fără ea nimic nu are valoare, fără ea nu există bucurie, nu există împlinire/bunăstare pesonală, mulţumire de sine.
Ea este cheia / secretul fericirii noastre iar ea există desigur, doar în absenţa emoţiilor negative. va urma…

“Fericit nu poate fi decât omul care nu se teme de realitate, omul care îi pătrunde legile şi care îşi cunoaşte mai ales sufletul”, Mircea Eliade- fragment dintr-o emisiune radio…
Fiecare om, într-un ceas solemn de singurătate şi-a promis că nu va mai fi nepăsător cu sufletul său sau că va aloca o mică parte din timpul lui şi hranei sufleteşti. Promisiunile se uită însă, foarte uşor. Avem atâtea lucruri de terminat, atâtea probleme de dezbătut (românii sunt campioni la dezbătut şi vorbit), risipim atâta entuziasm, ne revoltăm de atâtea ori că uităm definitiv de mosiunea şi de fericirea noastră pesonală. Fericirea nu este confortul pe care luptăm să-l avem (casă, maşină, salariu mare –muncă puţină spre deloc,etc) şi care ne transformă în depresivi când este ameninţat…
Fericirea este împăcarea cu sine însuţi, cu realitatea asta “care este”…

Din vârful tastelor pag79

Am închis telefonul şi am plecat imediat. Era ora prânzului când am ajuns la blocul lung, aproape cât strada. Maşina era la locul ei în parcare. Strălucitoare şi impecabil de curată pentru că nea’ Ilie niciodată nu suporta s-o vadă măcar cu vreo pată pe ea. Făcuse rate la bancă şi eforturi uriaşe să-şi vadă visul împlinit: acela de a conduce o maşină străină nou-nouţă. Nimeni nu mai era ca el în Severin când cobora pe bulevard la volanul limuzinei sclipitoare… Părerea mea era că nimănui nu-i prea păsa, însă aşa era el: mândru şi fudul foc!…
O bătrânică mi-a deschis uşa grea de metal văzându-mă dinăuntrul scării că mă uit pe lista interfonului. Am urcat încet aceleaşi scări pe care le mai urcasem şi în urmă cu un an. Uitasem etajul la care stătea dar eram sigur că nu voi greşi.
Uşa de la intrare era deschisă şi o tăcere groasă ca un mâl negru umpluse apartamentul.
Nea’ Ilie era întins pe pat cu fălcile strânse într-un rictus ultim de suferinţă încă vizibilă.
“Îşi dădu ultima suflare acu vreo juma de oră” îmi spune un bătrânel – probabil rudă sau vecin.
“Vorbirăm, îmi ceru nişte apă că-i era sete într-una, apoi începu să respire într-un fel care nu semăna cu el şi după ce trase aer lung şi-l scoase afară din el, se opri şi muri”…
Bătrânelul se chinuia acum să-l îmbrace într-un costum pe care-l găsise în şifonier.
“Vorbeşti matale să vină să-l îmbălsămeze? Că eu îl îmbrac să nu se răcească că pe urmă nu mai poate nima să-i bage hainele dacă se-nţepeneşte” mă roagă bătrânelul vorbind aproape şoptit…
Îl cunoscusem pe nea’ Ilie cu ceva ani în urmă şi ne-mprietenisem pentru că era un om foarte citit. Sufrageria era tapetată cu cărţi. Un om mult prea singur însă.
Ultima dată fusesem la el acasă să-ncerc să-l conving să-şi pună un filtru de apă la bucătărie.
M-a ascultat cu răbdare ce vream să-i dau, dar a refuzat categoric. Nimic nu l-a putut convinge să renunţe la-ncrâncenare.
“Băi Dănuţ, eu nu prea beau apă. Eu cu berea votez că are şi vitamine şi alea alea…” În bucătărie, după frigiderul uriaş erau o mulţime de pet-uri goale de bere.
I-am pus tot felul de întrebări şi am desfăcut firul în patru despre apă însă degeaba. Hotărârea lui era fermă şi definitivă.
“Eu nu cred în chestiile astea, sunt sătul de ăştia care vin mereu sau îmi dau telefon să-mi vândă câte ceva. Le ştiu pe dinafară textele. Tu eşti băiat deştept, îmi place de tine da dă-i dracu pe-ăştia cu filtru lor. Nu-mi place apa nici filtrată, nici nefiltrată”…
Mă duc la bucătărie să caut ceva de aprins – un chibrit, o brichetă şi mă opresc în dreptul sufrageriei. Aici stătusem amândoi vreo oră de vorbă în urmă cu un an. Totul era la fel. Cărţile din biblioteca de lemn sculptat, fotoliile largi din piele veritabilă, covorul gros fără nici o scamă, plasma uriaşă din dreptul terasei…
Vecinul îmi spune că tocmai se-ntorsese de la spital
“S-a cerut singur să vină acasă. Era sătul de câte medicamente trebuia să cumpere, de doctorii care se tot contraziceau şi-l mânau pe la tot felul de analize”…
“Da cum de s-a-mbolnăvit, că eu am mai vorbit cu el la telefon da nu mi-a spus nimic de vreo boală, de vreo durere?”
“Păi aşa era el nu-i plăcea să se vaite. A-nceput să bea tot mai mult, tot mai mult, n-a mai mâncat şi s-a pomenit că se umflă ca bou care-a dat iama-n lucernă. Atuncea s-a dus la spital. Ăia i-au spus că a venit prea târziu, că ficatul lui s-a stricat de tot şi l-au plimbat de colo colo până i-a dat dracu şi a cerut să-l aducă acasă. Eu am stat pe lângă el că nu mai avea pe nimeni. Noi am lucrat împreună pe şantier la Porţile de Fier şi am rămas prieteni. Pe altcineva nu mai are…”
I-am strâns mâna lui nea’ Ilie – încă moale şi caldă şi i-am cerut în gând iertare că n-am ştiut cum să-l ajut mai mult.
“Nea Ilie eu nu-ţi vând nici-un filtru cum crezi mata. Eu îţi dau o asistentă care să aibă grijă de sănătatea mata care stă ascunsă în paharul cu apă nu cu bere. Nimic din ce-nghiţi mata zilnic n-ar putea ajunge unde trebuie dacă n-ar fi apa bună care s-o transporte. Cu cât e mai curată şi mai strecurată cu atât maşina e mai performantă, mai rapidă şi mai încăpătoare. Azi mata ai o maşină bengoasă, altă dată mergeai pe şantier înghesuit într-o dubă. Nu poţi să spui că-i acelaşi lucru. Mata îmi spui “Nu” dar de fapt spui “Nu” corpului lu mata. Într-o zi poate îmi vei da dreptate da atunci te vei lupta şi cu boala şi cu regretul că m-ai refuzat”…
Cuvintele îmi veneau clar în minte în timp ce mă chinuiam să aprind candela roşie. Am aşezat-o pe noptieră, între două cărţi de istorie (nea’ Ilie iubea istoria) am rostit în gând o rugăciune scurtă şi mi-am luat adio de la acest om bun promiţând vecinului că am să-l trimit pe prietenul şi colegul meu Toni să-l îmbălsămeze.
Afară, în parcarea din spatele blocului nefiresc de lung, soarele sclipea impersonal, amoral şi tăios din parbrizul limuzinei impecabil de curate…

Poveşti cu miracole: Domnica Trop…


Marţi, după externare, am dus-o la Isverna pe Mama Domnica.

Ajunşi acasă, după un drum foarte obositor (de la Malovăţ până la Şiroca drumul este îngrozitor de spart!) am repetat iar şi iar felul în care trebuie să-şi facă insulina. Tata Gheorghe, conştiincios a ascultat şi mi-a promis că dacă se-ncurcă cumva o să mă sune cu telefonul.

Azi am mers din nou la spital să adun documentele necesare dosarului de handicap pentru Mama Domnica Trop. Merită apreciată buna intenţie a Doamnei doctor Rodica Barbul dar şi a celorlalţi medici extrem de atenţi la acest caz. Spuneam altă dată că pensia Mamei Domnica, după recalculare, depăşeşte doar cu puţin suma de 30 de lei. Statul român poate fi mulţumit, fericit şi împlinit: Domnica Trop are exact atâta cât merită: 33 de lei.

M-am întrebat zilele astea unde sunt aceia care au tot scris cărţi despre ea şi au ridicat-o în slăvile cerului. Au fost probabil ocupaţi cu scrisul deşi ştiau că ea e pe un pat de spital. Poate că ea s-ar fi bucurat să fie vizitată. O sticlă de apă, pe care i-ar fi putut-o oferi aceşti scriitori doritori de slavă deşartă, care au mâncat la ea acasă atunci când „făceau docimentare pe teren” ouă cu brânză friptă în tigaie, costă doar 3 lei. Deh! Fiecare cu grijile şi interesele lui.

Când am ajuns la Isverna, ne-am întâlnit pe drum cu poştaşul. Am oprit maşina şi am întrebat:

„Tu eşti cel care îi aduci imensa pensie de 33 de lei Mamei Domnica? Nu te doare spinarea când o cari în geantă?”

„ Şi 50”, mi-a răspuns.

„Şi 50 ce?” l-am întrebat

„33 cincizei. Are 33,50 lei pensie Mama Domnica” m-a corectat omul atent la vorbe.

„Aşa-i, iartă-mă prietene!”.

Ne-am oprit la bisericuţa veche cu hramul Sfinţii Voievozi din Isverna unde Mama Domnica a cântat câteva cântece. În faţa unei camere video de buzunar. Acestea vor fi puse pe un DVD care va fi oferit tututror celor care încă o mai iubesc. Pe copertă ca fi un număr de cont unde oamenii care încă mai au în ei suflet, vor putea dona atâta cât îi lasă inima. Bani pe care îi va primi doar Mama Domnica. Cât încă mai e vie.

O precizare.

În Japonia oameni ca Mama Domnica sunt declaraţi sau decretaţi prin lege „Patrimoniu Viu” şi se bucură de o mulţime de avantaje, facilităţi, gratuităţi.

La noi e altceva. Nu ne-a învăţat nimeni respectul pentru oamenii buni. Poate că aşa trebuie să fie. Statul nostru nu este interesat de ea pentru că în definitiv ea nu a cântat niciodată statului român “la spinare” ci oamenilor. Acelor oameni simpli ca ea pe care i-a iubit cu patimă.

Şi, apropo!, încă ceva.

Sâmbătă seara când ne-am întors de la Ponoare, Mama Domnica a cântat bolnavilor din salon dar şi cadrelor medicale care au ascultat-o cu atenţie şi cu drag, chiar dacă îşi făceau între timp şi treburile lor medicaliceşti. În faţa Mamei Domnica, în salonul luminat de un neon alb, rece dar încălzit de vocea ei fermecată, era o femeie cu perfuzie la mână, şi oxigen la nas. În comă. O altă femeie – aparţinător care avea grijă de ea, o ruga încet, frângându-şi mâinile pe Doctoriţa Bica să i-o dea acasă că „n-are bani de îmbălsămare” adică să n-o mai ducă la morgă dacă moare.

În spital, Moartea e la ea acasă, nu mai impresionează pe nimeni, Ea are carte de muncă la fel ca orice angajat.

Azi de dimineaţă, când am fost la spital după actele Mamei Domnica, Doamna Doctor Bica m-a luat de mână şi m-a dus la femeia care cu două zile înainte trăgea să moară.

„O mai ţii minte pe femeia care era în comă atunci seara când a cântat Doamna Domnica?”

„Păi da”, i-am răspuns, „era gravă rău”.

„Uite că acu vorbeşte şi merge”…

Întrebare: Despre ce credeţi am vorbit cu această femeie întoarsă de -Acolo şi deloc speriată de Moarte?

Răspuns: Păi despre Domnica Trop.

M-a întrebat unde este, cum a ajuns acasă şi mi-a spus că „se roagă la bunul Dumnezeu ca Mama să calce pe argint şi pe aur că e o femeie cu suflet bun” .

Păi Mama Domnica chiar calcă pe argint şi pe aur. Sau nu-i aşa?

P.S. Imaginile din acea seară – Mama Domnica Trop cântând femeii aflate în comă dar nu numai ei, există într-un fişier video ca dovadă că nu batem aici câmpii cu graţie.

Un gând:

Oare Mama Domnica n-ar putea câştiga niscaiva bani mai mulţi dacă ar lucra la spital?. Ar cânta ca să alunge Moartea. Sau măcar Frica. …

Notele sufletului pe portativ – Domnica Trop la Ponoare


Vineri seara la etajul patru al spitalului din Severin –secţia „Diabet- Boli de nutriţie” la ora de miracole era prezentă Domnica Trop.
În salonul cu opt paturi, Mama Domnica a început să murmure încet o doină, apoi la rugămintea celorlalte femei din salon a continuat să cânte.
Fără orchestră şi fără să se fi tocmit pentru vreun ban.
Aşa cum a făcut toată viaţa ei.
Încet încet cântecele s-au înmulţit.
Şi privitorii.
La un anume moment usa salonului era deschisă iar pe hol erau adunaţi bolnavi din cardiologie sau oncologie veniţi să se împărtăşească cu „vorbele potrivite” ale Mamei.
Femei şi bărbaţi fără păr pe cap de la citostatice, schilozi, cu ace pentru perfuzie înfipte în mână şi acoperite de un leucoplast alb, oameni care uitaseră o clipă de Frica de Doamna Moarte, zâmbeau şi lăcrimau ascultând-o.
Două femei care erau imobilizate la pat şi-au întins mâinile zâmbind fericite şi s-au apucat de vârful degetelelor pentru a „juca” sârba cântată de Mama Domnica…
Am mai văzut cândva acest dans filmat la un microscop – dansul ADN-ului în nucleul celulei. Oare nu cumva de-acolo ne vine „să jucăm”? Din intimitatea celulelor? Nu cumva Mama Domnica rezonează chiar cu ADN-ul nostru cel atât de jucăuş?
Oare nu s-ar putea inventa un aparat care să măsoare acest lucru, pentru a putea alege muzica adevărată, vindecătoare, de improvizaţiile folclorice extrem de scumpe şi de neruşinate?
Scriu cu mare greutate aceste cuvinte pentru că întâmplarea cu greu poate fi descrisă.
Am mai trăit-o cu vreo două săptămâni înainte când tot ea, cânta colegelelor ei din salonul secţiei Cardiologie. „Medicament de inimă încă ne-brevetat” i-am spus atunci. Femeia care era pe patul din faţa ei şi-a scos de la nas oxigenul ca s-o asculte mai bine, apoi a uitat să şi-l mai pună…
Întâmplări simple, adevărate, incredibil de adevărate şi strivitoare deoarece Spectatorul nevăzut dar simţit de toţi cei prezenţi atunci sau acum, a fost însuşi Dumnezeu.
Mama Domnica cânta vineri seara de drag dar şi de supărare că nu ajunsese la festivalul de la Ponoare.
I-am promis că voi vorbi cu doctoriţa să o învoiască a doua zi să ajungă şi ea lângă oamenii ei pe care i-a iubit cu atâta patimă toată viaţa ei.
A fost grea discuţia cu Doamna doctor Bica, pentru că Mama Domnica are tratament precis, la ore precise, are insulină de făcut şi trebuie să mânânce cu cântarul.
Dar, am decis împreună să riscăm ieşirea de la Ponoare de dragul sufletului ei de copil mare.
Am plecat de la spital mai întâi la un bloc din Severin, la Domnica – fata ei pentru a-şi lua o cămaşa „cu râuri” şi opregul.
Pentru că Mama Domnica ţine mult la felul în care arată când se suie pe scenă.
O precizare necesară: nu a existat în Drobeta Turnu Severin o fiinţă mai fericită ca Mama Domnica atunci când a ieşit din scara blocului îmbrăcată de sărbătoare. Am văzut-o atunci, de la volanul maşinii pornite ca să nu mai pierdem timp, un copil de 73 de ani fericit.
Mergea să cânte!
La Ponoare am vorbit cu inimosul Primar Gică Pătraşcu să facă cumva să cânte prima pentru că, cel mai târziu la ora opt seara, mort-copt trebuia să i-o predau în bună stare Doamnei doctor care ne aştepta la spital.
Acesta a chemat pe dirijorul orchestrei Maria Lătăreţu şi, imediat, au fost de acord. Problema cu Mama Domnica e orchestra – cântecele ei sunt pornite şi cântate cu orchestra sufletului. Aşa că „domn’ şef” a venit, pe câmp, cu o partitură, lângă Mama Domnica să încerce să pună pe note lui notele sufletului ei.
Pentru cei care nu înţeleg ce s-a întâmplat, am păstrat hârtia aceea scrisă de maestru, pe un colţ de tarabă cu bulgări de pufarine dulci, pe câmp, la Ponoare.
Aceasta va fi înrămată şi dăruită Muzeului pe care i-l amenajează … cei din Gorj. Pentru că cei din Mehedinţi sunt puţin ocupaţi. Un personaj – încă neidentificat, îi spunea prezentatorului aflat lângă scenă „ să termine mai repede de cântat Domnica Trop” plictisit poate de vocea ei uşor obosită şi probabil nepotrivită cu rama festivalului…
Am privit momentul în care a cântat Mama Domnica de sus de pe drumul ce coboară spre Podul lui Dumnezeu.
A urcat pe scenă încet precum urcă soarele pe cer dimineaţa. Un fior aproape palpabil a străbătut mulţimea de pe dealuri şi din vale.
„Cântă Domnica Trop” – şopteau pâlcurile de ţărani grupaţi după cum s-au găsit neamuri, vecini, rude, prieteni.
Un bătrân cu părul alb îi spune vecinului de lângă el: „Aşa mi-am luat eu muierea – i-am promis că dacă se mărită cu mine o aduc la nuntă pe Domnica Trop”. Mărturia este filmată şi va fi postată zilele următoare.
Şi multe alte mărturii ale unor oameni simpli dar care încă o iubesc imens pe această Femeie care nu ştie carte dar ştie să citească atât de bine în sufletului omului.
„Să nu te ruşinezi mamă Domnico că nu ştii carte i-am spus într-o zi, că nici strămoşii noştrii dacii nu ştiau a scrie”.
„Păi cum aşa mumă?”
„Păi le interziceau preoţii. Spuneau că scrisu leneveşte memoria care este esenţa sufletului. Ei ţineau minte tot. Tot aşa cum ţii mata minte toate cântecele”
„Aşa o fi, mumă!”
Când Mama Domnica a rostit rar că „ a ajuns-o bătrâneţea” am văzut mâini care, pe furiş, s-au ridicat să ascundă lacrima ivită în colţul ochiului.
Mama Domnica a coborât scena tot aşa de greu şi de încet precum „s-a suit”. Ţinea strâns o diplomă onorifică în mână şi un bănuţ cu numele festivalului gravat frumos pe el. Şi cu un plic de bani.
Pentru o corectă informare – în el erau 3 (trei) milioane de lei dăruiţi personal, din buzunarul lui, de Primarul Pătraşcu – „să aibă bani de autobuz” cum s-a exprimat prezentatorul Festivalului.
Bani pe care Mama Domnica ia- dat fetei ei care se afla şi ea acolo.
„Muma-i mumă, mumă” mi-a spus încercâd să-mi răspundă la o întrebare pe care însă nu i-o spusesem. „Trebe să am grijă de fata mea, că n-are şi ea”…
Un bătrânel curajos i-a strigat cu vocea gâtuită de emoţie „Te iubesc doar pe mata Mamă Domnico, de 30 de ani”.
„Bine mumă” i-a răspuns ea.
Am condus-o încet ţinând-o de mână, printre oamenii care doreau fie să o atingă, fie să-i zâmbească, fie să-i dea „săru’mâna”. Când să plecăm, am constatat că maşinuţa noastră era blocată de un imens Jeep X6. „A cui e fiara asta?”, am întrebat jandarmii din apropiere. „A Niculinei Stoican, iar şoferul e la cortul oficilalilor” mi-au răspuns. A plecat cineva să-l cheme iar acesta amabil s-a dat la o parte ca să ne strecurăm şi să putem pleca repede de tot spre salonul de la etajul patru din Severin.
În Baia de Aramă am oprit să luăm o sticlă cu apă pentru Mama Domnica. Un bărbat a recunoscut-o în maşină şi i-a spus că „o iubeşte”. I-am spus că „a fost la Ponoare să cânte vreo trei cântece iar acum mergem înapoi la spital”.
„Patru” mi-a răspuns omul.
„Patru ce?” l-am întrebat.
„Patru cântece cântă Mama Domnica, că fusei şi eu acolo”.
„Păi şi când te-ntorseşi bre omule că noi doar ce plecarăm din Ponoare”.
„Păi eu şi aseară am fost, credeam că vine Mama Domnica. Eu pentru ea fusei la festival. După ce termină de cântat, plecai”…
La Severin, spectacolul de vineri s-a repetat aproape la indigo.
Mama Domnica, deşi era vizibil obosită de drumul lung („s-o lungit drumu mumă” mi-a spus în maşină), palidă, transpirată de efort sau de la diabet, a început decum a intrat pe uşă să cânte. Ştia că femeile din salon asta îşi doreau.
A venit şi Doamna doctor Bica şi, în loc să o certe, a scultat-o mai bine de jumătate de oră cum a cântat bolnavilor stând în picioare cu mâna sprijinită nu de microfon ci de tăblia unui pat vopsit în alb tot aşa cum era şi cămaşa de pe ea.
Profesorul Dulcan – eminent cercetător al creierului, spunea că cei care se întorc din moarte afirmă că „văd dincolo, când pleacă din viaţă şi intră în moarte clinică, o culoare albă strălucitoare, blândă, îngăduitoare, primitoare, iertătoare”.
„Mamă Domnică, ce cântec i-a face mata lui Dumnezeu, dacă El ar veni uite acu aici” am întrebat-o stând cu ea chiar pe Podul lui Dumnezeu de la Ponoare, ieri.
„Multe mumă, i-aş cânta multe cântece, da oi vedea eu atunci pe care-l cânt mai întâi”…

Azi, la Spitalul din Severin, în vizită la Mama Domnica Trop



Sâmbătă 23. 07.2011, cam pe la prânz, am decis să merg la piaţă să caut să aleg un buchet de flori frumoase pentru Doamna cântecului nostru popular AUTENTIC – Domnica Trop – care este internată în secţia Cardiologie a Spitalului judeţean Drobeta Turnu Severin.

În piaţa de legume şi fructe am întâlnit o doamnă amabilă din Şimian – Florica Coandă – cea care a fost colegă cu Domnica – fiica Mamei Domnica – la fosta întreprindere “Pacea” – unde aceasta şi-a pierdut braţele şi care m-a lăsat să fac un buchet mare de flori de câmp împănate cu busuioc. M-a rugat să-i transmit sănătate multă, pentru că a aflat de la televiziunea TL2 Drobeta că se află pe patul de spital.

La spital, am parcat maşina, am coborât şi m-am îndreptat hotărât spre intrarea spitalului.

Cuvântul “spital” provine din “ospitalitate” parcă, sau poate greşesc cumva?

Aici am fost pur şi simplu oripilat de mizeria şi duhoarea cu care acest stabiliment, unde vii să îţi recapeţi sănătatea, te întâmpină. Un om rău ar spune că exagerez însă imaginile culese cu telefonul mobil vorbesc singure adevărul. Păcat că nu pot arăta şi mirosurile pestilenţiale emanate la această intrare – gunoaie fermentate şi putrezite…

O mâţă se tăvălea prin iarbă de căldură sau de purici, sătulă probabil de şobolanii prinşi (probabil că mâţele sunt cu adevărat fericite de această stare de lucruri pentru că şobolanii sunt la ei acasă aici!). Domnii care conduc această instituţie – nu vă pute?

Nu se pot aloca măcat câţiva bănuţi pentru o mătură şi două mâini harnice?

Şobolănimea voastră – “onor” nesimţiţi/împuţiţi pacienţi ACEIA care nu aveţi exerciţiul coşului de gunoi sau măcar al căcăstoarei din fundul grădinii- mizeria aceasta, să nu uităm, nu este produsă de conducerea spitalului şi nici de cadrele medicale ci de voi, bolnavii needucaţi la timp de mămicuţele voastre ocupate poate cu alte activităţi, aşadar, domnilor pacienţi/aparţinători păstraţi/respectaţi măcar ce încă aveţi.

În curând este posibil să nu mai avem nici acest spital. De ce? Răspuns:indiferenţa, nepăsarea, nesimţirea d-voastră dragi severineni.

La intrare, la umbra răcoroasă de pe hol, un cerber îngalonat cu ecusoane de paznic atent şi vigilent (!!!) s-a sesizat că filmez aşa că filmul se termină poate nefiresc de repede.

Această mizerie VIZIBILĂ este însă incomparabil mai mică decât Marea Mizerie creată de Statul român Doamnei Domnica Trop căreia, harnic cum îl ştim – i-a recalculat pensia. Adică de la circa 300 de lei i-a redus-o la 33,50 lei!!!…

Una din cele mai mari şi autentice voci din Europa – are acum un venit lunar de sub 10 euro PE LUNĂ!!!

Costain Brâncuşi a plecat din satul lui Hobiţa la Paris unde a devenit o valoare universală. Mama Domnica a rămas la vatra ei şi la caprele ei şi la omul ei. Au venit însă la ea o mulţime de doritori de vorbe meştegugite pentru a le lua şi a le cânta apoi prin lume pe sute şi milioane de euro.

Un fotbalist care a paralizat pe teren a cunoscut compasiunea unei lumi întregi. Spiritul de solidaritate al colegilor de pe gazon dar şi al celor din tribune a funcţionat impecabil.

Spiritul de solidaritate al artiştilor populari în cazul Doamnei Domnica Trop nu prea “se eczistă”. Păi de când cântecul popular e mai important ca învârtitul beşicii pe iarbă?…

Dar ce vorbe ar fi mai potrivite pentru a exprima toată indignarea?

Mama Domnica s-a bucurat pentru florile de câmp cu busuioc şi a mulţumit frumos cu bun simţ, aşa cum ştie şi cum este ea. I-au adus aminte aceste flori de Isverna ei şi de grădina ei de-acasă unde “s-au prins mai multe tufe ge busuioc”. Ea zâmbeşte obosită şi îşi ascunde greu durerea dar face eforturi incredibile pentru a zâmbi şi pentru cânta colegelor ei de salon incremenite în mirare.

Ele o ascultă tot aşa cum îl ascultă pe Popa când citeşte Sfânta Evanghelie. Căci ce este oare Dumnezeu decât o Sfântă Mirare?

Cântecul Domnicăi într-un salon al secţiei Cardiologie de la etajul trei – medicament pentru inimă încă ne-brevetat.

Nişte oameni bine intenţionaţi de prin Gorj, invocând dezinteresul oficialilor mehedinţeni s-au gândit să-i facă Mamei Domnica o … “Casă Muzeu” în Gorj, pe lângă Târgu-Jiu, unde să fie transferate din casa de pe coasta Isvernei – locul unde Mama a trăit alături de “omul” ei peste 50 de ani şi unde i-au “venit” cunoscutele doine – costume, războiul de ţesut, vârtelniţa, diplomele, trofeele, etc etc.

Lăudabilă iniţiativa vecinilor noştri şi ruşinoasă indiferenţa mehedinţenilor!.

Dar să nu pară că dăm cu piatra în oamenii de bine de lângă noi!

Decât nimic e bine că măcar gorjenii duc grija Mamei Domnica Trop. Inainte de a fi prea târziu.

Europarlamentarii – nu cei români, staţi liniştiţi, – ci aceia care gestionează responsabil Cultura europeană sau cei de la UNESCO – unde se duce grija Patrimoniului universal al omenirii, aud oare cântecul Mamei Domnica din spitalul severinean?

Mama Domnica

Mama Domnica

Cuponul de pensie al Mamei noastre cu fabuloasa sumă de 33,50 lei. Felicitări România! Felicitări confraţilor care îi cântă cântecele!

Ochii care ne văd din viitor…

Spitalele de …altădată

Auzim spunându-se că sistemul medical din România este cel mai puţin eficient din Europa şi cel mai corupt. Sunt instituţii respectabile care fac aceste afirmaţii (New York Times, International Herald Tribune, etc iar Banca Mondială estimează la jumătate de miliard de euro şpaga ce se dă medicilor români) şi e treaba lor cum îşi susţin argumentele. Pentru că se vorbeşte şi despre condiţiile „medievale” existente în spitalele din România unde se moare de mizerie sau din cauza infecţiilor, hai să vedem cum au apărut primele servicii sanitare la noi în ţară.

Informaţii despre primele stabilimente sanitare sunt atestate în Transilvania abia în secolul XI –lea şi este vorba de infirmerii pentru călugări sau pentru bătrâni, drumeţi sau copii părăsiţi şi erau îngrijite de călugări. Cel mai vechi adăpost pentru străini („xenodochiu” se numea) este cel din Cluj (de la Mănăştur) din anul 1061. Aici îngrijeau bătrâni, infirmi şi bolnavi cavalerii ioaniţi la fel ca la Sibiu, Oradea sau Braşov.

Abia în secolul XIV apar pe lângă mânăstirile ortodoxe „bolniţele” cum este cea de la Prislop (şi ortodocşii au creat după modelele amintite aşa numitele xenodochii, azile sau bolniţe). Xenodochiile erau adăposturile pentru călători şi aveau rolul de a găzdui, hrăni şi de a da ajutor medical călătorilor care parcurgeau drumuri lungi şi care erau expuşi unor afecţiuni sau atacurilor bandiţilor. Din aceste xedodochii (numite şi „ospătării” vor lua naştere mai târziu în toată Europa spitalele (cuvântul „spital” derivă din „ospitalitate” însă în prezent, cu greu putem să-i acordăm conţinut aceastei sintagme). Întâlnim un astfel de adăpost la Simidreni în 1524 (care avea hramul Sfântului Dimitrie), o „ospătărie” la mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti şi una la Cotnari.

Existau legi care ajutau aceste stabilimente (o lege de exemplu obliga ciobanii să doneze brânzeturi pentru a asigura permanent hrana a 10 călători şi încă 10 fraţi „Legea cea veche a stânilor”). Bolniţele de pe lângă mânăstirile ortodoxe, spre deosebire de bolniţele slave (în Rusia se numesc tot aşa şi azi), erau destinate doar călugărilor bătrâni şi bolnavi care erau astfel scutiţi de serviciul aspru al vieţii monahale. Nu erau primiţi aici laici (doar la slujbele religioase) ei fiind îngrijiţi în vraceavniţe (până în anul 1704 pe teritoriul nostru nu au existat instituţii de asistenţă medicală spitalicească). La bolniţele mânăstireşti (prevăzute cu biserică şi cimitir) pentru consultarea călugărilor era chemat medicul din afară, tocmai pentru că acestea nu erau considerate spitale. Bolniţa ortodoxă de la Simidreni ( construită lângă Mânăstirea ctitorită de Neagoe Basarab) la 1517 avea alături o xenodichie pentru persoanele laice. Faptul că aceasta era ortodoxă (contrar altor păreri) este dovedită de însăşi denumirea latinească (Sân Medru, Sân Nicoară, Sân Georz) şi nu slavonă (sfânt – Sveta). Azilul era pentru laici ce era bolniţa pentru călugări şi aici erau primiţi bătrânii, bolnavii săraci şi unde erau îngrijiţi până la moarte. Spre deosebire de restul Europei de răsărit sau apuseană, spitalele la noi nu au apărut din xenodichii şi nici din grija Bisericii ci din iniţiativă particulară.

Cel dintâi spital din Moldova şi Ţara Românească a fost cel de la Colţea înfiinţat şi construit de spătarul Mihail Cantacizino în 1704. Această instituţie s-a datorat şi lui Constantin Brâncoveanu care adusese la Bucureşti o mulţime de oameni cu carte („învăţaţi”) dar şi o mulţime de cărţi. Modelul acestui spital a fost Hospitale di Santo Lazaro e Mendicanti din Veneţia şi aici lucra un spiţer ajutat de câţiva bărbieri care scoteau măsele şi îngrijeau bolnavii. După acest prim spital a urmat spitalul Sfântul Pantelimon clădit în 1735 de Grigore Ghica Vodă şi care avea la fel ca şi Colţea 12 paturi de bărbaţi şi 12 de femei. Urmează Sfântul Visarion şi apoi Sfântul Sipridon de la Iaşi ctitorit de domnitorul Constantin Racoviţă şi abia ulterior cel de la Craiova (1737). va urma…

Bărbaţii privesc, femeile văd

Femeile deşi au globul ocular mai mic, văd mai bine decât bărbaţii.

Ochii sunt consideraţi partea vizibilă a creierului şi sunt printre cele mai complexe organe.

Numărul de celule conice (celule din interiorul ochiului care ne ajută să vedem colorat) este dublu la femei; de aceea ele vor distinge mult mai multe nuanţe decât bărbaţii care văd doar doar culori cum ar fi roşu, albastru sau verde!

Vederea periferică a femeii este mai amplă cu 45 până la 180 de grade. Acest lucru îi permite să vadă înainte şi în lateral fără să fie nevoită să îşi mişte capul precum radarul aşa cum fac bărbaţii.

Bărbatul vede mai bine la distanţă; la el s-a dezvoltat privirea de tip „tunel” care îl ajuta să urmărească prada atunci când vâna. El nu vede obiecte din imediata apropiere cum ar fi ciorapii, lenjeria, cheile de la maşină, untul sau dulceaţa în frigider şi îşi acuză femeia că le ascunde de el.

Explicaţia acestei diferenţe ţine de hormonii implicaţi; estrogenii îi permit femeii să aibă o vedere periferică amplă, dar şi o bună memorie a localizării lucrurilor într-un sertar, bufet sau într-o încăpere.

În Marea Britanie s-a făcut un studiu în 1997 când au fost accidentaţi sau omorâţi 4132 de copii; dintre aceştia băieţii erau în număr dublu (2640) faţă de fetiţe(1492).

"Spital" II Tipuri de pacienţi

Dat fiind condiţiile cunoscute de spitalizare ţara noastră, apare fenomenul denumit „nevroză instituţională” sau după unii autori mai imaginativi – „boala bolii”, sau „ospitalism”.

Pacientul care s-a „pricopsit” şi cu această afecţiune – mulţi din păcate, îşi adaugă la boala de bază o stare de apatie, lipsa iniţiativei, îşi pierde interesul pentru evenimente şi lucruri care au un anumit interes personal, supunere docilă, îşi pierde sentimentele pentru ordine, nu se mai revoltă în faţa nedreptăţilor, suferă o deteriorare a obişnuinţelor personale de toaletă de exemplu, pierderea într-un anumit grad a individualităţii, resemnare fatalistă.

Proasta relaţionare medic-pacient poate conduce la aşa numitele boli iatrogene, boli care au o importantă componentă nevrotică şi care sunt reacţii psihogene ca efect al ideologiei medicale.

Pentru a se instala o astfel de afecţiune este necesar de exemplu doar de un cuvânt sau de un act interferat nefericit în comunicare. Pacientul realizează din atitudinea medicului sau asistentei ui că acesta este incapabil să-l ajute şi astfel devine anxios. Medicul, personalul medical de îngrijire emit mesaje multiple, complexe prin expresii, tăceri, cuvinte spuse cu jumătate de gură. Pacientul încearcă să descifreze aceste mesaje şi apoi să le incifreze în sistemul informaţional personal.

Atitudinea negativă din partea personalului medical (de respingere, abandon, de neîncredere) pot induce pacientului stări de alertă în care acestuia i se modifică percepţiile, imaginaţia i se deformează, gândirea i se alterează şi devine nelogică, apare frica, neliniştea, deprimarea. Bolnavii cronici trebuie ştiut că acumulează în decursul săptămânilor petrecute în spital o anumită „cultură medicală” la acest lucru contribuind cel mai mult contradicţiile dintre medici care au concepţii diferite şi care nu reuşesc să se înţeleagă între ei.

Aceşti pacienţi depresivi abdică de la activităţile normale; ei îşi continuă viaţa obişnuită, afişând uneori o pretinsă fericire, când de fapt pentru ei, în adâncul sufletului lor viaţa şi-a pierdut orice sens. Starea lor a celor mai puţin afectaţi de „nevroza de spital” este „disperarea tăcută”: blânzi, politicoşi în aparenţă, dar plini de o furie şi o frustrare pe care nu o recunosc.

"Spital"

Cuvântul „spital” vine de la latinescul „hospite” care înseamnă „oaspete” însă rareori instituţia cu pricina este ospitalieră.

Spitalul este o creaţie artificială, nenaturală destinată unei acţiuni curative. Adevăratul mediu de recuperare sau de tratare a unei boli este mediul vieţii socio-familiale în care individul trăieşte.

La început spitalele erau locuri în care din caritate erau adunaţi săracii, oamenii fără mijloace materiale (spital-ospitalizare)şi în care medicii tot pe bază de caritate petreceau un timp scurt pentru tratarea acestor indivizi. Spitalele erau în grija unor societăţi caritabile.

În prezent spitalul s-a impus în cele din urmă din cauza mijloacelor tehnologice şi medicamentoase tot mai scumpe şi mai sofisticate. În România, spitalul şi-a pierdut vocaţia terapeutică.

Spitalele din România ar trebui să elimine disciplina exagerată, standardizarea şi birocratizarea vieţii de spital, să elimine ceeace unii numesc „represiunea organizată” evidenţiată prin ierarhia spitalicească şi prin regulamentele interioare restrictive.

Pacienţii ar trebui să aibă libertatea de a-şi menţine libertatea.

Membrii personalului devin parte a familiei pacientului pentru că îl văd mai des şi mai în intimitate decât oricine altcineva. Aceştia ar trebui să ofere susţinere afectuoasă la fel ca familia.

Medicină şi formalism

Am avut ocazia de a dezbate alături de un prieten timp de câteva ore o problemă simplă dar plină de profunde tâlcuiri, şi anume cea legată de modul în care relaţionăm. Încercam de fapt să ne explicăm diferenţa între comunicarea de tip  “comunist” şi cea de tip “capitalist”. Pentru că discuţia a fost foarte interesantă şi consistentă, am decis să supun atenţiei cititorilor noştrii câteva fragmente. (…)

E mai bine să ne adresăm cu “tu” sau cu “dumneavoastră”? E mai corect să ne “strigăm” pe numele mic sau cu “domnule…”?

Dacă ne referim la o persoană necunoscută, am putea considera familiarismul “tu” nepotrivit spunea prietenul meu care este şi mai conservator, el fiind adeptul costumului (pantalon, cămaşă) aproape în orice împrejurare. Mi-am adus atunci aminte de remarca făcută de altcineva care a fost în Satele Unite cum că acolo poţi să mergi la o conferinţă şi să stai pe mochetă în pantaloni scurţi sau că tot acolo poţi să te adresezi unui necunoscut cu formula “salut, sunt Sorin, tu cine eşti?”. Un puşti sau oricine altcineva nu va simţi nevoia în “State” să se adreseze lui Bill Gates cu “Good morning domnule Bates”, ci  cu “Hello, how are you doing Bill?”.

Această modalitate de adresare desigur că favorizează şi facilitează comunicarea, dar este şi o caracteristică a vieţii pe care o trăim azi: puţină şi rapidă (aşa se explică, cred modul în care tinerii comunică (“vb”) pe Internet, adică extrem de familiar şi de scurt). (…)

Până la tinerii noştrii pragmatici însă, pentru mai multă preciziune, să ne aducem aminte de revolta, de revoluţia borghezo-moşierească din Franţa când toate titlurile nobiliare au fost abolite, declarându-se că “toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a lui Dumnezeu” (formulă ce se regăsea parcă şi în Constituţia noastră). O altă revoluţie, socialistă de data asta, (iscată puţin mai târziu) afirma aceleaşi principii introducând sintagma “tovarăşe” pentru a sublinia egalitatea dintre oamenii muncii (niciodată însă – să ne amintim un “tovarăş” nu a fost egalul “tovarăşului prim-secretar”).  (…)

Revoluţia din decembrie 89 a înlocuit apelativul “tovarăşe” (aruncat în desuetudine şi oprobiu) cu “domnule” importat din vestul capitalist. Dacă îl alăturăm lângă “doctor” formula este completă. Complet ridicolă adică, dincolo de respectul pe care pacientul se străduieşte să îl exprime tămăduitorului său. Dar să explicăm. Vedem în filme sau cei care călătoresc în special în America pacienţi care se adresează cu “doc” , “doctore” sau chiar pe numele mic celui care tocmai l-a operat sau i-a salvat viaţa.

Ce este însă un “doctor”?

Dincolo de semnificaţia academică , cuvântul “doctor”  îşi are originea în latinescu “docere” care înseamnă “învaţă”, “ a preda”, “învăţător”, “profesor” iar acest apelativ vrea să sublinieze înainte de orice formă de respect, importanţa educaţiei pacienţilor pentru sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii. Pacientul  vede în “doctor” mai întâi un “sfătuitor” competent şi apoi “mecanicul” care îl “repară” şi nicidecum un agent de vânzări sau un distribuitor de medicamente plin de ifose preţioase.

Cuvântul “medic”  (tradus din latinescu “physicus”) îşi are originile în greaca veche şi era un adjectiv similar/sinonim cu “natural”. Prin anii 1100, medicul (physic sau “fisicien”) se ocupa cu “ fisica” sau cu vindecarea naturală nefiind însă confundat cu hirurgul sau cu apothecarul (farmacistul). Tot în greaca veche, întâlnim cuvântul “iatros” care este tradus tot ca “medic” sau “doctor vindecător” (azi îl mai regăsim în termenul “psihiatru” care se referă la medicul ce îngrijeşte bolnavii psihici). (…)

O altă instituţie care distorsionează relaţiile dintre oameni este spitalul. Cuvântul „spital” vine de la latinescul „hospite” care înseamnă „oaspete” însă cu greu putem azi afirma că această instituţie rigidă şi prea formală mai are legătură cu “ospitalitatea”. Contradicţiile dintre medici, acuzele reciproce, criticile antideontologice, informaţiile contradictorii pe care le transmit pacientului şi care nu o dată ascund de fapt interese (de regulă comerciale) se transformă pentru acesta într-o sursă de insecuritate şi de stres. Toate acestea laolaltă conduc la anxietate, depresie sau la aşa-numitele boli „iatrogene” sau „ spitaliceşti” produse de medici şi de un sistem medical mult prea formal şi din ce în ce mai ineficient („vii cu o boală şi pleci cu mai multe” auzim tot mai des spunând oameni care au trecut printr-un spital). Unii medici exercită o adevărată „dictatură” medicală a cărui rezultat este aceeaşi suferinţa morală a pacientului (medicul este acela care impune diagnosticul, tratamentul, spitalizarea, intervenţiile chirurgicale sau analizele). Astfel că „domnul Doctor” apare nu odată, avid de Putere –  o putere medicală (viaţa şi moartea sunt în mâinile lui) influenţată fie de complexele/angoasele dobândite, fie pur şi simplu de  plăcerea lui personală. (…)

Noi “venim” în această viaţă din veşnicia nefiinţei, cu alte cuvinte mama noastră  biologică ne ajută, ne susţine să dobândim o  “formă” care să adăpostească la rândul ei acea fărâmă de suflet primită de la Dumnezeu. Când însă scopul/rostul nostru în această viaţă devine prioritar “forma”, atunci putem adăuga şi sufixul “ism” adică “formal-ism”. Iată de ce Viaţa noastră a devenit extrem de formală/formalistă iar modul în care oamenii comunică, interacţionează, relaţionează cu “vindecătorii” lor este cel mai bun argument.

Să nu uităm că, aşa cum spunea Hippocrate „părintele Medicinei” „doctorul”  ar trebui să ne înveţe mai întâi ce să facem sau să nu facem să nu ne îmbolnăvim iar apoi să ne ajute să ne vindecăm prin mijloace naturale pentru că tot el mai spunea, „Scopul Medicinei este să facă Medicul inutil!”

2 vizitatori online acum
0 vizitatori, 2 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 8 la 04:39 am UTC
Aceasta luna: 12 la 05-08-2019 07:05 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC