> News of the day <

Din vârful tastelor pag79

Am închis telefonul şi am plecat imediat. Era ora prânzului când am ajuns la blocul lung, aproape cât strada. Maşina era la locul ei în parcare. Strălucitoare şi impecabil de curată pentru că nea’ Ilie niciodată nu suporta s-o vadă măcar cu vreo pată pe ea. Făcuse rate la bancă şi eforturi uriaşe să-şi vadă … Read more

iulie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

“Dirijorul hormonilor” prof.univ. dr. Marian Bistriceanu

Academician Profesor universitar doctor Marian Bistriceanu

Am ajuns la Craiova pe la orele prânzului “mânaţi” din urmă de o ploaie torenţială. Oraşul ud, fără oameni parcă şi scos din ţâţânile lui de şantierul central, pare nefiresc. Unde-i agitaţia, gălăgia, efervescenţa specific oltenească? Totul pare spoit cu tristeţe, boală şi deznădejde. Ca peste tot, de altfel.

Cabinetul Profesorului universitar doctor Marian Bistriceanu este peste drum de Universitate şi de Teatrul Naţional din Craiova.

La uşa doctorului oamenii aşteaptă sfioşi, tăcuţi, înşiraţi ca mărgelele pe o aţă de papiotă. Sunt oameni de toate vârstele – adulţi şi copii, veniţi de la oraş dar mai ales de prin satele şi părţile Gorjului, Slatinei, Doljului sau Râmnicului. Cu noi cei de la Severin, harta Olteniei s-a completat într-o nefirească împlinire.

Întrucât ploaia ne-a împiedicat să intrăm la ceasul şi minutelele programării făcute de domnul doctor, am aşteptat cuminţi să fie consultaţi cei ajunşi la timp. Şi uite-aşa – pe şoptite (ca să nu-l deranjăm pe domn’doctor) am mai aflat câte ceva despre durerea şi suferinţa oamenilor care-şi dăduseră întâlnirea stabilită, peste capul şi voinţa lor, de doamna Suferinţă.

Doctorul Bistriceanu se bucură de un real respect din partea oamenilor care-i ascultă vorbele rostite rar aproape cu evalvie. Nu ştie nimeni câţi pacienţi i-au trecut prin dreptul ochilor blajini şi cuminţi în zecile de ani de meserie. Cu siguranţă însă sunt tot atâtea mulţumiri acolo “în pod” cum ar spune olteanul hâtru.

Cineva, din capul holului impecabil de curat, întreaba cu voce domoală dacă l-au făcut pe domn’profesor  “cetăţean de onoare al Craiovei”.

“Nu ştiu dacă l-au mai făcut!” îi răspunde singura craioveancă aşezată pe scaunul de lângă intrare. “ Da care-i treaba. că parcă am auzit şi eu ceva?” capătă curaj un muntean de prin părţile Gorjului.

“Păi nu prea ştiu nici eu bine, da iarna trecută l-au propus să-l facă “cetăţean de onoare” da primarele s-a opus că cic-ar trebui mai întâi făcuţi aşa revoluţionarii şi p-ormă pianiştii”.

“Ce pianişti?” se dă-n vorbă şi o domniţă co ochii mari şi gâtul legat într-o eşarfă roşie.

“Păi cică ereau doi scrişi – domn’ profesor Bistriceanu şi unu care cântă la vioară prin Olanda la nuş ce orchestră. Da primarele i-a făcut pe-amândoi pianişti”…

Vorbele bieţilor oameni ce strângeau între degete biletele de spital, reţetele sau te miri ce cutii de medicamente, erau acompaniate de ropotul ploii ce se străduia să spele gri-cenuşiul oraşului de-afară.

L-am cunoscut pe doctorul Marian Bistriceanu cu destul de mulţi ani în urmă, adus fiind la Domnia-Sa tot de anume nevoi de răspunsuri bune la suferinţele apropiaţilor mei.

“Fata mea lucrează la spitalu judeţean şi ea m-a trimis la domn’profesor” rosteşte şoptit, aplecată de umeri într-o parte şi aproape în taină, o femeie împropodită cu o basma vişinie pe cap.

I-am cerut cartea cu numele domnului doctor Bistriceanu pe copertă şi pe care o făcuse “sul” în mână (“e de la fata mea, mi-a dat-o s-o cetesc da eu nu prea ştiu la vorbe de-astea de doctori”). Între coperţile ei citesc câte ceva dintr-o istorie poate prea sumară dar atât de consistentă , a doctorului Bistriceanu.

Pentru cine nu-l ştie am să-i spun – “din carte”că el este cel ce a organizat prima secţie de endocrinologie la Spitalul nr1 din Craiova.

“Da de ce-ar fi nevoie de o secţie anume de endocrine?” ar întreba cineva contemporan cu cei ce închid spitale şi poate prea preocupat de “economisirea” banilor bugetului statului.

“Pentru că JUMĂTATE” din populaţia României are probleme endocrine” ar răspunde imediat domnul Profesor care a fost invitat de Universităţi celebre la zeci de Congrese internaţionale şi care a scris peste 320 de lucrări ştiinţifice, cărţi, tratate, monografii, etc.

Dar, să revenim…

Doctorul şi Profesorul universitar Marian Bistriceanu este onorat în 1994 cu primirea în rândurile înaltului for al Academiei Române ca membru titular. Mai este distins cu Premiul Academiei Române – 1983 , Premiul Academiei de Ştiinţe Medicale din România – 1996 şi Ordinul ” Meritul Sanitar ” în grad de cavaler ( 2004 ) . Este de asemeni membru afiliat la numeroase societăţi profesionale şi ştiinţifice din ţară şi străinătate precum Societatea Româna de Endocrinologie , Asociaţia de Endocrinologie Clinică din România , Asociaţia Română de Tiroidologie, Societatea Română de Osteoporoză , Societatea Europeană de Endocrinologie , International Brain Research Organisation (IBRO), Research Board of Advisors The American Biographical Institute etc, etc.

A fost nominalizat de Institutul Biografic American ” Omul International al Anului 2006 ” şi inclus pentru referinţe în : Dictionary of International Biography (ediţiile 1997-2000), ” Who’s Who in Medicine and Healthcare (1999-2000), ” International Who’s Who of Intelectuals Thirtenth (ed.1999), ” Outstanding People of the 20 th Century Second (ed.2000) , ” Who’s Who în România (Ed. Princeps 2002 pg.59) , ” Who’s Who in Romania Medical (Ed. 2006,pg. 40) , Anuarul Academiei de Ştiinţe Medicale a României ( Ed. 2010 ) , medalia de Aur pentru România oferită de Institutul Biografic American ( 17 Februarie 2011 ) ; nominalizat pentru Bordul Institutului Biografic American ( Februarie 2011 )…

Pentru cei ce nu ştiu cu precizie rolul hormonilor, să spunem că hormonii corpului nostru – aceia pe care îi struneşte atât de magistru domnul Profesor, sunt asimilaţi instutuţiei statului numit Guvern şi conduc cu înţelepciune o populaţie de câteva zeci de mii de miliardede celule.

După ce am intrat în cabinetul de consultaţii al domnului Profesor am remarcat faptul că Primarul Craiovei chiar avusese dreptate:

Domnul Academician Profesor Universitar Doctor Marian Bistriceanu este un pianist veritabil. Mâinile domniei sale –graţioase şi cu degete nefiresc de lungi, palpează, ciocănesc şi mângâie trupurile pacienţilor asemeni unui virtuoz al pianului…

După ce ascultă cu răbdare şi infinită atenţie păsurile pacienţilor, după ce le explică direct, fără ocolişuri “cum stă treaba” cu boala lor, îşi face răgaz timp de câteva minute pentru a mai sta şi noi de vorbă.

“Tu ştii că 15% din populaţia României are “distrofie endemică tireopată?” îmi spune (“guşă” pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu termenii academici).

“Care este consecinţa ignorării, nepăsării sau indiferenţei faţă de această situaţie?”

“Păi întregul organism are de suferit – şi inima, şi creierul şi întrg aparatul digestiv”

“Iar mai presus de toate întârzierea mintală sau aşa cum mai este cunoscută – “cretinismul”  îl completez eu. În curând vom fi, datorită nepăsării, o naţiune de “cretini” mă gândesc în timp ce ascult vocea fermă dar blândă în acelaşi timp a Profesorului.

Îmi mai spune că bolile tiroidei au luat un avânt uriaş, că obezitatea la copii este din ce în ce mai frecventă, că disruptorii hormonali ne sufocă din ce în ce mai mult viaţa…

Când i-am amintit de ambalajele de plastic de la alimente, sucuri sau de sticlele de plastic cu apă îmbuteliată generatoare de substanţe care ne desfigurează copii (boli ale tiroidei, pubertate precoce, obezitate, cancer, etc etc) domnul Profesor mi-a spus:

“Vezi că la Timişoara e o doctoriţă care a susţinut cu mine o teză de doctorat despre disruptorii ăştia nenorociţi şi o să-ţi spună o mulţime de informaţii”.

Îmi susţine îngrijorarea legată de faptul că “severinenii” ajunşi la uşa lui, încă îşi fac ciorba, cafeaua sau ceaiul copiilor cu apă din Dunăre confirmându-mi aceeaşi îngrijorare pe care o manifesta cu ani în urmă un alt Academician – trecut între timp la cele veşnice – marele urolog român Eugen Proca.

I-am spus în gând desigur,că-l iubesc atunci când, la fel ca mulţi alţi academicieni şi specialişti ai bolilor digestive, neurologice, cardio-vasculare, etc. etc mi-a spus că este adeptul apei “strecurate”, a apei purificate ca mijloc principal de prevenire şi păstrare a sănătăţii.

Din cabinetul doctorului Bistriceanu cu pereţii acoperiţi de Diplome, Craiova se vede cu totul altfel. Printre stropii limpezi de ploaie se străvede clar Excelenţa – una din virtuţile care-i face aşa de mândrii şi de trufaşi pe olteni…

Viaţă perfectă…


Există viaţă perfectă?. Da! Orice om are în el perfecţiunea. Atunci când în 1975 un individ a rămas fără picioare ca urmare a unui accident, a descoperit că ar putea face ocolul Pământului. Şi l-a făcut. În China un om fără mâini a devenit cel mai cunoscut caligraf de la curtea împăratului. Unii oameni nu ştiu că au perfecţiunea în ei iar alţii care ştiu că o au nu prea ştiu ce să facă cu ea. Putem afla ce este şi mai ales cum este perfecţiunea? Da, dar doar atunci când suntem liniştiţi… „Liniştea sfinţeşte!” spunea Diogene. Şi tot el parcă, mai spunea că „Dumnezeu îşi face cuib numai într-o minte liniştită!”
Partea din noi care trebuie mai întâi liniştită, pentru a afla perfecţiunea este aşadar mintea, şi spre această componentă s-au aplecat aproape toate marile religii/filosofii orientale sau occidentale. „Identificarea minţii cu Dumnezeu”, „coborârea minţii în inimă” sau „oprirea fluxului minţii” cum sugerează Patanjali – unul din cei mai profunzi gânditori din istorie…
Cum mai putem afla perfecţiunea? Observând ordinea naturală, firească a lucrurilor din jurul nostru. Sau atunci când vom înţelege că trupul nostru este perfect, pentru că Dumnezeu l-a gândit aşa pentru noi. Atunci vom înţelege cum arată ordinea. Ne vom identifica cu această ordine naturală, firească precum respiraţia din noi şi ne vom linişti. Călugării asceţi se aşează pe un scăunel care să le ţină genunchii îndoiţi mai jos decât osul iliac, îşi ţin spatele drept, îşi regularizează respiraţia apoi îşi liniştesc gândurile ţinându-le ocupate cu rugăciunea. Şi abia apoi se identifică cu Ordinea şi Perfecţiunea divină din ei.
A fi perfecţi înseamnă pur şi simplu a ne aminti că suntem perfecţi iar dacă nu suntem în stare nici măcar de asta, atunci am putea să apelăm la un Maestru care să ne amintească.
Omul contemporan aflat în permanentă agitaţie şi căutatere de soluţii la crize, reforme sau tranziţii interminabile, este din ce în ce mai sufocat de ne-linişte sau, aşa cum se mai spune, de stres. A uitat starea de a fi liniştit şi implicit starea de a fi perfect aşa cum l-a proiectat Dumnezeu pentru această viaţă.
Stresul este o stare de adaptare la un pericol şi ne ajută să fim atenţi şi nu în cele din urmă să ne salvăm viaţa. Dar, doar pe termen scurt.
În loc însă, să ne lăsăm copleşiţi de tot felul de necazuri sau de griji, mai bine ne-am minuna ori de câte ori avem ocazia, de puterea vieţii ce răzbate în ciuda tuturor nenorocirilor şi greutăţilor ivite. „Dumnezeu ne trimite daruri împachetate în probleme” spunea cineva deunăzi pe un post de televiziune severineană. Şi tot el mai spunea că sunt două feluri de oameni: cei care suferă în tăcere – marea majoritate şi, acei câţiva care trudesc cu dragoste, îşi slujesc aproapele şi se bucură în tăcere. Deosebirea dintre ei este că ultimii sunt mai aproape de perfecţiune. Ei mai ştiu, spre deosebire de primii să se roage în tăcere şi, mai ales, să ierte în tăcere. „Cum se poate ierta cel mai bine?” mă întreabă fata care priveşte peste umăr la degetele care bat repede tastatura?
„Tati, cel mai bine e seara la articularea zilei cu noaptea. Aşa spun iniţiaţii. Atunci mintea noastră intră în somn fără resentimente, fără blocaje, fără emoţii toxice. Atunci ea este capabilă să se auto-programeze cu sănătate. Altfel, ne-iertarea se transformă în timp în boală şi suferinţă”.
„A ierta” este tot un fel de auto-cunoaştere, tot un fel de evoluţie, tot un fel de auto-perfecţiune. „A ierta” este un dar pe care ni-l oferim nouă înşine pentru însănătoşire. Şi când vom fi perfect sănătoşi abia atunci putem spera că îl vom întrevedea sau cunoaşte măcar puţin „perfecţiunea” care este de fapt Dumnezeu.

Nick Vujici

Există ceva mai important decât mâncarea, banii, hainele, maşinile, vilele, politica trufaşă sau orgoliul?

Un răspuns: Viaţa care ni s-a dat în dar şi pe care nu mai ştim s-o preţuim pentru că am uitat de Cel care ne-a trimis aici în misiune! Nick este mai mult decât un exemplu- este o DOVADĂ!.

4 vizitatori online acum
0 vizitatori, 4 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 8 la 03:42 pm UTC
Aceasta luna: 11 la 07-02-2019 07:25 am UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC