> News of the day <

La un pahar de vin de Corcova cu puţină … istorie

După ce treci de Jirov, cum vii dinspre Strehaia, faci la stânga în dreptul haltei şi intri printre dealuri acoperite de viţă de vie, în Corcova. Pe câmp rămân în urmă ruinele fostei fabrici de ţigle şi cărămidă. Cândva Corcova era un mic centru industrial – ţiglele cu sigla “Corcova” erau foarte căutate “Mai bune … Read more

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Cu Camaradul Levantin la Mânăstirea Sfânta Ana de la Orşova


Sâmbătă 9 iuluie, înainte de a intra în Labirintul Danei Dumbrăveanu, am urcat pe Drumul Eroilor – Dealul Moşului cu Camaradul Levantin din Severin pentru a lua o gură de apă bună şi de linişte la Sfânta Mânăstire Ana de la Orşova. Tăcerea şi harul cu care sunt binecuvântate aceste locuri sunt rarisime. Merită orice efort pentru a ajunge aici. Am cules câteva imagini cu telefonul celular din muzeul Pamfil Şeicaru – un român de excepţie care se odihneşte chiar aici. Calitatea proastă a imaginilor şi sunetului este compensată de inteligenţa privitorilor care vor primi astfel îndemnul de a veni să vadă cu ochii lor pe 25 iulie la hramul Mânăstirii oameni, fapte, locuri şi lucruri minunate.
Pe 25 iulie este hramul Mânăstirii. Cunoscătorii ştiu deja şi vor fi aici la Mânăstirea închinată tuturor acelora care au înfăptuit România Mare. Ceilalţi află chiar acum în timp ce citesc şi îşi vor face cu siguranţă timp pentru un drum al iniţierii – început de vindecare şi mântuire.

Teatrul „Labirint” – la Orşova




„Inteligenţă”, „discreţie”, „pasiune”, „motivaţie”, „implicare”, „entuziasm”…
Câteva cuvinte superficiale care încearcă să definească ceeace s-a întâmplat sâmbătă la Orşova.
O Profesoară Doctor în geografie, originară din Severin, -Daniela Dumbrăveanu a venit cu un grup de studenţi şi voluntari să îi înveţe „arta de a face turism”.
-„Există o astfel de artă”? ar putea întreba cineva nedumerit.
Desigur, şi ca orice artă are reguli stricte precum algebra sau fizica cuantică. România are tot ce ar fi necesar pentru a câştiga enorm din turism şi cu toatea astea nu există sau nu contează pe hărţile turismului mondial. De ce? Politicienii probabil că au răspunsurile potrivite.
Dana Dumbrăveanu reuşeşte în ceeace şi-a propus, mai multe lucruri deodată: în primul rând spală din ruşinea (măcar parţial), aflată pe tagma profesorală umilită de ultimele examene de bacalaureat- dovedind că pot exista şi Profesori în adevăratul sens al termenului (nu întâmplător am scris „profesor” cu majuscule şi nici „docere” – doctor, învăţător), iniţiază un experiment extrem de util nu doar studenţilor care vor face turism, dar şi nouă ca naţie, apoi este un om care revine acasă şi încearcă să promoveze într-un mod ştiinţific dar şi artistic resursele acestor locuri. Şi nu în cele din urmă Dana Dumbrăveanu este o creatoare eficientă de viruşi mentali pozitivi extrem de contagioşi. Puţini oameni ajunşi la statutul de „docere” sunt aşa entuziaşti şi de supli mental aşa cum este Dana.
- Dar de ce este Dana Dumbrăveanu aşa de entuziastă?
- - Păi „en” – „theos” înseamnă „Dumnezeu înăuntru”.
La Orşova s-au întâlnit studenţi din România, Bulgaria, Polonia, Elveţia, Portugalia, etc sau profesori universitari din Marea Britanie, Spania, Turcia pentru ca să discute laolaltă despre tehnici, să creeze „patter-uri” de promovare eficiente (studenţii sunt din domenii diferite – actorie, regie, teatru, sociologi, psihologi, geografi, etc).
Proiectul „Labirint” este un experiment de re-descoperire a simţurilor. Cetăţeanul turist – oricare ar fi el şi de oriunde ar fi, este studiat şi educat în acelaşi timp de aceşti mirabili oameni. El este ajutat a-şi aduce aminte din profunzimile subconştientului de ceeace s-a uitat îndeobşte: de poveşti.
Povestea la fel ca şi simbolul comunică cu subconştientul profund din noi. Aici, comunicarea se petrece (oare mai ştiu şi mai ales când mai petrec oamenii?) în absenţa cuvintelor. La fel ca iniţierea. Teatrul „Labirint” – teatru iniţiatic, coordonat de Dana Dumbrăveanu se adresează unui singur spectator şi culmea – care mai este şi legat la ochi! La fel ca în ritualurile antice ale iniţierii. Pentru că lipsit de văz, omul ascultă mai mult şi mai bine. Îşi re-descopreră Sinele ascuns şi tainic, contemplă, re-cunoaşte, iubeşte, se miră, se bucură. Căci ce este Dumnezeu altceva decât Mirare, ar spune Poetul?
„Bizar!” ar spune alt-cineva însă doar aşa poţi ajunge la informaţiile adevărate generatoare, aşa cum spuneam, de tipare corecte. Povestea nu se adresează raţionalului logic din noi ci chiar zonelor emoţionale străvechi. Psihologii ştiu de ce şi mai ales cum funcţionează amigdalele cerebrale- par egzamplu!.
Tema centrală a zilei de sâmbătă a fost Dunărea, Apa, Frumosul. Dunărea la Cazane sau la Coloanele lui Hercules – locul naşterii Zeilor Olimpului (după Hesiod sau Apollonius din Rhodos sau Neculaie Densuşianu, dar şi după alţi istorici de renume) are ce povesti. Dumnezeu, precum Dunărea se naşte pe El din El însuşi şi pe noi odată cu El. „Dumnezeu s-a născut din spumele apelor”, „La începuturi Dumnezeu plutea pe deasupra apelor” spun poveştile locale precreştine. Cerul îşi oglindeşte tăcerea pe oglinda apelor iar ele la rândul lor comunică în linişte tăcerea lor profundă. Căci Dumnezeu înţelege, nu-i aşa doar glasul Liniştii.
„Labirintul” este un teatru al Liniştii care reînvaţă spectatorul/turistul ce este liniştea locului, ce este tăcerea simţurilor pentru a putea re-descoperi Frumuseţea Sinelui lăuntric, acela care ne aminteşte de sensul nostru ca fiinţă spirituală.
Am reţinut doar câteva imagini cu telefonul molecular pentru privitorii acestui site cu această mirabilă Doamnă Profesoară Dana Dumbrăveanu. Televiziunea RTS sau TL2 va oferi telespectatorilor proprii imagini şi informaţii mai multe şi mai ample…

Drapelul României – sugestiv!…

Drapelul României – sugestiv!…

Cele trei culori ale drapelului românesc – roşu, galben şi albastru – sunt de origine străveche, iar reunirea lor pe stindardul naţional are adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă pe aceste locuri în care ne-am plămădit ca popor, legăturile permanente între românii de ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe.

Mihail Kogălniceanu şi generatia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pentru toti românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s-a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacice, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul roman Justinian (527 – 565) cu prilejul fixări teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.

Adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul – azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor. Nu mai încape nici o îndoială că la acest adevăr se gândea Mihail Kogălniceanu când spunea, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă “neamul nostru, din toate ţările locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel şi când s-a înfăptuit acesta? Cercetarea istorică ne conduce, cum e şi firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al ţărilor românesti, care a întrunit sub sceptrul său, în anul 1600, stăpânirea Munteniei, a Transilvaniei şi a Moldovei.

Călăuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducător, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tării Românesti şi Ardealului şi a toată Tara Moldovei”, a făurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti, care de la el a devenit simbolul unităţii noastre naţionale.

Prin Constituţia din 1866 şi prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 şi 1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea albastru alături de hampă, galben la mijloc şi roşu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din feţe stema ţării”.

Tricolorul, astfel instituit, avea să triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga naţiune, a proclamat independenţa noastră de stat. Că independenţa de stat a fost gândul ce domina cugetele şi simţământul ce încălzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile măreţe. Un întreg popor a acţionat ca un singur om însufleţit de o unică hotărâre, să-şi cucerească neatârnarea. Statul român şi-a cucerit independenţa deplină prin sângele ostaşilor săi, alături de care s-au jertfit şi fraţii lor din teritoriile aflate sub stăpânire străină, veniţi să lupte sub stindardul tricolor al ţării în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independenţei de stat a României a dat un puternic imbold mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania, constituind o premiză importantă a desăvârşirii unificării naşional statale, ce se va înfăptui la 1 Decembrie 1918.

Fântâna cinetică din Drobeta Turnu Severin

Fântâna cinetică din Drobeta Turnu Severin – operă a sculptorului Constantin Lucaciu este inaugurată în anul 1979 după începerea lucrărilor la marea hidrocentrală de la Porţile de Fier I. Constantin Lucaciu născut în Bocşa Română – judeţul Caraş Severin, profesor de sculptură este laureat al Premiului Herder în anul 1984.

Începând cu1993, Constantin Lucaciu este profesor al Departamentului de sculptură al Academiei de Arte Frumoase din Cluj Napoca. Operele sale monumentale se găsesc în diferite oraşe ale României, cele mai notabile în Bucureşti, Constanţa, Brăila, Reşiţa, Drobeta Turnu Severin, iar alte sculpturi ale sale se găsesc în numeroase muzee din ţară. În anul 2007 s-a inaugurat Muzeul Constantin Lucaci, muzeu sub egida Vaticanului ce se află în Sanctuarul San Francesco di Paola, Clabria, Italia

În afara României, sculptura cinetică Stea este o parte a expoziţiei permanente “Fucina degli Angeli” din Veneţia (alături de opere ale luiMark Tobey, Picasso, Max Ernstşi Chagall). Alte lucrări ale artistului se găsesc în colecţii particulare sau publice din oraşele Antwerp, Copenhaga, Ferrara,Milano ,Roma , Veneţia, etc.

Din copilărie şi adolescenţă are trei mari pasiuni: studierea universului, pentru care ia lecţii de matematică şi fizică, muzica şi bucuria de a modela. Studiază desenul şi arta modelajului cu pictorul Tibor Botlik, format în mediul artistic parizian de început de secol.

Constantin Lucaciu. Solitar, deschizător al unui nou drum în sculptură, Constantin Lucaci a edificat în mai bine de cinci decenii de creaţie o operă originală ca viziune şi limbaj plastic. Cu studii la Bucureşti, la Roma, cunoscător al sculpturii din marile muzee europene, artistul se dataşează net prin devenirea creaţiei sale, prin unitatea gândirii filozofice şi ştiinţifice cu adecvarea formei plastice. Etapele creaţiei sale, trepte ale cuprinderii, trăirii şi înţelegerii mereu mai profunde a universului, a conexiunii dintre fenomene aparent paradoxale, mărturisesc lupta crâncenă, fără egal, în plastica românească a mijlocului de veac, pentru cucerirea acelei forme unice „tainică contopire cu un vis de zbor spre înalturi”, singura investită cu harul sugerării armoniei cosmice, a bucuriei existenţiale. Destinul lui Lucaci se află sub semnul fugii de accidental, de nesemnificativ şi chiar de evident în măsura în care acesta înseamnă reprezentare artistică deja uzată; el optează pentru o logică proprie, novatoare, dictată de intuirea şi revelarea esenţelor realităţii. Unitatea organică, armonia elementelor, muzicalitatea mişcărilor ce include şi disonanţa, determină într-un limbaj nefigurativ putinţa transfigurării lirice. Viziunea sa tangentă la cele mai noi concepte şi teorii ştiinţifice contemporane este implicit şi o întoarcere la izvoarele armonice ale artei româneşti, la organicitatea sa. Lucaci acordă consideraţie deplină materialului, preţuieşte mai ales materialele dure ce te obligă la disciplina sintezei, ce trebuie cucerite bărbăteşte: piatră, mar¬mură şi mai ales granit, oţel inoxidabil. Fără etapa granitului în care realizează sinteza formelor figurative, nu poate fi înţeleasă etapa oţelului inoxidabil – când ajunge la sublimarea formei, la metafora sculpturală revelatorie, când îndrăzneşte prima oară în arta românească să utilizeze consecvent oţel inoxidabil polisat, limpezind fiinţa sa adevărată – dincolo de utilitate, durată, dincolo de rezistenţă şi duritate, frumuseţea şi capacitatea de a sugera zborul extraterestru, sentimentul nemărginirii spaţiale. Spaţiul egal de puternic, alături de volum este chemat la colaborare prin concepţia polifonică monumentală a operelor sale. Chiar lumina devine parte integrantă a structurii imaginii. Gândite ca pentru o „artă spectacol”, formele durate în oţel, imense oglinzi polisate captează şi dăruie capricios lumina, antrenând-o într-un sistem general al mişcării, descins parcă din alt tărâm în care timpul şi spaţiul sunt relative, suverană fiind doar esenţa mişcării. în patrimoniul nostru se află din ciclul Spaţiu şi lumină, lucrarea Zbor, databilă în 1966. Un alt aport valoros şi inedit în arta românească sunt fântânile sale cinetice, complexe, polisate în oţel, capabile să execute un sistem general al mişcării ce reconfigurează infinit lumina, spaţiul, apa, într-o adevărată simfonie”. (A.R.)- Zbor, „Spaţiu şi lumină” – LUCACI Constantin

Dan Grigorescu: “E o sculptură ce cuprinde înţelesurile marilor spaţii stelare, ale mişcării astrelor, ale imenselor nebuloase din care se îcheagă formele . Aşa cum muzica sferelor se poate imagina ca principiu irdonator al mişcării în nesfârşita întindere a cerurilor, construcţia armonică a sculpturilor sale întemeiază un sistem de raporturi între forma vizuală şi cea sonoră. O muzică încă neauzită se ascunde în volumele acestea ce dezvoltă largi curbe, ritmuri de mare coerenţă, care izbucnesc, neaşteptate, în florescenţe strălucitoare sau săgetează, cutezătoare spaţiu”


imagine şi editare video danny water

5 vizitatori online acum
0 vizitatori, 5 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 19 la 06:38 am UTC
Aceasta luna: 206 la 11-02-2019 07:12 am UTC
Acest an: 667 la 10-30-2019 08:47 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC