> News of the day <

Despre un altfel de şantaj sau cronica impotentului pseudo-intelectual II

Pentru a înţelege mai bine evoluţia unui specimen periculos aşa cum este şantajistul despre care vorbeam în preambul să facem cunoştinţă cu un specimen asemănător care a trăit în secolul XIV în Franţa (o fi reîncarnarea acestuia?!) Gilles de Rais – căci despre el este vorba s-a născut într-o epocă dominată de jafuri şi care … Read more

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Despre un altfel de şantaj sau cronica impotentului pseudo-intelectual

Preambul. Art 211 din Codul Penal defineşte doar o anume latură a şantajului – aceea care are impact material asupra unui individ. Există însă o formă de şantaj practicată de unii indivizi pseudo-intelectuali mai ales,şi care nu este încă încadrată în vreun articol penal. Este vorba despre acei oameni din apropierea noastră care – direct sau indirect, ameninţă că ne vor pedepsi dacă facem sau dacă nu facem anume doar ceeace doresc ei. Ei transmit un mesaj rafinat de tipul: „vei suferi pentru că nu te-ai comportat aşa cum am vrut eu!” „te voi strivi pentru că m-ai contrazis!”, „te voi distruge pentru că…” iar ca să dea conţinut acestei ameninţări folosesc de obicei tot ceeace ştiu/află despre  o persoană pentru a-i distruge reputaţia. Sunt indivizi inteligenţi care cunosc părţile vulnerabile ale victimei pentru că a avut cândva o relaţie apropiată cu ei şi au avut acces prin intermediul încrederii pe care aceasta le-a acordat-o la momentul respectiv la unele secrete intime din viaţa ei.

A investiga/explora sufletul desfigurat al unui astfel de specimen uman este o aventură inutilă/gratuită poate, dar plină de sensuri terapeutice/preventive şi mai ales revelatoare pentru potenţialele/viitoarele victime ale şubredului la minte. Frica uriaşă acumulată de-a lungul anilor de acest şantajist devine forţa lui interioară şi rezervorul de Frică, de temeri din care extrage eşantioane pe care le injectează nemilos victimelor nenorocoase. Şantajul este o formă de trăire pentru aceştia ce le permite să se simtă siguri pe ei şi să le dea o iluzorie senzaţie de siguranţă sau iluzia că „sunt stăpâni pe situaţie”. Ei sunt puternici doar pentru o clipă iar arma şantajului emoţional sau non-intelectualist se vrea o armă care să-i apere pe ei de ei înşişi de durerea acumulată dar mai ales, de Frica ce-i bântuie zi şi noapte,  halucinantă/ /materială/substanţială/ organică/ definitivă/distructivă/desfigurantă. Istoria vieţii acestui soi de individ mai îndepărtată sau mai apropiată ne ajută să înţelegem mecanismele psihologice care au dus la o astfel de acumulare negativă deformantă.

Suportul lui, elementul cel mai important însă, care condiţionează existenţa acestui tip de şantaj şi şantajist este chiar victima, cu toate punctele ei slabe, cu acele lucruri care o fac să fie nesigură, iritată, supărată când ştie că aceste zone sunt/vor fi atinse de mistretele rău intenţionat. De ce întâmplă aşa de des acest fenomen însă puţin studiat şi analizat?

Pentru că moştenim tarele trecutului şi educaţiei noastre iresponsabile/ incorecte/incomplete/greşite de tip comunistoid.

Am fost crescuţi şi educaţi să ne considerăm victime iresponsabile pentru propria noastră viaţă – am mai scris despre această mentalitate păguboasă pur românească („altcineva are grijă de noi”, „altcineva este vinovat pentru că noi nu… „etc).

În această situaţie Victima va aştepta mereu înfricoşată sperând ca EL să îşi schimbe comportamentul agresiv/şantajist în loc să se schimbe chiar ea, să îşi schimbe propriul comportament şi să devină în sfârşit responsabilă cu adevărat. Capitularea, renunţarea, abandonul, evitarea, sunt Premii pe care victima le acordă pe nemeritat acestui ţicnit. Preţul pe care îl plăteşte este enorm pentru că personajul o va menţine permanent într-o stare de jenă faţă de ea însăşi, de vinovăţie, de neîncredere în ea însăşi, de dezechilibru emoţional.

Cel mai des întâlnit tip de şantajist este punitivul („descendent al punilor!” – e o glumă desigur,) care atunci când are de-a face cu o cât de mică rezistenţă din partea victimei, devine violent ameninţând/agresând  fie direct – fie indirect – atunci când apelează la trucuri/insinuări pseudo-literar-intelectualiste.

Expresiile lui favorite: ”dacă nu faci cum vreau eu, valea!”, „poţi să-ţi iei adio dacă…”, „te voi distruge”, „te voi spulbera”,  etc.

Punitivul se ascunde în spate le unei faţade împenetrabile şi ne aruncă în faţă sub formă de otravă verbală, toată responsabilitatea pentru eşecul/impotenţa destinului lui.

Combustibilul care întreţine tot acest mecanism psiho-patologic şi distructiv începe cu „F” – Frica, teama generată de informaţiile acumulate de şantajist în timpul relaţiei cu victima şi care Acum s-a transformat în muniţie. Întâlnim aspecte legate de autism, de paranoia sau  deschizofrenie – individul poate trăi şi fantaza cu uşurinţă în planuri mental-emoţionale diferite, personalitate multiplă patologic ce păcăleşte cu uşurinţă mai ales superficialii de lângă el cu docta sa aură pseudo-intelectualistă atent construită.

Sfârşitul acestui specimen patologic este la balamucul cu irecuperabili însă doar după ce îşi desăvârşeşte, profitând de neatenţia/ignoranţa comunităţii, „opera” distructivă.

Dar, care este profilul complet al acestui „terorist”, prin ce mecanisme el a ajuns în acestă situaţie desfigurantă, cum ne putem controla sentimentele de vinovăţie injectate de acesta, cum să-l recunoaştem, cum să-l izolăm, cum să-l neutralizăm,  dar şi o mulţime de alte întrebări şi răspunsuri într-o viitoare lucrare – ediţie foileton – de buzunar,  bazată pe un studiu de caz amănunţit – sinteză a mii de informaţii primite din surse diverse, Real, cules din fauna imediată de lângă noi.

Controlul mâniei

Există două căi principale de intervenţie: o cale pentru risipirea mâniei este de a lua în stăpânire gândurile care declanşează valurile de mânie, având în vedere că ele sunt ce evaluează o interacţiune care confirmă şi încurajează prima izbucnire de mânie iar reevaluările subsecvente pot aţâţa flăcările. Contează foarte mult momentul: cu cât mai repede cu atât mai bine pentru eficienţa desamorsării acestui cerc al mâniei. Mânia poate fi complet scurtcircuitată dacă informaţia de liniştire soseşte înainte ca mânia propriu-zisă să acţioneze.

A doua posibilitate de a potoli mânia: psihologia calmării- a aştepta ca adrenalina să ajungă acolo unde nu mai poate să declanşeze mânia. Într-o ceartă asta înseamnă să te distanţezi de celălalt pentru o vreme. Există un truc şi anume să potoleşti mânia suficient cât să poţi simţi că este un moment plăcut pe care îl trăieşti din plin.

Una din strategiile cele mai eficiente este să rămâi singur până te mai calmezi; a altă variantă este mersul la plimbare sau exerciţiul fizic sau metodele de relaxare, respiraţia profundă şi relaxarea muşchilor tocmai pentru că acest lucru schimbă fiziologia trupului iar atenţia este distrasă de ceeace a declanşat mânia.

Perioada de calmare nu va apărea însă dacă în acest timp vom continua să urmărim şirul gândurilor care duc la mânie şi dacă fiecare gând în sine este un mic declanşator pentru o adevărată cascadă de mânie. Distracţia ajută şi calmează mânia: tv, filmele, cititul şi orice intervine în îndepărtarea gândurilor mânioase.

Redford Williams recomandă persoanelor ostile care riscă boli de inimă dacă nu-şi controlează irascibilitatea, conştientizarea de sine pentru a surprinde la timp gândurile cinice sau ostile încă din momentul în care se formează şi de a le nota. Odată ce gândurile sunt captate în acest fel, ele pot fi reevaluate, înainte ca mânia să se transforme în furie. Controlul anxietăţii şi depresiei.

Întrucât în practica noastră întâlnim zilnic, ceas de ceas pacienţi anxioşi şi depresivi din motivele instituţionale amintite mai sus, consider utilă o abordare a acestor simptome şi a modalităţilor de control. Mintea îngrijorată se roteşte la nesfârşit în cercul vicios al unei melodrame de slabă calitate, mergând dintr-o îngrijorare în alta. Reacţia care subliniază îngrijorarea este vigilenţa faţă de pericolul potenţial.

Atunci când frica declanşează creierul emoţional parte din neliniştea rezultată fixează atenţia asupra pericolului iminent, obligând mintea să se fixeze asupra felului în care ar trebui să gestioneze situaţia, ignorând orice altceva pentru moment. Îngrijorarea este o repetiţie pentru ceeace s-ar putea întâmpla rău şi a felului în care trebuie abordată situaţia; misiunea îngrijorării este să găsească soluţii pozitive în cazul pericolelor ce apar, anticipând primejdiile. Dificultatea şi problemele apar când este vorba de îngrijorări cronice repetitive, cele care apar iar şi iar şi nici măcar nu se apropie vreodată de o soluţie pozitivă.

O analiză atentă a îngrijorării cronice sugerează că ea are toate atributele unui blocaj emoţional; îngrijorările vin parcă de nicunde li sunt necontrolabile, generând o atmosferă de nelinişte, sunt imprevizibile din punct de vedere raţional, blocând persoana îngrijorată asupra unui singur punct de vedere inflexibil. Acela al subiectului generator de îngrijorare. Când acest ciclu al îngrijorării se intensifică şi persistă, el se transformă într-un adevărat blocaj neural, ajungându-se la tulburare de anxietate cum ar fi fobiile, obsesiile sau crizele de panică.în fiecare dintre aceste stări îngrijorarea se fixează într-un mod diferit; pentru fobic, se axează pe temeri; pentru obsedat, pe prevenirea unei calamităţi care îl sperie; pentru cei care suferă de crize de panică, îngrijorările se concentrează pe frica de moarte sau chiar pe ideea că ar putea suferi o asemenea criză.

În toate aceste situaţii, numitorul comun este îngrijorarea care o ia razna. Îngrijorările de obicei urmează un singur tipar – o conversaţie cu sine care merge de la îngrijorare la îngrijorare şi care cel mai adesea ajunge la catastrofă şi la imaginarea celei mai cumplite tragedii. Îngrijorările sunt de obicei exprimate în gând, mai precis în auz şi în văz – adică în cuvinte, nu în imagini- lucru extrem de semnificativ pentru stăpânirea îngrijorării. În loc să producă soluţii la potenţialele probleme, cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine, trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi totodată temându-se, rămânând mereu pe acelaşi făgaş al gândirii. Procesul de îngrijorare – atunci când urmează o cale normală – constă într-o repetiţie a ceeace sunt pericolele şi în reflexia asupra căilor în care trebuie rezolvate.

Însă cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi rămânând mereu pe acelaşi făgaţ al gândirii. Cei care suferă de îngrijorare cronică, îşi fac probleme pentru o vastă gamă de lucruri, dintre care cea mai mare parte nu au cum să se întâmple. Obiceiul îngrijorării se adânceşte în acelaşi mod ca superstiţiile.

Tinând cont că oamenii se îngrijorează din pricina multor lucruri cu şanse foarte mici de a se întâmpla cu adevărat- cineva drag care ar putea muri într-un accident de avion, un faliment şi alte asemenea- există la nivelul creierului limbic cel puţin un fel de fenomen magic. Precum o amuletă cae ne apără de unele rele anticipate, cei care se îngrijorează reuşesc din punct de vedere psihologic să creadă că previn. Cei care se îngrijorează în mod cronic se înfrâng singuri în sensul că totul capătă aspectul unor idei stereotipe rigide şi nu mai există nici o breşă creatoare care ar putea duce la o rezolvare a problemei. Această rigiditate apare nu numai în manifestarea conţinutului gândurilor îngrijorătoare, care pur şi simplu repetă mai mult sau mai puţin aceeaşi idee mereu.

La nivel neurologic exstă o rigiditate corticală, un deficit în privinţa capacităţii creierului emoţional de a reacţiona în mod flexibil la împrejurările unei schimbări. Pe scurt, îngrijorarea cronică funcţionează doar în anumite direcţii, niciodată în cele prin care se ajunge la concluzii. Ea uşurează într-o oarecere măsură anxietatea dar nu rezolvă niciodată problema. Singurul lucru pe care cei care se îngrijorează în mod cronic nu-l pot face este să urmeze sfatul care li se dă cel mai des, de altfel „nu-ţi mai face griji!” sau mai rău „nu-ţi mai face griji, fii fericit!”. Cum cei care se îngrijorează în mod cronic au probleme la nivelul nucleului amigdalian, devin imprevizibili. Prin însăşi natura lor, ceva ce li se iveşte în gând persistă.

Există câţiva paşi care pot fi de folos chiar şi celor care suferă de o îngrijorare cronică foarte gravă pentru a-şi ţine acest obicei sub control. Primul pas este conştientizarea de sine, detectarea episoadelor îngrijorătoare cât mai aproape de începutul lor – ideal ar fi curând sau imediat după ce imaginea catastrofală declanşează ciclul îngrijorare- anxietate. Pacientul trebuie să identifice situaţiile care declanşează îngrijorarea sau gândurile şi imaginile care dau naştere îngrijorării, precum şi senzaţiile ce le însoţesc la nivelul corpului.

Prin exerciţii, oamenii pot identifica îngrijorările într-un stadiu incipient al spiralei anxietăţii. De asemenea ei învaţă metodele de relaxare pe care le pot aplica în momentul în care îşi dau seama că începe îngrijorarea şi pe care le pot practica zilnic pentru a fi în stare să le folosească pe loc atuci când au mare nevoie de ele. Dar relaxarea nu este suficientă.

Cei îngrijoraţi trebuie să conteste activ gândurile îngrijorătoare; următorul pas este abordarea unei poziţii, atitudini faţă de aceste presupuneri: este probabil că acea nenorocire să se producă? Este necesar să presupunem că este doar o alternativă; ajută la ceva să ne gândim la nesfârşit la aceste lucruri care creează nelinişte? Acest amestec de gândire profundă şi scepticism sănătos acţionează ca o otravă asupra activării neurale care susţin anxietatea.

Generarea activă a unor asemenea gânduri poate amorsa circuitul libic ce duce la îngrijorare. O stare de relaxare activată în acelaşi timp în mod voit anihilează semnalele existenţei şi prezenţei anxietăţii pe care creierul emoţional le trimite în corp. Această ordine în activitatea mentală este incompatibilă cu îngrijorarea. Atunci când unei îngrijorări i se permite să se repete fără a fi abordată, ea câştigă teren, întărindu-şi puterea de convingere şi ajungându-se astfel la fobii, obsesii, crize de panică.

Două vorbe despre înţelegere

Iubirea, Dumnezeu, somnul sau înţelegerea vin la noi fără să le chemăm, singure. Nu le putem impune să vină pentru că aşa şi nu altfel, este dorinţa noastră. Dumnezeu nu poate fi forţat. „Dumnezeu îşi face cuib doar într-o minte liniştită” îmi spunea un prieten preot.  Noi suntem foarte eficienţi în lucruri mecanice dar neştiutori sau neputincioşi în cele umane. Când înţelegem, însă, mintea se linişteşte şi intră într-o stare de pace, de calm, de acceptare. Când nu înţelegem ea este agitată, tulburată, înfricoşată. Când cineva este panicat, speriat el pur şi simplu nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui şi atunci începe să acuze în stânga şi în dreapta sau să înjure. El nu înţelege realitatea care i se întâmplă sau care i se arată în faţa ochilor. El nu poate fi ajutat. Nimeni nu poate fi liniştit, nu poate accesa înţelegerea cu ajutorul altcuiva. Nu există perfuzii cu înţelegere sau cu minte liniştită. Noi încercăm să ne dominăm/învingem unii pe alţii fie că este vorba de copil, soţie, părinte, coleg, şef sau prieteni şi aşa apar conflictele. Pentru că fiecare dintre noi procedăm aşa, este normal să apară şi conflictul. Când vom înţelege cum funcţionează ego-ul, când vom accepta că ceilalţi nu pot fi schimbaţi şi că nu vom reuşi decât să pierdem inutil timp şi energie încercând să facem asta, ne vom linişti şi vom suferi mai puţin. Când ripostăm la „atacurile” celorlalţi, nu facem decât să le întărim acestora şi mai tare ego-ul lor, iar cercul vicios nu se va sfârşi astfel, niciodată. A nu riposta unui ex-prieten care azi te atacă, înseamnă a-i oferi şi lui şansa să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt şi să îşi asume propria responsabilitate. Când încercăm să acceptăm, sau când începem să înţelegem, atunci, apare o anume distanţă între noi şi restul lumii, o stare de detaşare/contemplare. Începem să fim amuzaţi de modul stupid în care acţionează oamenii şi ne amuzăm chiar de propria noastră prostie/ignoranţă. Când renunţăm la frică, abia atunci începem să râdem cu adevărat. Spectacolul lumii este atât de ridicol însă noi nu ne-am dat seama până acum, pentru că făceam parte din el. Asta s-a întâmplat doar până când am înţeles modul de funcţionare. Un terapeut se plimba împreună cu un prieten, când, pe neaşteptate a apărut un nebun scăpat din curtea secţiei de psihiatrie. Nebunul l-a lovit pe acesta cu putere cu pumnul în spate, apoi a fugit şi s-a ascuns. Terapeutul a căzut la pământ, dar şi-a revenit, s-a ridicat uşor şi şi-a continuat liniştit plimbarea. Prietenul revoltat l-a întrebat :”Cum, nu faci nimic cu nebunul ăsta?”. Acesta i-a răspuns: „E problema lui, nu a mea!”. Când altcineva e furios, e mânios, e problema lui, dacă ne loveşte sau ne jigneşte, e doar problema lui. Când cineva ne urăşte dar, noi acum suntem cu adevărat ştiutori/înţelegători, atunci vom simţi pentru el doar compasiune pentru că omul respectiv este bolnav, beteag. Când un om suferă de cancer, bunăoară, nu te superi pe el, ci îl ajuţi să meargă la un spital cât mai urgent.  Mintea este începutul şi sfârşitul tuturor problemelor noastre.

animated love. Pictures, Images and PhotosCând avem în faţă o floare sau o fată începem imediat să gândim „O, ce floare frumoasă!”, sau „o, ce fată frumoasă!”. Dacă avem înclinaţii spre filosofie, o să ne întrebăm „Ce este oare frumuseţea?” sau, „Ce este dragostea?” – întrebări la care nimeni nu a găsit până în prezent vreun răspuns. O floare sau o fată nu este nimic altceva decât o floare şi o fată. A le compara cu alte flori sau cu alte fete, înseamnă a ne expune confuziei, pentru că şi floarea şi fata aceasta sunt unice. Mintea noastră compară, vrea să explice, să digere, să filosofeze, să domine, să cucerească. Şi aşa ratăm momentele esenţiale ale vieţii noastre, pentru că şi florile şi fetele nu au timp să aştepte, ele se ofilesc. Când le-am avut înaintea ochilor ele au avut un mesaj pentru noi adus de dincolo, din necunoscut. Dar acest necunoscut nu durează la infinit. Când o floare, un răsărit de soare, un bob de rouă sclipind sau o fată bate la uşa inimii noastre, noi de obicei ratăm întâlnirea pentru că mintea noastră este deja rătăcită. Un filosof face filosofia frumuseţii sau un poet poezia dragostei. Un om detaşat, însă, care a înţeles realitatea rămâne prezent în prezenţa florii fără să proiecteze gânduri inutile. Ei există pur şi simplu împreună. Tot ce trebuie să facem este să fim prezenţi împreună cu realitatea. Atunci nu mai avem nevoie nici de întrebări şi nici de răspunsuri. Când ne este sete bem apă iar setea dispare. Unde se întâlneşte apa exterioară cu senzaţia de setea interioară? La fel şi atunci când ne este foame. Atâta doar că oamenii au uitat ce e setea, foamea, iubirea, înţelegerea, liniştea, Dumnezeu. Un om „modern” are  dorinţă, plăcere, „poftă” sau, desigur,  apetit.

Informaţia în sistemele biologice


Informaţiile care urmează sunt în mare parte obţinute din cartea „Inteligenţa materiei” a profesorului doctor în ştiinţe medicale, neurolog şi psihiatru Dumitru Constantin Dulcan membru al Academiei Române Organizarea materiei vii ca structură dotată cu o anumită formă de funcţionalitate include în sine implicit, informaţia. Întreaga lume vie are nevoie, pentru a exista, de informaţie şi de structuri specifice prin care să poată prelucra şi lua deciziile adecvate în mediu. Aşadar, toate celulele sunt capabile să recepţioneze şi să emită informaţie, adică să comunice, indiferent de nivelul de organizare la care se află.
Conceptual, Universul cu tot ce există în el, poate fi rezumat la triada: materie, energie şi informaţie. Celula, organismul, sunt biosisteme. Între toate sistemele există legături permanente cu dublu sens- atât între subsistemele din structura unui organism, cât şi între organism şi suprasistemele care în care se încadrează. Aceste legături intra şi intersistemice au fost numite de V. Săhleanu legături de tip informaţional.
Întreaga viaţă se bazează pe legături de tip informaţional, inclusiv integrarea ei în marea ordine, în marele sistem pe care îl numim Univers. Nu putem concepe viaţa ca fiind posibilă la orice nivel de organizare, inclusiv monocelular, fără ca biosistemul să dispună de capacitatea de a sesiza mediul, adică de a emite, a primi şi a prelucra informaţie. Orice fiinţă lipsită de posibilitatea de a percepe mediul este sortită pieirii.
Informaţia este considerată un mesaj sau o suită de mesaje despre variaţiile mediului intern sau extern. Mesajul compus la rândul lui din semnale, devine informaţie după receptarea şi decodificarea sa, deci după ce a devenit un fenomen de cunoaştere. Faţă de semnificaţia unei informaţii se pot adopta două atitudini: da sau nu, favorabil sau nociv pentru organism. Spre deosebire de celelate animale, omul are şi o a treia posibilitate de opţiune: şi da şi nu, sau mai mult dintr-unul şi mai puţin din altul. Fără informaţie, după cum spuneam, nu există viaţă.
Aceasta înseamnă că toate sistemele vii, indiferent de nivelul de organizare, dispun de posibilitatea de a recepta, a transmite, a prelucra şi a emite informaţie în scopul elaborării unui comportament adecvat condiţiilor de mediu în care trăiesc.
Structura specializată în prelucrarea informaţiei, la nivel biologic, este sistemul nervos, a cărui activitate s-ar putea spune că este pur informaţională. Se adminte că primele forme de viaţă şi deci, cap de serie al lumii vii, sunt protozoarele, fiinţe monocelulare, virusurile fiind considerate forme de trecere între materia vie şi cea nevie. Structura lor rudimentară le permite o funcţionalitate mult simplificată faţă de fiinţele pluricelulare. Respiraţia se face prin difuziune directă a oxigenului din atmosferă în citoplasma celulei, digestia prin includerea în invaginaţiile citoplasmei şi digerarea lor în vacuole digestive, iar excreţia prin deschiderea vacuolelor cu deşeuri în afara celulei. Într-un ansamblu viu, format din mai multe celule, apare necesitatea inei structuri care să preia comanda întregii colectivităţi şi s-o orienteze spre atingerea finalităţii sale: autoconservarea şi reproducerea.
Ţesutul destinat acestei funcţii capitale pentru viaţa organismului va fi, sistemul nervos. Funcţia de coordonare şi integrare a sistemului nervos nu are nici un reprezentant în structurile anatomice ale protozoarelor. Primul element structural nervos apare la celenterate, fiind reprezentat printr-un singur neuron cu dublu circuit, receptor-efector. Pe treapta următoare de evoluţie apar circuite nervoase alcătuite din doi neuroni- senzitivi şi motori, pentru ca în stadiile următoare să se adauge neuronii intermediari cu rol de asociaţie între fluxul de informaţie primit şi cel emis de organismul viu. În raport cu evoluţia, neuronii se vor aduna în formaţiuni numite centrii nervoşi şi ganglioni cerebroizi, apoi o parte din ganglionii cerebroizi vor suferi procesul de encefalizare, ajungându-se la creierul pe care îl cunoaştem azi la om. O parte a sistemului nervos va prelua funcţiile vegetative de importanţă vitală pentru existenţa individului şi care, ca mod de desfăşurare, au rămas în afara controlului raţional.
Unii cercetători cred că ar fi fost un dezastru pentru biologie dacă întreaga funcţionalitate a unui angrenaj de miliarde de clule ar fi trebuit să fie condusă conştient. Finalitatea speciei constă în autoconservarea şi perpetuarea speciei şi nu era posibil să se lase la discreţia unui individ dacă vrea sau nu să continue lanţul existenţei. Pentru acest motiv interesele speciei sunt atât de pregnant reprezentate prin instincte, iar lupta cea mare a omului, conştientizată, este purtată în domeniul lor. O altă parte a sistemului nervos şi-a asumat funcţia de întreţinere a relaţiilor indivudului cu mediul. Din reflectarea la nivelul creierului a mediului intern şi extern rezultă procese psihice, adică fenomenul de conştienţă. Când sediul integrării îl constituie scoarţa cerebrală, comportamentul este numit raţional. Un sistem deschis, şi viaţa este organizată pe acest principiu – implică un permanent schimb de substanţă, energie, şi informaţie cu mediul. Fără acest schimb, nu poate exista viaţa.
Dar viaţa există şi la nivel monocelular; fără posibilitatea de a percepe informaţiile cu semnificaţie favorabilă sau nocivă din mediul ambiant, un protozoar nu ar rezistat în competiţia pentru viaţă. O plantă execută operaţiuni chimice cu performanţe neatinse de om în laborator. Întreaga lume vie trăieşte pe seama plantelor, drumul de la materia anorganică spre cea organică, trecând prin frunzele lor.
Aşadar, tot mai mulţi cercetători consideră că sistemul nervos, aşa cum îl cunoştem, nu este singura structură capabilă să prelucreze informaţie la nivelul organismelor vii. Toate sistemele vii apar, în această viziune capabile să recepteze, să prelucreze şi să emită informaţii. Prin bălţile de la noi trăiesc o mulţime de protozoare ca Paramecium, Vorticella, Stentor, Balantidium, etc. Paramecii sau infuzorii cum li se mai spune, au mişcări coordonate ale cililor, mai repede sau mai încet în funcţie de „interesele” lor sau se întorc din drum dacă întâlnesc un obstacol, sau îl ocolesc. Ei nu includ o picătură de tuş în hrana lor şi nici alte obiecte inutile. În faţa acestui comportament cercetătorul român E.A.Pora afirmă: „ Înseamnă că există un centru de reglaj al întregii mişcări ciliare, care se găseşte undeva în interiorul celului şi care, primind anumite excitaţii din mediu, determină mişcarea adcvată”… acest fapt conduce la concluzia că la toate nivelurile de viaţă uni sau pluricelulară există o structură capabilă să prelucreze informaţie.
Deşi nu s-au confirmat, se presupune existenţa intracelulară a unei formaţiuni de tip nervos. Informaţia implică prezenţa unor semnale putătoare de informaţie, deci un suport energetic; aşadar odată cu schimbul verbal de informaţie se petrece şi un transfer de energie. Gândul în această accepţiune ne apare ca o forţă materială, un câmp energetic. Sau cu alte cuvinte, un simplu gând mărturisit numai nouă înşine, poate în anumite împrejurări să provoace o acţiune prin receptarea sa de un alt creier!. Nici o informaţie din Univers nu este lipsită de un suport material sau energetic. Chiar gândurile, ideile noastre, după cum am discutat, sunt reale forţe de acţiune, câmpuri energetice care se propagă în spaţiu spre alte creiere, emise odată cu simbolurile lor semantice. Existenţa comunicării la întreaga lume vie, indiferent de treapta evolutivă pe care se află, decurge din însăşi definirea termodinamică a vieţii.
Dacă toate fiinţele vii sunt sisteme deschise permiţând, între altele, şi un schimb de informaţie cu mediul, atunci trebuie să vorbim de existenţa unui limbaj, a unei forme de comunicare la nivelul întregii lumi vii.pentru toate vietăţile limbajul, ca posibilitate de comunicare cu semenii şi mediul, are o importanţă vitală. Etologii sunt de părere că animalele „conversează” între ele mai mult decât credem noi. Sunetele emise de ele intră într-o altă gamă de percepţie decât aceea pentru care este formată urechea umană şi de aceea nu le auzim în toate cazurile. Expresia „tăcut ca peştele” era valabilă când nu se ştia că peştii sunt în realitate foarte gălăgioşi. Dacă subconştientul este considerat antecamera conştienţei, zona în care „fermentează” ideile sau sediul pregândirii, atunci acesta trebuie să fie şi nivelul la care este generat câmpul energetic purtător de informaţie.
Acest prelimbaj ar constitui „limbajul universal”, nemediat de cuvinte şi accesibil tuturor fiinţelor – de la celule izolate şi plante la om. Astfel mult controversata gândire fără limbaj îşi găseşte o explicaţie, susţinută şi de prezenţa unor rudimente de gândire la animale. În acest context se poate discuta despre sugestiile terapeutice generatotoare de acţiuni curative. Auzim deseori supându-se „Simplă autosugestie sau ce este altceva decât doar o sugestie!” în legătură cu terapiile despre care nu se cunoaşte suportul ştiinţific. Levin, Gordon şi Fields au demonstrat că administrarea unor substaţe placebo pot declanşa secreţia de endorfine în organism. Cu alte cuvinte sugestia poate, este capabilă să declanşeze o acţiune fiziologică concretă în organism. Un suport ştiinţific pentru fenomenele psihice a încercat să ofere biofizicianul rus A.P.Dubrov prin ipoteza sa asupra câmpului biogravitaţional.
Câmpul biogravitaţional, element al câmpului gravitaţional universal, s-ar afla la baza edificiului biologic datorită proprietăţilor care îi permit să fie convertit în orice formă de câmp şi energie. Transferul de informaţie pe cale biologică practic nelimitată şi fără pierderi nu este posibilă decât prin intermediul câmpului biogravitaţional după pererea lui. La noi în ţară, G. Catianu şi Rodica Strungaru au întreprins un studiu interesant al proceselor psihoinformaţionale. Cei doi concluzionează că „nu există nici o contradicţie a legilor actuale ale fizicii de a presupune că fenomenelor psihoinformaţionale le sunt asociate unde electromagnetice purtătoare de informaţie care se pot propaga la distanţă şi pot fi recepţionate şi decodate în sistemul nervos al unei alte fiinţe vii”.. Adrian Dobbs foloseşte unele concepte cum ar fi cele de masă negativă sau imaginară noţiuni folosite de fizica cuantică în mod obişnuit. Având masă imaginară, particule elementare cum ar fi psitronii nu au inerţie şi deci pot călători cu o viteză mai mare decât viteza luminii, aducând informaţii din viitor în prezent. Dobbs îşi imaginează psitronii ca un nor care se proiectează direct pe creierul unui individ receptiv, informându-l despre starea sa prezentă şi viitoare probabilă.
Neuronii, după John Eccles se află într-un „echilibru instabil” aşa încât un stimul de mică intensitate poate declanşa o reacţie în întregul sistem. Graţie acestui echilibru instabil al sistemului nervos ar putea fi posibilă acţiunea psitronilor lui Dobbs, prin care el încearcă să explice precunoaşterea, clarviziunea,etc. Transmiterea unui mesaj între două creiere presupune un suport material, un câmp energetic codificat în semnale purtătoare de informaţie care vor fi decodificate de creierul receptor. Consecinţa logică imediată care ne apare în minte este ideea că în acest caz gândul nostru reprezintă o forţă materială. În consecinţă gândirea nu este o expresie abstractă a unui substrat material reprezentat de creier ci produsul său concret, material. În clipa în care gândim, chiar dacă nu ne exprimăm verbal, noi emitem un câmp energetic ca suport al gândurilor noastre. Sub această formă gândurile sunt emise în spaţiu şi de aici receptate de un alt creier care poate fi acela căruia îi este destinat sau un altul (fenomen prin care se explică simultaneitatea aceloraşi idei în ştiinţă, originea unor idei străine de preocupările noastre, sau anumite influenţe malefice). Relaţiile interumane, simpatia, antipatia, dragostea sau ura, fascinaţia, dragostea la prima vedere, dominarea prin privire, subjugarea prin farmec, sau farmece, sau simpla prezenţă devin mult mai uşor de înţeles dacă admitem că la baza lor se află un transfer interuman de energie. Ideile, sentimentele noastre, exprimate sau nu, circulă în spaţiul care ne înconjoară sub forma de câmp energetic purtător de informaţie. Coloratura tandră sau ostilă a sentimentelor noastre sunt în consecinţă informaţii conţinute în câmpul energetic emis de creier. Toate celulele vii sunt capabile să emită şi să recepţioneze informaţii codificate în semnale. Neuronii nu apar decât ca nişte celule specializate în emiterea şi receptarea de informaţie, dar nu este exclusă această posibilitate pentru celelalte celule.

4 vizitatori online acum
0 vizitatori, 4 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 8 la 06:41 am UTC
Aceasta luna: 13 la 09-07-2019 02:16 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC