> News of the day <

Homo Acvaticus

Unii cercetători afirmă că strămoşii noştrii au trăit într-un mediu acvatic sau cel puţin în habitate umede. Opinia lor se bazează pe faptul că noi avem un control conştient asupra respiraţiei comparativ cu alte mamifere de uscat şi asemeni mamiferelor semiacvatice care au nevoie să inhaleze aer înainte de a se scufunda. Un studiu publicat … Read more

iulie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Ce mai auzim cu urechile

Când auzim zgomote în urechi fără să avem vreo sursă de muzică, se numeşte tinitus în latină, adică „a suna ca un clopoţel”.   Aceşti oameni aud sunete pulsatile, foşnete, vuite sau cârâituri de greier. Sunt în general semne de îmbătrânire şi toţi le vom auzi într-o zi. Sunt semne de afectare a nervului auditiv.

Pentru a evita aceste zgomote supărătoare putem păcăli creierul punând lână pat când dormim un ceas care ticăie, o muzică plăcută în surdină sau facem exerciţii de relaxare şi concentrare.

Mai pot apare ca reacţie la alcool, cafea, sau medicamente de tip aspirină, antibiotice, antiinflamatoare, ne mai pot anunţa o boală a tiroidei, o alergie, anemie, hipertensiune arterială, ateroscleroză, sau uneori pot indica prezenţa unei tumori cerebrale sau un anevrism cerebral.

Există oameni care îşi aud inima bătând în urechi atunci când stau în pat cu capul pe pernă. Semnul acesta este normal, însă dacă este auzită doar într-o ureche, şi atunci când nu suntem întinşi pe pat, se numeşte tinitus pulsatil sau obiectiv sau cenestopatie. Este semn de hipertensiune arterială, de rigiditate a vaselor de sânge; dacă apare însoţit de o durere bruscă de cap trebuie mers la Urgenţă pentru că poate anunţa un accident vascular cerebral.

Atunci când începem să ne pierdem auzul, această boală poate începe cu o ascuţire a acuităţii auditive (hiperacuzie). Cu alte cuvinte începem să credem că soacra vorbeşte prea tare sau colegii de serviciu şi îi rugăm să nu mai „ţipe” aşa tare. Această boală – surditatea poate fi consecinţa abuzului de aspartam de exemplu (un îndulcitor artificial folosit de diabetici), de antibiotice (kanamicină, streptomicină, etc) antialergice, antiinflamatoare, analgezice. Se întâmplă frecvent studenţilor care abuzează de băuturi răcoritoare acidulate, gazoase care conţin edulcoranţi.

Auzul slab mai poate însemna o lipsă de magneziu în organism, sau afecţiuni ale coloanei cervicale după o „smucitură” sau în cadrul sindromului de stres post traumatic.

Există oameni care se trezesc mai ales noaptea din somn cu senzaţia unei bubuituri; se numeşte sindromul capului care explodează. Deşi crează panică acestor oameni, nu are legătură cu nici o problemă medicală.

Când auzim voci sau cântece pe care nu le cântă nimeni, ar trebui să consultăm un medic pentru a stabili cauza.

Când ne trezim dimineaţa cu auzul dispărut brusc  trebuie mers la medic pentru e elimina posibilitatea existenţei unui neurinom sau a sindromului Meniere sau a unei boli autoimune a urechii interne.

Fumătorii au risc mai mare cu 70% de a-şi pierde auzul dar şi nefumătorii care stau în preajma fumătorilor (risc dublu).

Să ne ascultăm …urechile

Deşi o mulţime de oameni consideră urechile ca fiind cel puţin ridicole ca aspect, ele au făcut obiectul corecţiilor chirurgicale de când există această ramură medicală pe pământ. Cu 600 de ani înainte de Christos, chirurgul indian Sushruta a folosit un fragment de obraz pentru a repara chirurgical o ureche care lipsea.

Egiptenii antici credeau că „aerul vieţii” intră prin urechea dreaptă iar „aerul morţii” prin cea stângă. Perforarea urechilor semnifica la ei, împiedicarea spiritelor rele să pătrundă în corp. Cea mai veche mumie din lume – veche de 5000 de ani – descoperită într-un gheţar din Austria, are urechile perforate cu găuri de 1,2 centimetrii. Navigatorii îşi perforau urechile crezând că vor avea vederea mai bună; lucru explicabil dacă ne gândin că auriculoterapia chineză veche de peste 5000 de ani considera lobul urechilor ca fiind reprezentarea capului (locul unde îndeobşte se perforează urechea pentru cercei este chiar locul reprezăntării ochiului.

Multe picturi creştine îl reprezintă pe Iisuc Cristos ca intrănd în corpul Mariei prin ureche („auzind cuvântul Domnului”).

Dacă vedem dimineaţa un pliu care taie lobul urechii, înseamnă că am dormit pe acea ureche sau am vorbit prea mult la telefon. Dacă însă acest pliu este permanent acolo e semn că putem avea parte de un atac de cord sau că avem sau vom face diabet. Se mai numeşte şi semnul lui Frank, a fost citat în literatura de specialitate în 1973 şi studii ulterioare confirmă această legătură cu bolile de inimă şi diabetul.

Urechile (dar şi nasul) cresc pe tot parcursul vieţii; ochii au aceeaşi dimensiune de la naştere toată viaţa.

În urechea internă există anumite proteine care se numesc stereociline (studiu efectuat de cercetătorii Universităţii Auvergne din Clermont-Ferrand, Franţa) şi care distorsionează zgomotele când suntem în locuri aglomerate – gări, discoteci, etc pentru a ne putea concentra asupra anumitor sunete care ne interesează.

Cerumenul sau ceara din urechi conţine cerumen, sebum, celule moarte plus încă alte 40 de substanţe. Femeile care au în urechi o ceară umedă, au risc mai mare de a face cancer de sân; acest fapt a fost evidenţiat în special la femeile japoneze care în mod normal, la fel ca toate asiaticele, au în urechi o ceară uscată.

Această ceară protejează urechile de apă, ciuperci, sau o mulţime de alţi microbi. În ea se opreşte praful, murdăria exterioară, musculiţele, furnicile care ajung accidental în ureche sau alte creaturi.

Dacă reducem grăsimile din meniu, urechea va secreta mai multă ceară; sau dacă ne spălăm în urechi cu prea multă insistenţă. Curăţarea exagerată a urechii duce la o secreţie abundentă de ceară. Dacă găsim pe pernă sau cearceaf ceară din urechi, este semn bun, înseamnă că urechea se curăţă singură.

Dacă din ureche curge secreţie apoasă, purulentă sau cu sânge trebuie mers degrabă la orelist pentru a stabili cauza.

În ureche nu se introduc obiecte pentru curăţare, nici măcar acele beţigaşe cu vată. Singurul care are acces în canalul urechii este degetul mic pentru a înlătura excesul de ceară. De aceea i se mai spune auricular.

Când ne mănâncă urechile fie avem o alergie, fie ne spălăm prea mult în urechi. Mâncărimea de regulă semnifică o secreţie insuficientă de ceară (adică puţină). Scărpinatul stimulează secreţia de ceară. Dacă din ureche curge o secreţie gălbuie, urât mirositoare şi ne mânâncă tare, avem otită externă sau urechea înnotătorului şi trebuie mers la medic pentru că infecţia poate cuprinde oasele şi duce la moarte.

Hipocrate trata infecţiile urechii cu lapte de om; egiptenii cu lapte de vacă şi grăsime de raţă.

Când urcăm Stârmina sau mergem cu avionul ni se înfundă urechile; se numeşte barotraumă sau „ureche de avion”. Poate semnifica o infecţie a urechii, afecţiuni inflamatorii ale articulaţiei temporomandibulare sau colesteatoame. Urechile înfundate pot fi semn al unei boli numite sindromul Meniere care mai dă ameţeală, hipoacuzie sau pierderea auzului.

Când auzim zgomote în urechi fără să avem vreo sursă de muzică, se numeşte tinitus în latină, adică „a suna ca un clopoţel”.   Aceşti oameni aud sunete pulsatile, foşnete, vuite sau cârâituri de greier. Sunt în general semne de îmbătrânire şi toţi le vom auzi într-o zi. Sunt semne de afectare a nervului auditiv.

Pentru a evita aceste zgomote supărătoare putem păcăli creierul punând lână pat când dormim un ceas care ticăie, o muzică plăcută în surdină sau facem exerciţii de relaxare şi concentrare.

Mai pot apare ca reacţie la alcool, cafea, sau medicamente de tip aspirină, antibiotice, antiinflamatoare.

Aceste zgomote ne mai pot anunţa o boală a tiroidei, o alergie, anemie, hipertensiune arterială, ateroscleroză, sau uneori pot indica prezenţa unei tumori cerebrale sau un anevrism cerebral.

Scăderea uzului şi surzirea semnifică necesitatea ascultării vocii lăuntrice. Problemele de auz ţin de calitatea umană numită smerenie sau „ascultare”  în tradiţia ortodoxă.

Există oameni care îşi aud inima bătând în urechi atunci când stau în pat cu capul pe pernă. Semnul acesta este normal, însă dacă este auzită doar într-o ureche, şi atunci când nu suntem întinşi pe pat, se numeşte tinitus pulsatil sau obiectiv sau cenestopatie. Este semn de hipertensiune arterială, de rigiditate a vaselor de sânge; dacă apare însoţit de o durere bruscă de cap trebuie mers la Urgenţă pentru că poate anunţa un accident vascular cerebral.

Atunci când începem să ne pierdem auzul, această boală poate începe cu o ascuţire a acuităţii auditive (hiperacuzie). Cu alte cuvinte începem să credem că soacra vorbeşte prea tare sau colegii de serviciu şi îi rugăm să nu mai „ţipe” aşa tare. Această boală – surditatea poate fi consecinţa abuzului de aspartam de exemplu (un îndulcitor artificial folosit de diabetici), de antibiotice (kanamicină, streptomicină, etc) antialergice, antiinflamatoare, analgezice. Se întâmplă frecvent studenţilor care abuzează de băuturi răcoritoare acidulate, gazoase care conţin aspartam.

Auzul slab mai poate însemna o lipsă de magneziu în organism, sau afecţiuni ale coloanei cervicale după o „smucitură” sau în cadrul sindromului de stres post traumatic.

Există oameni care se trezesc mai ales noaptea din somn cu senzaţia unei bubuituri; se numeşte sindromul capului care explodează. Deşi crează panică acestor oameni, nu are legătură cu nici o problemă medicală.

Când auzim voci sau cântece pe care nu le cântă nimeni, ar trebui să consultăm un medic pentru a stabili cauza.

Bătrânii trecuţi de 70 de ani au o scădere progresivă a auzului datorată vârstei, presbycusis dar şi tinerii pot suferi de scăderea treptată a auzului – otoscleroză- se numeşte boala. Femeile albe aflate în perioada sarcinii, datorită modificărilor hormonale pot suferi de diminuarea auzului. Frecventarea discotecilor sau a restaurantelor zgomotoase poate afecta auzul în sensul scăderii lui; prin comparaţie, un avion cu reacţie produce 140 de decibeli iar un concert rock 150 decibeli. Mp3 sunt azi marele vinovat de epidemia de surzenie care se prefigurează la nivel mondial.  Într-o oră de audiţie muzicală, bacteriile din interiorul urechii cresc cu 700%.

Când ne trezim dimineaţa cu auzul dispărut brusc  trebuie mers la medic pentru e elimina posibilitatea existenţei unui neurinom sau a sindromului Meniere sau a unei boli autoimune a urechii interne.

Fumătorii au risc mai mare cu 70% de a-şi pierde auzul dar şi nefumătorii care stau în preajma fumătorilor (risc dublu).

Medicii legişti au observat de-a lungul timpului că urechile păroase au legătură cu bolile de inimă. Prezenţa unui inel alb în jurul irisului  (se mai numeşte arcus senilis) e semn că ai putea muri de o boală de inimă – afirmă Robert Superko – fondator al Laboratorului Inimii de la Universitatea Berkeley, California.

Doctorii suedezi au constatat că persoanele care s-au născut  sau au avut ca sugari înălţimea sub limitele normale, vor surzi mai repede.

Sexologul Edwin Gregg susţine că urechea nu e numai o importantă  zonă erogenă la femei, dar e şi oglinda vaginului. Edwin Gregg a studiat problema timp de mai mulţi ani şi a ajuns la concluzia că, după ureche, poţi să afli şi cam care e atitudinea unei femei faţă de sex. De exemplu femeile care poartă cercei mari şi roşii sunt mândre de sexualitatea lor şi sunt foarte active. Cele care îşi ascund urechile în păr sunt foarte iritabile şi timide când e vorba de sex.

Verbina

Făcea parte din arsenalul terapeutic al dacilor. În Roma antică era plantă de sacrificiu pe altarele lui Jupiter. În Egiptul antic era denumită „lacrima lui Isis”, iar în mitologia creştină, se apune că a fost folosită pentru a pansa rănile lui Iisus după ce a fost coborât de pe Cruce. În 1652, Nicolae Culpeper  aminteşte câteva utilizări populare ale palntei; era folosită pentru stimularea secreţiei lactate la mame, sau pentru provocarea avortului. Este una din cele 38 de plante folosite în terapia florală Bach – prescrisă împotriva „excesului de entuziasm”.

Conţine taninuri, saponine, mucilagii, substanţe amare, iridoide. Ne ajută să acceptăm cu detaşare şi seninătate lucrurile neplăcute (componenta amară) fără să generăm resentimente. Planta ne îndeamnă să răzbatem singuri în viaţă, sub protecţia lui Dumnezeu, fără revolte interioare; suferinţa este o purificare necesară maturizării, ne ajută să avem răbdare mai multă decât am fi crezut.

Cele mai multe boli pe care le tratează sau ameliorează, ţin de sistemul nervos; mai este utilă în nevralgii (sciatică, lumbago), migrene, dureri de cap, de ochi, de dinţi, de urechi, intercostale, junghiuri, gută, entorse. Face curat în ungherele minţii scoţând afară trăiri ascunse sau uitate; ne „trezeşte” la realitate.

Planta oferă câte puţin tuturor: puţină dulceaţă celor obosiţi, puţină amăreală celor trufaşi şi încrâncenaţi, aducând liniştea şi armonia în suflet. Ne învaţă că în spatele oricărui lucru sau întâmplări se găseşte sâmburele înţelepciunii divine.

Se pun 3-4 linguri de verbină mărunţită la macerat în jumătate de litru de apă purificată osmotic, timp de 8-10 ore, după care se strecoară. Lichidul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă se fierbe în altă jumatate de litru de apă purificată, 5 minute, după care se lasă să se răcească şi se strecoară. In final amestecăm cele două compoziţii, obţinându-se aproximativ un litru de ceai, din care bem 1-2 căni pe zi.

„Bolnavul închipuit”

Interesul prea mare acordat unui simptom poate duce la creşterea acestuia în intensitate.


Pacienţii care au o astfel de afecţiune sunt excesiv de preocupaţi de boli, interpretează anumite semne sau semnale normale, fiziologice ca fiind semne de boală şi merg de la un medic la altul nemulţumiţi, furioşi, frustraţi că nu li se dă medicamentul corect.

Sunt pacienţi care sunt exagerat de atenţi la petele de pe piele, alţii la zgomotele pe care le face propria inimă care bate prea repede sau prea încet, alţii la zgomotele care se aud în abdomen, alţii la transpiraţie, etc. Deşi investigaţiile medicale nu indică vreo boală, ei nu renunţă la temerile lor, revin la alţi medici pentru că acei care le spun că nu au nimic „nu sunt competenţi” şi nu prezintă încredere,  şi nu pleacă decât cu un diagnostic, cu o reţetă şi cu verdictul „bolnav”.

Bolnavii „închipuiţi” mai acuză cel mai adesea – ţiuituri în urechi, dureri de cap, de spate, de inimă, de stomac, ameţeală, constipaţie; orice semn cât de mic poate căpăta proporţii considerabile sau catastrofale.

Poate fi declanşată de moartea unui persoane apropiate sau de fobia unei epidemii (cum este acum gripa „nouă”).

Boala în sine nu poate fi tratată, însă psihiatrii şi psihologii pot încerca să corecteze anxietatea pe care o astfel de „boală” le creează pacientului dar şi anturajului (familie, prieteni).

De cele mai multe ori aceşti pacienţi urmăresc anumite beneficii care sunt generate de „boală”: consultaţii şi analize multiple, compasiune, atragerea atenţiei, ascultare,medicamente, avantaje la servici dar şi în familie (eliberarea de anumite responsabilităţi).

Boli ale articulaţiei temporo-mandibulare

Articulaţia temporo-mandibulară conectează maxilarul inferior/mandibula la craniu. Problemele care apar la acest nivel generează durere de cap, în tâmplă, de ochi (orbită), de ureche, de gât, umeri, zgomote în urechi (tinitus sau chiar surzenie)  sau alte forme de algii faciale.

Mandibula care este controlată de muşchi execută două feluri de mişcări: una de rotaţie (ca o balama) şi alta de alunecare ca atunci când deschidem larg gura. Aceste  mişcări ne permit nouă să mestecăm, să vorbim sau să căscăm când ne este somn sau când suntem plictisiţi. Dacă aşezăm degetele chiar în faţa urechii şi deschidem gura vom simţi cele două tipuri de mişcare. Aceasta este asigurată de prezenţa unui cartilaj moale care permite mişcarea lină şi care absoarbe şocurile generate de mestecatul alimentelor tari. Întrucât vorbim de forţe mari generate în timpul mestecatului, acest cartilaj asemănător unui disc are şi rolul de a dispersa forţele care apar întocmai cum se întâmplă în cazul discurilor intervertebrale unde vorbim de asemeni de forţe foarte mari mai ales când sărim sau ridicăm greutăţi mari.

Acest disc articular se uzează când este dezhidratat (apa împreună cu proteinele hidrofile proteoglicanice asigură rolul de amortizor hidraulic), când se scurtează dinţii (mai ales la persoanele care „scrâşnesc” din dinţi – boală numită „bruxism”) sau la persoanele stresate care au obiceiul de a sta cu „fălcile încleştate”, de a mesteca permanent gumă, de a muşca creioane sau unghiile.

Micro sau macrotraumele cum ar fi un pumn primit în maxilar sau un accident pot de asemeni deteriora articulaţia cea mai importantă a feţei. Cea mai des întâlnită afecţiune este însă degenerarea articulară ca urmare a deshidratării cronice, a îmbătrânirii sau a disfuncţiilor imunitare (anticorpi antiimunoglobulină G) care conduc la dispariţia cartilajului şi apariţia fenomenului frecării între oase şi a inflamaţiei cronice.

Cracmentele sunt zgomotele sau pocniturile intraarticulare (semne de dezhidratare cronică la fel ca în cazul celorlalte articulaţii sau vertebre) sunt rareori percepute numai de bolnavi; de obicei se simt la palpare, în timpul mişcărilor de deschidere şi închidere a gurii, degetele examinatorului fiind introduse în conductele auditive externe sau aplicate înaintea tragusului. Uneori aceste cracmente sunt aşa de puternice, încât sunt auzite de persoanele din jur. Cracmentul se percepe ca o pocnitură aspră; apare cel mai frecvent la mişcările de deschidere a gurii, foarte rar putându-se percepe şi la închiderea gurii. In momentul producerii cracmentului, bolnavul are o uşoară durere şi senzaţia de deplasare a condilului mandibular. Cracmentul se produce datorită izbirii condilului mandibular de condilul temporal, în momentul deschiderii accentuate a gurii; cele două elemente osoase nemaifiind separate prin menisc, vin în contact direct, producând zgomotul caracteristic.

Ce facem? Este preferabil ca afecţiunea să fie prevenită deoarece sechelele şi tratamentul curativ sunt destul de neplăcute. Primul gest de prevenire este obişnuinţa hidratării corecte a corpului încă de la vârste fragede pentru a păstra structurile articulare cartilaginoase cât mai mult timp funcţionale iar lichidul cel mai potrivit şi corect în acest scop este apa purificată osmotic.

Tratamentul afecţiunii instalate se adreseaza în primul rând durerii care îl supără pe bolnav. Aplicarea de gutiere ocluzale sau mai bine de plăci palatinale cu platou retro-incizal pun pentru un timp, articulaţia în repaus şi durerile se remit. Durerile pot fi calmate şi prin infiltraţii periarticulare  însă reapar după câteva ore dacă articulaţia nu a fost pusă în repaus. Repausul articular poate fi realizat şi prin aplicarea unei fronde mentoniere (un aparat pentru imobilizarea fracturilor de mandibulă).

2 vizitatori online acum
0 vizitatori, 2 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 8 la 03:42 pm UTC
Aceasta luna: 11 la 07-02-2019 07:25 am UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC