> News of the day <

Interviu cu Domnul Profesor Dumitru Constantin Dulcan

La mai puţin de 25 de km de Piteşti, pe drumul spre Bănie, spre dreapta se face un drum care foarte repede te conduce la casa în care s-a născut Dumitru Constantin Dulcan – azi Casă Muzeu. Întâmplarea face ca aici să-l găsim chiar pe Domnul Profesor care, cu delicateţea şi generozitatea care îl defineşte, … Read more

mai 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Viaţă perfectă…


Există viaţă perfectă?. Da! Orice om are în el perfecţiunea. Atunci când în 1975 un individ a rămas fără picioare ca urmare a unui accident, a descoperit că ar putea face ocolul Pământului. Şi l-a făcut. În China un om fără mâini a devenit cel mai cunoscut caligraf de la curtea împăratului. Unii oameni nu ştiu că au perfecţiunea în ei iar alţii care ştiu că o au nu prea ştiu ce să facă cu ea. Putem afla ce este şi mai ales cum este perfecţiunea? Da, dar doar atunci când suntem liniştiţi… „Liniştea sfinţeşte!” spunea Diogene. Şi tot el parcă, mai spunea că „Dumnezeu îşi face cuib numai într-o minte liniştită!”
Partea din noi care trebuie mai întâi liniştită, pentru a afla perfecţiunea este aşadar mintea, şi spre această componentă s-au aplecat aproape toate marile religii/filosofii orientale sau occidentale. „Identificarea minţii cu Dumnezeu”, „coborârea minţii în inimă” sau „oprirea fluxului minţii” cum sugerează Patanjali – unul din cei mai profunzi gânditori din istorie…
Cum mai putem afla perfecţiunea? Observând ordinea naturală, firească a lucrurilor din jurul nostru. Sau atunci când vom înţelege că trupul nostru este perfect, pentru că Dumnezeu l-a gândit aşa pentru noi. Atunci vom înţelege cum arată ordinea. Ne vom identifica cu această ordine naturală, firească precum respiraţia din noi şi ne vom linişti. Călugării asceţi se aşează pe un scăunel care să le ţină genunchii îndoiţi mai jos decât osul iliac, îşi ţin spatele drept, îşi regularizează respiraţia apoi îşi liniştesc gândurile ţinându-le ocupate cu rugăciunea. Şi abia apoi se identifică cu Ordinea şi Perfecţiunea divină din ei.
A fi perfecţi înseamnă pur şi simplu a ne aminti că suntem perfecţi iar dacă nu suntem în stare nici măcar de asta, atunci am putea să apelăm la un Maestru care să ne amintească.
Omul contemporan aflat în permanentă agitaţie şi căutatere de soluţii la crize, reforme sau tranziţii interminabile, este din ce în ce mai sufocat de ne-linişte sau, aşa cum se mai spune, de stres. A uitat starea de a fi liniştit şi implicit starea de a fi perfect aşa cum l-a proiectat Dumnezeu pentru această viaţă.
Stresul este o stare de adaptare la un pericol şi ne ajută să fim atenţi şi nu în cele din urmă să ne salvăm viaţa. Dar, doar pe termen scurt.
În loc însă, să ne lăsăm copleşiţi de tot felul de necazuri sau de griji, mai bine ne-am minuna ori de câte ori avem ocazia, de puterea vieţii ce răzbate în ciuda tuturor nenorocirilor şi greutăţilor ivite. „Dumnezeu ne trimite daruri împachetate în probleme” spunea cineva deunăzi pe un post de televiziune severineană. Şi tot el mai spunea că sunt două feluri de oameni: cei care suferă în tăcere – marea majoritate şi, acei câţiva care trudesc cu dragoste, îşi slujesc aproapele şi se bucură în tăcere. Deosebirea dintre ei este că ultimii sunt mai aproape de perfecţiune. Ei mai ştiu, spre deosebire de primii să se roage în tăcere şi, mai ales, să ierte în tăcere. „Cum se poate ierta cel mai bine?” mă întreabă fata care priveşte peste umăr la degetele care bat repede tastatura?
„Tati, cel mai bine e seara la articularea zilei cu noaptea. Aşa spun iniţiaţii. Atunci mintea noastră intră în somn fără resentimente, fără blocaje, fără emoţii toxice. Atunci ea este capabilă să se auto-programeze cu sănătate. Altfel, ne-iertarea se transformă în timp în boală şi suferinţă”.
„A ierta” este tot un fel de auto-cunoaştere, tot un fel de evoluţie, tot un fel de auto-perfecţiune. „A ierta” este un dar pe care ni-l oferim nouă înşine pentru însănătoşire. Şi când vom fi perfect sănătoşi abia atunci putem spera că îl vom întrevedea sau cunoaşte măcar puţin „perfecţiunea” care este de fapt Dumnezeu.

Dunăre şi maci


Pe malul Dunării au înflorit şi anul ăsta macii roşii. Puţin înainte de a se pune ploaia, păsărelele se zbenguiau şi-şi făceau declaraţii de iubire. Viaţa e frumoasă… cum ar spune un concitadin.

Excelenţa Dr Pro…

Chiar dacă ai venituri modeste, nu este deloc greu să înţelegi, să înveţi arta de a trăi a membrilor clubului Excelenţei Dr Pro. Ai putea de exemplu să economiseşti banii pe care îi dai zilnic pe apa “pură” minerală plată carbo sau ne-carbosifonată şi să investeşti în Apa de Rouă  – singura corectă cu trupul tău şi cu viitorul tău. Sau să cumperi o sticlă de vin bun în loc să cumperi zece de vin ieftin şi prost. Sau să mergi la teatru în loc să priveşti la televizor. Crezi că “privitul” la televizor e gratis? Răspuns: NU! Creierul investeşte energie multă (cam două treimi) pentru ca tu să poţi vedea lumea când deschizi ochii iar această energie tu o cumperi zilnic sub formă de alimente. Pe lângă banii pe care îi dai pe apa minerală din market, mai trebuie să cheltui şi pe energia pe care o consumă organele tale – altele decât limba pentru a o strecura şi a o transforma într-o “apă de bun simţ” – corectă celular. Sau în loc să tot dai bani pe lucruri inutile poţi economisi bani ca să mergi într-o excursie în străinătate sau să investeşti într-o lucrare de artă.

Chiar Viaţa ta poate deveni o operă de artă însă doar dacă ai STIL. Stilul Dr Pro nu se poate cumpăra cu bani pentru că este o stare specială sinonimă cu Excelenţa. Bunul gust ca şi bunul simţ – acelea care te ajută să simţi muzica bună, pictura de calitate, o piesă de teatru, dansul, opera, sculptura sau o carte bună nu se pot cumpăra cu bani. Rafinamentul, cultura nu se pot cumpăra cu bani.

A investi în Apa de Rouă Dr Pro e totuna cu a investi într-o operă de arta iar aceasta ne-întâmplător este chiar Viaţa ta.

Ce nu mai putem cumpăra cu banii? Chinezii în înţelepciunea lor ne răspund:

“Cu bani poţi cumpăra o locuinţă, dar nu poţi cumpăra un Camin”.
“Cu bani poţi cumpăra un ceas, dar nu poţi cumpăra Timp”.
“Cu bani poţi cumpăra un pat, dar nu poţi cumpăra Odihnă”.
“Cu bani poţi cumpăra o carte, dar nu poţi cumpăra Cultură”.
“Cu bani poţi cumpăra un medic, dar nu poţi cumpăra Sănătate”.
“Cu bani poţi cumpăra o poziţie socială, dar nu poţi cumpăra Respect”.
“Cu bani poţi cumpăra sânge, dar nu poţi cumpăra Viaţă”.
“Cu bani poţi cumpăra sex, dar nu poţi cumpăra Iubirea”.
“Cu bani poţi cumpăra o diplomă, dar nu poţi cumpăra Profesionalism”.
“Cu bani poţi cumpăra o bibliotecă, dar nu poţi cumpăra Înţelepciunea”.
“Cu bani poţi cumpăra haine frumoase, dar nu poţi cumpăra Frumuseţea”.
“Cu bani poţi cumpăra bijuterii, dar nu poţi cumpăra Fericirea”.
“Cu bani poţi cumpăra multe lucruri, dar nu poţi cumpăra Orice”.
“Banii nu sunt totul în viaţă – sunt multe ALTELE ce nu pot fi cumpărate cu bani”…

Dr Pro vă ajută să vă păstraţi  SĂNĂTATEA…

Apa şi originile vieţii

În 1952 Stanley Miller şi Harold Urey efectuează la Universitatea din Chicago un experiment testat mai înainte şi de Alexander Oparin. Acesta a dorit să dovedească în laborator cum a apărut viaţa pe pământ în urmă cu 3,5 miliarde de ani. Ei au reluat testele sovieticului şi au amestecat într-un balon de sticlă apă pură, metan, amoniac şi hidrogen. Apa a fost încălzită până a fost adusă la stadiul de vapori, s-au generat descărcări electrice între doi electrozi, apoi apa a fost răcită până s-a condensat pe pereţii vasului de sticlă. Experimentul s-a repetat iar după o săptămână, cercetărorii au afirmat că în balonul de sticlă se formaseră substanţe organice de tipul aminoacizilor, zaharurilor sau lipidelor. Oparin – academicianul sovietic afirmase că primele forme de viaţă se numeau „coacervate” şi aveau o structură asemănătoare celulelor aşa cum le ştim azi în sensul că exista o masă interioară gelatinoasă organică înconjurată de o membrană ce susţinea în interior componentele biologice primitive. În prezent termenul de „coacervat” nu se mai foloseşte de mult iar cercetătorii pe care îi pomeneşte manualul de biologie au avut de atunci numeroşi adepţi dar mai ales oponenţi. Cea mai nouă, cea mai simplă şi în acelaşi timp spectaculoasă teorie cu privire la apariţia vieţii aparţine însă americanului Gerald Pollack – Doctor, profesor  de bioinginerie la Universitatea  din Washington şi consultant extern la National Science Board. Pentru cititorii care nu au auzit de el, acesta este cel ce a  afirmat că „esenţa ştiinţei este simplitatea” deşi oamenii de ştiinţă au aplecare spre „studiul mecanismelor complicate şi complexe”. El de fapt confirma o altă afirmaţie a lui Albert Einstein care spunea că legile după care funcţionează Universul ar putea încape pe o singură coală de hârtie. Profesorul Pollack, în urmă cu in an (vara lui 2009) i-a trimis o scrisoare Preşedintelui Barack Obama în care îi cere sprijinul pentru înfiinţarea unui Institut finanţat de guvern care să grupeze cercetători capabili să aducă rezolvare unor probleme grave cu care se confruntă omenirea azi: cancerul, SIDA, introducerea unor forme de energie noi şi mult mai ieftine, anticiparea cutremurelor, etc. El invocă conservatorismul exagerat al ştiinţei „moderne” şi barierele de finanţare de care se lovesc cercetătorii care au sau pot oferi soluţii marilor probleme contemporane. El afirmă că Institutul propus de el va fi capabil să „răstoarne ştiinţa actuală cu susul în jos”. Dar, revenind la apa şi apariţia vieţii pe pământ, Pollack aduce o noutate şi anume demonstrează în 2008 că apa în structurile vii cunoaşte o stare diferită (a patra) de cele pe care le cunoaştem noi (solidă- gheaţa, gazoasă şi lichidă) şi anume starea „gelatinoasă” de cristal coloidal. Această apă se găseşte doar în structurile vii şi este o stare care favorizează  organizarea moleculelor în structuri polimerice hexagonale fapt ce permite existenţa membranelor celulare dar şi a celorlalte componente chimice intracelulare în stare coloidală şi nu dizolvate aşa cum se petrece în apa vrac obişnuită amorfă (despre diferenţa dintre mineralele anorganice din apa minerală şi cele coloidale aflate în structurile vii seminţe, fructe sau legume am vorbit într-un articol anterior).  Teoria lui dar şi experimentele prezentate în cadrul celor câteva zeci de conferinţe (alături de Vladimir Voeikov de la Universitatea de Stat Lomonosov din Moskova sau Figueroa, Zhao, Safronov, Clegg, Miller, Bernstein, Trevors, Reitz, Sokolov, Grinko, Yakovenko, etc) susţin şi confirmă afirmaţiile şi experimentele lui Masaru Emoto (teoria intens combătută şi ridiculizată conform căreia apa are memorie). Structurile cristaline coloidale hexagonale sunt suportul ideal al informaţiei vii şi facilitează transmiterea informaţiei intra şi intercelular. În esenţă el susţine că viaţa a apărut ca urmare a interacţiunii apei pure cu razele soarelui (fotonii) urmată de disocierea moleculelor de apă în atomi de hidrogen şi gruparea OH urmată de structurarea moleculelor şi generarea unei diferenţe de potenţial electric de circa 200 mv între interiorul pozitiv al acestor structuri globulare şi „membrana” negativă. Teoria lui vine şi o completează pe cea a laureatului Nobel Albert Szent Gyorgyi care afirmase cu câţiva ani înainte că „Viaţa este un dans al apei”. Cercetarea sa se bazează pe cele mai noi metode tehnice cum ar fi rezonanţa magnetică nucleară sau difracţia neutronilor şi se anunţă ca fiind una din cele mai mari descoperiri ale secolului în care tocmai am intrat. În afară de studiile cu privire la apariţia vieţii pe pământ el studiază noi materiale pentru fabricarea membranelor osmotice destinate echipamentelor de purificare a apei în comunităţi.

În scrisoarea sa trimisă la Casa Albă el mai afirmă că „progresul ştiinţific în epocile trecute a fost posibil întrucât oamenii de ştiinţă au fost liberi să cerceteze iar curiozitatea lor nu a avut bariere. De aceea unul ca Fleming a putut descoperi Penicilina. Azi, birocraţia şi elitele financiare încorsetează tot mai mult cercetarea ştiinţifică dependentă de fonduri pentru că aceste grupuri stabilesc ce anume trebuie cercetat, studiat şi ce nu trebuie”… Alături de Profesorul Doctor Gerald Pollack semnează alte câteva zeci de nume de renume din lumea ştiinţifică mondială. Răspunsul Preşedintelui SUA este aşteptat încă de întreaga lume.

Oamenii de Ştiinţă spun: Pământul a fost creat ! Teoria evoluţiei – Un basm !







Miracol la purtător- ochii

După ce ai bine de un miliard de ani (o secundă în economia generoasă a Universului!) viaţa a dăinuit pe pământ sub formă de organisme monocelulare sau unicelulare, la un anume moment, pentru a trăi mai mult, pentru a se hrăni mai bine şi pentru a se apăra mai eficient în faţa pericolelor din mediu, acestea au început să se adune şi să trăiască în comun această mult prea scurtă viaţă. Aşa s-a ajuns la specializarea celulelor şi apariţia organelor. Dacă într-un articol anterior vorbeam despre sistemul imunitar ca fiind printre primele structuri vii inteligente, pricepute în apărarea/protejarea organismului de boală şi toxine (adevăratul „domn’Doctor”), iată că alte celule specializate ajung după evoluţii spectaculoase să formeze organul care va ajuta fiinţa vie SĂ VADĂ  ceeace se întâmplă în jurul ei, şi mai ales să se bucure o dată în plus de minunea vieţuirii în acest colţ întunecat al Universului.

„Trezirea la lumină” a fiinţelor care populau Pământul a fost unul din evenimentele cele mai spectaculoase şi miraculoase care s-au întâmplat în istorie. Dincolo de „romantismul” răsăritului luminii şi de faptul că animalele primitive puteau să vadă în jur, la o scară universală, pentru prima dată în istoria Universului, materia se putea vedea pe ea însăşi. Abia mai târziu, când omul va fi dotat cu un creier suficient de bine structurat, această materie cosmică se va putea şi înţelege pe ea însăşi. Majoritatea organismelor pluricelulare sunt sensibile şi influenţate de lumină. Râma de exemplu (un vierme lipsit de ochi) „ştie” când este expusă la soare. Apariţia unor celule transparente protectoare (care au început „să bombeze” pentru a focaliza razele luminoase) şi a unui start de celule pigmentate sensibile situate sub acestea este începutul formării viitorului organ numit ochi.  Dar cum vedem?

Ochiul nostru actual rezultat al evoluţilei a miliarde de ani a materiei, este bombardat în fiecare secundă de un număr imens de fotoni de lumină. Culoarea roşie a unui trandafir nu este aşa cum crede orice om o proprietate a trandafirului, ci doar o percepţie a creierului nostru. Mai academic spus, culoarea roşie este  percepţia undelor electromagnetice cu lungimea de undă între 610 şi 700 nanometri, “culoarea” fiind finalul procesării impulsurilor biolelectrice – rezultat al interacţiunii structurilor optice şi chimice din ochi cu fotonii şi transmise prin nervul optic structurilor cerebrale occipitale acolo unde de fapt se formează imaginile. În alţi termeni noi “vedem” cu creierul, nu cu ochii, aceştia fiind doar receptori sensibili la fotoni. Iată marele miracol al vederii: în cutia noastră craniană nu pătrunde nici un foton, fiind întuneric absolut şi totuşi aici se formează imaginile care ne ajută pe noi să ne bucurăm de un trandafir, de un apus de soare sau de zâmbetul sau licărul din ochii iubitei…

Pentru a focaliza cât mai corect razele de lumină ochiul are nevoie de structuri geometrice perfect transparente (corneea, cristalinul, corpul vitros sau umoarea apoasă). Irisul care dă şi culoarea ochilor este “perdeaua” care reglează cantitatea de fotoni care va ajunge în camera întunecată a ochiului (pentru că această “perdea” nu se închide complet niciodată, nu este indicat să privim direct spre soare pentru a nu deteriora o altă structură sensibilă- retina). Dacă avem nevoie de circa 30 de minute pentru a ne acomoda la vederea pe întuneric, pentru vederea diurnă este nevoie doar de un “flash” şi sistemul optic se resetează şi adaptează (o adaptare chimică realizată ce celule numite de anatomişti cu “bastonaşe” -130 de milioane  şi cu “conuri” circa 7 milioane în fiecare ochi).

O întrebare frecventă a fost legată de numărul ochilor. De ce doi şi nu unul? Avantajul vederii binoculare faţă de cea monoculară este vederea în spaţiu, tridimensională. Distanţa de câţiva centimetrii dintre ochi permite creierului nostru să compună imagini 3D, dar şi să aprecieze corect distanţa între noi şi obiecte (dacă acoperim un ochi şi vrem să apucăm rapid o cană cu cafea avem şanse foarte mari să o vărsăm).

La fel ca oricare alt organ al corpului nostru, ochii trebuie protejaţi şi antrenaţi pentru a-i avea funcţionali cât mai mult timp. Ei la rândul lor se regenerează şi se “repară” în fiecare secundă iar alimentele pe care le înghiţim sunt extrem de importante pentru nişte organe atât de precise şi sensibile. Cele mai bune alimente cu care ajutăm la  “construcţia” ochilor noştrii sunt peştele (suport structural pentru membranele celulare), spanacul, varza, salata bogate în luteină (ajută retina să se refacă după lumina intensă sau “arsurile” solare), oul bogat în cisteină şi lecitină (previn instalarea cataractei), usturoiul, ceapa bogate în sulf (necesar fabricării gluteminei un antioxidant protector ocular), afinele, strugurii negrii bogate în resveratrol, fructele acrişoare bogate în vitamina C (în ochi se găseşte de 30 de ori mai multă vitamina C), alunele şi stafidele bogate în acizi graşi omega-3. Şi să nu uităm desigur, Apa care nu este aliment (are ZERO calorii deşi se vinde în alimentara). Aproape 90% din structura ochiului este “apă” dar nu “minerală”. Nici măcar mintea nu ne poate ajuta să ne imaginăm cum am vedea dacă ochii noştrii ar conţine apă amestecată cu plumb, clor, aluminiu, pesticide, şi alte 140 de “minerale” aflate în pânza freatică. Apa din ce în ce mai poluată pe care o bem cu atâta inconştienţă grăbeşte/accelerează degenerarea lentă a acestor extraordinare organe şi din acest motiv este un gest mai mult decât responsabil să ne hidratăm ochii cu o apă corectă şi sigură aşa cum este apa purificată osmotic.

Carte poştală … cruci de jurământ

Am fost invitat azi 18.07.2010 la hirotonirea finului meu Marius şi la resfinţirea Bisericii unde a primit darul preoţiei de la Înalt Preasfinţitul Părinte Dr. Irineu Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei. La întoarcere am fost nedumerit să observ în acest sat cu case mici, vechi, pitite după perdele de verdeaţă, o mulţime de cruci pe marginea drumului, dar nu la întâmplare. Am decis pe loc să mă opresc şi să aflu taina/tâlcul acestor cruci nefireşti/nemaivăzute şi am aflat-o. Acum o s-o aflaţi şi voi din acest film (crucile erau cu zecile ca şi fântânile de la porţi dar spaţiul e prea mic pentru a le arăta pe toate). Această simbioză a oamenilor simpli de la ţară cu părinţii lor le dă o stare de linişte, confort şi siguranţă. Aceşti oameni n-or să fie niciodată deprimaţi pentru că au la cine „striga” după mintea potrivită: la „podişcă”, pe băncuţa de lângă fântână sau la răscruce acolo unde sunt adunaţi la sfat Ei, Bunii…

Şi ar mai trebui să aflaţi că există ( iată Dovada!), o legătură Reală între strămoşii noştrii (ei n-au murit, ne veghează, sunt cu noi, putem cere „minte” la ei) şi răscrucea de drum sau destin (semnul/simbolul Libertăţii Alegerii – Dar Dumnezeiesc ce ne face asemeni Lui), Fântâna (Apa) şi Podul sau „podişca” aşa cum spunea femeia simplă din sat. Satul este până la urmă contul nostru de înţelepciune din care ne hrănim după ce ni s-au strepezit dinţii cu înţelepciunea telefilosofilor sau jurnaliştilor scuturători de pix.

Dar să revenim la lucruri care merită!…

Apa e aceeaşi de la facerea Lumii şi apariţia vieţii pe pământ (1460×1015 tone). Spuneam la o emisiune tv că putem afirma fără să riscăm prea mult să greşim, că o picătură de apă dintr-o lacrimă a lui Iisus Christos este posibil să se regăsească azi în trupul unuia dintre noi. Apa este legătura fizică şi spirituală dintre noi şi Istoria noastră pe care nu o putem minţi fără să ne riscăm pierderea/spurcarea sufletului. Cât despre pod, el este legătura cu ei, cu iubiţii noştrii şi prea curând şi pe nedrept uitaţii/ridiculizaţii părinţi…

Dar despre sfinţirea Bisericii, despre finul Marius şi despre un alt prieten cu acelaşi nume dăruit şi el tot de Bunul Dumnezeu, într-un articol viitor unde veţi putea vedea şi imagini video excepţionale…
dan alexoae dr nobel

Arta bucuriei de a trăi

Azi am să încerc să reproduc pentru cititorii noştrii fragmente dintr-o discuţie interesantă pe care am avut-o ieri cu o bună şi erudită prietenă – Nina despre timpuri, oameni şi vremuri. Astfel de discuţii de altfel, ca a noastră, se pot auzi la fiecare scară de bloc, la piaţă, la coadă la bancă sau la fiecare poartă de român.

„De ce eşti aşa trist azi, m-a întrebat Nina?”. „Nu ştiu, dar hai să vedem!” i-am răspuns (…). Majoritatea dintre noi cei mai trecuţi de 40 de ani am fost educaţi în spiritul ideilor proletare (să munceşti, să nu minţi, să nu furi, să ajuţi, etc) nu foarte diferite de cerinţele unui bun creştin. Partea negativă a acestei educaţii primite a fost faptul că am fost învăţaţi, ne-am obişnuit (de ce oare?) să trăim fie în trecut (din amintiri) fie cu speranţa unui viitor măreţ, luminos, grandios şi care o să se materializeze eventual pe lumea cealaltă.

Acesta ar fi motivul principal pentru care atunci când aducem vorba de prezent, suntem atât de nefericiţi. Pentru că speranţa este cea care ne ţine verticali şi ea e cea care moare ultima (eu personal cred că murim cu regretul), toţi liderii politici, religioşi, anali-ştii sau soci-ologii promit sau vorbesc despre o societate ideală  care va funcţiona cândva în viitor şi în care oamenii vor avea de toate, vor fi liberi şi eventual nu vor mai avea nevoie să fie conduşi de guverne, instituţii sau reguli. (…)

Trăind în imaginaţie sau imaginar, refugiindu-se în vis, românii nu mai văd (sau nu mai vor) prezentul cenuşiu ipocrit iar nefericirea actuală devine astfel redusă în intensitate sau chiar neînsemnată. Televiziunea, noua religie a mileniului în care am intrat, cel mai eficient instrument de condus masele populare, are grijă să ne ofere cu generozitate iluzii sau gumă de mestecat/anesteziat pentru creier.

Tinerii noştrii însă, care au primit o altfel de educaţie postrevoluţionară, care nu prea citesc cărţi şi nici la telenovele nu prea stau, nu mai cred la fel de mult în aceste promisiuni, himere sau poveşti. Iată ce îmi spunea un tânăr  severinesc cu ceva timp în urmă: „când Iisus a fost întrebat când va veni, a răspuns: „Foarte curând!”, o promisiune incertă care poate însemna mii de ani sau niciodată iar ideea că ar exista un Dumnezeu undeva care ne iubeşte e cel mult o glumă bună!” Fără comentarii!(…). Consecinţa imediată a stingerii entuziasmului tinerilor mai ales, („en”-înăuntru, „theos” – Dumnezeu) este aprinderea flăcării depresiei, deprimării. Ce este paradoxal, îi mai spuneam prietenei mele, este că depresia se regăseşte mai mult în rândul populaţiilor şi ţărilor bogate şi mai puţin la cele sărace sau subdezvoltate. De ce oare? Oamenii bogaţi au tot ce le trebuie, au tot ce şi-au dorit în schimb nu mai au vise, speranţă, entuziasm. Ziua de mâine e din ce în ce mai întunecată pentru ei, frica de a pierde banii îi paralizează iar criza aceasta anonimă apărută brusc de nicăieri, fără explicaţii coerente o face încă şi mai neagră. (…)

Viaţa nu va înceta niciodată să fie paradoxală şi probabil asta o face să fie atât de frumoasă, de mirifică. Pentru că dacă eşti sărac îţi e foame, dar dacă eşti bogat şi ai de toate, nu mai ai poftirea, râvna, voirea, idealul pentru care ai plecat cândva la luptă. Dintr-un anume punct de vedere, oamenii care au eşuat, rataţii de lux, sunt tocmai cei care au cunoscut succesul. Ei au milioane de euro şi tot atât de multă frică (nu mai au somn). Ei au sperat că atunci când vor avea bani mulţi vor avea o viaţă liniştită, împlinită, însă tensiunea care i-a condus toată viaţa a devenit starea lor firească, modul lor de a fi şi când au ajuns să aibă milioanele pe care le-au dorit atât de mult, constată că nu se mai pot afla pacea sufletească.

Neliniştea indusă de banii mulţi, frica de a nu redeveni săraci, grija afacerilor nu îi lasă să fie tihniţi, să se relaxeze. Aşadar se poate afirma fără riscul de a greşi că ei de fapt nu au câştigat nimic, că ei sunt de fapt nişte învinşi. Au pierdut liniştea şi sănătatea strângând bani, nu mai au sensibilitate, nu mai ştiu ce este frumuseţea, şi mai grav, cred că orice se poate cumpăra cu bani.

Bucuria este un sentiment care trebuie cultivat cu grijă şi delicateţe, este o artă, o ştiinţă care te pune în legătură cu marile lucruri ale vieţii şi uneori în satele noastre între ţăranii modeşti o mai poţi întâlni uneori. Majoritatea oamenilor noştrii bogaţi sunt goi şi pustii şi din acest motiv ei pot fi consideraţi săraci. Cei mai săraci dintre noi. Sunt oameni săraci, dragă Nina, care au o fiinţă interioară extrem de bogată şi am în minte chiar acum o femeie de la munte pe numele ei Domnica Trop care este săracă material dar are un suflet mare şi frumos cât toată România (…).

În Occident unde oamenii au ajuns la un nivel material foarte ridicat, la o treaptă situată sus comparativ cu ţările sărace, aceşti oameni sunt statistic cei mai predispuşi la ipocrizie, nebunie, depresie, sinucidere (de ce suntem noi fascinaţi de toţi aceştia care vin la noi şi ne facem „preş” în faţa lor?). În Occident sunt cei mai mulţi psihanalişti la numărul de locuitori dar la fel de rataţi ca şi bogaţii lor pentru că deşi văd toată ziua depresii, disperări, ei nu sunt în stare să se trateze nici măcar pe ei înşişi. (…)

În această scurtă viaţă, aşadar, cel mai important lucru este după părerea mea, să îi dăm un sens iar bucuria, iubirea, dragostea, sărbătoarea, generozitatea pot da sens vieţii.(…)

Din fericire,îi mai spuneam Ninei, există chiar lângă noi, în Severin oameni cu bani dar şi cu suflet generos, nespurcat de milioanele strânse şi care nu stau pe gânduri când e vorba să ajute. Se spune că Dumnezeu „lucrează” tot prin intermediul oamenilor şi atunci îi ajută pe unii „să aibă” (cum ar fi Doamna pe care o ştie şi Nina) ca să poată „cu ce” atunci când El decide că o făptură are urgentă nevoie. Atunci depresia, nefericirea se topeşte în mulţumire şi o fericire nesperată apare străluminând atât viaţa celui ce are cât şi pe cea a celui ce primeşte. Undeva, nu ştim unde, Dumnezeu zâmbeşte mulţumit…

De ce am avea grijă de corpul nostru?…

Vedem zilnic oameni „spilcuiţi”, îmbrăcaţi cu stofe scumpe, care emană parfumuri exotice şi care coboară din maşini de firmă. Automobilele acestora sunt zilnic curăţate de praf, lustruite, alimentate cu cel mai bun carburant, cu cel mai bun ulei. Cu toată această atenţie dăruită automobilului, oamenii uită sau nu ştiu să îşi „cureţe” interiorul propriului organism. În jurul vârstei de 40 de ani, corpul lor, deja „sufocat” de toxine, de reziduri, de gunoaiele metabolice acumulate, începe să dea primele semne de boală. Bacteriile dăunătoare găsesc un mediu excelent pentru a se înmulţi, depozitele de otrăvuri cresc zi după zi din punct de vedere cantitativ.

Viaţa a început pe Pământ cu o celulă care avea două orificii; printr-unul intra hrana, prin celălalt ieşeau resturile. Viaţa are loc între aceste două orificii. Deşi organismul nostru conţine peste 35 de mii de miliarde de celule, principiul este acelaşi: eliminarea insuficientă a resturilor metabolice duce inevitabil la boală şi moarte prematură. Organele cele mai „asuprite”, cele mai solicitate de „gunoaie” sunt rinichii şi intestinul gros. O mulţime de boli îşi au originea, începutul în intestinul nostru gros care este de obicei,  mai murdar decât reţeaua de canalizare. Autointoxicarea, auto-otrăvirea este duşmanul nostru cel mai mare, iar ignoranţa, nepăsarea, amânarea, plăcerea de a risca, de a juca zilnic la rulet „rusească” sănătatea noastră,  sunt aliaţii fideli ai bolii, suferinţei, morţii înainte de vreme.

Sistemul Imunitar – aliatul tăcut

Pământul s-a format în urmă cu 4,6 miliarde ani şi fiind “bucăţică” din Soare era o sferă de gaze fierbinţi. Apoi, pe măsură ce mişcarea de rotaţie s-a încetinit (ziua dura 1-2 ore) s-a transformat într-o sferă lichidă fierbinte. Când temperatura a scăzut la vreo 2000 de grade, oxigenul s-a putut combina cu hidrogenul şi aşa au apărut primii vapori de apă şi atmosfera. Odată cu apariţia apei lichide, simultan, a apărut şi viaţa sub formă de organisme unicelulare (în urmă cu 3,5 miliarde de ani în urmă).

Aceste celule (archee), care se puteau multiplica, depindeau de lumina solară pentru că fotosinteza le ajuta pe acestea să supravieţuiască unui mediu extrem de ostil (aceasta  a dus şi la creşterea cantităţii de oxigen din atmosferă). Au apărut apoi bacteriile (în urmă cu 3 miliarde de ani) apoi eucariotele – celule prevăzute cu nucleu. Acestor organisme unicelulare le-au apărut unul sau doi flageli situaţi anterior (uniconte şi biconte) care le ajuta să se mişte mai eficient în apă (spermatozoidul seamănă cel mai bine cu o astfel de celulă ceeace ne ajută să înţelegem şi mai bine cum a evoluat viaţa). Animalele au evoluat ulterior din uniconte iar plantele din acele celule biconte. La 4 miliarde de ani de la apariţia Pământului în acest colţ întunecat al Universului, apar primele organisme pluricelulare.

Pentru a se apăra mai bine de pericolele din mediul ostil şi pentru a trăi mai mult timp, organismele unicelulare s-au “asociat” dând naştere organismelor pluricelulare aşa cum suntem noi azi. Celulele astefel grupate au început să se specializeze: unele pompau apa, altele filtrau hrana, altele erau atente la pericole (soldaţii/ armata sau sistemul de apărare). Acestea din urmă vor fi ceeace se numeşte în mod obişnuit Sistemul imunitar.

El apare cu mult timp înaintea sistemului nervos – cel în slujba căruia vor fi mai apoi toate celulele unui organism viu. Sistemul imunitar nu este mai puţin inteligent decât cel nervos (e normal deoarece are o experienţă mai îndelungată) şi comunică cu acesta folosind aceleaşi tipuri de substanţe chimice numite neuro-hormoni, neuro-mediatori sau neuro-transmiţători de informaţie chimică.

Cuvântul “imunitate” provine din limba latină “immunis”  (o localitate lângă Roma antică) şi se referea la scutirea de îndeplinirea serviciului militar, de taxe şi plăţi fiscale sau de alte îndatoriri/servicii publice. Prima descriere a conceptului de imunitate a făcut-o Tucidide în anul 430 î.Ch. când vorbea despre ciuma care a lovit Atena sau aflăm despre ea în poemul lui Marcus Annaeus Lucanu – “Pharsalia” unde acesta aminteşte despre imunitatea la veninul de şarpe.

Doctorul Al-Razi în lucrarea sa “Kitab al-Fi jadari wa-al-hasbah” descrie imunitatea care a apărut după rujeolă şi variolă şi afirmă că expunerea la aceste boli conferă imunitate de durată (deşi nu foloseşte exact acest cuvânt). Mithridates este considerat “părintele” imunoterapiei deoarece el presupunând că sângele animalelor care se hrănesc cu şerpi veninoşi conţine substanţe care îi protejează de venin a început să se hrănească cu sânge de la aceste animale obţinând o rezistenţă crescută la veninul de şarpe. Un amestec chimic numit “mithridate” era folosit până în perioada Renaşterii ca antidot la otrăviri/intoxicaţii.

Sistemul imunitar este specializat în eliminarea vietăţilor străine pătrunse în corp (viruşi, bacterii, ciuperci, protozoare, paraziţi)  sau a celulelor proprii bolnave sau “defecte” (maligne). Fiind dislocat în special în zona aparatului respirator şi digestiv (aici sunt principalele “porţi” prin care intră în interiorul nostru o mulţime de substanţe chimice nutritive sau nu),  el este expus în mod direct la efectele “stresului chimic” reprezentat de inutilele şi costisitoarele chimicale introduse în organism doar de dragul de a excita ochii şi papilele gustative.

Sistemul imuniar are două mari componente: sistemul imunitar dobândit la naştere (engl. „innate immunity“) şi  este constituit din mecanismele fagocitoză, realizat de celulele macrofage, limfocite şi neutrofile granulocite (care recunosc cu receptorii proprii, agentul patogen/periculos pătruns în corp) iar “alarma” este declanşată de alte celule imunitare specializate şi răspândită (“colege” numite celule mesagere – “agenţii de informaţii“). Acest sistem de apărare molecular este susţinut de celulele limfocite de tip „T” şi „B”  - Serviciul Interior de Securitate care au capacitatea de a reţine şi memoriza caracterele agentului patogen, putându-l recunoaşte rapid la un contact nou, ulterior.

Imunitatea pasivă  apare în mod natural, atunci când anticorpii materni sunt transferaţi la făt, prin placentă, şi poate fi de asemenea indusă artificial.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=I_xh-bkiv_c&feature=related]

Informaţia în sistemele biologice


Informaţiile care urmează sunt în mare parte obţinute din cartea „Inteligenţa materiei” a profesorului doctor în ştiinţe medicale, neurolog şi psihiatru Dumitru Constantin Dulcan membru al Academiei Române Organizarea materiei vii ca structură dotată cu o anumită formă de funcţionalitate include în sine implicit, informaţia. Întreaga lume vie are nevoie, pentru a exista, de informaţie şi de structuri specifice prin care să poată prelucra şi lua deciziile adecvate în mediu. Aşadar, toate celulele sunt capabile să recepţioneze şi să emită informaţie, adică să comunice, indiferent de nivelul de organizare la care se află.
Conceptual, Universul cu tot ce există în el, poate fi rezumat la triada: materie, energie şi informaţie. Celula, organismul, sunt biosisteme. Între toate sistemele există legături permanente cu dublu sens- atât între subsistemele din structura unui organism, cât şi între organism şi suprasistemele care în care se încadrează. Aceste legături intra şi intersistemice au fost numite de V. Săhleanu legături de tip informaţional.
Întreaga viaţă se bazează pe legături de tip informaţional, inclusiv integrarea ei în marea ordine, în marele sistem pe care îl numim Univers. Nu putem concepe viaţa ca fiind posibilă la orice nivel de organizare, inclusiv monocelular, fără ca biosistemul să dispună de capacitatea de a sesiza mediul, adică de a emite, a primi şi a prelucra informaţie. Orice fiinţă lipsită de posibilitatea de a percepe mediul este sortită pieirii.
Informaţia este considerată un mesaj sau o suită de mesaje despre variaţiile mediului intern sau extern. Mesajul compus la rândul lui din semnale, devine informaţie după receptarea şi decodificarea sa, deci după ce a devenit un fenomen de cunoaştere. Faţă de semnificaţia unei informaţii se pot adopta două atitudini: da sau nu, favorabil sau nociv pentru organism. Spre deosebire de celelate animale, omul are şi o a treia posibilitate de opţiune: şi da şi nu, sau mai mult dintr-unul şi mai puţin din altul. Fără informaţie, după cum spuneam, nu există viaţă.
Aceasta înseamnă că toate sistemele vii, indiferent de nivelul de organizare, dispun de posibilitatea de a recepta, a transmite, a prelucra şi a emite informaţie în scopul elaborării unui comportament adecvat condiţiilor de mediu în care trăiesc.
Structura specializată în prelucrarea informaţiei, la nivel biologic, este sistemul nervos, a cărui activitate s-ar putea spune că este pur informaţională. Se adminte că primele forme de viaţă şi deci, cap de serie al lumii vii, sunt protozoarele, fiinţe monocelulare, virusurile fiind considerate forme de trecere între materia vie şi cea nevie. Structura lor rudimentară le permite o funcţionalitate mult simplificată faţă de fiinţele pluricelulare. Respiraţia se face prin difuziune directă a oxigenului din atmosferă în citoplasma celulei, digestia prin includerea în invaginaţiile citoplasmei şi digerarea lor în vacuole digestive, iar excreţia prin deschiderea vacuolelor cu deşeuri în afara celulei. Într-un ansamblu viu, format din mai multe celule, apare necesitatea inei structuri care să preia comanda întregii colectivităţi şi s-o orienteze spre atingerea finalităţii sale: autoconservarea şi reproducerea.
Ţesutul destinat acestei funcţii capitale pentru viaţa organismului va fi, sistemul nervos. Funcţia de coordonare şi integrare a sistemului nervos nu are nici un reprezentant în structurile anatomice ale protozoarelor. Primul element structural nervos apare la celenterate, fiind reprezentat printr-un singur neuron cu dublu circuit, receptor-efector. Pe treapta următoare de evoluţie apar circuite nervoase alcătuite din doi neuroni- senzitivi şi motori, pentru ca în stadiile următoare să se adauge neuronii intermediari cu rol de asociaţie între fluxul de informaţie primit şi cel emis de organismul viu. În raport cu evoluţia, neuronii se vor aduna în formaţiuni numite centrii nervoşi şi ganglioni cerebroizi, apoi o parte din ganglionii cerebroizi vor suferi procesul de encefalizare, ajungându-se la creierul pe care îl cunoaştem azi la om. O parte a sistemului nervos va prelua funcţiile vegetative de importanţă vitală pentru existenţa individului şi care, ca mod de desfăşurare, au rămas în afara controlului raţional.
Unii cercetători cred că ar fi fost un dezastru pentru biologie dacă întreaga funcţionalitate a unui angrenaj de miliarde de clule ar fi trebuit să fie condusă conştient. Finalitatea speciei constă în autoconservarea şi perpetuarea speciei şi nu era posibil să se lase la discreţia unui individ dacă vrea sau nu să continue lanţul existenţei. Pentru acest motiv interesele speciei sunt atât de pregnant reprezentate prin instincte, iar lupta cea mare a omului, conştientizată, este purtată în domeniul lor. O altă parte a sistemului nervos şi-a asumat funcţia de întreţinere a relaţiilor indivudului cu mediul. Din reflectarea la nivelul creierului a mediului intern şi extern rezultă procese psihice, adică fenomenul de conştienţă. Când sediul integrării îl constituie scoarţa cerebrală, comportamentul este numit raţional. Un sistem deschis, şi viaţa este organizată pe acest principiu – implică un permanent schimb de substanţă, energie, şi informaţie cu mediul. Fără acest schimb, nu poate exista viaţa.
Dar viaţa există şi la nivel monocelular; fără posibilitatea de a percepe informaţiile cu semnificaţie favorabilă sau nocivă din mediul ambiant, un protozoar nu ar rezistat în competiţia pentru viaţă. O plantă execută operaţiuni chimice cu performanţe neatinse de om în laborator. Întreaga lume vie trăieşte pe seama plantelor, drumul de la materia anorganică spre cea organică, trecând prin frunzele lor.
Aşadar, tot mai mulţi cercetători consideră că sistemul nervos, aşa cum îl cunoştem, nu este singura structură capabilă să prelucreze informaţie la nivelul organismelor vii. Toate sistemele vii apar, în această viziune capabile să recepteze, să prelucreze şi să emită informaţii. Prin bălţile de la noi trăiesc o mulţime de protozoare ca Paramecium, Vorticella, Stentor, Balantidium, etc. Paramecii sau infuzorii cum li se mai spune, au mişcări coordonate ale cililor, mai repede sau mai încet în funcţie de „interesele” lor sau se întorc din drum dacă întâlnesc un obstacol, sau îl ocolesc. Ei nu includ o picătură de tuş în hrana lor şi nici alte obiecte inutile. În faţa acestui comportament cercetătorul român E.A.Pora afirmă: „ Înseamnă că există un centru de reglaj al întregii mişcări ciliare, care se găseşte undeva în interiorul celului şi care, primind anumite excitaţii din mediu, determină mişcarea adcvată”… acest fapt conduce la concluzia că la toate nivelurile de viaţă uni sau pluricelulară există o structură capabilă să prelucreze informaţie.
Deşi nu s-au confirmat, se presupune existenţa intracelulară a unei formaţiuni de tip nervos. Informaţia implică prezenţa unor semnale putătoare de informaţie, deci un suport energetic; aşadar odată cu schimbul verbal de informaţie se petrece şi un transfer de energie. Gândul în această accepţiune ne apare ca o forţă materială, un câmp energetic. Sau cu alte cuvinte, un simplu gând mărturisit numai nouă înşine, poate în anumite împrejurări să provoace o acţiune prin receptarea sa de un alt creier!. Nici o informaţie din Univers nu este lipsită de un suport material sau energetic. Chiar gândurile, ideile noastre, după cum am discutat, sunt reale forţe de acţiune, câmpuri energetice care se propagă în spaţiu spre alte creiere, emise odată cu simbolurile lor semantice. Existenţa comunicării la întreaga lume vie, indiferent de treapta evolutivă pe care se află, decurge din însăşi definirea termodinamică a vieţii.
Dacă toate fiinţele vii sunt sisteme deschise permiţând, între altele, şi un schimb de informaţie cu mediul, atunci trebuie să vorbim de existenţa unui limbaj, a unei forme de comunicare la nivelul întregii lumi vii.pentru toate vietăţile limbajul, ca posibilitate de comunicare cu semenii şi mediul, are o importanţă vitală. Etologii sunt de părere că animalele „conversează” între ele mai mult decât credem noi. Sunetele emise de ele intră într-o altă gamă de percepţie decât aceea pentru care este formată urechea umană şi de aceea nu le auzim în toate cazurile. Expresia „tăcut ca peştele” era valabilă când nu se ştia că peştii sunt în realitate foarte gălăgioşi. Dacă subconştientul este considerat antecamera conştienţei, zona în care „fermentează” ideile sau sediul pregândirii, atunci acesta trebuie să fie şi nivelul la care este generat câmpul energetic purtător de informaţie.
Acest prelimbaj ar constitui „limbajul universal”, nemediat de cuvinte şi accesibil tuturor fiinţelor – de la celule izolate şi plante la om. Astfel mult controversata gândire fără limbaj îşi găseşte o explicaţie, susţinută şi de prezenţa unor rudimente de gândire la animale. În acest context se poate discuta despre sugestiile terapeutice generatotoare de acţiuni curative. Auzim deseori supându-se „Simplă autosugestie sau ce este altceva decât doar o sugestie!” în legătură cu terapiile despre care nu se cunoaşte suportul ştiinţific. Levin, Gordon şi Fields au demonstrat că administrarea unor substaţe placebo pot declanşa secreţia de endorfine în organism. Cu alte cuvinte sugestia poate, este capabilă să declanşeze o acţiune fiziologică concretă în organism. Un suport ştiinţific pentru fenomenele psihice a încercat să ofere biofizicianul rus A.P.Dubrov prin ipoteza sa asupra câmpului biogravitaţional.
Câmpul biogravitaţional, element al câmpului gravitaţional universal, s-ar afla la baza edificiului biologic datorită proprietăţilor care îi permit să fie convertit în orice formă de câmp şi energie. Transferul de informaţie pe cale biologică practic nelimitată şi fără pierderi nu este posibilă decât prin intermediul câmpului biogravitaţional după pererea lui. La noi în ţară, G. Catianu şi Rodica Strungaru au întreprins un studiu interesant al proceselor psihoinformaţionale. Cei doi concluzionează că „nu există nici o contradicţie a legilor actuale ale fizicii de a presupune că fenomenelor psihoinformaţionale le sunt asociate unde electromagnetice purtătoare de informaţie care se pot propaga la distanţă şi pot fi recepţionate şi decodate în sistemul nervos al unei alte fiinţe vii”.. Adrian Dobbs foloseşte unele concepte cum ar fi cele de masă negativă sau imaginară noţiuni folosite de fizica cuantică în mod obişnuit. Având masă imaginară, particule elementare cum ar fi psitronii nu au inerţie şi deci pot călători cu o viteză mai mare decât viteza luminii, aducând informaţii din viitor în prezent. Dobbs îşi imaginează psitronii ca un nor care se proiectează direct pe creierul unui individ receptiv, informându-l despre starea sa prezentă şi viitoare probabilă.
Neuronii, după John Eccles se află într-un „echilibru instabil” aşa încât un stimul de mică intensitate poate declanşa o reacţie în întregul sistem. Graţie acestui echilibru instabil al sistemului nervos ar putea fi posibilă acţiunea psitronilor lui Dobbs, prin care el încearcă să explice precunoaşterea, clarviziunea,etc. Transmiterea unui mesaj între două creiere presupune un suport material, un câmp energetic codificat în semnale purtătoare de informaţie care vor fi decodificate de creierul receptor. Consecinţa logică imediată care ne apare în minte este ideea că în acest caz gândul nostru reprezintă o forţă materială. În consecinţă gândirea nu este o expresie abstractă a unui substrat material reprezentat de creier ci produsul său concret, material. În clipa în care gândim, chiar dacă nu ne exprimăm verbal, noi emitem un câmp energetic ca suport al gândurilor noastre. Sub această formă gândurile sunt emise în spaţiu şi de aici receptate de un alt creier care poate fi acela căruia îi este destinat sau un altul (fenomen prin care se explică simultaneitatea aceloraşi idei în ştiinţă, originea unor idei străine de preocupările noastre, sau anumite influenţe malefice). Relaţiile interumane, simpatia, antipatia, dragostea sau ura, fascinaţia, dragostea la prima vedere, dominarea prin privire, subjugarea prin farmec, sau farmece, sau simpla prezenţă devin mult mai uşor de înţeles dacă admitem că la baza lor se află un transfer interuman de energie. Ideile, sentimentele noastre, exprimate sau nu, circulă în spaţiul care ne înconjoară sub forma de câmp energetic purtător de informaţie. Coloratura tandră sau ostilă a sentimentelor noastre sunt în consecinţă informaţii conţinute în câmpul energetic emis de creier. Toate celulele vii sunt capabile să emită şi să recepţioneze informaţii codificate în semnale. Neuronii nu apar decât ca nişte celule specializate în emiterea şi receptarea de informaţie, dar nu este exclusă această posibilitate pentru celelalte celule.

4 vizitatori online acum
1 vizitatori, 3 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 8 la 04:39 am UTC
Aceasta luna: 12 la 05-08-2019 07:05 pm UTC
Acest an: 41 la 02-27-2019 11:45 pm UTC
Din toate timpurile: 678 la 10-21-2017 04:44 am UTC